Curs 5

Preoţia după Sfânta Tradiţie

Preotul păstrător al Sfintei Tradiţii

Credinţa e sentiment de încredere în Dumnezeu, e raport de taină fiască
respectuoasă, de dragoste şi de nădejde conştientă de bunătatea, de atotştiinţa
şi atotputernicia Lui.
Cu multă grijă, însă, trebuie să se dezrădăcineze din cultul ortodox
tradiţiile cu caracter necreştin.
Preotul trebuie să dea toată atenţia acestei stări de spirit şi acestei zone
de contact şi de interferenţă create de omul simplu între creştinism şi
păgânism, între religia dumnezeiască şi religia omenească, zonă pe care
creşte eresul în paguba învăţăturii creştine curate şi a practicii Bisericii1.
Preotul trebuie să împiedice amestecul eresului cu tradiţia bisericească.
Dar el nu poate lua lucrurile ca omul simplu. Este datoria preotului, legată de
o mare responsabilitate morală, de a lumina pe credincioşi, de a-i scoate din
închipuirea de basm a superstiţiei, din vârsta copilăriei lor religioase şi a-i
instrui asupra concepţiilor şi datoriilor religioase aşa fel, încât confuzia
dintre credinţa creştină şi superstiţie să nu mai fie posibilă.
Învăţătura Mântuitorului este clară: poruncii Lui de a voi şi a face
binele tuturor oamenilor nu i se poate opune nici o consideraţie omenească de
alt sens. Răzbunarea, blestemul, dorinţa de a obţine câştig, succes, avantaje
sau plăceri care nu se pot recomanda în morala creştină, nu pot forma
obiectul unei rugăciuni.
Cultul trebuie luat şi ţinut aşa cum s-a statornicit de Sfânţii Părinţi ai
Bisericii, cunoscători ai învăţăturii creştine şi ai sufletului omenesc.

1
Pr. Prof. T.M. Popescu, Preotul păstor al Sfintei Tradiţii, în “GB”, nr. 5-6, 1995, p. 298.

1
 Pentru a fi sigur că nu greşeşte, preotul să nu iasă din textul şi regula
cărţii de slujbă, nici din spiritul tradiţional al practicii bisericeşti, învăţând şi
pe credincioşi a înţelege şi a face aceasta.
Preotul este interpretul calificat al Sfintei Scripturi şi paznicul Sfintei
Tradiţii. Predania lor nu e a preotului, a unuia sau a unor creştini, ci este a
Bisericii Ortodoxe întregi şi de totdeauna. Credincioşii necatehizaţi nu ştiu că
Sfânta Liturghie reprezintă viaţa şi opera mântuitoare, a lui Iisus Hristos, în
marile ei sensuri şi linii.
Cultul este cel mai mare titlu de cinste al Bisericii Ortodoxe şi de fapt,
cel mai important element al vieţii religioase. El cuprinde doctrină, morală,
pietate, învăţătură, artă şi viaţă, idee şi sentiment creştin în cea mai frumoasă
limbă ce poate grăi omul: imnul şi rugăciunea.
Preotul care ar lăsa nepăzită, stinsă, alterată de unul, de altul sau de el
însuşi Sfânta Tradiţie, s-ar face vinovat de nesocotirea şi stricarea Bisericii şi
a preoţiei.
“Preoţia, într-adevăr, se săvârşeşte pe pământ, dar ea are vrednicia
cetelor cereşti. Şi pe foarte bună dreptate, deoarece slujirea aceasta n-a
rânduit-o un om, un înger sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însuşu
Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă fiind în trup, să aducă lui
Dumnezeu aceeaşi slujire pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta,
preotul trebuie să fie atât de curat ca şi cum ar fi chiar în cer printre puterile
îngereşti”2.
“Preoţia se ocupă cu sufletul care-i din Dumnezeu şi dumnezeiesc
care-i părtaş la nobleţea cea de sus şi tinde spre ea, deşi-i unit cu trupul, care-i
este inferior”3.

2
Sfântul Ioan Gură de Aur, după Pr. Prof. I. Rămureanu, Preotul - slujitor al lui Dumnezeu şI al oamenilor
după Sfinţii Trei Ierarhi, în “BOR”, nr. 1-2, 1970, p. 99.
3
Sfântul Grigore de Nazianz, după Pr. Prof. I. Rămureanu, op. cit., p. 99.

2
 Nu oricine poate să înveţe şi pe alţii să cunoască, să iubească şi să
slujească pe Dumnezeu4.
“Care om ar îndrăzni să îmbrace chip şi nume de preot, când încă n-a
contemplat cum se cuvine să contemple frumuseţea lui Dumnezeu, cercetând
Biserica Lui, sau, mai bine spus, când încă n-a ajuns, în duh, Biserică a
Dumnezeului celui viu, şi lăcaş viu al lui Hristos?”5.
După Sfinţii Trei Ierarhi, Dumnezeu , care este lipsit de forme
materiale, nevăzut şi nepipăit, infinit sau nemărginit, nu poate fi cunoscut
“după natura şi fiinţa Sa”, ci rămâne un Dumnezeu ascuns şi nici nu poate
cineva să-l vadă în esenţa sa intimă: “Ce este Dumnezeu va descoperi însă
cineva, atunci când mintea şi priceperea lui, această facultate asemenea Lui şi
dumnezeiască se va fi unit cu Acela, şi când chipul se va ridica la Prototipul
pe care-L doreşte acum, cu care, din natură, este înrudită”6.
Slujirea lui Dumnezeu este o lucrare grea, dar de mare preţ înaintea lui
Dumnezeu. “Cu cât teologul progresează în virtute, cu atât îşi dă el seama
mai mult de maiestatea, splendoarea şi înălţimea lui Dumnezeu..., Care este
lumina cea mai curată, dar pentru cei mai mulţi inaccesibilă, Care este în
univers, dar şi dincolo de univers: Care este în totul frumuseţe, dar şi mai
presus de orice frumuseţe..., Care se retrage cu atât mai mult cu cât este
pătruns”7.
Ca slujitori ai lui Dumnezeu “preoţilor li se cuvine o deosebită cinste,
deoarece lor li s-a încredinţat de Dumnezeu renaşterea omului prin apă şi prin
Duh, care este o a doua creaţie a omului”; “prin preoţi ne îmbrăcăm în
Hristos; prin preoţi ajungem mădularele fericitului trup al lui Hristos; preoţii
ne sunt pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite naşteri

4
Sfântul Grigore de Nazianz, Cuvântul I teologic, Ibidem, p. 99.
5
Sfântul Grigore de Nazianz, după Pr. Prof. I. Rămureanu, op. cit., p. 79.
6
Sfântul Grigore de Nazianz, Cuvântul II teologic, Ibidem, p. 100.
7
Sfântul Grigore de Nazianz, în Apologia, Ibidem, p. 100.

3
din nou, ai libertăţii celei adevărate şi ai înfierii după har... Părinţii noştri ne
nasc pentru viaţa de acum, iar preoţii, pentru viaţa viitoare...”8.
Preoţia este arta vindecării sufletelor omeneşti. “Preoţia urmăreşte să
întraripeze sufletul, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păzească Chipul lui
Dumnezeu...; dacă omul este în primejdie să-l primească, să-i arate calea ca
să-l păstreze, iar dacă şi l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi.
Preoţia urmăreşte să facă să locuiască Hristos în inimile credincioşilor, prin
Duhul Sfânt. Şi, în sfârşit, scopul cel mai de seamă al preoţiei este să-l
îndumnezeiască pe om şi să-l facă părtaş fericirii celei de sus”9.
Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi
În epoca de aur a Bisericii, în Răsărit, trei bărbaţi au fost aceia care s-
au cutremurat şi au ezitat să ia asupra lor această demnitate plină de strălucire
dar şi de răspundere a preoţiei, şi anume: Sfântul Grigore Teologul (de
Nazianz), Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Efrem Sirul.
Sfântul Grigore de Nazianz, hirotonit preot, fără de voia lui, socotindu-
se nevrednic pentru această demnitate, a fugit în deşertul Pontului, la
prietenul său Vasile.
Sfântul Grigore răspunde tuturor acuzelor printr-o lucrare numită
Apologie despre fuga în Pont.
El susţinea că preotul prin slujba lui de liturghisitor şi conducător de
suflete trebuie să fie în ceea ce priveşte virtutea şi moralitatea, ştiinţa şi
iubirea, răbdarea şi iertarea mai presus de toţi oamenii din lume, el trebuie să
fie asemenea îngerilor.
“Preotul stă alături de îngeri, preamăreşte pe Dumnezeu alături cu
arhanghelii, aduce jertfe la altarul cel de sus, luând parte la slujbă împreună
cu Iisus Hristos, înnoind făptura, restabilind chipul lui Dumnezeu în om,

8
Sfântul Ioan Gură de Aur, după Pr. Prof. I. Rămureanu, op. cit., p. 100.
9
Sfântul Grigore de Nazianz, Ibidem, p. 103.

4
slujind lumii celei de sus, ba, ceva mai mult, devenind întrucâtva dumnezeu
şi pre alţii dumnezei făcându-i”10.
Preotul trebuie să fie faţă de comunitate ceea ce este sufletul faţă de
trup11. Preotul se ocupă de suflet care este de la Dumnezeu şi deci dumnezeu,
este părtaş al nobleţei cele de sus, către care şi tinde, chiar dacă este înjugat
cu un trup12.
Sensul preoţiei, după acest Sfânt Părinte, se înalţă peste bunurile
trecătoare ale acestei vieţi proiectându-se în Dumnezeu, în veşnicie, având
caracterul supranaturalului.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în lucrarea sa Despre preoţie, arată sensul
măreţ al preoţiei.
După ce se pregătesc în toate centrele de cultură ale lumii de atunci,
cerut de obştea creştină pentru a primi preoţia, se înţelege cu prietenul său
Vasile ca amândoi să primească darul hirotonirii.
Vasile, bazat pe această înţelegere, se lasă preoţit în timp ce Sfântul
Ioan Gură de Aur fuge şi se ascunde.
Unii îl acuzau de făţărnicie, alţii de laşitate, alţii de egoism şi vanitate
şi chiar Vasile n-a ezitat să formuleze anumite acuze împotriva lui Ioan.
Răspunsul Sfântului Ioan Gură de Aur alcătuieşte cartea Despre
preoţie; lucrarea fiind, de la început până la sfârşit, un imn de slavă închinat
preoţiei.
“Preoţia este semnul iubirii lui Hristos şi semnul iubirii turmei pe care
Hristos o încredinţează păstorului” (Cartea II, I)13.
“Când preotul invocă pe Duhul Sfânt şi săvârşeşte jertfa cea prea
înfricoşată, când el stă în continuă atingere cu Stăpânul obştesc al tuturor,

10
Sfântul Grigore de Nazianz, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în “ST”, nr.
3-6, 1950, p. 191.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Sfântul Ioan Gură de Aur, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 193.

5
spune-mi: în ce rang îl vom aşeza? Câtă curăţie şi câtă evlavie vom cere de la
el? Gândeşte-te ce mâini trebuie să fie acelea care săvârşesc aceste lucruri, ce
limbă trebuie să fie aceea care rosteşte acele cuvinte? Cât de curat şi de sfânt
trebuie să fie sufletul care primeşte un aşa mare Duh? În acele momente,
îngerii asistă pe preot şi întreaga ceată a puterilor cereşti strigă cu voce tare,
iar locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea celui ce stă aşezat”
(Cartea IV, 4)14.
“Preoţia se exercită pe pământ dar rangul ei face parte din categoria
lucrurilor cereşti, şi au drept cuvânt, pentru că nu un om, nu un înger, nu un
arhanghel şi nici vreo altă putere spirituală creată i-a fixat acest rang, ci
Duhul Sfânt însuşi. El acordă înalta sa încredere oamenilor să îndeplinească
această slujbă cu totul îngerească”15.
Sfântul Ioan Gură de Aur cere preotului ca el să fie vasul celor mai
alese însuşiri morale, să depăşească pe toţi în arta frumosului şi a sublimului,
să fie înţelept, blând, plin de dragoste, de răbdare, de înfrânare, să aibă ştiinţa
veacului, darul cuvântului şi conştiinţa adevăratului apostol.
Preoţia creştină este, după Sfântul Ioan Gură de Aur, taina prin care
cerul se leagă cu pământul, cele vremenice cu cele eterne, cele trecătoare cu
cele nepieritoare, este culmea frumuseţilor pe care omul le poate cuceri încă
în această viaţă fiind. Nimeni n-a putut să dea preoţiei creştine un sens mai
larg, o interpretare mai măreaţă, o descifrare mai sublimă şi o întruchipare
mai desăvârşită decât a făcut-o Sfântul Ioan Gură de Aur prin viaţa pe care a
trăit-o.
Sfântul Efrem Sirul, care a trăit în acelaşi veac cu Sfântul Grigore
Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur (sec. IV) şi care n-a cunoscut limba
greacă, deci neputându-se inspira din vasta literatură greacă, a scris mai

14
Ibidem.
15
Ibidem.

6
înainte de cei doi în limba siriacă renumitul său tratat Despre preoţie.
Impresionat de măreţia preoţiei se exprimă:
“Minune uimitoare, putere nespusă, mister înfricoşat al preoţiei! Slujbă
sfântă, sublimă, de nepreţuit, cu care Hristos, după venirea Sa pe pământ, a
binevoit să însărcineze pe nevrednicile Sale făpturi! Vă rog, în genunghi, cu
lacrimi şi cu suspine, să cinstiţi acest tezaur al preoţiei - tezaur pentru cei care
ştiu să-l păstreze cu sfinţenie şi cu vrednicie. Dar cum voi putea să slăvesc
demnitatea preoţească? Ea întrece orice idee, orice ştiinţă. Sfântul Apostol
Pavel la ea se gândea, după părerea mea, când scria “O, adâncul bogăţiei, al
înţelepciunii şi al ştiinţei de Dumnezeu!”16.
Spre sfârşitul veacului al IV-lea, în Biserica latină, Patriarhul Romei,
Grigorie Decapolitul, a scris cartea Liber regulae pastoralis în care arată
metodic şi sistematic sublimitatea preoţiei, dar expune lămurit şi greutăţile
îndeplinirii ei.
Conducerea pastorală este, după Sfântul Grigorie Dialogul, arta cea
mai înaltă, arta artelor (Ars est artium regimen animarum).
Numai omul împodobit cu cele mai alese virtuţi şi înarmat cu toată
ştiinţa veacului şi stăpân pe arta conducerii sufletelor poate să fie bun preot,
un bun păstor de suflete.
Tratatul despre preoţie al Sfântului Simeon al Tesalonicului arată şi el
că: “Prin taina preoţiei, preotul devine însuşi serafimul care vede direct
tainele lui Dumnezeu, se apropie de ele, se face părtaş lor, le deţine şi le
desăvârşeşte. Căci noi suntem deţinători şi ispravnici ai tainelor lui
Dumnezeu.
Prin taina preoţiei noi am devenit stătători înaintea lui Dumnezeu şi
organe prin care alţii sunt puşi în legătură cu Creatorul, am devenit cale şi
povăţuitori altora, spre lumina cea adevărată. Prin taina preoţiei am devenit

16
Sfântul Efrem Sirul, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 195.

7
heruvimi care văd pe Cel ce vede toate şi purtătorii de foc care ţin cărbunele
cel viu. Prin taina preoţiei noi suntem tronul pe care se odihneşte Cel ce este
pretutindeni şi veşnic neobosit. Prin taina preoţiei noi suntem îngerii care
liturghisesc jos pe pământ liturghia pe care îngerii o slujesc sus în ceruri”17.
Nimeni n-ar putea să facă o pătrundere mai adâncă, o interpretare mai
măreaţă, un sens mai sublim şi o expunere mai măiastră asupra tainei preoţiei
precum au făcut-o Sfinţii Părinţi.
Alte aspecte ale sensului preoţiei la Sfinţii Părinţi
Sfinţii Apostoli, fără să fie preoţi propriu-zişi, au purtat o grijă
deosebită de acest aşezământ al Domnului nostru Iisus Hristos.
Cei 12 şi cei 70 semănau din belşug preoţia lui Hristos prin cetăţi, aşa
cum arată Faptele Apostolilor şi Epistolele către Timotei şi Tit. Nimeni n-a
prezentat într-un mod mai succint chipul ideal al îngrijitorului de suflete ca
Sfântul Apostol Pavel.
Sfântul Ioan Gură de Aur aşează pe Pavel alături de îngeri pentru râvna
şi ascultarea sa necondiţionată faţă de Dumnezeu în slujba misiunii sale.
Pavel se prezintă astfel pe sine: “Până în ceasul de acum flămânzim şi
însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim, lucrând cu
mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi
fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până
astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte
copii ai mei iubiţi. Căci de-aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi
nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie, în Iisus Hristos.
Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos.” (I Corinteni 4,
11-16).

17
Sfântul Simeon Noul Teolog, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 195-196.

8
 Atât Noul Testament şi Sfinţii Părinţi concep preoţia ca pe o singură
lucrare, cele trei trepte ale ierarhiei: episcopul, preotul şi diaconul alcătuind o
unitate18.
Contactul creştinismului cu cultura în viaţa păgână şi iudaică, lupta cu
ereziile de tot felul, persecuţiile sângeroase, opera misionară a noii credinţe,
dezvoltarea internă a Bisericii au pus continuu problema cadrelor preoţeşti şi
a calificării acestora19.
Preoţii patristici au iniţiat sau au susţinut prin bogăţia teologhisirii lor
sinoade ecumenice şi locale şi au rezolvat sau au contribuit la rezolvarea
marilor controverse cu ereticii, schismaticii şi păgânii.
Ei au creat şi dezvoltat o uriaşă operă literară creştină. Origen a scris
6000 de volume, Sfântul Ioan Gură de Aur desfată şi astăzi gusturile literare
cele mai fine. Gândirea lui Tertulian, a Sfântului Vasile cel Mare, Grigorie de
Nazianz, Grigore de Nyssa, Augustin, Chiril al Alexandriei, Leonţiu de
Bizanţ, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin e continuă lumină şi bucurie a
Bisericii.
Din cuprinsul acestor tratate reiese că preoţia este o chemare
dumnezeiască. Nici Aaron (primul preot) şi nici Iisus Hristos (Arhiereul
Noului Aşezământ) nu şi-au luat singuri preoţia ci au fost chemaţi.
Preotul care a primit preoţia fără o chemare de sus e un profesionist al
altarului, nu un slujitor loial al lui Hristos.
Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur erau
scandalizaţi de aceşti preoţi care făceau din preoţie un simplu mijloc de trai şi
se comportau ca nişte traficanţi de Hristos, nu ca iubitori de Hristos. Aceştia
nu vor scăpa de pedeapsă, nici el şi nici episcopul care l-a hirotonit fără să-l
cerceteze20.
18
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Chipul Preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, în “ST”, nr. 3-4, 1956,
p. 160.
19
Ibidem, p. 161.
20
Sfântul Grigore Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, după Pr. Prof. I. Coman, op. cit., p. 167.

9
 Reîntorcându-se din locul de unde fugise de preoţie, Sfântul Grigorie
Teologul îşi începe predica cu cuvântul: “Am fost biruit şi recunosc
înfrângerea mea”, în înţelesul că dragostea pentru fii săi sufleteşti şi a fiilor
sufleteşti pentru el i-a înfrânt ezitarea, scrupulul şi teama21.
Lucrul central al misiunii preoţeşti, actul central al acesteia este
dragostea. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că dacă preotul suportă atât de
mult nemintoşenia şi nepriceperea oamenilor în toate, este pentru că ei îi
iubesc pe aceştia nemăsurat de mult22.
Dragostea îndumnezeieşte pe preot. Nimbul cel mai luminos al preoţiei
patristice este dragostea acestei preoţii. Se ştie că la înmormântarea Sfântului
Vasile cel Mare plângeau nu numai creştinii ci şi iudeii şi păgânii, iar primul
exil al Sfântului Ioan Gură de Aur a provocat o mare mişcare de mase
împotriva curţii imperiale din Bizanţ. Acestea erau răspunsuri ale
credincioşilor la dragostea profundă a păstorului pentru turms sa.
Sfinţii Părinţi s-au ocupat şi ei de aproape de acestă problemă. Sfântul
Grigorie Teologul: “preoţii să fie asemenea unor făpturi cereşti care să
propovăduiască Evanghelia şi cu vorba, dar mai ales cu fapta şi pilda lor cea
bună”23.
Candidatul la preoţie trebuie verificat dacă e înarmat cu virtuţile
necesare unei superioare virtuţi: “Este peste puterile noastre să primim
conducerea şi păstorirea sufletelor înainte de a ne fi curăţit sufletele cum se
cuvine...”; “Căci, fireşte, este de neapărată trebuinţă să fii mai întâi tu curăţit
şi apoi să poţi curăţi pe alţii; să devii mai întâi tu lumină şi pe urmă să
luminezi pe alţii, întâi să te apropii tu de Dumnezeu şi apoi să apropii de el şi
pe alţii; să te sfinţeşti întâi pe tine şi apoi să sfinţeşti pe alţi”; Nu-i mică
primejdie dacă primeşti să păstoreşti suflete sau să fii mijlocitor între

21
Sfântul Grigore de Nazianz, Ibidem, p. 163.
22
Sfântul Ioan Gură de Aur, Ibidem, p. 163.
23
Sfântul Grigore Teologul, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 100.

10
Dumnezeu şi oameni... mai înainte de a domina cât mai mult materia, de a-ţi
curăţi bine cugetul şi a te apropia de Dumnezeu mai mult decât oamenii de
rând...”; “Poate cineva să fie socotit în rândul membrelor mai importante,
poate primi bucuros şi cu inimă uşoară să fie cap al unei adunări creştine, câtă
vreme încă nu poate purta cu bărbăţie crucea lui Hristos?”24.
“Preotul trebuie să răspândească în toate părţile frumuseţea sufletului
lui, ca să poată să bucure şi în acelaşi timp să lumineze sufletele celor ce
privesc la dânsul.
Trebuie deci să fie alese la preoţie astfel de suflete, precum ne-au arătat
că au fost cândva, prin puterea darului lui Dumnezeu, trupurilor acelor sfinţi
din cuptorul din Babilon, pe care flăcările focului nu le-au putut cuprinde.
Apoi hrana focului ce ameninţă pe preot nu sunt vreascurile, câlţii sau
smoala, ci ceva mai periculor ca acestea. Căci pe preot nu-l ameninţă un foc
perceput prin simţurile noastre, ci flăcările invidiei mistuitoare îl împresoară,
apucându-l din toate părţile, şi-l cercetează foarte amănunţit,... scormonindu-i
toată viaţa..., precum a cercetat odată focul trupurile copiilor acelora. Iar de
află chiar şi vreo mică bucăţică din vreun pai se leagă îndată de ea şi arde
acea parte stricată...
Cât timp viaţa preotului este în toate privinţele bine orânduită, este
scăpat şi de piedici; de ar face însă o mică greşeală ... nu poate să astupe gura
învinuitorilor lui prin folosul celorlalte, căci acel mic pas greşit le umbreşte
pe toate celelalte calităţi”25.
Puterea exemplului vieţii preotului e admirabil ilustrată de replica unui
sălbatec din Canada, dată unui misionar în epoca de încreştinare a acestui
ţinut: “Tu spui lucruri care întrec priceperea noastră şi pe care noi nu le
putem înţelege din cuvântări. Dar dacă tu vrei să locuieşti în acest ţinut, noi
vom vedea cum serveşti pe acest Dumnezeu, la care te închini şi chipul în
24
Sfântul Grigore Teologul, Ibidem, p.100-101.
25
Sfântul Ioan Gură de Aur, Ibidem, p. 101.

11
care trăieşti tu. Văzând noi felul vieţii tale, vom învăţa din exemplul tău într-
un an mai mult decât în douăzeci de ani de ascultare de cuvântări.
Comparând noi viaţa noastră păcătoasă cu viaţa ta superioară, este uşor de
înţeles că noi vom lua-o pe a ta, părăsind pe a noastră”26.
Pe cât de mult zideşte, sfinţeşte şi înalţă sufleteşte pe credincioşi
exemplul cel bun al păstorului de suflete, pe atât de mult distruge parohia şi
ucide credinţa exemplul cel rău al preotului.
“Păcatele oamenilor de rând sunt ca înfăptuite într-un fel de întuneric şi
pier numai pe cei ce le-au înfăptuit, dar greşeala unui bărbat cu vază şi în faţa
privirilor celor mulţi e o pagubă comună... Căci toţi preţuiesc greşeala nu
după măsura faptei, ci după demnitatea celui care greşeşte”27.
În Ortodoxie se pretinde preotului ceva chiar mai mult decât acest
exemplu de trăire creştină, se pretinde o desăvârşire care să echivaleze cu
sfinţenie. În Biserica Ortodoxă păstorul de suflete e şi un liturghisitor, un
săvârşitor al Sfintei Taine şi al sfintelot ierurgii, care se fac pentru sfinţirea
credincioşilor.
Datorită acestor lucrări Liturghierul şi alte cărţi ale cultului
creştin dau pe larg învăţătura despre felul cum trebuie să se pregătească
preotul prin spălarea trupului, prin primenirea hainelor, prin mediotaţii, prin
rugăciune, prin lectură aleasă, prin ajunare, prin abstinenţă şi înfrânare cât
mai mare, pentru săvârşirea sfintelor slujbe şi pentru împărtăşirea cu
vrednicie cu Sfintele Taine.

26
G. Goyan, Ibidem, p. 102.
27
Sfântul Ioan Gură de Aur, Ibidem, p. 102-103.

12