De ce nu înțelege, pământul...

azi cum sună,

Sub soarele pe ceruri, sub stele și sub lună,
Acel glas ce se-aude... se-aude-atât de tare,
E glasul Celui veșnic... e glas de îndurare.

De ce nu își oprește, el astăzi alegarea,

Supus să îl asculte, căci numai ascultarea,
E cea care o cere, acel glas ce-i duios,
Nui altu-n astă lume, ca glasul lui Hristos.

De ce se răzvrătește, pe calea ce-i lărgită,

De ce hrănește-o lume, cu-o hrană amăgită,
De ce se otrăvește, pământul rătăcit,
Căci vine clipa-n care, de El va fi golit.

Pământule... ascultă, cum ție îți vorbește,

Acel glas ce răsună, e Cel ce te iubește,
Azi poate ca să fie, o ultimă strigare,
De-i ultima... ascult-o, e-o mare îndurare.

Nu-ți apleca azi fața, în jos... înspre pământ,

Nu de acolo sună, acel glas care-i sfânt,
El vine dinspre ceruri, ce astăzi l-a deschis,
El este poarta care, te duce-n Paradis.

Ooo... tu pământ... tăcerea, ea uneori devine,

Tăcere dureroasă, în ea sunt doar suspine,
Dar astăzi ea e plină, de-acel glas răsunat,
Care pe tine-ntruna, spre ceruri te-a chemat.

Nu sta în nepăsare, curând se va sfârși,

Și-acest glas care sună, tu nu-l vei auzi,
Apleacă-te în fața, Celui ce te-a strigat,
Ca-n ultima strigare, să fii pământ salvat.