Unitatea de învăţare 2

STRUCTURA ATOMULUI

OBIECTIVE:
 Cunoaşterea principalelor dovezi asupra structurii
atomului
 Însuşirea modelelor atomice
 Înţelegerea complexităţii structurii atomului

2.1. Dovezi referitoare la structura atomului

Vechea concepţie că atomul este indivizibil şi indestructibil

era valabilă pentru calcularea maselor atomice şi moleculare, a
volumului molar, a numărului lui Avogadro, dar nu pentru
explicarea unor fenomene ca: descărcări electrice prin gaze,
transformări radioactive, spectre de radiaţii etc. Explicarea lor a
fost posibilă abia la sfârşitul secolului XIX, pe bază de dovezi
experimentale.
Primele dovezi asupra complexităţii atomului au fost aduse
de Faraday (1833), studiind procesul de electroliză a soluţiilor de
electroliţi. El a pus în evidenţă existenţa de ioni-atomi sau de
grupe de atomi cu sarcini electrice pozitive (cationi) sau negative
(anioni) care migrează spre polii de semn contrar ai
electrolizorului şi se descarcă. Conform uneia din legile
formulate de Faraday, pentru depunerea electrolitică a unui
atom-gram dintr-un element chimic monovalent, este necesară o
cantitate de electricitate de 96 479 coulombi (numărul lui
Faraday). Raportată la numărul lui Avogadro (N = 6,023·1023) se
obţine valoarea celei mai mici sarcini elementare care se găseşte
în natură:
96 479
= 1,602·10-19 C
6,023  10 23

care a fost atribuită electronului.

O importanţă deosebită la lămurirea structurii complexe a
atomului a avut-o descoperirea electronului.
Razele catodice. În condiţii normale, aerul sau alte gaze nu
conduc curentul electric. Astfel, dacă se aplică o diferenţă de
potenţial, de aproximativ 10 000 V, la doi electrozi metalici de la
capetele unui tub de sticlă închis, în care se găseşte aer, nu se
observă o trecere a curentului electric. Dacă, cu ajutorul unei
pompe de vid, se reduce presiune aerului din interiorul tubului,
începe trecerea curentului electric, uneori însoţită de efecte
luminoase. Astfel, micşorând presiune din tubul de sticlă sub 1
torr apar benzi luminoase care devin din ce în ce mai slabe pe

22
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

măsură ce presiunea scade. La un vid sub 0,01 torr benzile

luminoase dispar; în schimb, în partea opusă catodului, sticla
tubului capătă o fluorescenţă verzuie.
Fluorescenţa se datorează lovirii pereţilor de sticlă de către
particule emise de catod. Aceste particule, care formează razele
catodice sunt încărcate negativ, fapt demonstrat de Perrin
(1895) şi de Thomson (1897) pe cale experimentală.
Perrin a aşezat în lungul tubului de sticlă un ecran
fluorescent, pentru a urmări traiectoria fasciculului de raze
catodice ieşite printr-o fantă (fig.4). Traiectoria fasciculului apare
luminoasă pe ecran; ea este rectilinie între cei doi electrozi.
Apropiind de tub un magnet, astfel încât liniile de forţă ale
câmpului magnetic să fie perpendiculare pe fasciculul de raze, el
a observat că acestea deviază. După direcţia în care au fost
deviate, s-a dovedit că razele catodice sunt formate din particule
cu sarcină electrică negativă. G.S. Stoney (1890) a numit aceste
particule electroni.

Figura 4 – Aparat pentru demonstrarea sarcinii negative a razelor

catodice
Ca urmare, se poate afirma că razele catodice prezintă
anumite proprietăţi, şi anume:
- dau fluorescenţă;
- au energie cinetică;
- dau naştere la raze X dacă în drumul lor se opune un
anticatod;
- nu sunt penetrante.
Razele pozitive sau razele canal. În anul 1886, E. Goldstein
a observat că dacă într-un tub de descărcări electrice se foloseşte

23
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

drept catod un disc perforat, la presiuni nu prea joase se formează

radiaţii colorate care se propagă prin orificiile catodului în
direcţie opusă anodului. Aceste raze anodice, numite şi raze
canal sunt formate din ioni încărcaţi pozitiv ai metalului prezent
în anod; ele sunt deviate de un câmp magnetic în mod invers
razelor catodice (fig.5). S-a dedus că moleculele de gaz conţinut
în tub pierd unul sau mai mulţi electroni şi formează ioni
pozitivi. Aceşti electroni, atraşi de anod, constituie o parte din
fasciculul catodic. Ionii pozitivi, atraşi de catod (pe care îl
traversează, dacă este perforat), provoacă la suprafaţă o ionizare
intensă. Noii electroni puşi în libertate se îndreaptă spre anod şi
formează cea mai mare parte din fasciculul catodic.

Figura 5 – Dispozitiv pentru obţinerea razelor canal

Efectul termoelectric. Richardson a arătat în 1901 că

anumite metale aduse la incandescenţă emit particule încărcate cu
electricitate negativă, electroni. Fenomenul poate fi studiat pe
cale experimentală folosind în acest scop o lampă diodă, un
dispozitiv format dintr-un tub de sticlă în care există un vid foarte
înaintat (10-6 torr) şi care conţine un filament de wolfram, încălzit
cu o baterie şi o placă metalică legată de polul pozitiv al unei alte
baterii. La o temperatură suficient de ridicată se poate constata
(cu ajutorul unui miliampermetru) trecerea unui curent de la
placă la filament, cauzat de electronii pişi în libertate şi atraşi de
placa metalică.
Efectul fotoelectric. Faptul că electronul este un constituent
al atomului este demonstrat, de asemenea, şi de efectul
fotoelectric. Acesta constă în emiterea de electroni de către
metale sub acţiunea luminii ultraviolete. Dacă notăm cu h
energia luminoasă pe care o primeşte metalul respectiv, aplicând
legea conservării energiei, putem scrie:
mv 2
h = E0 + (7)
2

24
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

unde: E0 – energia de desprindere a electronului;

mv 2
- energia cinetică a electronului.
2
Pentru metalele alcaline sau alcalino-pământoase (metale în
care legătura metalică este slabă) valoarea energiei luminoase
este mai mică -  = 400 – 800 nm- iar pentru metale în care
legătura metalică este mai puternică, se folosesc radiaţii din
domeniul ultraviolet -  = 200 – 400 nm.
Razele X. În anul 1895, Roentgen a observat că dacă în
calea razelor catodice, produse într-un tub de sticlă cu vid
înaintat, se introduce o placă metalică (de exemplu, Pt, Au),
numită anticatod aceasta emite şi alte radiaţii. Aceste radiaţii au
mare putere de penetrare, pot impresiona plăci fotografice
acoperite cu hârtie neagră, produc fluorescenţa anumitor săruri
(ca de exemplu sulfura de Zn) şi pot ioniza gaze; ele nu sunt
influenţate de câmpurile electrice sau magnetice, deci nu au
sarcină electrică. Aceste radiaţii au fost denumite raze X sau
raze Röentgen.
Radioactivitatea. H. Becquerel a observat în anul 1896 că
mineralele şi compuşii care conţin uraniu, chiar dacă nu sunt
fluorescente, emit radiaţii invizibile care descarcă un electroscop,
străbat diferite substanţe şi impresionează o placă fotografică
acoperită, proprietăţi asemănătoare razelor X.
Astăzi se cunosc şi alte elemente care au proprietatea de a
emite spontan radiaţii. Proprietatea unor elemente de a emite
spontan radiaţii a fost numită radioactivitate, iar elementele
respective, radioactive.
Radioactivitatea este un proces în care nucleele atomice se
dezintegrează spontan. Radiaţia emisă de un element radioactiv
este independentă de forma sub care se găseşte elementul, şi
anume dacă este substanţă simplă sau combinaţie. Dezintegrarea
radioactivă se produce de la sine; ea nu poate fi accelerată sau
întârziată prin obişnuitele metode fizice sau chimice. În timpul
dezintegrării se eliberează energie.
După modul cum sunt deviate, în câmp magnetic sau
electric, radiaţiile emise de o substanţă radioactivă se pot
clasifica în ,  şi  (fig.6).

25
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

Figura 6 – Devierea radiaţiilor substanţelor radioactive în câmp

magnetic

Radiaţiile  au următoarele proprietăţi:

- sunt particule încărcate pozitiv, în realitate fiind constituite
din nucleele de atomi de heliu, He+2;
- sunt expulzate de către nucleele atomice cu viteze de
1,4107 – 2,0107 m/s şi energii de 2-9 MeV;
- au un spectru monoenergetic;
- au capacitate mare de ionizare a gazelor;
- au putere de penetraţie foarte mică.
Radiaţiile  prezintă ca proprietăţi:
 sunt formate din electroni care se propagă cu viteze foarte
mari apropiate de viteza luminii (1,3108 – 3,0108 m/s) şi
au energii de 0,017 – 16 Mev;
 au un spectru energetic continuu;
 capacitatea de ionizare este mai mică decât a radiaţiilor ;
 au o putere de penetraţie mai mare.
Radiaţiile  au următoarele caracteristici:
 sunt de natură electromagnetică, asemănătoare cu radiaţiile
X;
 se caracterizează prin lungimi de undă mai mici –
0,001810-10 – 6,3510-10 m;
 au o putere de penetrare foarte mare;
 fiind de natură electromagnetică, ele se reflectă, se
refractă, difractă şi interferează;
 nu sunt deviate în câmp electric sau magnetic, neavând
sarcină electrică.
Utilizând diverse tehnici experimentale au fost descoperite
unele proprietăţi ale electronului:
- sarcina electrică este 1,60210-19 C;

26
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

- masa electronului, me = 9,10810-31 kg;

- raza electronului, re = 2,817710-13 cm.

2.2. Modele atomice

2.2.1. Modelul lui Thomson

Prima ipoteză asupra structurii atomului a fost emisă în 1904
de către J.J. Thomson. Bazându-se pe observaţia că proprietăţile
electronilor sunt aceleaşi, indiferent de substanţă şi de condiţiile
de obţinere, el a presupus că atomul trebuie să fie format dintr-o
sferă uniformă de electricitate pozitivă, în care se găsesc
încorporaţi un număr de electroni, aşa încât, în întregime, atomul
este neutru din punct de vedere electric. Modelul lui Thomson
este, deci, un model static.

2.2.2. Modelul planetar al lui Rutherford

Bazată pe difuzia particulelor  emise de o substanţă
radioactivă prin foiţe metalice subţiri, experienţa lui E.
Rutherford a permis elaborarea modelului planetar al atomului.
Din observaţia că majoritatea particulelor  treceau prin foiţa
metalică fără a suferi devieri producând o puternică fluorescenţă
pe un ecran, s-a dedus că atomul prezintă o structură lacunară,
particulele componente aflându-se la distanţe mari unele de
celelalte. Din numărul foarte mic de particule  deviate mult sau
chiar întoarse din drum (1:40 000), s-a dedus că atomul este
constituit dintr-un nucleu central care totalizează sarcinile
pozitive ale atomului şi aproape întreaga sa masă. În jurul
nucleului, la distanţe mari de acesta, gravitează electronii care în
atomul neutru sunt în număr egal cu sarcinile pozitive ale
nucleului. Acest număr al sarcinilor pozitive din nucleu, denumit
număr atomic, Z, se poate determina din unghiul de deviere a
particulelor  ricoşate şi distanţa minimă la care se poate apropia
particula  de nucleu. Din datele obţinute în această experienţă J.
Chadwick (1912) a reuşit să determine sarcina nucleară, Z, a unor
elemente obţinând valori apropiate de cele reale.
Numărul atomic, Z, este mai mic sau cel mult egal cu
jumătatea numărului de masă, A, a elementului respectiv. Prin
analogie cu sistemul solar, Rutherford propune modelul planetar
al atomului pentru care indică şi dimensiunile: atomul cu un
diametru de 0,1 – 0,3 nm, conţine un nucleu central de 10 -6 – 10-5
nm de masă apropiată de cea atomică şi sarcină pozitivă egală cu

27
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

+Ze. În jurul nucleului la distanţe foarte mari de acesta, se rotesc

electronii, particule negative de diametru 10-6 nm.
Deşi Rutherford a postulat rotaţia rapidă a electronilor în
jurul nucleului pentru ca forţa centrifugă să echilibreze forţa de
atracţie nucleu-electron, analogia între o planetă care se roteşte în
jurul soarelui şi un electron care se roteşte în jurul nucleului nu
este valabilă în cazul atomului, deoarece atât nucleul cât şi
electronul posedă sarcină electrică. Orice particulă care se roteşte
cu o viteză constantă v într-un cerc de rază r posedă o acceleraţie
v2/r. Dar, conform teoriilor electrodinamicii clasice, când o
sarcină electrică (deci şi un electron) efectuează o mişcare de
rotaţie, ea pierde o parte din energie, pe care o cedează sub formă
de radiaţii. Ar urma, deci, ca electronul, emiţând radiaţii
luminoase, să piardă continuu din energia sa şi să se apropie tot
mai mult de nucleu, rotindu-se în spirală, până ce, eventual, va
cădea pe acesta.
Prin apropierea lui de nucleu, electronul ar trebui să se
rotească cu o viteză tot mai mică şi deci lungimea de undă a
radiaţiilor emise de el să se schimbe în mod continuu. Ca urmare,
ar trebui să se obţină un spectru continuu, ceea ce nu este în
concordanţă cu realitatea.
Modelul atomic al lui Rutherford nu putea explica anumite
proprietăţi ale elementelor, de exemplu în ce mod electronii sunt
grupaţi în jurul nucleului atomic.

Modele cuantice ale atomului

2.2.3. Modelul cuantic al lui Bohr
Combinând ideea de bază a modelului atomic al lui
Rutherford cu teoria cuantică postulată de M. Planck şi extinsă de
A. Einstein, în 1913, N. Bohr a elaborat teoria lui asupra
structurii atomului de hidrogen.
Teoria cuantică a lui Planck. În 1900, M. Planck a arătat că
absorbţia şi emisia de energie radiantă nu sunt fenomene
continue, cum se considera până atunci, ci se produc în salturi în
mod discontinuu. Prin urmare, după cum substanţa este formată
din particule de substanţă, tot astfel şi energia radiantă este
formată din doze elementare de energie, numite cuante de
energie sau fotoni.
După Planck, cantitatea de energie luminoasă, E, de lungime
de undă , absorbită sau emisă de un corp, este proporţională cu
frecvenţa (egală cu c/) a radiaţiei emise sau absorbite:

28
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

E = h (8)
În această ecuaţie, h este constanta lui Planck sau constanta
de acţiune deoarece are dimensiunile: [energie] x [timp], adică
dimensiunile unei acţiuni. Valoarea ei este 6,625610-27 ergs =
6,6256 10-34 Js.
Expresia E = h este ecuaţia fundamentală a teoriei cuantice.
Un corp nu poate emite sau absorbi decât un număr întreg de
cuante.
Postulatele lui Bohr. În baza concluziilor teoriei cuantice,
Bohr a enunţat principiile sale asupra structurii atomului de
hidrogen sub forma a două postulate.
1. Existenţa stării staţionare. În primul postulat, Bohr
consideră că electronul se roteşte în jurul nucleului numai pe
anumite orbite circulare, închise; în acest timp el nu emite şi nu
absoarbe energie radiantă. Pentru orice electron sunt posibile
mai multe asemenea orbite stabile, fiecare determinând o stare
staţionară (sau, după concepţii actuale, un nivel de energie) a
electronului sau atomului.
După teoria lui Bohr, numărul acestor stări sau nivele de
energie este determinat de condiţia cuantică: momentul
unghiular al electronului este un multiplu întreg n de h/2 , unde
h este constanta lui Planck.
Momentul unghiular al electronului care se roteşte pe orbita
circulară în jurul nucleului este produsul dintre momentul liniar
al electronului şi raza orbitei, adică mevr, unde me – masa
electronului; v – viteza liniară a electronului; r – raza orbitei.
Deci, după condiţia lui Bohr:
h
mevr = n (9)
2
unde n = 1, 2, 3, …
Numărul n introdus în teoria lui Bohr este numit număr
cuantic principal al orbitei lui Bohr.
Pentru ca electronul să fie reţinut pe orbită, trebuie ca forţa
de atracţie coulumbiană între nucleu şi electron (e2/r2, în care e
reprezintă sarcina electronului, respectiv a nucleului), să fie egală
cu forţa centrifugă mev2/r:

e2 me v 2
 (10)
r2 r
Din relaţiile de mai sus se obţine expresia pentru razele
orbitelor stabile în atomul de hidrogen:

29
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

n 2h 2
rn = (11)
4 2 m e e 2
Ţinând seama de valorile numerice ale constantelor
fundamentale, valoarea lui r este:
rn = n20,5292 Å (12)
ceea ce arată că cu cât n este mai mare, cu atât rn, raza aparentă a
orbitei electronului, este mai mare. Deci numărul cuantic n indică
ordinea orbitelor începând de la nucleu. Razele orbitelor
succesive sunt în acelaşi raport ca pătratele unui şir de numere
întregi, adică r1 : r2 : r3… = (1)2 : (2)2 : (3)2 … În cazul numărului
cuantic n = 1, se obţine pentru r valoarea 0,5292 Å, care este raza
atomului de hidrogen, corespunzătoare stării staţionare
fundamentale (cu energia cea mai mică).
Bohr a calculat, de asemenea, energia stărilor staţionare ale
atomului de hidrogen.
Energia electronului din atomul de hidrogen este egală cu
suma energiei cinetice, Ec, şi energiei potenţiale Ep. Din fizica
clasică:
mv 2 e2
Ec = ; Ep = - (13)
2 r
e2 m v2
Dar din relaţia (10) avem: 2  e , de unde rezultă că
r r
2 2
mv 1 e
  . Aceasta însemnă că:
2 2 r
1
Ec =  Ep
2
1 1 e2
Deci: Et = Ec + Ep = Ep =   (14)
2 2 r
Dacă în expresia energiei totale (14) se înlocuieşte valoarea
razei permise, rn, (11) se obţine relaţie pentru energia totală a
atomului de hidrogen în starea staţionară n:
2 2 m e e 4
En =  (15)
n 2h 2
Astfel, teoria lui Bohr arată că energia atomului de hidrogen
poate avea numai valorile permise de relaţia de mai sus, când n
este egal cu 1, 2, 3, … şi nu alte valori arbitrare.
Starea de minimă energie pentru atom, numită stare
fundamentală sau normală, este cea mai stabilă. Celelalte stări cu
un exces de energie faţă de starea fundamentală, sunt numite
stări excitate ale atomului.

30
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

2. Condiţia frecvenţei lui Bohr. În al doilea postulat, Bohr

considera că, dacă un electron trece de pe o orbită n2 pe o orbită
n1, el trece totodată de la starea de energie En2 la starea de energie
En1. Diferenţa de energie En2 – En1 reprezintă energia pe care
atomul a primit-o (când n2> n1). Această diferenţă de energie este
egală cu o cuantă de energie radiantă:
h = En2 – En1 (16)
Expresia:
E n 2  E n1
= (17)
h

este cunoscută ca condiţia frecvenţei lui Bohr. Ea arată că

frecvenţa radiaţiei emise când atomul trece de la o stare
superioară de energie En2 la o stare inferioară de energie En1.
Aceeaşi relaţie se aplică şi la absorbţia radiaţiei de către atom; în
acest caz, se arată frecvenţa radiaţiei absorbite la trecerea
atomului de la o stare inferioară de energie la o stare superioară.
Deoarece  = c/, se poate calcula numărul de undă, ’:
1  E n 2  E n1 2 2 me e 4  1 1
’ =     2  2  (18)
 c ch ch 3  n1 n 2 
Expresia formată din constantele naturale 22mee4/ch3 are
valoarea 109677,76 cm-1, deci egală cu constanta lui Rydberg,  .
Aşadar, relaţia de mai sus devine:
 1 1
’ =  2
 2  unde n2 > n1 (19)
 n1 n 2 

Termenul este denumit termen spectral constant şi
n12

determină seria de linii, iar termenul 2 este termenul curent şi
n2
determină liniile unei serii.
Explicarea spectrului atomului de hidrogen prin teoria lui
Bohr. Dacă atomul de hidrogen este excitat, atunci electronul
atomului va primi energie şi va trece de pe orbite inferioare pe
orbite superioare. Întoarcerea electronului de pe orbite superioare
pe orbite inferioare are loc cu eliberarea energiei primite, fiecare
tranziţie corespunzând unei linii de anumită frecvenţă în spectrul
de emisie.
Deoarece în atom este posibil un număr de orbite diferite,
înseamnă că este posibil şi un număr de tranziţii; ca urmare, în
spectru vor fi observate o serie de linii.

31
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

Astfel, când electronul atomului de hidrogen trece de pe

orbitele exterioare pe orbita cu un număr cuantic n1 = 2, se emit
liniile H, H, H, H (fig.7), fiecare cu o anumită lungime de
undă, după cum tranziţia electronului a avut loc de pe orbitele cu
n2 = 3, 4, 5, …; aceste linii constituie seria Balmer, această serie
situându-se în domeniul vizibil al domeniului spectral.

Figura 7 – Spectrul atomului de hidrogen

Cu cât n2 este mai mare, cu atât valorile lui  devin mai

mici. Când n2 = , rezultă cea mai mică valoare pentru , care
reprezintă limita seriei Balmer.
Dacă întoarcerea electronului se face pe prima orbită n1 = 1,
radiaţiile emise au lungimi de undă foarte mici şi liniile spectrale
se găsesc în domeniul ultraviolet constituind seria Lyman.
Când întoarcerea electronilor se face pe orbite superioare, n1
= 3, 4, 5, se obţin linii spectrale din seriile Paschen, Brackett,
Pfund (fig.8), toate acestea aparţinând domeniului spectral
infraroşu. Săgeţile din figură reprezintă întoarcerea electronilor
de pe nivelele de energie superioară pe nivelele de energie
inferioară, adică formarea spectrelor de emisie.

32
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

Când n1 = , se produce un spectru continuu, electronul

nemaifiind legat de atom.

Figura 8 – Seriile spectrale ale atomului de hidrogen

2.2.4. Modelul Bohr – Sommerfeld

Teoria lui Bohr indică poziţiile liniilor din spectrul
hidrogenului, însă nu poate explica structura fină a spectrului aşa
cum a fost observată pe cale experimentală. Ca urmare, A.
Sommerfeld, (1916) a extins teoria lui Bohr în sensul că mişcarea
periodică a electronului sub influenţa nucleului duce la orbite
eliptice cu nucleul aşezat într-unul din focare.
Aspectele esenţiale ale teoriei lui Sommerfeld sunt
următoarele:
 energia electronului este determinată de numărul
cuantic principal, n;
 pentru numărul cuantic principal, n, pot exista n orbite
diferite, în care electronul are aceeaşi energie. Aceste

33
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

orbite diferă prin forma lor: una este circulară, iar n-1
sunt eliptice, cu diferite excentricităţi, dar cu aceeaşi
axă mare (care este egală cu diametrul orbitei
circulare).
 pentru caracterizarea orbitelor eliptice, pe lângă
numărul cuantic principal, există şi un număr cuantic
azimutal, l . Acesta, pentru acelaşi n, are n valori
diferite cuprinse între 0 şi n-1.
Pentru explicarea structurii fine a liniilor spectrale, a fost
necesară admiterea unei subdivizări a fiecărui nivel de energie.
Asemenea structură fină, adică apariţia în locul unei singure linii
a două sau mai multe linii foarte apropiate (multipleţi), se
manifestă în mai mare măsură la spectrul altor elemente decât
hidrogenul. De aceea, pentru caracterizarea unui electron sunt
necesare mai multe numere cuantice.
Numărul cuantic principal. Acest număr se notează cu n. El
poate avea toate valorile numerelor întregi 1, 2, 3,…, n.
Numărul cuantic secundar. Întrucât în afară de orbite
circulare au fost postulate şi orbite eliptice, a fost necesar pentru
caracterizarea acestora, numărul cuantic secundar, care se
notează l. Acest număr cuantic corespunde momentului cinetic
orbital al electronului. El este o măsură pentru semiaxa mică a
elipsei. (Semiaxa mare este determinată de numărul cuantic
principal, n.). El poate avea toate valorile întregi de la 0 la n-1.
Numărul cuantic magnetic. Dacă atomul este aşezat într-un
câmp magnetic exterior, atunci liniile spectrale sunt scindate în
mai multe linii apropiate între ele. Acest fenomen este cunoscut
ca efectul Zeeman. O multiplicitate similară este produsă sub
acţiunea unui câmp electric, fenomen cunoscut sub numele de
efectul Stark. Multiplicităţile liniilor spectrale dovedesc că, în
asemenea condiţii, în atom există mai multe nivele de energie
decât pot fi descrise cu cele două numere cuantice (n şi l). Deci
pentru caracterizarea completă a nivelelor de energie ale atomilor
este necesară introducerea a încă unui număr cuantic.
Influenţa câmpului magnetic asupra atomilor se explică prin
existenţa momentului magnetic creat prin rotaţia electronului
(particulă cu sarcină) pe orbita sa; câmpul magnetic exterior
exercită o acţiune de orientare asupra orbitelor electronice.
Această orientare este cuantificată. Atomii cu un singur electron
se pot aşeza în câmpul magnetic numai în aşa mod, încât
componenta momentului unghiular al orbitei electronului în

34
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

direcţia câmpului magnetic exterior să fie un multiplu întreg de

h/2. Acest multiplu întreg se numeşte număr cuantic magnetic
şi este determinat de faptul că un electron (ce ocupă orbitalul)
mişcându-se în jurul nucleului, generează un câmp magnetic. El
se notează cu m.
Pentru un anumit număr cuantic secundar l, numărul cuantic
magnetic m poate avea (2l+1) valori întregi (de la +l la –l,
inclusiv 0).
Numărul cuantic de spin. Pentru a interpreta structura de
multipleţi a liniilor spectrale, S. Goulsmit şi G.E. Uhlenberg
(1925) au admis că, în afara mişcării în jurul nucleului, electronul
are şi o mişcare de rotaţie în jurul propriei sale axe (mişcare
numită spin) care dă naştere unui moment magnetic propriu al
electronului: momentul cinetic de spin.
Numărul cuantic de spin, care se notează cu s, poate avea
numai două valori: +1/2 şi –1/2, în unităţi cuantice h/2, după
cum rotaţia electronului în jurul axei sale este în acelaşi sens sau
în sens contrar cu rotaţia electronului pe orbită.
Învelişul de electroni al atomilor. Luând în considerare
modelul atomic indicat de Bohr-Sommerfeld este posibilă
construirea unei imagini asupra structurii atomilor diferitelor
elemente. Astfel rezultă că învelişul electronic al atomilor are o
structură stratificată : electronii care gravitează pe orbite cu
numere cuantice principale diferite se găsesc la distanţe diferite
faţă de nucleul atomic. Electronii care au acelaşi număr cuantic
principal, adică se găsesc la aceeaşi distanţă medie de nucleu,
formează un strat electronic. Stratul electronic corespunzător lui
n = 1, care este cel mai apropiat de nucleu, se mai notează stratul
K, cel care corespunde lui n = 2, stratul L şi aşa mai departe,
straturile M, N, O, P, Q.
Fiecare strat conţine n2 orbite.
Electronii din acelaşi strat electronic sunt caracterizaţi prin
numere cuantice secundare l diferite, ale căror valori pot fi 0, 1,
2, … , n-1. Toate stările pentru care l = 0 sunt orbite circulare;
celelalte sunt orbite eliptice. Orbitele care au o anumită valoare
pentru n, precum şi o anumită valoare pentru l, formează
substraturi electronice. Deci, cu excepţia stratului K, celelalte
straturi electronice sunt formate din substraturi. Astfel, stratul L
este format din două substraturi, un substrat corespunzător lui n =
2 şi l = 0 şi alt substrat corespunzător lui n = 2 şi l = 1. Tot aşa,

35
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

stratul M conţine trei substraturi: n = 3 şi l = 0, n = 3 şi l = 1, n =

3 şi l = 2; stratul N are patru substraturi etc.
Fiecare substrat este alcătuit din 2l + 1 orbite, diferenţiate
prin valorile numerelor cuantice magnetice.
La rândul ei, fiecare orbită poate conţine maximum doi
electroni. În comparaţie cu orbitele care sunt caracterizate prin
trei numere cuantice (n, l, şi m), electronii sunt caracterizaţi prin
patru numere cuantice (n, l, m şi s).

Exemplu Se va da un exemplu de calcul al numărului

total de electroni de pe un strat, în funcţie de cele patru numere
cuantice şi de valorile lor.
Vom considera n = 3. Calculul se face urmând următorul
raţionament:
n=3 l=0 m = 0  s = 1/2
în total 2 electroni care se găsesc în orbitalul 3s
l=1 m = -1  s =  1/2  2 electroni
m = 0  s =  1/2  2 electroni
m = +1 s =  1/2  2 electroni
în total 6 electroni care se găsesc în cei trei orbitali 3p şi anume
px, py şi pz
l=2 m = -2  s =  1/2  2 electroni
m = -1  s =  1/2  2 electroni
m = 0  s =  1/2  2 electroni
m = +1  s =  1/2  2 electroni
m = +2  s =  1/2  2 electroni
în total 10 electroni care se găsesc în cei cinci orbitali 3d şi
anume d x  y , d z , dxy, dyz şi dxz.
2 2 2

Rezultă, prin însumare, un total de 18 electroni pe stratul M,

corespunzător lui n = 3.

Spectre de raze X. Radiaţiile X sunt radiaţii

electromagnetice de aceeaşi natură ca lumina dar de lungime de
undă mai mică (0,1 – 10 Å). Aceste radiaţii iau naştere în tuburi
de descărcări electrice în vid atunci când în calea razelor catodice
se aşează un corp solid, numit anticatod. Sub influenţa
bombardamentului cu electroni, elementul din care este construit
anticatodul emite raze X. La elementele uşoare se observă o
singură serie de linii, numită seria K. La elementele mai grele
apar şi alte serii de linii, numite L, M, N etc.

36
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

Dau naştere la spectre de raze X toate elementele cu număr

atomic, Z, mai mare decât 11 (elementul sodiu), afară de cele
gazoase din care nu se pot construi anticatozi solizi.
Spectrele tuturor elementelor sunt mult asemănătoare între
ele, fiind compuse din aceleaşi serii şi linii. Fiecare linie este
puţin deplasată spre o lungime de undă mai mică (sau frecvenţă
mai mare) decât linia similară a elementului precedent cu Z mai
mare cu o unitate.
După cum a stabilit Moseley, rădăcina pătrată a numărului
de undă, ’ , a unei linii din spectrul de raze X al unui element
este funcţie liniară de numărul atomic Z al elementului:
'  A ( Z  z)
unde A şi z sunt constante.
Studiul spectrelor de raze X al elementelor completat cu
studiul spectrelor optice ale elementelor uşoare a făcut posibilă
atribuirea, cu deplină certitudine, fiecărui element, a unui număr
atomic Z, creându-se astfel o bază fermă pentru o clasificare a
elementelor şi anume în ordine crescătoare a numărului atomic Z.

2.3. Structura atomului explicată prin mecanica

ondulatorie
Schemele care reprezintă mişcarea electronilor în jurul
nucleului, arătate până acum, permit explicarea numai a unora
din proprietăţile elementelor. Principala lipsă a reprezentării
structurii atomului după Bohr- Sommerfeld este faptul că, deşi
explică nivelele energetice ale atomului de hidrogen şi formarea
liniilor spectrului atomului de hidrogen, nu poate explica
spectrele unor atomi cu structură mai complexă, cauzele unor
legături chimice etc. Caracterul limitat al teoriei Bohr-
Sommerfeld se datorează mai ales faptului că unele fenomene
fizice erau examinate de pe poziţiile mecanicii clasice;
reprezentările cuantice erau doar asociate la vechile reprezentări
despre materie.
Una din cele mai mari descoperiri ale secolului al XX-lea
este mecanica cuantică. Ea arată că diferitele fenomene atomice
sunt guvernate de legi ale unei mecanici deosebite de mecanica
clasică a lui Newton, cuprinzând în scheme matematice atât
legile vechii mecanici clasice cât şi existenţa cuantelor.
Mecanica cuantică s-a dezvoltat pe baza lucrărilor lui E.
Schrödinger, fondatorul mecanicii ondulatorii, precum şi a
lucrărilor lui W. Heisenberg, fondatorul mecanicii cuantice.

37
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

Aceste două mecanici reprezintă de fapt diferite aspecte ale

aceleiaşi teorii. De aceea, mecanica cuantică şi mecanica
ondulatorie sunt folosite astăzi ca expresii sinonime.
Principiul mecanicii ondulatorii. Multe fenomene, legate de
radiaţii, pot fi explicate satisfăcător dacă se presupune că lumina
este alcătuită din cuante de energie (fotoni), care au o viteză de
3·108 m/s. Pe de altă parte, cunoscutele fenomene de interferenţă
şi difracţie observate în cazul razelor de lumină şi razelor X au
necesitat postularea unei teorii conform căreia un fascicul de
lumină este alcătuit dintr-o serie de unde. Acest dualism al
caracterului de particulă şi de undă constatat la radiaţii l-a
determinat pe L. de Broglie (1924) să enunţe concepţia că un
asemenea dualism poate exista şi în cazul particulelor materiale
(foton, electron, proton etc.). anume că fiecărei particule
materiale i se asociază o undă.
Concepţia lui L. de Broglie că electronul, pe lângă
proprietăţi de particulă, are şi proprietăţi de undă, reprezintă o
contribuţie esenţială la fundamentarea mecanicii ondulatorii şi în
consecinţă, la lămurirea structurii atomului.
Dualismul undă-particulă este exprimat prin relaţia lui L. de
Broglie (1924):
h
= (20)
mv
în care  este lungimea de undă corespunzătoare particulei de
masă m şi cu viteză v, iar h – constanta lui Planck.
Însă, atunci când masa m a particulei este relativ mare,
lungimea de undă  devine atât de mică, încât, practic, pierde o
semnificaţie fizică. Când masa m este însă foarte mică, lungimea
de undă intră în cadrul posibilităţilor de precizare. De aceea,
mecanica ondulatorie are importanţă pentru particule mici – cazul
electronului – şi nu pentru corpuri macroscopice.
Când un electron se mişcă pe o orbită circulară în jurul
nucleului, se presupune că unda asociată lui se extinde în jurul
orbitei. Lungimea circumferinţei orbitei trebuie să fie un multiplu
întreg al lungimii de undă a electronului, altfel undele propagate
în jurul circumferinţei nu ar mai fi staţionare ci s-ar suprapune şi
s-ar produce interferenţă. Deci, în atom sunt posibile numai acele
orbite electronice ale căror circumferinţe au o lungime 2r egală
cu un număr întreg de lungimi de undă:
nh nh
2r = n =  mvr = (21)
mv mv

38
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

Relaţia reprezintă condiţia de stabilitate a orbitelor

electronice. Această condiţie de cuantificare a orbitelor
electronice este identică cu postulatul lui Bohr.

2.3.1. Ecuaţia de undă

Explicarea comportării electronilor în atomi prin caracterul
lor de undă s-a făcut prin analogie cu undele macroscopice, de
exemplu cu undele sonore propagate în aer sau cu undele produse
pe suprafaţa unui lac.
Pentru sisteme mecanice macroscopice, mişcarea de undă
(de exemplu, vibraţia unei coarde) a unui punct de coordonată x,
poate fi redată de relaţia:
2f (x) 4 2
  f (x) (22)
x 2 2
Această relaţie, valabilă pentru undele care se propagă într-o
singură direcţie, poate fi extinsă şi la undele care se propagă în
spaţiu. În acest caz, funcţia amplitudinii, f(x), pentru o
coordonată x, se înlocuieşte cu (x,y,z), care este funcţia
amplitudinii pentru trei coordonate. Deci, pentru unde spaţiale,
ecuaţia (22) are forma:
2  2  2  4 2
     (23)
x 2 y 2 z 2 2
notată simplificat:
4 2
2     (24)
2
unde prin  („operator Laplacian”) s-a înlocuit partea întâi a
ecuaţiei (23). După E. Schrödinger (1926), o asemenea relaţie
poate fi aplicată tuturor particulelor, deci inclusiv electronilor.
Ţinând seama de relaţia lui de Broglie:  = h/mv, precum şi
de faptul că energia cinetică a unui electron, adică diferenţa între
energia totală, E şi energia potenţială, V, este mv2/2, relaţia (24)
devine:
8 2 m
2   E  V  0 (25)
h2
Această relaţie este cunoscută ca ecuaţia de undă a lui
Schrödinger.
Prelucrând relaţia de mai sus obţinem:
8 2 m 8 2 m 8 2 m
   2 E  2 V  0
2
|: 
h h h2

39
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

h 2 2  h 22 
  E  V  0 E     2  V  
8 m  8 m
2

E=H (26)
unde H este „operatorul Hamiltonian”.
Relaţia are deci ca variabile pe  - o funcţie (numită funcţie
de undă) care exprimă valoarea amplitudinii undei asociate în
orice punct definit în raport cu atomul considerat aşezat în
originea unui sistem de coordonate x, y, z – şi E – energia
corespunzătoare unui anumit nivel de energie al electronului.
Obţinerea valorilor pentru , prin integrarea ecuaţiei lui
Schrödinger, este posibilă numai pentru anumite valori ale
energiei totale, E, numite valori proprii. Ele sunt determinate de
n, care este numărul cuantic principal. Deci  sunt funcţii proprii
ale ecuaţiei pentru valori proprii ale energiei totale, E.
Pentru fiecare valoare a lui n, respectiv a energiei,
corespund n2 funcţii de undă.
Funcţia de undă  este denumită funcţie de undă orbitală
sau orbital. Prin urmare, un orbital este o funcţie de undă dedusă
din ecuaţia lui Schrödinger pentru un anumit număr cuantic şi o
anumită valoare a energiei.
Din interpretarea probabilistică a funcţiei de undă rezultă că
poziţia geometrică a electronului în mişcare nu poate fi
determinată cu precizie, ca în mecanica clasică. Prin calcularea
mărimii din ecuaţia de undă se stabileşte numai probabilitatea de
a găsi electronul într-un punct din spaţiu. Aşadar, putem afirma
că un orbital atomic reprezintă orice soluţie matematică a ecuaţiei
lui Schrödinger şi corespunde regiunii din jurul nucleului în care
probabilitatea aflării electronului este maximă.

2.3.2. Orbitalii atomului de hidrogen

După cum orbitele din modelul atomic al lui Bohr sunt
caracterizate prin numere cuantice, tot aşa orice orbital este
identificat prin trei numere cuantice n, l şi m, care pot avea
valorile n = 1, 2, 3, …, ; l = 0, 1, 2, 3, …, n-1; m = 0, 1, 2,
…,   .
Aceste numere cuantice determină energia şi simetria
spaţială a orbitalilor.
Numărul cuantic principal, n, determină nivelele principale
de energie din atom. Pentru un anumit număr cuantic n există n 2
orbitali. Aceştia se deosebesc prin distribuţia lor în spaţiu.

40
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

Numărul cuantic azimutal,  , indică simetria spaţială a

orbitalilor respectivi. Valoarea lui este determinată de numărul
cuantic principal, n. Aceşti orbitali pot fi simbolizaţi printr-un
număr, care reprezintă numărul cuantic principal, şi o literă, care
corespunde valorilor lui  :
când  = 0, 1, 2, 3, 4, 5
orbitalii se numesc s, p, d, f, g, h
Numărul cuantic magnetic, m, se datorează momentului
magnetic generat de electronul ce ocupă un orbital, în mişcarea
lui în jurul nucleului. El determină orientarea orbitalilor.
Valoarea lor variază de la -  la +  .
În atomul de hidrogen, în starea lui fundamentală, este
ocupat numai orbitalul 1s de către un singur electron. Trebuie
subliniat, însă, că pentru atomul de hidrogen există un număr
mare de orbitali posibili: un orbital cu n = 1, patru orbitali cu n =
2, nouă orbitali cu n = 3 etc.
Orbitalii s. Orbitalul ocupat de electronul atomului de
hidrogen în starea lui fundamentală, caracterizat pin n = 1 şi  =
0, adică orbitalul 1s, are simetrie sferică cu nucleul în centrul
sferei (fig.9); densitatea electronică maximă este delimitată de o
sferă cu raza de aproximativ 0,53Å.
În general se constată că în orice strat principal, adică grup
de orbitali cu acelaşi număr cuantic principal, există câte un
orbital s; toţi orbitalii s sunt de simetrie sferică.

Figura 9 – Reprezentarea orbitalului atomic s

Orbitalii p. Începând cu n = 2, fiecare strat principal are trei

orbitali p. Densitatea electronică a acestor orbitali este maximă în
două părţi opuse, situate de o parte şi de alta a nucleului (în care
densitatea norului electronic este zero). De aceea, forma acestor
orbitali nu are simetrie sferică, ci bilobară. Suprafeţele limită
au centrele lor pe una din cele trei axe de coordonate carteziene,

41
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

de o parte şi de alta a nucleului atomic, considerat situat în

originea coordonatelor (fig.10). De aici obişnuinţa de a se nota
orbitalii px, py şi pz.
Orbitalii d. Începând cu n = 3, fiecare strat principal are
cinci orbitali d. Suprafeţele limită sunt mai complexe decât ale
orbitalilor p; ele determină două direcţii privilegiate în loc de
una; forma orbitalilor d este tetralobară. Orbitalul d z este 2

simetric în raport cu axa z; orbitalii dxy, dyz şi dxz sunt identici, dar
se găsesc în planele xy, respectiv yz şi respectiv xz, orbitalul
d x  y este identic cu orbitalul dxy numai că este rotit cu 45° în
2 2

jurul axei z, astfel încât lobii săi sunt îndreptaţi în lungul axelor x
şi y (fig.11).
Orbitalii f. Începând cu n = 4, fiecare strat principal conţine
şapte orbitali f, ale căror forme şi orientări sunt mult mai
complexe.

Figura 10 – Reprezentarea orbitalilor atomici p

Formularea configuraţiei electronice a atomilor – se face
indicând în mod succesiv, după distribuţia în straturile învelişului
electronic, numerele cuantice n şi  . Numărul cuantic principal, n
se scrie cel dintâi, după care urmează numărul cuantic secundar
 , respectiv simbolul orbitalului atomic.
La aceste simboluri se notează, sub formă de exponent,
numărul de electroni respectivi. De exemplu, simbolul 1s 2
reprezintă doi electroni care se găsesc în stratul n = 1 şi  = 0
(configuraţia electronică a heliului); prin simbolul 1s2 2s2 2p6 se
arată că în atom se găsesc doi electroni s în stratul n = 1, doi
electroni s în stratul n = 2 şi 6 electroni p în acelaşi strat n = 2
(configuraţia electronică a atomului de neon).

42
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

Pentru ilustrarea stării cuantice a electronilor dintr-un atom

se folosesc săgeţi ale căror vârfuri simbolizează direcţia de
rotaţie a spinului. Orbitalii se notează prin una sau două săgeţi cu
sens opus, după cum sunt ocupaţi pe jumătate (conţin un
electron) sau total (conţin doi electroni):  sau .

2.3.3. Reguli de ocupare a orbitalilor cu electroni

Aşezarea electronilor în diferiţi orbitali se face respectând
trei principii.
1. Principiul stabilităţii (sau regula energetică). Electronii
ocupă în stare fundamentală nivelele de cea mai joasă energie,
ceea ce conferă atomului o energie minimă şi o stabilitate
maximă. Aceasta înseamnă că orbitalii atomilor multielectronici
se populează succesiv cu electroni, în primul rând cei cu energie
mai joasă, urmând apoi, orbitalii cu energie din ce în ce mai
înaltă. Prin aceasta configuraţia electronică a unui element dat
este analogă cu a predecesorului la care se adaugă un nou
electron numit electron distinctiv.
2. Principiul de excludere al lui Pauli. Doi electroni din
acelaşi atom nu pot avea cele patru numere cuantice identice.
Drept consecinţă a acestui principiu, un orbital nu poate fi ocupat
decât cu maximum doi electroni, ce trebuie să aibă spin opus
(electroni cuplaţi). Numărul maxim de electroni pe un strat este
2n2 iar pe un substrat este 2(2  +1).

Figura 11 – Reprezentarea orbitalilor atomici d

3. Regula lui Hund. Electronii se distribuie într-un atom

astfel încât numărul electronilor cu spin paralel (necuplaţi) în

43
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

orbitali de aceeaşi energie (aceleaşi numere cuantice n şi  ) să

fie cât mai mare Acest lucru înseamnă că orbitalii de energie
egală se ocupă pe rând întâi cu un electron şi numai după
semiocuparea totală urmează ocuparea acestor orbitali cu al
doilea electron de spin opus.
Succesiunea nivelelelor energetice. Există mai multe reguli
după care se poate indica succesiunea în ocuparea cu electroni a
nivelelor energetice într-un atom: regula sumei (n+  ) sau regula
lui Klecikovski, tabla de şah a lui Goldanski etc.
Succesiunea nivelelor energetice într-un atom este: 1s, 2s,
2p, 3s, 3p, 4s, 3d, 4p, 5s, 4d, 5p, 6s, 4f, 5d, 6p, 7s, 5f, 6d, 7p
etc.
Există mai multe abateri de la această regulă şi anume
înainte de ocuparea cu electroni a subnivelului 4f, un electron (al
lantanului) se plasează într-un orbital 5d şi numai după aceea
începe ocuparea orbitalului 4f. Aceeaşi abatere se întâlneşte şi în
cazul actiniului, al cărui electron distinctiv se plasează pe un
orbital 6d şi numai după aceea se ocupă orbitalii 5f. În cazul
ocupării cu electroni a nivelelelor energetice ale Cr (Z = 24)
avem următoarea inversiune: în loc de 1s22s22p63s23p64s23d4
vom avea 1s22s22p63s23p64s13d5 deoarece atomul este mai stabil
cu toţi orbitalii 3d ocupaţi pe jumătate cu electroni.
O inversiune asemănătoare are loc şi în cazul Cu (Z = 29): în
loc de 1s22s22p63s23p64s23d9 vom avea 1s22s22p63s23p64s13d10
din aceleaşi motive de stabilitate mai mare a atomului cu toţi
orbitalii 3d ocupaţi complet cu electroni. Modificări
asemănătoare avem şi în cazul molibdenului, argintului şi
aurului, a unor metale platinice etc.
Cunoscând structura electronică a unui element se poate
stabili poziţia acestuia în sistemul periodic astfel: numărul
ultimului strat dă perioada. Dacă este în curs de completare
substratul de tip s sau cel de tip p, atunci elementul face parte
dintr-o grupă principală al cărei număr se obţine prin însumarea
numărului de electroni din orbitalii s şi p aparţinând ultimului
strat, în curs de completare.

Exemplu Astfel se ştie că elementul Ca are Z =

20. Configuraţia electronică a acestuia este: 1s22s22p63s23p64s2,
ca urmare, elementul Ca este în perioada 4 şi în grupa II A.
Următorul element după Ca este Sc, cu numărul atomic 21,
acesta fiind primul element din grupa III B, care urmează după II

44
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

A . Configuraţia lui este 1s22s22p63s23p64s23d1. Atunci când

orbitalii de tip d sunt în curs de completare, elementul face parte
din grupele secundare (metale tranziţionale). Ştiind că în orbitalii
d pot intra maxim 10 electroni, se poate stabili poziţia
elementelor de tip d în sistemul periodic. Astfel, elementul Sc,
face parte din perioada 4 şi în grupa III B, având un singur
electron în orbitalul d. După grupa III B, urmează grupa IV B,
apoi V B, VI B, VII B şi VIII B. Ştiind că elementele grupei VIII
B sunt grupate în trei coloane şi că după acestea urmează grupele
I B şi II B, precum şi că fiecare din aceste grupe secundare aduce
un electron în plus în orbitalii d, se poate stabili poziţia în
sistemul periodic şi a metalelor tranziţionale.
În grupa III B, ultimele două elemente, La şi Ac, generează
ele însele două serii a câte 14 elemente, numite lantanide şi
actinide. Acestea au în curs de completare orbitalii de tip 4f,
respectiv 5f.

45
 Unitatea de învăţare 2
STRUCTURA ATOMULUI

TESTUL DE AUTOEVALUARE 2:

1. Să se determine poziţia în sistemul periodic a elementelor

având următoarele valori ale lui numărului atomic: a) Z =
38; b) Z = 17; c) Z = 36; d) Z = 24; e) Z = 46; f) Z = 94.
2. Să se determine numărul maxim de electroni de pe stratul
căruia îi corespunde o valoare a numărului cuantic
principal n = 4.
3. Care dintre următoarele perechi de valori ale numerelor
cuantice n şi l reprezintă situaţii imposibile: a) n = 6, l =
7; b) n = 7, l = 6; c) n = 3, l = 0; d) n = 2, l = -1; e) n = 1,
l = 0; f) n = 0, l = 0; g) n = 4, l = 3; h) n = 7, l = 0.
4. Să se reprezinte grafic următorii orbitali atomici: s, p y,
dx2-y2, dxz.

BIBLIOGRAFIE
1. Beral, E., Zapan, M., Chimie anorganică, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1977
2. Neniţescu, C.D., Chimie generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980

46