Arhim. Ioanichie Bălan - Versuri Duhovnicești

Arhimandrit Ioanichie Bălan – Versuri Duhovnicești
NOTĂ EXPLICATIVĂ
Versurile din volumul de față văd lumina tiparului cu o întârziere de peste 40 de ani. Cele mai
multe dintre ele au fost scrise în vremea prigoanei comuniste duse împotriva călugărilor începând cu
anul 1959. Atunci, în urma aplicării decretului 410, au fost obligați să părăsească mănăstirile toți
monahii cu vârsta sub 55 de ani și toate monahiile sub 50 de ani, care nu aveau studii teologice.
A urmat o perioadă de lungă pribegie, pentru unii chiar de închisoare, timp în care cei izgoniți au
trecut prin multe greutăți, încercând să-și păstreze în taină rânduiala mănăstirească.
Multe din versurile de față evocă suferința momentelor de început ale prigoanei, despărțirea plină
de durere de obștea mănăstirii și dorul după viața de pustie.
Neputând să publice asemenea poezii în condițiile grele din acea vreme, autorul, Părintele
Arhimandrit Ioanichie Bălan, pe atunci ierodiacon, le-a dactilografiat și le-a răspândit fără a le semna.
Astfel, ele au constituit o mângâiere pentru cei care treceau prin aceleași dureri ale pribegiei.
Înștiințate despre aceste poezii, autoritățile vremii au încercat să identifice pe cel care le-a scris, dar
fără succes.
Publicăm acum aceste versuri sub semnătura adevăratului lor autor, însoțindu-le cu alte poezii
inedite ale sale, și dedicăm acest volum memoriei tuturor celor care au suferit pentru Hristos în acele
vremuri.
I
SUSPIN DE SIHĂSTRIE
Această pagină este intenționat lăsată liberă
Arhim. Ioanichie Bălan 5
Așa voiește Dumnezeu

SUSPIN DE SIHĂSTRIE Ca să rămân pustie eu!...
Să-mi plece fiii toți în lume,
Să nu-i mai văd, să-i chem pe nume!
De ce ești, sfântă Sihăstrie,
Așa de tristă și pustie? Să nu mai cânte împreună,
De ce plâng clopotele tale, Când în Biserică s-adună,
Așa duios..., așa cu jale? Să nu-i mai văd cum se silesc
La ascultări, și cum slujesc...
De ce plâng codri-n depărtări?
De ce sunt munții triști în zări? Să nu mai văd cum toți în șoapte
Și brazii de ce plâng mereu, Se roagă-n zi și-n miez de noapte;
Cătând spre cer, spre Dumnezeu? Să nu-i mai văd cum se hrănesc
Din Trupul Fiului Ceresc!...
De ce duc apele devale,
În unda lor atâta jale? Să nu-i mai văd pe munți urcând
O! Spune-mi sfântă Sihăstrie, Și nici la masă-n cete stând.
De ce ți-i inima pustie? Să plece toți în pribegie,
Iar eu de-acum să fiu pustie!...
- O! nu mă întreba, străine,
De ce plâng toate pentru mine! Deci cum să nu mă tânguiesc,
Să-ți povestească fiii mei, Cum să nu-i plâng și să-i jelesc?
De ce suspin și eu și ei! Căci au în față o încercare
Și nu știu de-or acea răbdare!...
Că am avut atâția fii,
Ce i-am crescut de mici copii, O, plângeți fraților, cu mine,
Și ca o mamă i-am iubit, Căci ceasul despărțirii vine
Și lui Hristos i-am dăruit. Și-mi este milă pentru voi,
Căci nu ne-om mai vedea apoi!...
Când au venit din lumea mare
Eu i-am primit pe fiecare; O, plângeți, fiilor, mereu,
Pe cei flămânzi i-am pus la masă, Să îmblânzim pe Dumnezeu!
Pe cei străini i-am dus în casă. Să-ndepărteze a Sa mânie,
Ca peste noi să nu mai vie!
Pe cei scârbiți i-am mângâiat,
Pe cei ce plâng i-am alinat, Iar dacă Domnul vrea așa,
Pe cei orfani i-am întărit O! Tată, fie voia Ta!...
Și pe bătrâni i-am odihnit... Căci altă cale-n viață nu-i,
Decât să facem voia Lui!
Și le-am vorbit de Dumnezeu
Și zi și noapte, tot mereu, Eu plâng și nu mă pot opri,
Ca dorul după veșnicie Căci simt că ne vom despărți
Neîncetat cu ei să fie... Și știu că lumea-i tare rea
Și mulți într-însa veți cădea...
A se ruga i-am învățat
Și-a priveghea i-am îndemnat; De-aceea sunt nemângâiată
De ascultare le-am vorbit Că nu ne-am mai vedea vreodată.
Și de mormânt le-am amintit. Voi veți muri în pribegie,
Iar eu voi rămânea pustie!...
De-aceea astăzi ei mă cheamă
Și-mi spun cu toții <<Scumpă mamă!>>, Și dacă lumea va uita,
Că i-am iubit cu dor pe cei C-ați fost copiii mei cândva,
Ce în Hristos sunt fiii mei. Voi toți să n-o luați în seamă,
Căci numai eu vă rămân mamă.
Și-acuma plâng nemângâiată
Căci a venit așa deodată Deci, ascultați-mă acum,
O zi de tristă pribegie... Când sunteți gata toți de drum,
De-aceea plâng și sunt pustie. Și nu uitați îndemnul meu:
,,Copii! Iubiți pe Dumnezeu!”...
6 Versuri duhovnicești
În el să aveți credință tare, Veniți să vă mai văd o dată,

Și în necaz s-aveți răbdare; Aceeași turmă adunată;
Și bucurați-vă nespus, Vom plânge-atunci de bucurie,
Căci pătimiți pentru Iisus! De dorul după veșnicie!
Când lumea toată vă urăște, Iar de-ți muri departe-n lume

Să nu uitați că vă iubește Și vor uita al vostru nume,
Iisus Hristos Cel răstignit, Să știți, eu nu vă voi uita,
Ce lumea toată a biruit! Și pentru toți mă voi ruga.
Când deznădejdea că cuprinde, Gustați de-acum acest pahar,

Când lumea curse vă întinde, Oricând ar fi el de amar!
Voi, dragii mei, să nu slăbiți Și-n toate să aveți răbdare,
Ci sus spre ceruri să priviți! Că-n cer v-așteaptă plată mare.
Acolo-i patria iubită, Iisus Hristos să vă-ntărească,

Acolo-i slava negrăită, Cu Duhul Sfânt să vă umbrească!
Acolo sfinții prăznuiesc Și îngeri păzitori s-aveți
Și îngerii slavoslovesc. În calea zbuciumatei vieți.
Acolo-n zarea cea albastră, Ca ceea ce sunt mama voastră,

Acolo sus e casa voastră! Voi plânge mult iubirea noastră,
Acolo voi privind mereu Și-or suspina de glasul meu
Nu veți uita de Dumnezeu. Și munți și văi, mereu, mereu...
La ziua Sfântului Ioan Botezătorul
...Și-acum plângând privesc devale 7 ianuarie 1960
Cum voi plecați în lungă cale...
Cum vă-nsemnați cu Sfânta Cruce,
Ca s-o puteți în lume duce... CUVÂNT DE DESPĂRȚIRE
Mă uit cum vă luați iertare, - De ce suspini nemângâiat,

Cu cea din urmă sărutare. Iubitul meu părinte?
Cum fața-n lacrimi v-o ascundeți De ce ești trist și-ngândurat
Și părul capului vi-l tundeți. Și plângi fără cuvinte?
Cum ochii voștri lacrimi joacă De ce-ți curg lacrimi pe obraz

Când cu fior se bate-n toacă, Și plângi în multe rânduri?
Cum clopotele jalnic sună, De ce nu-mi spui al tău necaz,
Cum codrii toți plâng împreună... Ci stai mereu pe gânduri?
Și-n prag privind, mă uit la voi, De ce asculți până târziu,

Cum toți plecați doi câte doi... Cum bate vânt afară;
Până vă pierd în depărtare, Și plângi cu el și ești pustiu
În lume, în albastra zare. În fiecare seară?
Mă uit cum porțile-mi rămân De ce te rogi de-atâtea ori

Deschise, fără de stăpân; Părintelui Iubirii
Cum peste ziduri ierburi cresc, Și stai și-aștepți adeseori
Cum toate-ncet se năruiesc... La poarta mănăstirii?
Eu sunt bătrână și pustie, De ce ți-ai scos bagaju-n drum

Și voia Domnului să fie. Și vrei să pleci îndată?
Dar voi nu plângeți pentru mine, De ce mă lași și pleci acum,
Ci plângeți pentru voi mai bine... În cale-ndepărtată?
Și de va fi târziu o vreme, - O, maică, nu mă întreba

Ca Domnul iarăși să mă cheme, De ce suspin cu jale,
Veniți, iubiții mei, cu drag, De ce mă duc din casa ta
Eu vă aștept pe toți în prag. Departe-n lungă cale.
Așa voiește Dumnezeu, Așa voiește Duhul Sfânt,

Bătrână Sihăstrie, Să sufăr pentru Dânsul;
Să pătimesc cu El și eu, Să n-am pe nimeni pe pământ,
Iar tu să fii pustie! Ca să-mi aline plânsul!
Așa voiește Duhul Sfânt, Rămâi cu bine, maica mea,

Să merg la suferință; Rămâi de-acum cu bine,
Să pătimesc pe-acest pământ, Eu plec, dat tu nu mă uita
Să mor în umilință! În sfintele-ți suspine!
Așa voiește Tatăl meu, Îți mulțumesc acum de toate,

Să merg în pribegie; În ceasul care plec,
Să-mi plâng păcatele mereu, Că nu ne-om mai cunoaște poate
Iar tu să fii pustie!... În timp ce anii trec...
Rămâi cu bine, sfântă mamă, Te las cu Domnul, maica mea,

De-acum ne despărțim; Rămâi de-acum cu bine,
Iisus Hristos pe toți ne cheamă, Căci poate nu te-ai mai vedea
Ca să-L mărturisim!... Precum nici tu pe mine...
Rămâi cu bine, sfântă casă, Rămâi cu Domnul, Sfânt Altar,

Ce m-ai adăpostit; Lăcaș de închinare,
Rămâi cu bine, turmă aleasă, În care am primit în dar
Pe care te-am iubit! De-a pururea iertare.
Rămâi de-acum, rămâi cu bine, O, plânge-ți, maică, fiii tăi

Iisus la El mă cheamă, Și-i mai privește-dată,
Să sufăr multe pentru Sine... Căci pleacă acum pe alte căi,
Rămâi cu bine, mamă! În lumea-ndepărtată.
O cruce grea îmi stă în zare Și dă-le, maică, acum la toți

Pe care au dus-o Sfinții, Iertarea de pe urmă;
Pe care-o simte fiecare, Căci nu știu dac-o să mai poți
E crucea suferinței. Să vezi această turmă.
Pe-aceea am s-o duc și eu, Mi-am pregătit bagajul tot

Cu dragoste fierbinte Și iată ies pe poartă,
Și, ajutându-mi Dumnezeu, Suspin adânc și nu mai pot
Voi merge înainte. Și inima mi-i moartă.
Rămâi cu bine, mama mea, Și-ți las, iubita mea chilie,

Rămâi de-acum cu bine; Deschisă ușa ta,
Eu plec, dar tu nu mă uita Mă duc departe-n pribegie
În sfintele-ți suspine. Să mor pe Golgota!
Așa voiește Dumnezeu Vă las cu bine, buni părinți,

Să urc pe-același munte, Ce mă priviți cu jale,
Să pătimesc cu El și eu, Eu plec cu lacrime fierbinți
Să-I simt un spin pe frunte. Departe-n lungă cale.
Să fiu departe izgonit, Iubiții mei, nu ne uitați

Să rabd în lume multe; Pe cei din pribegie,
Să fiu străin și părăsit Și pentru toți să vă rugați
Și toți să mă insulte. Ce sunt asemeni mie.
Să fiu ocara tuturor Căci multe curse-n lume sunt,

Și să colind pământul; În calea vieții mele;
Să n-am odihnă până mor, Și până voi intra-n mormânt
Nici să-mi gătesc mormântul. Mă voi lupta cu ele.
Și nu știu dacă voi putea Așa voiește Duhul Sfânt

Să-mi țin făgăduința; Să sufăr pentru Dânsul,
Mă tem că-n luptă voi cădea Să n-am pe nimeni pe pământ
Și-oi pierde biruința! Ca să-mi aline plânsul...
Și mă tem că voi muri Îmi iau bagajul și mă duc

În lumea asta mare Dar nu știu unde-anume;
Și nu știu de veți auzi Mă-ntreb: oar’unde să apuc?
Să-mi fiți la-nmormântare. Că sunt străin pe lume!
Rămâi cu bine, mama mea, Și stau așa pe gânduri dus

Rămâi de-acum cu bine, La poarta mănăstirii
Căci poate nu te-oi mai vedea Și-mi pun nădejdea în Iisus,
Precum nici tu pe mine! Părintele Iubirii.
Vă las de-acum, părinți iubiți, Aștept în drum și cat apoi,

Vă las de-acum cu bine... Privind spre mănăstire
Eu plec, dar voi să mă jeliți, Și plângem astfel amândoi
Să plângeți pentru mine. Această despărțire.
Vă las cu Domnul, fraților, De glasul nostru codrii goi,

Care ați trăit cu mine; Se tânguiesc cu jale;
Mă duc departe ca să mor, Și plânge vântul pentru noi
Rămâneți toți cu bine! Și râul de pe vale...
De mă-ți vedea-n vreo gară stând Rămâi cu bine, maica mea,

Sau în vreun sat departe, Rămâi de-acum cu bine,
Nu vă smintiți, ci suspinând, Că poate nu te-oi mai vedea,
Să-mi amintiți de moarte. Precum nici tu pe mine...
De mă-ți vedea trudind din greu Așa voiește Dumnezeu,

În lumea asta mare, Sărmană Sihăstrie,
Voi să rugați pe Dumnezeu Să pătimesc cu El și eu,
Să-mi dea din nou răbdare. Iar tu să fii pustie!
De-ți auzi că am trecut Vă las cu Domnul, fraților,

În lumea de dincolo, Care-ați trăit cu mine,
Nu plângeți că nu ne-am văzut, Mă duc departe ca să mor,
Ne vom vedea acolo. Rămâneți toți cu bine...
Și dacă veți putea cumva Dar să-mi mutați mormântul meu

Ca să-mi vedeți mormântul, În jurul Sihăstriei,
Să nu uitați dragostea mea, Acolo voi dormi mereu,
Ci să-mi țineți cuvântul. În liniștea pustiei...
Și să-mi mutați mormântul meu Și dacă Domnul va voi,

În jurul Sihăstriei; Din nou ca să ne cheme,
Acolo voi dormi mereu Atuncea iar ne-om întâlni
În liniștea pustiei... Și-om plânge multă vreme.
Acolo doar ne-om întâlni, Iisuse, fii de-acum cu noi

Când vom dormi-n morminte; Și-n viață ne păzește,
Atunci de-abia ne-om odihni Căci am rămas sărmani și goi
Sub umbra Crucii Sfinte... Și lumea ne urăște!
Rămâi cu bine, sfântă mamă, N-avem nici casă, nici mormânt,

De-acum ne despărțim; Nici om să ne-nțeleagă;
Iisus Hristos la El ne cheamă Suntem străini pe-acest pământ,
Ca să-L mărturisim! În lumea asta-ntreagă.
Deci dă-ne înger păzitor Și-am plâns atunci, am plâns cu-amar

În lunga pribegie Căci Te-am cătat, dar în zadar,
Și fă-ne-acest pahar ușor, Căci lumea nu Te încăpea
Să-l bem cu bucurie!... Și dorul Tău mă chinuia.
Adio, sfântă Sihăstrie, Și-n satu-n care m-am născut

Adio, buni părinți și frați! Te-am căutat și am bătut
Eu plâng a noastră despărțire, La multe uși și porți într-una,
Voi, dragii mei, nu mă uitați! Dar nu mi s-a deschis niciuna.
Rămâi de-acum, rămâi cu bine, Și-atunci, flămând și însetat,

Iisus la El mă cheamă! O lume, Doamne, am întrebat,
Voi plânge o viață după tine, Cum aș putea eu să Te găsesc
Adio, bună mamă! În veacu-acesta pământesc.
Adio, sfântă Sihăstrie, Și ori de câți am întâlnit

Adio, dragi părinți și frați, De Tine, Doamne, le-am vorbit,
Mă duc cu inima pustie, Dar ei nici unul nu mi-au spus
Blagosloviți și mă iertați!... Cum aș găsi eu pe Iisus.
De ziua aducerii moaștelor Și ostenit am plâns din greu

Sfântului Ioan Gură de Aur Și zi și noapte, tot mereu,
27 ianuarie 1960 Dar nimenea nu m-a-nțeles
De ce plângeam așa de des.
Am început din nou să merg,

Pe la răscruci de drum s-alerg,
RUGĂCIUNEA ÎNTÂI. CĂUTAREA LUI Că poate cineva ar ști
DUMNEZEU În care loc Te-aș întâlni.
Ajută-mi, Bunule Stăpân, Și stam adesea până-n zori

În Casa Ta să mai rămân; Și întrebam pe călători;
Căci știi cât eu m-am ostenit Sau seara până mai târziu,
Și-abia aici te-am întâlnit! Dar toți spuneau că nu Te știu!
Părinte, deci nu mă lăsa, Îi întrebam de-au întâlnit,

Să plec acum din Casa Ta; Un Prunc în iesle adormit,
Căci toată viața Te-am cătat Ce S-a născut în Betleem
Și-abia aicea Te-am aflat. Să scoată lumea din blestem.
În dorul meu de Dumnezeu Îi întrebam de au văzut

Te-am căutat mereu, mereu, Un Om desculț, ce a trecut,
Dar lumea toat-am colindat Urcându-Se către Iudeea,
Și-n sânul ei nu Te-am aflat. Cu ucenici din Galileea.
Te-am căutat umblând prin sate Dar toți, Iisuse, îmi spuneau
Și prin orașe-ndepărtate, Și chiar jurând mă-ncredințau,
Dar Tu acolo nu erai Că n-au văzut în drumul lor
Că-n lume nu mai încăpeai. Un Om ca Tine călător.
Și-n dorul meu de Dumnezeu, Atuncea iar îi întrebam,

Plângând, Te căutam mereu; De n-au văzut la Siloam
Căci duhul meu dorea odihnă Un Om ce dă la toți vedere
Și negăsind-o n-avea tihnă. Și celor slabi le dă putere.
Te-am căutat în avuții, Iar ei din nou mi se jurau,

În haine bune, în bogății Că n-au văzut și-apoi plecau;
Și-n școli înalte Te-am cătat, Iar eu, străinul, mă miram
Dar, Doamne, nu Te-am mai aflat... Și ostenit de drum plângeam.
Pe alții iarăși îi opream Căci întrebam mereu prin sate

Și-n dorul meu îi întrebam, Și prin orașe-ndepărtate,
Cumva de nu au întâlnit, De n-au văzut în vreo gradină
Un om pe cale ostenit, Pe Domnul Milei cum suspină!
Ce-a poposit la o fântână Ce are fața-nsângerată

Să deie apă cu-a Sa mână, Și poartă-n El durerea toată,
Femeii celei din Sihar Durerea neamului întreg,
Ce a luat iertare-n dar. Ai Cărui fii nu-L înțeleg!
Sau poate L-au văzut cumva, Apoi din nou i-am întrebat,
Schimbându-Se în slava Sa De-au auzit ei de Pilat,
Pe vârful muntelui Tabor, Judecătorul lui Iisus
Sau undeva printre popor. Ce spini pe fruntea Lui a pus.
Ori poate L-or fi cunoscând, Dar oamenii se lepădau,

Mergând pe mări ca pe pământ Căci de Iisus se rușinau.
În zori de zi-n a patra strajă, Și le-am spus iarăși de Pilat,
Sau aruncând în ape-o mreajă. De știu ei cum L-a condamnat;
Iar lumea toată îmi spunea, Cum toți în față L-au scuipat
Că n-a văzut așa ceva; Și multe lovituri I-au dat.
Ci toate-s numai o nălucă Cum toți L-au osândit la moarte,
Și se porneau ca să se ducă. Ca Singur Crucea să și-o poarte.
Iar eu mai nu mă dumiream Iar lumea, Doamne, îmi spunea,

Și căutându-Te plângeam Că n-a văzut așa ceva!
Povara multelor păcate Și-am plâns, o, Bunule Păstor,
Și-această grea singurătate. Am plâns de necredința lor...
Și stam așa în drumul meu, Și-am întrebat pe trecători

Cătând spre alte zări mereu; De n-au văzut adeseori,
Iar trecătorii mă-ntrebau O Cruce-nfiptă, sus pe munte
De ce sunt trist și mă râdeau. Și-un om pe ea, cu spini pe frunte...
Iar eu plângând le răspundeam I-am întrebat de-au auzit

Și umilit îi întrebam, De Iisus cel răstignit,
De n-au văzut cumva prin lume Ce-a spânzurat în patru cuie,
Un Om străin – Iisus pe nume! Ca sus, la cer pe om să-l suie!
Ce dă iertare orișicui, Ce în mormânt pecetluit,

Sau stă cu ucenicii Lui L-au îngropat și L-au păzit;
La cea mai de pe urmă cină Și-apoi din groapă a-nviat
Și pentru cei ce-L vând suspină. Și sus la cer S-a înălțat.
Sau cum se roagă pentru ei, Dar oamenii, Stăpânul meu,

Ca de-or rămâne singurei, Mi s-au jurat pe Dumnezeu,
Să nu se deznădăjduiască, Că n-au văzut în lume stând,
Ci Vestea Bună să vestească. Un Om pe Cruce spânzurând!
Dar ori pe câți am întâlnit, Și-am plâns atunci, ca un străin,

De Tine, unul n-a vorbit. Că-n nici un suflet de creștin,
Și ostenit, plângeam de jale O, Doamne, nu Te-am întâlnit
De-atâta trudă și de cale. Și stam flămând și ostenit.
Plângeam de-a lumii necredință, Doar unii își mai aminteau,

Plângeam de-a mea necunoștință; Precum bătrânii le spuneau,
Și ori pe unde mă duceam, Că a venit un Om în lume
De Tine, Doamne, întrebam. Ce îl chema Iisus pe nume.
Ce a răbdat bătăi și munci Acolo-n liniștea pădurii,

Și răstignire... dar de-atunci Acolo-n tainele naturii,
Prin lume nu L-au mai văzut Acolo tu mă vei găsi
Și a rămas necunoscut... Și-atunci mai multe vom vorbi!
Și-am plâns atunci, am plâns cu amar Acolo-n tainicul amurg,

Căci Te-am cătat, dar în zadar. Acolo, unde ape curg,
Căci lumea nu Te mai știa, Acolo de vei rămânea,
Deși muriseși pentru ea! Neîncetat Mă vei vedea!
Și tot umblam pe drumuri des, Și apele ce-n văi se strâng

Flămând și gol și ne-nțeles, Și clopotele care plâng,
Că dorul meu de Dumnezeu, Și-ale părinților suspine,
Mă chinuia mereu, mereu. Îți vor vorbi mereu de Mine!”
Înlăcrimat, priveam în zări Și-am plâns atunci, am plâns cu dor,

Și te cătam în depărtări... Sărman, străin și călător.
Cu mâna streașină la frunte, Căci mult voiam, Stăpânul meu,
Priveam departe către munte. Ca să slujesc lui Dumnezeu.
Mâhnit, izvoarelor spuneam, Deci, plin de multă bucurie,

Durerea care o aveam; M-am pregătit de pribegie.
Iar ele îmi șopteau mereu, Și-ntr-o toamnă am dispărut,
Că nu-i departe Dumnezeu! Din satu-n care m-am născut.
Tăcut, priveam adeseori, Și-aici la munți am alergat,

Spre lună, soare și spre nori... Precum Tu, Doamne, m-ai chemat,
Apoi cătam mai sus, spre stele, Unde zidirile-mi vorbesc,
Și le-ntrebam așa pe ele: De slava Tatălui Ceresc.
- ,,O, nu cumva îmi sunteți voi Aici, Părinte, Te-am găsit

Stăpânul meu?”, iar ele-apoi Și-aicea am îmbătrânit,
Mă-ncredințau mereu, mereu, În rugăciunea și-n iubire,
Că ,,nu-ți suntem noi Dumnezeu! Sub zid de sfântă mănăstire.
Ci de voiești să-L întâlnești, Iisuse, deci nu mă lăsa,

În tine numai să-L găsești!... Să plec acum din Casa Ta.
În tine cată-L deci acum, Ci-ajută-mi, Bunule Păstor,
Iar nu în lume sau pe drum”. Aici, pe Crucea Ta să mor!
Și-am plâns atunci de bucurie La Duminica Înfricoșatei Judecăți

Și de-o nespusă veselie, 21 februarie 1960
Căci nu știam, Stăpânul meu,
Că-n mine-ncape Dumnezeu!... RUGĂCIUNE DE LAUDĂ ȘI CERERE
Și parcă nu mă dumiream Cu ochii grei de lacrimi

De este-așa și întrebam: Părinte, cad la Tine,
- ,,Unde, Doamne, aș putea, Ascultă-mă, Stăpâne,
Să mor și eu pe Crucea Ta?” Ascultă-mă pe mine...
Iar Tu, o, Bunule Păstor, Sub Sfântul Tău jertfelnic

Mi-au spus în glas de vânt ușor: Mă plec acum smerit,
- ,,Privește, fiul meu iubit, Sub care, o, Stăpâne,
Departe, înspre asfințit... Cândva m-am răstignit!
Acolo între munți, pe-o vale, Și în lumini de candeli,

Se-nalț-o mănăstire-n cale. Cu inima-ntristată,
Ci mergi, bătând la poarta ei Îmi vărs acum durerea,
Și-ți vor deschide fiii Mei” Ascultă-mă deci, Tată...
Tu singur știi... în lume Când străbăteam vreodată

Câți ani Te-am căutat Potecile pădurii,
Și-abia cu multă trudă Te întâlneam, Stăpâne,
Aicea Te-am aflat. În liniștea naturii.
Tu singur știi, Părinte, Când vântul singuratec

Cum m-am jertfit pe mine; Te lăuda mereu,
Și cum am vrut în toate Cu dânsul dimpreună
Să te imit pe Tine. Te lăudam și eu.
Tu știi că-n mănăstire Când suspina a jale

Cu mine am adus, Pădurea-n depărtări,
O inimă aprinsă Te lăudam cu dânsa,
De dorul lui Iisus. Privind departe-n zări.
Tu singur știi, Stăpâne, Când apele în murmur

Cum Ți-am slujit mereu, Te lăudau ușor,
Cu rugi și lacrimi multe, Cu ele, o, Stăpâne,
Ca Unui Dumnezeu. Plângeam încetișor.
Tu știi că numai Ție Când munți bătrâni de vremuri

Ți-am dat al meu suspin; Vedeam la asfințit,
Și n-am plâns niciodată Plângeam cu ei, Stăpâne,
La dumnezeu străin! Plângeam al meu sfârșit.
Tu știi cu câtă râvnă Când Te slăveau pe Tine

Și câte bucurii, Frumoase păsărele,
Am stat aici, Părinte, În zorii dimineții
Tu, Tată, singur știi... Te lăudam cu ele.
Când privegheau părinții Când mi-aruncam privirea

În rugăciuni de noapte, Spre-al soarelui apus,
Cu ei și eu, Stăpâne, Un dor de veșnicie
Te lăudam în șoapte. Mă cuprindea nespus.
Și când cântau cu toții Și plin de multă pace

Cântări lui Dumnezeu, Și de singurătate,
Cu dânșii dimpreună Plânge am smerit în sinemi
Te lăudam și eu. Prea multele-mi păcate.
Sau când cuprinși de valuri Când toamna frunza-n codri

Plângeau părinții mei, De vremi se scutura
Sub sfintele icoane Eu începeam, Stăpâne,
Plângeam și eu cu ei. Să cad la mila Ta.
Când toți mergeau pe munte Și când plecau departe

La sfintele-ascultări, Spre alte zări cocori,
Cântam cu ei adesea Fiind străin pe lume,
Dumnezeiești cântări. Plângeam adeseori.
Și când trecea la Domnul Când auzeam suspinul

Vreo unul dintre ei, De mare-nfuriată,
Plângeam la rugăciune Îmi aduceam aminte
Pentru părinții mei. De dreapta-Ți judecată.
Când clopotele toate Când rătăceam pe pajiști

Sunau a sărbători, În zi de sărbătoare,
Cu ele dimpreună Te întâlneam, Stăpâne,
Plângeam adeseori. În fiecare floare!...
Și plin de mulțumire Tu singur numai, Doamne,

Te lăudam mereu, Știi dorurile mele
Că-n orișice zidire Și scârba și necazul
Vedeam pe Dumnezeu. Și-aceste lacrimi grele...
Dar mai cu osebire Deci fă cu mine milă,

Te-am întâlnit, Părinte, O, Bunule Stăpân,
La Sfânta Liturghie Și-aici, în mănăstire,
În fața Mesei Sfinte! Ajută-mi să rămân.
Sub Sfântul Tău Jertfelnic, Mai lasă-mă-n pustie

Aicea mi-am vărsat Și Ți-oi sluji mereu,
Amarul vieții mele Cu multă bucurie,
Și mult m-am ușurat... Ca unui Dumnezeu.
Sub Sfântul Tău Jertfelnic, Și de voiești, Stăpâne,

Aici, Părinte-am plâns, O, nu mp despărți,
Necazurile mele De-aceste locuri sfinte
Ce-n mine s-au tot strâns. Și-n veci Te voi slăvi.
Sub Sfântul Tău Jertfelnic, Deci nu mă duce-n lume,

Aici Te-am întâlnit, Să cad în mâna ei,
Și glasul Tău, Iisuse, Ci lasă-mi, Iisuse,
Aicea mi-a vorbit. Lângă părinții mei!...
Sub colțul Sfintei Mese. De ziua Sfinților 40 de mucenici

De dorul Tău, Iisus,
Am plâns întotdeauna
Și nimănui n-am spus!...
Aici, la Sfânta Cină, RUGĂCIUNE DE MĂRTURISIRE ȘI DE

Părinte, m-ai hrănit, LĂSARE ÎN VOIA LUI DUMNEZEU
Cu Trupul Tău preadulce,
De-aceea Te-am iubit. Mărturisesc, Părinte,
C-am stat în mănăstire,
Aicea, o, Iisuse, Cu multă fărăgrijă,
M-ai ușurat de toate: Cu multă nesimțire.
De scârbe și de chinuri,
De lacrimi și păcate. N-am plâns întotdeauna,
Nici m-am rugat mereu
Aici, uitând de lume, Să am mai multă milă
Vorbeam numai cu Tine, La Bunul Dumnezeu.
Căci darul Tău, Iisuse,
Se odihnea în mine... Nu m-am gândit la moarte,
Ca să suspin vreodată;
Ascultă-mi deci acuma Sau să mă tem, Iisuse,
Durerea mea, Părinte, De dreapta judecată.
Și-mi ușurează scârba
Ca și mai înainte. Nu am avut, Iisuse,
Adânc de umilință,
Căci iată, plin de lacrimi, Nici Te-am cătat adesea
Mă plec din nou smerit, Cu dor de pocăință.
Sub Sfântul Tău Jertfelnic,
Cu suflet chinuit. N-am plâns în miez de noapte,
Nici m-am rugat cu dor,
Și în lumini de candeli, Ca să mă ierți pe mine,
Alerg la mila Ta, O, Bunule Păstor!
Ascultă-mă, Părinte,
Mă rog nu mă lăsa!...
Ci eu în grija vieții Ci eu cu haine scumpe

Mereu mi-am risipit Și cu-ncălțări prea bune,
Toți anii tinereții Mergeam râzând, Iisuse,
Ce mi I-ai dăruit. Mergeam la rugăciune...
Nu Te-am cătat pe Cruce, Apoi cu nerăbdare

Pe care Tu stăteai Mă întorceam acasă...
Cu mâinile întinse Și Tu-mi băteai la poartă,
Și unde m-așteptai. Iar eu stăteam la masă!
Ci pe Tabor, Iisuse, De-aceea, o, Stăpâne,

Voiam să Te-ntâlnesc, Mă bați pentru păcate,
Ca să petrec în tihnă Și mă trimiți în lume...
Și mă mântuiesc! Că-n toate ai dreptate.
Nu Te-am cătat în mine, Iar dacă-Ți este milă

Ci-n cele de afară; De mine, cel străin,
Nici am voit, Iisuse, Primește-mi, o, Iisuse,
Să port a Ta ocară. Acest amar suspin.
Nu Te-am cătat, Iisuse, Și fă să treacă, Doamne,

Pe drumul suferinții, Acest adânc pahar,
Cum Te-au cătat pe Tine Ce-mi stă acum în față
În toată vremea Sfinții! Că-mi este prea amar!
Și n-am știut, o, Doamne, Dar fă cum știi, Stăpâne,

Că-n mine, numa-n mine, Că-mi este de folos...
Prin rugăciuni și lacrimi, Eu simt că port în mine
Te-aș fi găsit pe Tine. De-a pururi pe Hristos!
Nu Te-am cătat, Iisuse, Și-ajută-mi ca-n tot locul

În scârbe și în spini, Mereu să Te slăvesc,
Așa cum Tu pe mine Căci una vreau, Stăpâne,
Mă cauți și suspini! Ca să mă mântuiesc.
Ci eu în toată viața, Ascultă-mă, Iisuse,

Umblam adeseori, Arată-mi voia Ta
Ca fără de durere Și-n cursele satanei
Să Te găsesc în flori!... Să cad nu mă lăsa.
De-aceea plâng cu jale, Adesea-am plâns cu lacrimi

Căci nu Te-am mai găsit... Și Te-am rugat fierbinte,
Și sunt străin pe lume Să mă mai lași o clipă
Și toți m-au izgonit. În Casa Ta, Părinte!
Amar, amar, Iisuse, Ca să mai plâng o vreme

Căci eu m-am rușinat, Și să mă pocăiesc;
De haina Ta săracă, Să mă gătesc de moarte
De trupu-Ți dezbrăcat! Și Ție să-Ți slujesc...
De fața Ta smerită, Dar n-am putut, Iisuse,

De pașii Tăi desculți, Cu multele-mi păcate,
Cu care, o, Stăpâne, Să Te întorc spre milă
Cătai pe cei mai mulți! Din Sfânta Ta dreptate.
Căci Tu în toate pildă De-aceea, Doamne, Doamne,

De mântuire-ai dat, Mă las în voia Ta.
De-aceea plâng, Iisuse, De mă trimiți în lume,
Că Ți-e n-am urmat. Acolo voi pleca!
De mă trimiți la moarte, Te am numai pe Tine,

Acolo mă voi duce... O, Bunule Păstor!
Căci știu de-acum, Iisuse, Cu Tine pe Golgota,
Că am de dus o cruce! Ajută-mi ca să mor!
De vrei ca-n suferință De ziua Sfinților 40 de mucenici

De-acuma să trăiesc, București
Ajută-mă, Iisuse,
Oriunde să-Ți slujesc. RUGĂCIUNEA DESPĂRȚIRII
De vrei ca-n lume singur O, Doamne-aceste lacrimi grele,

Să pătimesc o vreme, Oare nu au fost primite ele,
O, Doamne, fii cu mine, Să ducă rugăciunea mea
Că duhul meu se teme! Acolo, sus, la mila Ta?
Mă tem, mă tem, Iisuse, Sau neîncetatele suspinuri

Mai mult mă tem de mine... Și ale gândurilor chinuri,
Ca în vâltoarea lumii, Iisuse, n-au ajuns la Tine,
Să nu Te pierd pe Tine! Ca să ierți acum pe mine?
Mă tem ca nu vreodată Sau plânsul meu cel cu durere,

Să-mi uit făgăduința, O, Doamne, n-a acut putere,
Sau, Doamne, să nu fie... Ca până-n cer să fi pătruns
Să-mi pierd chiar și credința! Și sus la Tine să fi-ajuns?
Mă tem, oricum... Iisuse, Căci iată ceasul despărțirii

Că lumea asta mare, De locul sfânt al mănăstirii,
Mă va-nșela pe mine, Acum, Iisuse, a sosit
Oricât aș fi de tare! Și mă simt tare părăsit...
O, Doamne, să nu fie, Stăpânul meu, Stăpânul meu,

Să cad în mâna ei... Și zi și noapte-am plâns mereu,
Să mor aici mai bine, În Casa Ta să fi rămas,
Între părinții mei! O zi măcar, măcar un ceas!
Cu ochii grei de lacrimi, Dar Tu ai vrut Iisuse-anume,

Îți mai sărut o dată Să fim trimiși cu toți-n lume;
Icoana Ta, Iisuse, Să simtă toți pe fruntea lor
Cu spini încununată... Durerea grea a spinilor...
Ascultă-mă, Iisuse, O, Doamne, cum de m-ai lăsat

Ajută-mă acum... Să plec în loc îndepărtat?
Și îndreptează-mi pașii, Să fiu de-acuma despărțit
Căci plec de-acum la drum... De tot ce-n viață am iubit!
Și nu știu-n care parte, Stăpâne, cum voi mai cânta

Stăpânul meu, să plec... Și cine îmi va asculta
În oameni n-am nădejde, Cântările Sionului
Căci toți pe-alături trec! La râul Vavilonului?
Aicea, o, Iisuse, Sau cine-n sfânta mănăstire

Am fost ca pe Tabor, Te va slăvi de-acum pe Tine?
De-acum mă duc în lume, Și cine, doamne, va cădi
Acolo, poate mor... Altarul Tău în orice zi?
Cu mine n-am pe nimeni, O, spune-mi, Bunule Stăpâne,

Căci toți m-au părăsit; În urmă cine va rămâne,
Și cunoscuți și rude, Ca dorul meu cu el să-l strângă
Cu toți m-au izgonit!... Și pentru mine să mai plângă?
Și-aceste lacrimi ale mele În palme bate-mi două cuie

Să le adune-acum pe ele, Și sus, pe Crucea Ta, mă suie!
Ca să le-aducă numai Ție, Și între cei ce Te hulesc,
Aici, departe, în pustie!... Ajută-mi să mă răstignesc...
O, spune-mi, Bunule Iisus, Și-n lume, doamne, dă-mi putere

Pe care Te-am iubit nespus, Să beau al ei oțet și fiere...
O, cine mă va pomeni Ca sus, pe crucea suferinței,
La rugăciune-n orice zi? Să iau cununa biruinței!
Sau cine, Doamne-n miez de noapte, Să-i rabd mereu ocările

Îți va cânta vreun psalm în șoapte? Și să-i primesc scuipările...
Sau cine va mai suspina măcar, Și râsul ei necuvios
În fața Sfântului Altar? Să-l rabd pentru Iisus Hristos.
Căci iată, Tată, plec de-acum Și când voi fi cuprinse de sete,

De tot de-aici... și nu știu cum... Iar lumea, Doamne, în burete
Că strig și nu mă pot opri: Oțet pe buze îmi va da ,
,,Eli, Eli, lamà sabahtani?”... Iisuse-atunci nu mă lăsa!
Pe poarta care am venit Să nu o lași să-mi pună ea,

Aicea, când m-am despărțit Otrava ei pe rana mea...
De-această lume rea și mare, Nici să-mi apese spinii mei
C-o haină veche în spinare... Pe fruntea mea, cu mâna ei!
Pe-aceeași poartă azi mă duc, Când voi slăbi pe crucea mea

Și nu știu unde să apuc... Și a răbda n-oi mai putea,
În urma mea un biet bătrân, Strigând, spre Tine voi privi...
Îmi spune ca să mai rămân. ,,Eli, Eli, lamà sabahtani?”
Iar jos, la puntea mănăstirii, Iar Tu din cer să mă privești

Îmi spune-n clipa despărțirii: Și duhul meu să-l întărești.
,,De voi muri, iubitul meu, Să fii cu mine lângă cruce,
Te jur acum pe Dumnezeu, Ca-n toată vremea s-o pot duce.
Să vii și tu la-nmormântare, La urmă, când durerile

Ca să-mi aprinzi o lumânare. Îmi vor slăbi puterile
Iar eu, copile-n urma ta, La cer privind, voi zice-așa:
În ruga mea nu te-oi uita”. ,,Iisuse, săvârșitu-s-a!”
O, cum să nu mă tânguiesc, Iar Tu, Iisuse, duhul meu

Când toți acum se risipesc? Primește-l sus, la Dumnezeu.
Când văd cum plânge-acest bătrân, Acolo-n veci Te voi privi
Iisuse, cum să nu suspin? Și ne-ncetat Te voi slăvi.
Căci pe Ceaslovul rupt în foi, Și, Doamne, după ce-oi muri

El doar va plânge pentru noi; Și toți ai mei m-or părăsi;
Și-n rugăciunea lui fierbinte, Când lumea trupul îmi va duce,
Mai mult va plânge ca-nainte! Ca să-l îngroape lângă cruce...
Stăpânul meu, de-acuma plec... Iisuse, Tu nu mă lăsa

Și-n timp ce anii noștri trec, Să mă îngroape-n tina sa!
Să nu-ndelungi aceste vremi, Căci nu voiesc ca-n mâna ei
Ci-aicea iarăși să ne chemi. Să mi se stingă ochii mei...
Tu pune în spinarea mea Nădejdea să mi-o jefuiască,

Să duc această cruce grea... Averea să mi-o cheltuiască...
Pe frunte spinii tăi să-mi pui, Întru păcate-n dezmierdări,
Căci altă cale, Doamne, nu-i! Departe, Doamne-n alte țări!
Iisuse, Care Te-am iubit Căci eu din alăuta mea

Și-atâta vreme Ți-am slujit, Și-n lume, Doamne-Ți voi cânta:
Mă rog, Stăpâne, nu lăsa Cântările Sionului,
Să-mi piardă lumea viața mea... La râul Vavilonului!...
Cu pofte-amare să mă-nșele Deci dă-mi de-acum, Stăpânul meu,

Și să mă-nece întru ele. Mereu să plâng, să cânt mereu...
Nici osteneala tinereții, Departe-n lume de Sion,
S-o pierd în vremea bătrâneții. Ca fiu robit în Vavilon!
Tu, Doamne, care știi să ierți Și-aceste unde de cântări,

Și Care cu măsură cerți, S-or pierde până-n depărtări...
O, nu uita că întru mine, Și munții când le-or auzi,
Te port de-atâția ani pe Tine! În locul nostru Te-or slăvi!
Și dacă-acuma mă iubești Iar codrii când le-or asculta,

Și vrei ca să mă mântuiești Plângând i ei, vor repeta:
Prin scârbe, lacrimi și necaz ,,Cântările Sionului,
Să-mi întărești al meu grumaz, La râul Vavilonului”!
Ca să nu-mi plec genunchii mei, Și râul în tăcerea sa,

În lume... întru pofta ei; Smerit și el Îți va cânta...
Ca tot ce-am strâns la tinerețe, Iar vântul jalnic în suspin,
Să pierd, prin ea, la bătrânețe... Îți va răspunde, Doamne - ,,Amin”!
O, Doamne, lumea n-o lăsa, Stăpâne, Doamne, plec de-acum,

Ca să-mi închidă gura mea Căci un bătrân m-așteaptă-n drum...
Prin râsul ei necuvios Mai jos, la puntea mănăstirii,
Să uit că sunt al lui Hristos. Acum, în clipa despărțirii.
Nici să mă rușinez cumva, Cu ochii lui topiți de vreme,

De spinii Tăi, de Crucea Ta! Încearcă parcă să mă cheme.
Și-ajută-mi ca să Te slăvesc Căci pe obrazul lui uscat,
Oriunde-n lume, cât trăiesc. O lacrimă i-a picurat.
Căci vreau, Iisuse, ca să cânt Tu, Doamne, să-l păzești pe el

Oricât voi fi pe-acest pământ: Când va rămâne singurel;
Cântările Sionului Să-I dai odihnă, sus, la Tine,
În lumea Vavilonului!... Ca să se roage pentru mine.
Și-acolo, doamne-n Vavilon, Și-acest lăcaș ce l-am iubit

Departe fiind eu de Sion, Și-n care, Doamne, Ți-am slujit,
Ca legământ că mă iubești Cu mila Ta să îl păzești,
Tu ochii să-mi împodobești, Ca-n el mai mult să Te slăvești.
Cu lacrimi de mărgăritar, Păzește, Doamne, lumea toată,

Ca să nu sufăr în zadar... În liniște netulburată;
Și lacrimile-n drumul lor, Și-auzi pe cei nemângâiați,
S-or face, Doamne, un izvor. Ce plâng și nu sunt ascultați...
Iar din izvor, apoi pârâu Păzește-mi, Doamne, frații mei

Va curge înspre-al lumii râu... Și-i întărește și pe ei,
Pârâul scump Sionului Să rabde până la sfârșit,
În râul Vavilonului! Așa cum Ți-au făgăduit!
Deci nu lăsa ca mâna ei, În rugăciunea lor fierbinte,

Să îmi închidă ochii mei... Mai mult vor plânge ca-nainte;
Nici gura, Doamne, să-mi oprească, Iar lacrimile lor prea grele,
Nici inima să-mi jefuiască... S-or întâlni cu ale mele.
Și vom cânta în pribegie, La margine de sat voi sta,

De dorul sfânt după pustie, Și-apoi de jale voi cânta;
Cântările Sionului, Cântările Sionului,
La râul Vavilonului!... În casa Vavilonului!
Și-aceste lacrimi și cântări, De n-o fi cine să m-asculte,

S-or pierde în albastre zări Voi plânge iar cu lacrimi multe;
Și s-or sui până-n Sion, Și lacrimile-n drumul lor,
În fața veșnicului Tron... s-or face, Doamne, un izvor.
Acolo unde cântă sfinții, Și în această pribegie,

Cântarea sfânt’ a biruinții. Voi zice-n toate: ,,Slavă Ție!”
Acolo unde lacrimi nu-s, Și-mi vor răspunde toți mereu:
Nici răsărit și nici apus. ,,Slăvit să fie Dumnezeu!”
Pe drum voi întreba mereu, Îți mulțumesc acum de toate,

Să-mi spună unde-i satul meu. C-aici iertare de păcate
Și de-or trăi părinții mei, Mi-ai dat... și-atâtea bucurii,
Voi rămânea un timp la ei. Pe care singur Tu le știi.
Și voi munci la ei în sat, Îți mulțumesc, Stăpâna mea,

Așa cum Tu m-ai învățat, Că m-ai primit în Casa ta.
Cântând același cântec sfânt De-acum cu sfântu-ți Omofor,
Pe brazda vechiului pământ. Mi-ajută-n lume să nu mor...
Iar dacă-n viață n-or mai fi, Iar voi, o, Sfinților, mereu
Eu mai departe voi porni; Ce vă rugați lui Dumnezeu,
Și voi umbla din gară-n gară Păziți în lume pașii mei
Și-n timp de iarnă și de vară. Ca să nu cad în mâna ei.
Și voi munci mereu prin lume, Mă simt, Iisuse, mulțumit

Străin, sărac și fără nume. C-atâta vreme Ți-am slujit;
Și-oi plânge ori prin ce oraș, Și-n toate simt că am folos,
De doru-acestui sfânt lăcaș. Căci port în mine pe Hristos!
Și orice om voi întâlni, Sub Sfânta Masă, pe pământ,

Cu dânsul m-oi împrieteni. Îți las acum la legământ,
Pe cei scârbiți voi mângâia, O lacrimă din ochii mei,
Pe cei bolnavi voi alina. Ce-a curs din focul dragostei.
Cu cei flămânzi, voi flămânzi, Iar numele străin al meu,

Cu cei săraci, sărac voi fi; Ți-l scriu cu-aceste lacrimi eu,
Cu cei străin, voi fi străin, Pe-al Sfintei Mese postament
Cu fiecare-am să suspin. Și-l las aici ca testament.
Cu toți în lume am să plâng Și-n fața Sfântului Altar,

Și lacrimi multe am să strâng; Îți las, Stăpânul meu, în dar
Căci tot mereu voi suspina, Această inimă a mea,
De dorul după casa Ta. Ce-L poartă pe Hristos în ea.
În toate, Doamne, dă-mi răbdare, Eu plec de-acum în drumul meu,

Că-n Tine am nădejde mare; Ci Tu, Iisuse, fii mereu,
Să rabd la toți ocările, Cu mine-n lunga pribegie,
Să le primesc scuipările. Departe-n lumea cea pustie.
Când oamenii nu m-or primi, La urmă va muri plângând,

La Tine iarăși voi veni; Acest bătrân cu mine-n gând,
Când oamenii m-or insulta, Avându-și capul sprijinit
Spre Tine, Doamne, voi striga. Pe-al său ceaslov îmbătrânit.
Și azi, sau mâine,... după o vreme, Iar codrii când le-or asculta,
Când glasul Tău o să mă cheme, În locul meu Îți vor cânta:
Primește-mi, Doamne, duhul meu Cântările Sionului,
La Tine-n cer, să-ți cânt mereu. La râul Vavilonului!
Acolo unde lacrimi nu-s, Iar vântul tainic în suspin,

Nici răsărit și nici apus... Le va răspunde-,,n veci amin!”
Acolo-n cer să-Ți cânt și eu,
Măririle lui Dumnezeu! De ziua Sfinților 40 de mucenici
București
Acolo unde frații mei,
Cuprinși de focul dragostei,
Te preamăresc, Părinte Sfânt, CĂLUGĂRUL
Cu dânșii, Doamne, dă-mi să-Ți cânt.
Iubite frate muritor,
Să cânt în veci, să cânt cu sfinții, De vei vedea un călător
Cântarea nouă a biruinții! Umblând pe drumuri singurel,
Cântarea Sfântului Sion, Desculț, flămând
Departe-n veci de Vavilon. Și însetând...
Te rog să ai milă de el,
Iar trupul meu de pe pământ, Că poate-i un călugăr!
Ascunde-l, Doamne-ntr-un mormânt;
Sub stratul umed de țărână, De-i întâlni la vreo răscruce
Necunoscut să îmi rămână! Un om străin, ce-ar vrea s-apuce...
Departe..., undeva în lume...
Ca nici un om să nu-l cunoască, De-l vezi mereu
O, Doamne, fă pe el să crească, Oftând din greu,
Să-mi crească iarbă pe mormânt, Să nu-l întrebi atunci de nume,
Iar eu desupt să fiu pământ... Că poate-i un călugăr!
Iar de voiești să-mi dai măcar De vei vedea trecând prin sat
Atunci, la moartea mea, un dar, Un om cu capul aplecat,
O, du-mă iarăși la pustie, C-o traistă goală-n mâna lui,
Ca nimenea să nu mă știe. Te rog acum
Să-i iești în drum
Aicea cu bătrânul meu, Și un cuvânt mai bun să-i spui,
Departe vom dormi mereu; Că poate-i un călugăr!...
Nici în vreun sat, nici în oraș,
Ci lâng-acest sfințit lăcaș. Sau când e frig și plouă afară,
De vei vedea c-așteaptă-n gară
Apoi, Iisuse, de voiești, Un călător înfrigurat,
Încă un dar să-mi dăruiești: Nu-l judeca
Ca nimenea să mă cunoască, Cu gura ta
Și crucea fă să-mi putrezească... De ce e trist și-ngândurat,
Că poate-i un călugăr!
Să uite toți c-am fost în lume,
Pribeag călugăr, fără nume. De vei vedea în multe rânduri,
Să uite toți c-am fost cândva, Un om la muncă stând pe gânduri,
O slugă aici în Casa Ta. Privind cu ochii-n depărtare –
Mereu tăcut
La cap să-mi creasc-un brad frumos, Și abătut...
Și el să-mi cânte-n veci duios: Nu-l întreba ce cată-n zare,
Cântările Sionului, Că poate-i un călugăr!
La râul Vavilonului!
Iubitul meu, nu te-ndoi,
Și-aceste tainice cântări, Ci dacă tu vei întâlni
S-or pierde până-n depărtări. Un om în lume fără rost...
Și munții când le-or auzi, Ce plânge-ades
În locul meu Te vor slăvi. Neînțeles,
Să știi, iubitul meu, c-a fost Și astfel mintea mi-o adun,

În viața lui călugăr... Fiind cuprins de multe gânduri,
Și mâna pe creion o pun
C-acela care a trăit Ca să vă scriu puține rânduri.
Și-n mănăstire a-mbătrânit,
Orice i-ai spune și i-ai da – O, știți, iubiții mei părinți,
Să nu socoți Cum am plecat din mănăstire
Că o să poți, Și câte lacrime fierbinți,
Să-i schimbi cumva inima sa, Mi-au curs din ochi la despărțire!
Căci el e tot călugăr!
Și v-amintiți când am plecat
De-i vei cânta de bucurie, Mâhnit, pe poarta mănăstirii,
De asta el nu vrea să știe. Cum toți am plâns și ne-am iertat
De jale de îi vei cânta, Atunci, în clipa despărțirii...
El tot mereu,
Oftând din greu, Și cum m-ați petrecut pe punți,
Plângând încet va suspina Cum m-ați pierdut din ochi pe vale;
Cu lacrimi de călugăr... Cum ați rămas bătrâni, cărunți,
Că-n dorul lui de Dumnezeu Cum eu m-am dus pe altă cale!...
Ori unde-ar fi, el tot mereu
Va plânge singur fără tihnă... De-atunci am suferit mereu
Și nimenea Prin lumea plină de păcate;
Nu va putea, Și știe numai Dumnezeu,
Între străini să-i dea odihnă, Cât am răbdat umblând prin sate!
Căci încă-i tot călugăr! Dar despre-acestea mai târziu,
Mai cu-amănuntul vă voi scrie;
Deci nu căta să-i mângâi plânsul, Ci-acum încep ca să vă scriu
Ci să suspini și tu cu dânsul... Puțin din trista-mi pribegie:
Căci el de-atâta pribegie –
De toți uitat Iubiții mei, stau într-un sat,
Și-ngândurat, Ce nu știu cum pe nume-l cheamă
Va plânge mult după pustie, Și de când știți că am plecat
Căci este tot călugăr!... Nu mi-am găsit nici frați, nici mamă...
Iar dacă lumea-l va-nșela, Și-acum când încep să scriu,

Tu, frate, nu te bucura, E noaptea sfântă de-nviere;
Nici să vorbești de el oricui, Dar eu sunt singur și pustiu
Căci el oricând, Și mă apasă-o grea durere.
Mustrat de gând,
Se va cula din calea lui, Și tot mă rog și plâng apoi
Căci încă-i tot călugăr! Privind afară pe fereastră,
Când mă gândesc că nu-s cu voi
Iar dacă va îmbătrâni Departe-n munți, la casa noastră!
Și-n lume, frate, va muri,
Să-l pui atunci într-un mormânt, Ca să mă rog cu voi și eu
Și nimănui să nu mai spui În noaptea asta de-nviere;
Că sub acest străin pământ Să cânt cu voi lui Dumnezeu
Se află un călugăr! Dac-aș avea și eu putere.
La Duminica Sfintei Cruci Dar las-acum să pătimesc,

Eu am o mare bucurie,
Când știu că-n locul meu slujesc
SCRISOARE DE ZIUA SFINTEI ÎNVIERI Părinți, departe la pustie.
Cu gândul meu neodihnit De-aceea, dragii mei părinți,

Mă duc mereu departe-n zare, Cât mai sunteți în mănăstire,
Spre voi, părinți ce v-am iubit, În rugăciunile fierbinți
Că-mi este dor de fiecare. S-aveți de mine pomenire.
Pe voi, în orice vreme rea, O, cât îmi este de urât

Vă am ca stâlp de mângâiere, În ziua asta de-nviere,
Căci voi sunteți odihna mea Și cât mă simt de amărât
În noaptea asta de-nviere. Și n-am un pic de mângâiere!
S-aprinde-n mine duhul meu Și întrucât sunt întristat,

Când îmi aduc din nou aminte, Nici foame și nici sete nu mi-i;
Cum toți cântam lui Dumnezeu, Ci stau pe prispă-ngândurat,
Slujind cerescului Părinte! Sătul de tulburarea lumii.
Când privegheam numa-n cântări, Și singur stând, în drum privesc,

Ce le rosteam cu toți-n șoapte Cum trec creștini de la-nviere,
Și-nconjuram cu lumânări Cum merg încet și cum vorbesc,
Biserica-n această noapte... Având în suflet mângâiere.
Când clopotele-așa duios, Ci numai eu stau trist pe drum,

Vesteau în dangăt pân’ departe, Că nu-s cu voi, ca altădată...
Că astăzi a-nviat Hristos, O, cât n-aș da să am acum
Iar noi ne-am izbăvit de moarte. Tot ce-am iubit și eu odată!
O, dragii mei părinți și frați, Dar n-am găsit nici un creștin,

Nu pot să scriu acum mai multe, Să-și poată da puțină seamă
Ci eu vă rog nu mă uitați, Ce chinuri ai să fii străin,
Că n-are cine să m-asculte. Să n-ai nici frați, să n-ai nici mamă!
Și când slujiți lui Dumnezeu, Să fi slujit lui Dumnezeu

Acolo, în tăcerea voastră, Cândva, cu multă bucurie;
Să știți că undeva și eu Și izgonit apoi mereu,
Mă rog plângând la o fereastră. Să lași părinți, să lași pustie...
Și după slujbă când apoi Să mergi pe drumuri fără rost,

Vă duceți toți să stați la masă, Bătut mereu de-atâtea gânduri;
Atunci și eu gândind la voi, Să n-ai pe lume adăpost,
Suspin departe într-o casă! Să rabzi de foame-n multe rânduri!
Sau când pe munte vă urcați, Să nu ai cui te jelui

Ca niște harnice albine, Și nici un om să te-nțeleagă,
,,Hristos a înviat!” cântați, Să n-aibă cine te iubi,
Iubiții mei, și pentru mine! De-ai tot umbla o lume-ntreagă!
Dar iată că de când vă scriu Să nu auzi pentru Hristos,

Și mă gândesc la casa noastră, Vreun om cu dragoste să-ți spună;
Așa deodată făr’ să știu, Să-ți dea vreo pildă de folos,
Se face ziuă la fereastră. Să-ți dea măcar o vorbă bună...
Apoi și soarele în zări, Să fii de-atâția ochi privit,

Acum în pragul primăverii, Dar nimeni, nimeni să te-asculte;
Și-arată fruntea-n depărtări, Să fii de-atâtea guri vorbit,
Ca un simbol al Învierii! Să taci și mulți să te insulte...
Eu ies afară lâng-un pom Iubiții mei, v-am întristat

Și stau așa, privind în zare, Spunându-vă a mea durere,
Pe prispa casei unui om, Dar azi e Praznic luminat,
Căci parcă... nu mai am răbdare. E Sfânta zi de Înviere!
Aș vrea să vin la voi pe jos, Acum e luna lui april,

Căci nu mai pot după pustie; Când toate se trezesc la viață;
Să cânt acolo lui Hristos, Și cel străin și cel umil,
Să am puțină bucurie. Acum se veselesc la față.
Voi, care n-aveți adăpost

Acum e totul mai frumos – Și-n lume poate nici un rost,
Și ceru-albastru și pământul, Veniți la noi, o, turmă aleasă,
Căci astăzi a-nviat Hristos, Ca să mâncăm l-aceeași masă,
Căci astăzi s-a golit Mormântul. Căci astăzi a-nviat Hristos!
Acum toți se veselesc Și voi, bătrâni ce stați în prag

Și multe guri încep să tacă; Cu mâna dreaptă pe toiag,
Acum inimi se iubesc De moarte nu vă spăimântați,
Și pentru Domnul mulți se-mpacă. Ci toți acum vă bucurați,
Căci astăzi a-nviat Hristos!
Și codrii toți din jurul meu,
Și munți și păsări și izvoare, Și voi, păstorilor de oi,
Se veselesc acum mereu, Cântați acum, cântați cu noi!
Căci azi e zi de sărbătoare! Și când pe munți aleargă miei
Vă bucurați și voi cu ei,
Doar numai eu stau lâng-un pom Căci astăzi a-nviat Hristos!
Tot abătut și dus pe gânduri,
Pe prispa casei unui om, Tu, frate, care te trudești
Precum stăteam și-n alte rânduri... Și-n toată vremea-ți dobândești
Cu multe scârbe pâinea ta,
Și de departe, dintr-un sat, Iubitul meu, nu te-ntrista,
Aceste versuri vă trimit: Căci astăzi a-nviat Hristos!
Primiți ,,Hristos a înviat!”
De la un fiu ce l-ați iubit! Și nu mai sta pe gânduri dus,
Căci astăzi a-nviat Iisus,
De ziua Sfintelor Paști Ci bucură-te-acum mereu
Iași, 1960 De dragostea lui Dumnezeu,
De este cineva-ntristat,
BUCURIILE ÎNVIERII De e sărac și-ngândurat,
Să nu mai stea privind în jos,
Iubite frate muritor, Căci astăzi a-nviat Hristos
Deși ești slab și trecător, Și din păcat l-a dezlegat.
Dar numai sta plângând în drum,
Ci veselește-te acum, De este cineva scârbit,
Căci astăzi a-nviat Hristos! Umblând pe drumuri izgonit,
Să cate-acum spre Cel de sus,
Voi, mame, care adesea plângeți Căci astăzi a-nviat Iisus
Și-n voi atâtea scârbe strângeți, Și mântuire a primit.
Deși-aveți grije și nevoi,
Ci bucurați-vă cu noi, Această bucurie mare
Căci astăzi a-nviat Hristos! Nu are margini, nici hotare.
Pe oameni ea îi înfrățește
Voi, ce munciți cu-atât avânt Și-a se iubi îi sfătuiește,
Pământul vostru drag și sfânt, Căci astăzi a-nviat Hristos!
Și voi acum vă bucurați
Cu-ai voștri fii, părinți și frați, Și cântecul acesta sfânt
Căci astăzi a-nviat Hristos! Ce-a izvorât dintr-un mormânt,
Cuprinde azi pământu-ntreg
Voi, care-adesea flămânziți Și-l cântă toți și-l înțeleg,
Și însetați și suferiți, Căci astăzi a-nviat Hristos!
Dești sunteți flămânzi și goi,
Ci bucurați-vă și voi, Această sfântă bucurie
Căci astăzi a-nviat Hristos! O cântă brazii din pustie;
Și vânturile-n drumul lor
O cântă lin și-ncetișor,
Iar clopotele răsunând O, fii ai Noului Sion,

O duc departe pe pământ, De ce mai stați în Vavilon?
Și înșiși micii ghiocei Urcați-vă-n Ierusalim
Se veselesc de glasul ei, Ca să cântăm, să prăznuim,
Căci astăzi a-nviat Hristos! Căci astăzi a-nviat Hristos!
Această bucurie sfântă Cântați și voi,

Biserica-ntreagă o cântă; Cântăm și noi!
Și toți creștinii o cântă-n sat, Să cânte orișice zidire,
Zicând: ,,Hristos a înviat!” Să salte-acum întreaga fire,
Căci astăzi a-nviat Iisus! Căci astăzi a-nviat Hristos!
Această nouă bucurie Voi mame , frați, părinți, copii,

O cântă cei din pribegie, S-aveți aceleași bucurii!
Și-o cântă mamele cu dor Și cei sărmani și cei străini
Să doarmă pruncii mai ușor, Să credeți, de sunteți creștini,
Căci astăzi a-nviat Hristos! Căci astăzi a-nviat Hristos!
O cântă râuri și izvoare, Și codrii toți și munți și flori

O cântă lumea de sub soare; Și voi, o, oameni muritori,
O cântă veșnic mările Cu toții azi vă bucurați
Și o repetă zările, Și pe Iisus să-L lăudați,
Căci astăzi a-nviat Hristos! Cântând cu glas neîncetat,
Mereu: ,,Hristos a înviat!”
O cântă buciumul pe munți,
O cântă codrii cei cărunți; De ziua Sfintei Învieri, 1960
O cântă păsările-n zbor,
O cântă oameni pe ogor,
Căci astăzi a-nviat Hristos! CÂNTEC DE SINGURĂTATE
Aceasta-i ziua învierii, Pârâiaș ce curgi la vale

Aceasta-i ziua mângâierii; Pe sub pietre și arini,
Aceasta-i zi de biruință Pentru ce alergi pe cale
Ce s-a născut prin suferință, Așa-ndată și suspini?
Prin Învierea lui Hristos.
Au nu știi că pe aproape
Aceasta-i ziua înnoirii, Unda ta ca de cristal,
Aceasta-i ziua mântuirii! Vor sorbi-o alte ape
Cântați acum spre slava ei, Ce se zbat din mal în mal?
Mironosițelor femei,
Căci astăzi a-nviat Hristos! Râuri mari, învolburate,
Te vor duce peste lunci
Acum cerul a săltat, Către mări îndepărtate
Acuma moartea s-a surpat, Și-n zadar vei plânge-atunci.
Deci bucurați-vă, popoare,
De-această mare sărbătoare, Pârâiaș ce curgi pe cale,
Căci astăzi a-nviat Hristos! Pentru ce grăbești așa?
Au nu știi că mai devale
O, nu mai plângeți, dragii mei, Se va stinge viața ta?
Părinți, copii, bătrâni, femei,
Ci vă schimbați acum durerea, Au nu știi că-n depărtare,
Ca să puteți cinsti-nvierea Unda ta ca de cleștar
Cântând: ,,Hristos a înviat!” Va sorbi-o-ntinsa mare
Și vei plânge-atunci cu-amar?
Străinule ce mergi pe drum,
De ce te întristezi acum, Spulberat de valuri multe,
Privind mereu către apus În zadar vei suspina...
Și stai așa pe gânduri dus? Cine-atunci o să te asculte,
Căci astăzi a-nviat Hristos! Să te-ntoarcă-n matca ta?
Pârâiaș ce curgi pe vale O, Păstorule de oi,

Ca un fir de borangic, Vino iarăși Tu la noi!
În oglinda apei tale Cată-ne prin munți și văi,
Văd cât sunt de slab și mic Fă-ne iar să fim ai Tăi.
Fie-ți milă de-a Ta turmă,
Deci rămâi aici cu mine N-o lăsa până la urmă,
Să slăvim pe Dumnezeu; N-o lăsa de tot să piară
Ale noastre dulci suspine Prin străini, prin altă țară.
Se vor întâlni mereu...
Vino, Doamne, din Sion
Jos, la râul Vavilon,
VINO, DOAMNE, DIN SION Jos, la râul blestemat,
Unde mulți s-au înecat...
Vino, Doamne, din Sion, Și-i adună cu-al Tău glas
Jos, în țara Vavilon, Pe acei ce-au mai rămas...
Unde fiii Tăi sărmani Și-ntărește-i cu-al Tău har
Pribegesc de-atâția ani. Ca să scape ei măcar!...
Vino, Doamne, din Sion,
Jos, la râul Vavilon, RĂMÂNI CU NOI
Jos, la râul blestemat
Cel ce este-adânc și lat. Deși prin lume rătăcim
Așa fără de rost,
Și pe cei ce vor să-l treacă Și uneori ne tânguim
Nu-i lăsa, că se îneacă. Că n-avem adăpost,
Scoate-i, Doamne, sus, la maluri, Noi credem și nădăjduim,
Nu-i lăsa să piară-n valuri. Iisuse, iar să ne-ntâlnim
Tinde-Ți mâna Ta cea dreaptă, - Numai rămâi cu noi.
Din ispite îi deșteaptă,
Fă-le calea mai ușoară, Chiar dacă deseori umblăm
Nu-i lăsa de tot să moară. Prin târguri și prin sate,
Și flămânzim i însetăm
Vino, doamne, din Sion, Pe căi îndepărtate,
Jos, la râul Vavilon, Noi încă tot nădăjduim
Să vezi fiii Tăi sărmani Că ne-om vedea-n Ierusalim
Cum robesc de-atâția ani - Numai rămâi cu noi.
Și n-având cu ei păstori,
Mulți se-neacă-adeseori Chiar dacă toți ne-au părăsit
Și nu știu că râu-i lat, Și-aproape ne-au uitat
Fără fund și blestemat. Și dacă-n lume n-am găsit
Un frate-adevărat,
Căci credința le-a slăbit, Noi tot la tine alergăm
Inima li s-a răcit, Și-n orice vreme te rugăm
Plânsul, Doamne, le-a-ncetat, - Să nu ne lași pe noi.
Dragostea s-a-mpuținat.
Dar văzând ei Crucea Ta, Și dacă nu avem păstori
Poate s-or mai îndemna; Să ne povățuiască
Spinii Tăi de i-or privi, Și nici părinți de multe ori
Poate s-or mai întări. Măcar puțin să ne iubească,
O, Tu, păstorule de oi,
Ai milă Tu măcar de noi
Mâna Ta bătută-n cuie - Și nu ne părăsi.
De-or vede-o, or să spuie:
Domnul, iată, ne iubește Cei care-odată ne iubeau
Și-n necazuri ne-ntărește. O, nu ne mai iubesc.
El ne ceartă, El ne iartă, Cei care ieri ne lăudau,
Crucea noastră El ne-o poartă; Azi toți ne osândesc,
Ca un Tată El ne bate, Pe Tine numai Te-am găsit
Dar ne iartă de păcate. Prieten bun, nedespărțit,
- Rămâi, rămâi cu noi.
Și la o vreme-ntr-un târziu
Și-acum nu-Ți cerem nici averi, Când ne-om găti de moarte,
Nici zile-ndelungate, Să nu ne lași în loc pustiu
Ci numai pune-n noi puteri Și să Te duci departe.
Să le răbdăm pe toate. O, să nu ne lași, Străine,
De-Ți vei întinde mâna Ta Să mergem singuri fără Tine
Durerea ni se va schimba - Rămâi, rămâi cu noi!
- Numai să fii cu noi.
Oprește-Te cu noi de-acum
Când vânturi multe bat din greu Când noaptea-ncet se lasă,
Și calea ni-i pustie, Și lângă margine de drum
Iisuse, fii cu noi mereu Rămâi cu noi la masă...
Oriunde-n pribegie. Apoi în liniștea-nserării
Noi Te-om purta în noi cu dor Ne frânge pâinea împăcării
Ca pe-un Stăpân nemuritor, - Și-așa să adormim.
- Numai rămâi cu noi.
Sau când pe valuri înotăm PSALM DE MÂNGÂIERE

Spre zările albastre,
Să nu ne lași să ne înecăm, Ne te întrista, străine,
Nădejdea vieții noastre. De ești izgonit,
Ci marea cea înfuriată Căci mai multe decât tine
Mai liniștește-o înc-o dată, Eu am pătimit.
O, Bunule Iisus!
Învață-ne ca să iertăm Cruce, spini, oțet și fiere

Pe cei ce ne-asupresc Am găsit la oameni,
Și dă-ne dar ca să iertăm Ca să-ți dau ție putere
Pe cei ce ne sârbesc. Mie să te-asameni.
Căci ei ne-aduc prin suferință
Cununi cerești de biruință Bucură-te deci, o, frate,
- Numai rămâi cu noi. Dacă pătimești,
Prin răbdare-or trece toate,
Și dacă astăzi rătăcim Căci cu Mine ești.
Departe, spre Emaus,
Ajută-ne să Te-ntâlnim Nu căta-n această vale
Căci nu avem repaus. Numai mângâieri;
Apropie-Te nevăzut Viața-ntreagă este-o cale
Ca un drumeț necunoscut Plină de dureri.
- Și mergi și Tu cu noi!
Deci du crucea suferinței,
Pe cale inima din noi Rabd-al vieții chin,
Îți vom deschide-o Ție, În nădejdea biruinței
Iar Tu ne vei schimba apoi Cu măcar un spin.
Durerea-n bucurie.
Căci de-om privi spre crucea Ta Dacă vei slăbi-n ispite,
Durerea noastră-o vom uita Rătăcind prin lume,
- Numai rămâi cu noi. Roagă-te mai mult, iubite,
Strigă-Mă pe nume.
Te așteptăm să mergi cu noi
Căci am rămas orfani. Iar Eu fără nici o silă
Ni-e dor de Tine, suntem goi, O Să-ți ies ’nainte
Nu ne lăsa sărmani! Și-o să fac cu tine milă
Să nu ne rătăcim pe căi, Ca un bun Părinte.
Căci toți suntem copiii Tăi
- Rămâi, rămâi cu noi. Lângă tine-apoi voi merge
Tot mereu, mereu,
Lacrima din ochi ți-oi șterge
Ca un Dumnezeu.
Nu te întrista, copile, Căci tot pe-acolo doar m-am dus

Dacă suferi mult; În lume altădată.
Roagă-te-n aceste zile
Iată, te ascult. Apoi te rog, nu mă-ntreba
De ce mă-ntorc acasă,
De vei fi cuprins de valuri Nu plânge, nu te întrista,
Și de tot slăbit, Nici m-așeza la masă.
Eu o să te scot la maluri,
Fiul Meu iubit.
O, mamă, eu sunt fiul tău,
De vei fi bătut de gânduri De ce te uiți mirată?
Și de dor pe cale, Ori socotești că e semn rău
Îți voi șterge-n orice rânduri Că mă mai vezi o dată?
Lacrimile tale.
De sunt schimbat și-mbătrânit
De nu ai în lume mamă, Te rog să nu ai teamă,
Lasă, fiul Meu, În toată lumea n-am găsit
Nu mai fi cuprins de teamă, O inimă de mamă!
Tată îți sunt Eu!
Nu-ți amintești când am plecat
Fugi de oameni, de păcate, În lume-ntâia oară?
Urcă sus calvarul, Doar tu m-ai petrecut din sat
Iată vin la tine, frate, Spre tren, la prima gară.
Ca să-ți duc amarul. De atuncea mult am colindat ,
Și voi rămânea cu tine Umblând mereu prin gări,
Până la mormânt, Și-abia-ntr-o vreme am aflat
Numai tu să crezi în Mine O viață nou-n depărtări.
Căci cu tine sunt.
Dar și de-acolo izgonit,
Și voi duce-a ta povară Cu inima pustie,
Oriunde vei fi, Iubită mamă, am pornit
Fie iarnă, fie vară, Din nou în pribegie.
Ru te voi păzi.
Deschide-mi ușa la pridvor
Pe cei stăpâniți de ură În casa bătrânească,
Îi voi îmblânzi, Căci unde să trăiesc, să mor,
Iar pe cei ce Mă înjură Ce om să mă primească?
Îi voi risipi.
Doar tu, o, mamă, vei putea
Pe cei plini de gânduri rele Mai mult ca orișicine
Îi voi împăca, Să-mi înțelegi durerea mea
Și pe fiii Maicii Mele Și să suspini cu mine.
Nu îi voi lăsa.
Și nu mai spune la vecini
Nu mai plânge deci, o, frate, Că m-am întors acasă,
Pe cărări străine, Din lumea mare, din străini,
Mâine vor trece-aceste toate Sau ce necaz m-apasă.
Și vei fi cu Mine!...
Ci lasă-mă să stau retras
Ca să mă rog lui Dumnezeu;
REÎNTOARCERE În orice clipă-n orice ceas
Să cânt, să plâng de dor mereu.
Flămând și ostenit de drum
Mă-ntorc acum din gară, Avere multă, mamă, n-am:
Primește-mă, o, maică, acum, Cinci cărți și-o cruce în desag
Te-aștept la ușă afară. Și-o haină veche – atâta am,
Iar ca tovarăș un toiag.
Deschide-mi ușa cea de sus Nu plânge, mamă, stând în prag,
Ce este încuiată, La geam sau în ogradă,
Că n-am noroc, că sunt pribeag... Ființe veșnic călătoare.

Ca nimeni să te vadă. Și făr’ să vreau încep să plâng,
Apoi cu mâinile-amândouă
Ori n-am slujit lui Dumnezeu În palme lacrimile-mi strâng
Cu-atâta bucurie? Ca niște boabe mici de rouă.
De ce să plângi, să-mi faci mereu
Durerea grea și mie? Când trece soarele spre-apus
Și-aud cântând o ciocârlie
Eu port în mine pe Iisus, Rămân așa pe gânduri dus
De oameni nu mi-i teamă, Și-ncep să plâng de pribegie.
Deschide-mi ușa cea de sus,
Ai inimă de mamă! Când păsări multe trec în zbor
Și totu-i plin de veselie
În casa-n care m-am născut Mă întâlnesc cu-același dor
Aici de-acuma voi trăi, Și iarăși plâng de pribegie.
Aicea unde am crescut
Și unde poate voi muri. Acesta-i cântecul meu drag
Ce-l cânt în vremea suferinții,
De ei muri tu, mamă-ntâi, De când pe lume sunt pribeag
Cu grijă eu te-oi îngropa, De când mi-am părăsit părinții.
Ți-oi pune-o pernă căpătâi Acesta-i cântecul meu sfânt
Și-oi plânge mult sub crucea ta. Ce-l cânt mereu în orice vreme
Și-l voi cânta pân’ la mormânt
Iar de-oi muri-nainte eu, Când Domnul sus o să mă cheme.
În negru, mamă să mă-mbraci
Și căpătâi sub capul meu Acesta-i cântecul ales
Aceste cărți să mi le faci. Ce-l cânt mereu când trec pe luncă
Când stau pe deal, când merg pe șes
Și să mă-ngropi pe înserat Sau când mă duc și eu la muncă.
În colț de cimitir sub tei,
Ca să mă uite toți din sat Acesta-i cântecul de dor
Că am trăit cândva cu ei. Ce-l cânt sub părul din ogradă
Când bate vântu-ncetișor
O cruce mică apoi să-mi pui Când frunza verde dă să-i cadă.
La capul meu, dar fără nume,
Și mamă, nimănui să-i spui Acesta-i cântecul iubit
Că mor pentru Hristos în lume. Ce-l cânt mereu cu multă jale
Când sunt străin, când sunt mâhnit
Când sună un bucium trist pe vale.
PLÂNS DE PRIBEGIE
Acesta-i cântecul uitat
Când mi-amintesc de frații mei Pe care nimeni nu-l mai știe
Și de iubita mea pustie, Ci singur eu l-am învățat
Încep să plâng de dorul ei De când trăiesc în pribegie.
Să plâng de-atâta pribegie.
Când plâng tălăngile la oi
Când merg pe drumuri singurel Când est frig și toamnă afară,
Și nimeni, nimeni nu mă știe Când pleacă păsări de la noi
Când bate vântul, plâng cu el Sau când aștept un tren în gară.
Suspin de-atâta pribegie.
Căci plânsul singur mi-a rămas
Când trec prin sate fără rost Prieten scump de mângâiere
Sau stau rugându-mă în vie Ce-l port cu mine-n orice ceas
Îmi amintesc de tot ce-am fost În orice clipă de durere.
Și plâng de-atâta pribegie.
Cu plânsul deci mă iau și eu
Când înfrunzesc bătrânii tei De când trăiesc în pribegie
Și când cireșii sunt în floare Prin plâns grăiesc cu Dumnezeu
Îmi amintesc de frații mei Căci mult mi-e dor după pustie.
II
SPERANȚĂ DE ÎNVIERE
UTRENIE PSALM
Din adâncuri de pustie O lume de gânduri în mine se zbat

Umbra nopții lin coboară Și vor să mă abată din drumul luat;
Peste munți, peste câmpie, Năvalnic m-apasă și-asupră-mi se-adună,
Ca o mantie ușoară. Căci vor să mă înșele și rob să mă pună.
Tu însă, o, Tată,
Doarme bradul sus pe stâncă Cu milă mă cată;
Obosit de vânturi multe; Să nu mă înșale
Ar mai vrea să cânte încă Din sfânta Ta cale.
Dar nu-i cine să-l asculte.
Când negrele gânduri puțin contenesc,
Tac tălăngile la stâni, Cu-aceeași furie asupră-mi pornesc
Buciumul asemeni tace. Prieteni de-aproape și mulți de departe,
Toate dorm lângă stăpâni, Ce vor să m-arunce în curse de moarte.
Peste tot e numai pace. Dar sufletu-mi, Tată,
Pe Tine Te cată,
Munți-abia se văd în zare, Ajută-mi, Părinte,
Valea pare-un fund de lac; Să merg înainte.
Totul piere-n depărtare,
Codri, ape, toate tac. Cu chipuri frumoase, cu flori și alei,
Vor piedici să-ntindă ei pașilor mei
Ba și vântu s-a oprit Și-aleasă grădină aicea să-mi puie,
Undeva pe-un fund de vale, Căci alta dincolo, îmi spun ei că nu e.
Ca și cum ar fi trudit Dar sufletu-mi, Tată,
De-o atât de lungă cale... Zadarnic mi-l cată...
El veșnic suspină
Dar deodată se pornește Spre altă grădină.
Peste munți un dulce ropot;
Zarea-ntreagă se trezește, Cu râsuri și glume, cu multe mâncări,
Jos devale plânge-un clopot! Cu vorbe deșarte și-alese cântări,
Zadarnic încearcă ca piedici să-ntindă
Glasul lui pornește-n zare Și-n lațul pierzării pe suflet să-mi prindă.
Și de stânci ușor se sparge; O, Bunule Tată,
Codrii par o-ntinsă mare, Ajută-mi îndată
Brazii vârfuri de catarge. Și-alături de Tine
De-a pururi mă ține.
Vântul adormit pe văi
S-a trezit și el acum Și dacă vreodată asupră-mi nu pot,
Și croindu-și alte căi, Mă lasă o clipă, iar când ei socot,
A pornit din nou la drum. Mai grele ispite mi-aruncă în cale,
Căci vor să mă smulgă din mâinile Tale.
Lângă candeli cu lumină, Tu ține-mi, Părinte,
Trei bătrâni se roagă-n șoapte; Privirea-nainte
Ei așteaptă ca să vină Și mai lângă Tine
Mirele în miez de noapte. Cu pace mă ține.
Ruga lor încet străbate Iar dacă mă-nșală și văd că nu mor,

Peste plaiuri, peste crâng Nici pot să mă piardă în cursele lor,
Și eu ei suspină toate, Cu șoapte viclene ei lumea-mi arată,
Codri, ape, parcă plâng... Voind să mă piardă cu dânsa deodată.
Tu scoate-mă, Tată,
Din curse îndată,
Să nu mă înșale
Vrăjmașul pe cale.
Pe munte să suie și până în zări,

Mi-arată orașe, și câmpuri, și mări,
Și cinste, și case, și bani, și-avuție,
Și pofte destule și multă mândrie. GLOSA CREȘTINĂ

Tu scapă-mă, Tată,
De toate odată Viața-i drum necunoscut,
Și-alături de Tine Un nor fără de urmă;
De-a pururi mă ține. S-arată dulce la-nceput
Și-amară când se curmă.
Și trupul și lumea mă luptă din greu
Și duhul pierzării mă-nșală mere; Tu însă pururea fii treaz
Grădină din patimi îmi tinde în cale Și lasă lenea, somnul.
Și veșnică moarte în roadele sale. Primește aici orice necaz,
Dar sufletu-mi, Tată, Căci mâine mergi la Domnul.
Spre alte zări cată,
El veșnic suspină Viața este-un drum cotit
Spre altă grădină. Ce urcă și coboară;
Destui în ea s-au rătăcit,
Crezând că e ușoară.
Ajută-mă, Doamne, la Tine să vin, Tu însă, frate, nu umbla

Pe lume sunt singur, sărman și străin; Pe drum fără povață;
De cursele morții cu milă mă scapă, Cu grijă aleargă, nu uita
Din apele vieții la ceruri m-adapă. Că ai o altă viață.
Căci sufletu-mi, Tată,
De-a pururi Te cată Viața este-un câmp întins,
Și veșnic suspină Un loc de suferință,
Spre a Ta grădină!... În care omul moare-nvins
De n-a avut credință.
RUGA DE SEARĂ Tu saltă-ți ochii spre Iisus

Și rabdă-n viață toate,
Aștept să vină Domnul Căci numai singur Cel de sus
Ca ruga să-mi asculte, Să te-ntărească poate.
Să-mi deie lacrimi multe
Și-n lacrimile mele Viața este-un veșnic dor,
Pe suflet să mi-l spele. O sfântă nostalgie,
Ce urcă sufletul în zbor
Aștept să vină Domnul Spre cer, spre veșnicie.
Ca ruga mea săracă
Văpaie să mi-o facă Tu nu căta să ai mereu
Și-n raza Lui divină În lume fericire;
Să văd și eu lumină. La cer te cheamă Dumnezeu
Să-ți deie mântuire.
Aștept să vină Domnul
Ca multele-mi păcate Viața este ca un pom
Să mi le lase toate Cu fructe-nșelătoare,
Și-n mila Lui cea mare Dintr-însa gustă bietul om
Să-mi dea în veci iertare. Și făr’ să știe moare.
Aștept să vină Domnul Deci nu întinde mâna ta

Spre mine, mai aproape, Să guști din toate cele,
Să-nchid-aceste pleoape... Că mai-nainte de-a gusta
Și-n cer apoi la Sine, Să știi că toate-s rele.
Să intre și cu mine.
Viața este-o cale grea,
O mare de păcate,
Prin care omul făr’ să vrea
Îi este dat să-noate.
Tu saltă-ți ochii veșnic sus, Din sân o carte-o să deschid

Spre zarea cea albastră; Și-n orice miez de noapte,
Acolo-n cer, lângă Iisus, Voi spune psalmii lui David
Acolo-i casa noastră. În murmur lin, în șoapte...
Viața este-un fluviu lat, Așa-mi vor trece ani mereu

Adânc și plin de valuri; În lacrimi și suspine,
Destui în ea s-au aruncat, Având nădejde-n Dumnezeu
Dar n-au ieșit la maluri. Că este lângă mine.
Aruncă-te în valuri deci Și dacă, codrule iubit,

Și cu nădejde-noată, Va fi să mor vreodată,
Căci nici nu știi când o să treci Să nu mai spui că am trăit
Și o să mori odată. Aici cu tine-odată.
Căci viața-i drum necunoscut, Nu spune încă nimănui

Un nour ce se curmă. De lacrimile mele
Tu plângi mai bine la-nceput, Și nici de ruga mea să spui
Să nu suspini la urmă!... Din nopți și zile rele.
Ci-ascunde-mi trupul obosit

De post și de suspine,
CODRULE, IUBITUL MEU Și-aici cu frunze-acoperit
Mereu să-l ai cu tine...
O, codrule, iubitul meu,
Și singur ca și mine, Iar eu în fața lui Hristos
Învață-mă să plâng mereu Voi sta la judecată,
Și să suspin cu tine. Amar de omul păcătos
Ce n-a plâns niciodată.
Ascunde-mi trupul obosit
Și dă-mi puțină tihnă,
Că-n altă parte na-m găsit
Un loc să am odihnă. CODRULE, PRIETEN DRAG
Codrule îmbătrânit
Nu mă-ntreba de ce suspin Și udat de ploi,
Când cad la rugăciune, Hai, să plângem liniștit
Nu mă-ntreba de unde vin Numai amândoi!
Căci azi nu pot a-ți spune.
Sub cetină de brad, sub stânci, Tu să-mi cânți din frunză lin
Gătește-mi astăzi casă, În amurg de seară,
Și-n liniște de nopți adânci Iară eu să tot suspin
Ca să mă rog mă lasă. Ca odinioară.
Când frunze galbene de fag Tu să-mi cânți mereu de dor

S-or rupe câte una, Legănat de vânt,
De-un dor străin, ca un pribeag Iară eu să plâng ușor
Voi plânge-ntotdeauna. Către Domnul Sfânt.
Când vânturi reci din depărtări Tu să-mi cânți cu glas duios

Încet or să mă cheme, Cântec de pustie,
Atunci privind spre cer, spre zări, Eu să plâng după Hristos,
Voi plânge multă vreme. După veșnicie.
Când brazii toți încetișor Să-mi asculți necazul meu

De vânturi or să sune, Care-l port în mine
Atunci voi sta cuprins de dor Și de-oi fi pribeag mereu,
La sfânta rugăciune. Să mă ții cu tine.
Aveai o inimă curată

Casă fă-mi din două stânci Și gând nevinovat,
Învelite-n crâng, În care încă niciodată
Haină, zările adânci Păcatul n-a intrat.
Ce cu mine plâng.
Și, vai, de câte negre gânduri,
Apă dă-mi de la izvor Copile, te-am ferit,
Care-mi duce-n cale, Și bucurii în câte rânduri
Plânsul meu încetișor Cu tine-am împărțit!
Tot mereu devale.
Apoi de câte ori în mine,
Căci el singur va purta Dureri și scârbe-am strâns,
Lacrimile mele, Cât m-am rugat eu pentru tine
Iar Stăpânul îmi va da Și cât de mult am plâns!
Milă pentru ele...
C-am vrut să fii o lumânare,
Codrule, prieten drag, Buchet de trandafiri,
Singur, singurel, Aprinsă pentru fiecare
Să nu uiți pe cel pribeag, Sub zid de mănăstiri.
Ci să plângi cu el.
Un crin am vrut să fii anume,
Hai să plângem deci și noi O, tu, copilul meu,
Pentru Dumnezeu, Să nu te rupă cei din lume,
Singuri, numai amândoi, Să crești lui Dumnezeu!
Să-L slăvim mereu!
Căci eu sunt primul tău părinte,
Eu, care te-am adus
Prinos de dragoste fierbinte
SUSPINUL UNUI TATĂ Pe-altarul lui Iisus.
Când ai plecat în lumea mare, Așa te-ai dus în lumea mare,

Copilul meu iubit, Copilul meu iubit...
Mi se părea că ești o floare Și cât am plâns noi la plecare,
Aici, în rai sădit. Ce greu ne-am despărțit!...
Din ochii tăi udați de rouă, Că nu atâta despărțirea

Pe fața ta de crin, Atunci mă chinuia,
Curgeau tot două câte două Cât mai ales vedeam pieirea
Petale de rubin. Ce-n lume te-aștepta.
Iar perii tăi lăsați pe spate Căci o furtună fără seamă

Ca cetina de brad De lângă noi te-a dus,
Mi se păreau, iubite frate, Departe-n lume, fără mamă,
Că-s frunze care cad. Departe de Iisus!...
Cu trupul fraged de mlădiță Dar cine te-a-nșelat, o, frate,

Copilul meu sărman, Ce om vrăjmaș te-a frânt?
Mi se părea că ești o viță, Unde-ai căzut, în ce păcate,
Un chedru din Liban. În care trist pământ?
Un trandafir erai, copile, Ce vânturi iuți, ce brume grele

Un înger din Sion, Așa te-au veștejit?...
Căci te-ai hrănit atâtea zile O, unde-s lacrimile mele
Cu mană din Ermon. Și tu, copil iubit?
Pe mintea-ți albă de hârtie O, floare plină de petale,

N-aveai nimica scris, Ce-ndată ai apus!
Păreai o floare de pustie, O, cum te-ai scuturat pe cale
Copil din paradis! Departe de Iisus!
O, cine ți-a luat averea, Ca să mă vezi, copil iubit,

Copile-ndepărtat? Căci altul n-are cine.
Ce om ți-a jefuit puterea
Și cum de m-ai uitat? Să ne-ntâlnim, să-ți dau un sfat
Acum la despărțire,
Aș vrea să vii la mine-ndată, S-aprind în sufletu-ți curat
O, tu, copilul meu, Doriri de mănăstire.
Să te mai văd măcar o dată,
Să-ți spun de Dumnezeu! Să-ți spun cu lacrimi, dragul meu,
Cuvântul de pe urmă,
Să-ți curăț mintea ta de gânduri, Să-ți dau ce am mai bun și eu,
Să plângem amândoi, Căci viața mea se curmă.
Precum făceam și-n alte rânduri
Când petreceai cu noi. Dar nu știu astăzi unde ești,
Copil fără de mamă,
Să-ți văd privirea ta și fața Pe unde stai și rătăcești
Schimbate de păcat, Și tare-mi este teamă.
Căci n-ai voit să-mi ții povața,
Căci nu m-ai ascultat. Căci dacă, fiul meu, aș ști
Pe unde ești anume,
O, nu te rușina de mine Cu mâna mea de lut ți-aș scri
Pentru greșeala ta, Să te-ntăresc în lume.
Mi-i dor, mi-i dor acum de tine,
Te rog nu mă uita! Am auzit că ai slăbit
De-atâta suferință,
Te-aștept, te chem cu glas de tată, Că m-ai uitat și-ai părăsit
O, vino, fiu pierdut, A ta făgăduință!
Ca să mai vezi măcar o dată
Pe cel ce te-a crescut! Că umbli bine îmbrăcat
Și râzi cu fiecare
COPILUL MEU Că rătăcești mereu prin sat,
Pe străzi și trotuare.
De câte ori mă rog tăcut
În mica mea chilie, Că nu mai cânți ca în trecut
De-un dor străin, necunoscut, Cu glas duios, copile,
Mi-i inima pustie. Că stai pe gânduri abătut
De multe, multe zile.
De câte ori citesc în gând
Cu ochii de pe-o carte, Că șoapte negre îți vorbesc
Adeseori mă văd plângând De-a lumii fericire,
Și dus mereu departe. Că mâini vrăjmașe te pândesc
Și îți gătesc pieire...
Din ochii mei topiți de ani
O lacrimă se lasă, O, unde ești, copilul meu,
Căci dorul vostru, fii sărmani, În care colț de țară?
Mereu, mereu m-apasă. De dragul tău suspin mereu
În fiecare seară!
Și-n doru-acesta părintesc
Mi-i gândul tot la tine, Și-acuma sunt bătrân, bătrân,
Copilul meu ce te iubesc, Topit și plin de zile;
Căci nu mai ești cu mine. O, cât n-aș da ca să rămân
Să te mai văd, copile!...
Din ziua când ne-am despărțit
Nu mă mai prinde somnul, Dar în zadar aștept, aștept.
Căci mă simt slăbit și-mbătrânit Căci fiul meu nu vine..!
Și mâine merg la Domnul.
Și mâine cu brațele pe piept
Dar înainte de sfârșit M-oi despărți de tine...
Aș vrea să vii la mine,
POVESTEA UNUI OM Colo-n deal la cimitir trupul i l-au dus,

Bulgări înghețați de lut peste el au pus;
Parc-aș vrea să nu vorbesc, dar nu pot să tac Iară sufletu-i curat, înălțându-și zborul,
Știu povestea unui om simplu și sărac. S-a urcat de-atunci la cer, sus la Făcătorul.
De aceea vreau acum să vă spun cum este
Viața lui cu-adevărat, nu c-a fost poveste. ...Și de-acum povestea mea a luat sfârșit,
Ci tu nu mă întreba de te-am amăgit;
Eu întâi l-am cunoscut undeva-ntr-un schit, Fii mai bine zi de zi gata pentru moarte
Pașnic, bun și-ascultător și mereu smerit. Domnul știe când și tu vei pleca departe.
Și-mi spunea că el de mic n-a avut avere,
Ci a crescut așa orfan, numai în durere.
Ba nici carte nu știa, nici a scrie deloc,

Căci fiind sărac umbla tot din loc în loc. LA MOARTEA PĂRINTELUI DOMETIAN
Iar vreodată când voia gândul să și-l scrie, (în vârstă de 78 de ani, 23 februarie 1960,
Alții-ndată-i însemnau dorul pe hârtie. orele 16)
Și umblând așa mereu Domnul i-a vorbit Te-am cunoscut la bătrânețe,

Cu sufletul mereu smerit;
Și-a rămas de-atunci și el trăitor în schit.
Fiind de mic, din tinerețe,
Ani de-a rândul se trudea și făcea de toate, Cu fapte bune-mpodobit.
Tăia lemne, le căra și fierbea bucate.
Ai fost, o, bunule părinte,
Ducea apă din pârâu și uda-n grădini; În toate pildă pentru noi,
Punea straturi și plivea buruieni și spini. Privind de-a pururi înainte,
La ceasul cel mai de apoi.
Ba-ngrijea și de bolnavi fără nicio silă
Și cu toții îl iubeau, că era cu milă. Pe toți ne învățai de bine,
Ca un bătrân mai iscusit
Ziua le slujea la toți, însă nu cârtea, Și sfătuiai pe orișicine
Noaptea singur sta-n pridvor și mereu Să rabde până la sfârșit.
plângea.
Dar oricât s-ar fi trudit, după a sa putere, Aveai în toate ascultare,
Căci te temeai de Dumnezeu;
Rar cuvânt de auzea pentru mângâiere.
În încercări aveai răbdare,
În sfaturi mângâiai mereu.
Și așa a petrecut ani și ani destui,
Fără a spune el cuiva taina vieții lui. Și la biserică aveai
Iar când Domnul a voit să se-ntoarcă-n lume Întotdeauna sârguință,
A plecat și el atunci nu știu unde-anume. Unde smerit te închinai,
De-atâția ani cu umilință.
Multe drumuri a umblat și-a tot rătăcit,
N-aveai nici rude, frați sau tată,
Însă cred că nimenea nu l-o fi primit. Ci-ai fost ca un necunoscut;
Pe la uși din nou bătea, tot purtând desagul, Că nu voiai să spui vreodată
Însă nu se deschideau și pleca pribeagul. De locu-n care te-ai născut.
Ba și foame, ba și frig suferea din greu, Și-acum, în prag de primăvară,

Când soarele dădea spre-apus
Dar nădejdea lui era sus la Dumnezeu.
Și când ploua mărunt afară,
Astfel bietul călător, obosit de cale, Părinte, dintre noi te-ai dus!...
Nimerea mereu, mereu, numai prin spitale.
Dar și în ceasul când erai
Grav bolnav apoi fiind, iarăși a venit Pe patul greu de suferință,
Ca să-și vadă frații lui și să moară-n schit. O, câtă mulțumire-aveai
Și-ntr-o vreme când era spre sfârșite anul Și te rugai cu stăruință!
A oftat deodată așa și-a murit sărmanul.
Când te-ntrebam ce te mai doare, Un pai smerit de lumânare...

Părinte, tu îi mulțumeai
Mereu Preasfintei Născătoare Iar când și noi ne vom muta
Și-apoi în tihnă te rugai... La Domnul nostru Iisus,
Părinte, cred că ne-om vedea
Iar noi în jurul tău, părinte, Și-atunci vom prăznui nespus!
Stăteam smeriți și-ngândurați;
Avându-ți chipul tău în minte, Și-n timp ce iarbă pe morminte,
Priveam cu ochi-nlăcrimați. Va crește an de an mereu...
Noi, sus, ne-om întâlni, părinte,
Deci, iată cât ne-ai folosit Slăvind în veci pe Dumnezeu!
Și-n cel mai de pe urmă ceas,
Când lin suflând ai adormit... Sfânta Mănăstire Sihăstria
Iar noi jelindu-te-am rămas!... 23-26 februarie 1960
Te-ai stins ușor ca o făclie

Pe două scânduri mici de pat MĂRTURISIRE
În sărăcuța ta chilie,
În care-atâta te-ai rugat! Stau trist la masă și privesc
Pădurea toată de afară,
O, deie-ți Bunul Dumnezeu, Ce mă deșteaptă să gândesc
Spre ceruri îngeri păzitori La anii mei de-odinioară.
Și să ne pomenești mereu,
Precum și noi adeseori!... În jur, tăcere de mormânt,
Afară iarnă timpurie,
Căci te-a chemat Iisus la Sine, Cu cer senin și fără vânt,
Să guști din slava veșniciei... În sinemi inimă pustie!
Deci roagă-te și pentru mine
Și pentru pacea Sihăstriei! Pârâul a-nghețat și el
Printre arinii fără frunză,
Și noi de-asemeni ne-om ruga, Doar vântul singur singurel
Ca lin la ceruri să te sui; Își cată loc să se ascunză.
Să-ți dea odihnă-n Casa Sa,
Să vezi dea pururi Slava Lui! O, cât de dragă îmi erai,
Tăcere, liniște, pustie,
Înalță-te de-acum, părinte, Și cât de mult mă alinai,
În fața Tronului Ceresc În viața mea de pribegie!
Și-acolo să-ți aduci aminte,
De cei ce-n lume pătimesc. Dar astăzi mult mă chinuiesc
Și-n taină sufletul îmi geme,
Plângând, noi trupul îți vom duce Când văd în mine și găsesc
Pe cel mai de pe urmă drum; Aceeași iarnă fără vreme...
La căpătâi ți-om pune-o cruce,
Căci nu te-om mai vedea de-acum! Același frig, același vânt
Îmi bate inima pustie
Smerită-n toate ți-a fost viața, Și-mi amintește-adesea-n gând
Smerit îți este azi mormântul; De biata mea copilărie...
De-acum nu-ți mai vedem fața,
Că trupul mort ți-l ia pământul... Și-ncerc atunci să regăsesc
Comoara scump’a vieții mele
În glas de clopot plângător Dar în zadar mă chinuiesc.
Un bulgăr de pământ om da, Ah! Unde-s vremile acele?
Pe-al tău sicriu de muritor...
Și în odihnă te-om lăsa!... Înstrăinat încerc s-ascult,
S-aud un glas de mângâiere,
Din când în când ne vom mai duce Dar toate-au adormit demult,
Să-ți mai aprindem fiecare, În mine... peste tot tăcere!
La căpătâiul tău, sub cruce,
Vai, cât mă simt de părăsit Sunt sărman și nu am om

De orice dar și fapte bune Ca să mă-nțeleagă;
Și cât mă simt de-ntroienit, Ori pe cât l-aș căuta
Acum, când viața mea apune! Într-o lume-ntreagă.
Acuma totul am pierdut... Și de-aceea am voit

Dorințe, gânduri, idealuri. Ca-n străinătate,
Mă simt un om necunoscut Să-mi ascund plângând mereu
Și-abia înot pe-a vieții valuri... Multele-mi păcate.
Mă simt departe de Iisus Fie-mi Domnul scut de-acum,

Și de viața cea curată; Căci mă duc departe;
Acum mă văd că vrednic nu-s, Înspre munți cu văi pustii
Să-L mai iubesc ca altă dată. Să plâng pân’ la moarte.
Căci sunt bătrân și-ntroienit Plânsul deci să-mi fie soț,

De-o grea și crudă nesimțire, Iar ca de soție,
Ce mi-a-nghețat și-nzăpezit Aș dori să am de-acum
Întreaga minte-ntreaga fire. Sfânta pribegie.
Și de-am greșit lui Dumnezeu, Fii iubiți doresc să am

Nu caut altă mângâiere, Lacrimi și suspine,
Decât să-mi plâng păcatul meu, Care plânsul domolit
Să plâng, dar nu mai am putere... Pot ca să-mi aline...
Plângeți deci, pâraielor,
Așa rămân pe gânduri dus, În suspin de ape,
Avându-mi inima pustie, Căci doar voi mi-ați mai rămas
Și n-am nădejde decât sus, Prieteni de aproape.
La Cel ce viața mea o știe!
Și voi, clopote-mi sunați,
Sfântul Arhidiacon Ștefan Plângător și tare,
27 decembrie 1956 Ca și cum m-aș pregăti
Pentru-nmormântare.
PLÂNS DE POCĂINȚĂ
Iar tu, vântule străin,
Plângeți, voi, pâraielor, Ce colinzi pământul,
Plângeți pentru mine Înalță-mi gândul către cer
Și-mi duceți cu voi mereu Să-mi gătesc mormântul.
Lacrimi și suspine.
Și voi, munți îndepărtați,
Plângeți, voi, păduri pustii, Umezi de izvoare,
Goale și tăcute, Odihniți-mi duhul meu,
Plângeți precum plâng și eu Cât voi fi sub soare.
Zilele-mi trecute.
Iar când Domnul m-o chema
Plângeți, voi, privighetori, Să mă ia cu Sine,
În amurg de seară; Numai brazii dimprejur
Căci eu nu mai pot să plâng Plângă și suspine.
Ca odinioară!
Să mă uite-atuncea toți
Plângeți, voi, o, munți înalți, Din această lume,
În tăceri de noapte, C-am trăit pe-aici cândva
Căci voi singuri m-auziți C-am avut un nume.
Cum mă rog în șoapte.
Fie-mi Domnul scut de-acum
Căci prea greu mă chinuiesc C-am plecat departe,
De păcate multe Fie-mi sabie-n război
Și n-am cui să i le spun, Și toiag la moarte.
Cine să m-asculte?
Căci aceasta-mi este azi

Ultima dorință, În jur e peste tot tăcere
Ca să-nalț lui Dumnezeu Și nu adie nici un vânt.
Plâns de pocăință. Pădurea plină de mistere
Îmi pare-o hrubă de mormânt.
Clopote, cântați-mi deci
Lin și plângătoare, Mă urc încet și dus pe gânduri
Cât voi fi pe-acest pământ, Pe drumul către Sihla, sus,
Cât voi fi sub soare... Precum mergeam și-n alte rânduri,
Tot singur, numai cu Iisus!
La Izvorul Tămăduirii
26-28 aprilie 1957 Și prins de dorul veșniciei,
Pășesc încet și meditând
La frumusețea Sihăstriei,
RUGĂCIUNE Pe care-o simt și-o port în gând.
E seară rece, e târziu, Deodată îmi apare-n cale

E noate-ntunecoasă. Sub stânci de piatră sfântul schit,
Plâng codrii tainic a pustiu Încins de codri până-n vale,
Iar eu mă rog în casă. Sub broderia de granit.
E întuneric, noapte, frig Și pe când clopotul suspină,

Și vântu suflă tare, Prin plânsul său prelung și rar,
Iar eu spre Domnu-n taină strig, Văd doi sihaștri cum se-nchină
Cerându-I îndurare. În fața Sfântului Altar.
O, Doamne, sunt un călător, Mă-nchin și eu smerit la urmă,

Sărac și fără nume; Drumeț străin și muritor,
Sunt om străin și muritor, Apoi tăcerea torul curmă...
Ce-am rătăcit prin lume... Doar brazii ’nalți mai plâng ușor...
Ci spală-mi sufletu-ntinat,
Prin lacrimi și suspine, E seară, liniște, pustie,
Că-n veacu-acesta zbuciumat, Și codrii toți au adormit,
Te am numai pe Tine! Iar eu, cuprins de nostalgie,
Mă-ntorc în vale de la schit...
Rănește-mi inima de dor
Duminica dinaintea Nașterii Domnului
Spre-o viață de pustie,
22 decembrie 1957
Ca-ncet cu sufletu-mi să zbor,
Spre cer, spre veșnicie! PSALM DE SEARĂ
Și varsă peste mine har, Doamne, Tu privești la mine,

De milă și-ndurare, Iar eu caut în pământ,
Ca să mă-nvrednicesc măcar Tu mă chemi să vin la Tine,
Dincolo de iertare... Iar eu uit de-al Tău cuvânt.
Afară codri-n taină plâng Tu mă chemi la rugăciune,

Și noaptea e târzie... La metanii și la post,
Iar eu cu ei de-asemeni plâng, Dar vrăjmașu-ncet îmi spune
Sub ziduri de chilie! Că acestea nu au rost.
La Sfântul Nicolae Tu îmi spui să fiu cu milă

6 decembrie 1957 Către tot cel necăjit,
Eu privesc la el cu silă,
SPRE SIHLA Nu ajut pe cel lipsit.
Acum e zi de sărbătoare Tu îmi amintești de moarte,

Și codrii parc-au adormit Doar așa m-oi pocăi,
Sub haina albă de ninsoare, Eu mă uit în altă parte,
Iar eu merg singur către schit. Nici nu-mi pasă c-oi muri.
Tu îmi spui de judecată,

De osândă și de munci,
Iar eu uit de toate-ndată, CUPRINS
Nu mă mai gândesc atunci.
Tu îmi spui de-o viață nouă, Notă explicativă ....................................... 2

De răsplată sus în cer,
Eu le uit pe amândouă I SUSPIN DE SIHĂSTRIE
Și așa cu jale pier.
Suspin de sihăstrie ................................... 5
Și așa această viață Cuvânt de despărțire................................ 6
În plăceri o cheltuiesc,
Nu ascult a ta povață Rugăciunea întâi. Căutarea lui Dumnezeu 9
Și nici nu mă pocăiesc. Rugăciune de laudă și cerere .................. 11
Rugăciune de mărturisire și de lăsare
Și așa-n păcate grele în voia lui Dumnezeu ............................. 13
Iată am îmbătrânit, Rugăciunea despărțirii ........................... 15
Trece timpul vieții mele,
Călugărul ............................................... 19
Iar eu nu m-am pocăit.
Scrisoare de ziua Sfintei Învieri .............. 20
Bucuriile Învierii .................................... 22
Cântec de singurătate............................. 23
Vino, Doamne, din Sion .......................... 24
Rămâni cu noi ........................................ 24
Psalm de mângâiere ............................... 25
Reîntoarcere .......................................... 26
Plâns de pribegie ................................... 27
II SPERANȚĂ DE ÎNVIERE
Utrenie................................................... 29
Psalm ..................................................... 29
Ruga de seară......................................... 30
Glosa creștină ........................................ 30
Codrule, iubitul meu .............................. 31
Codrule, prieten drag ............................. 31
Suspinul unui tată .................................. 32
Copilul meu............................................ 33
Povestea unui om................................... 34
La moartea Părintelui Dometian ............ 34
Mărturisire ............................................ 35
Plâns de pocăință ................................... 36
Rugăciune .............................................. 37
Spre Sihla ............................................... 37
Psalm de seară ....................................... 37

Arhim. Ioanichie Bălan - Versuri Duhovnicești

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhim. Ioanichie Bălan - Versuri Duhovnicești

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhimandrit Ioanichie Bălan – Versuri Duhovnicești

Așa voiește Dumnezeu

În el să aveți credință tare, Veniți să vă mai văd o dată,

Când lumea toată vă urăște, Iar de-ți muri departe-n lume

Când deznădejdea că cuprinde, Gustați de-acum acest pahar,

Acolo-i patria iubită, Iisus Hristos să vă-ntărească,

Acolo-n zarea cea albastră, Ca ceea ce sunt mama voastră,

Mă uit cum vă luați iertare, - De ce suspini nemângâiat,

Cum ochii voștri lacrimi joacă De ce-ți curg lacrimi pe obraz

Și-n prag privind, mă uit la voi, De ce asculți până târziu,

Mă uit cum porțile-mi rămân De ce te rogi de-atâtea ori

Eu sunt bătrână și pustie, De ce ți-ai scos bagaju-n drum

Și de va fi târziu o vreme, - O, maică, nu mă întreba

Așa voiește Dumnezeu, Așa voiește Duhul Sfânt,

Așa voiește Duhul Sfânt, Rămâi cu bine, maica mea,

Așa voiește Tatăl meu, Îți mulțumesc acum de toate,

Rămâi cu bine, sfântă mamă, Te las cu Domnul, maica mea,

Rămâi cu bine, sfântă casă, Rămâi cu Domnul, Sfânt Altar,

Rămâi de-acum, rămâi cu bine, O, plânge-ți, maică, fiii tăi

O cruce grea îmi stă în zare Și dă-le, maică, acum la toți

Pe-aceea am s-o duc și eu, Mi-am pregătit bagajul tot

Rămâi cu bine, mama mea, Și-ți las, iubita mea chilie,

Așa voiește Dumnezeu Vă las cu bine, buni părinți,

Să fiu departe izgonit, Iubiții mei, nu ne uitați

Să fiu ocara tuturor Căci multe curse-n lume sunt,

Și nu știu dacă voi putea Așa voiește Duhul Sfânt

Și mă tem că voi muri Îmi iau bagajul și mă duc

Rămâi cu bine, mama mea, Și stau așa pe gânduri dus

Vă las de-acum, părinți iubiți, Aștept în drum și cat apoi,

Vă las cu Domnul, fraților, De glasul nostru codrii goi,

De mă-ți vedea-n vreo gară stând Rămâi cu bine, maica mea,

De mă-ți vedea trudind din greu Așa voiește Dumnezeu,

De-ți auzi că am trecut Vă las cu Domnul, fraților,

Și dacă veți putea cumva Dar să-mi mutați mormântul meu

Și să-mi mutați mormântul meu Și dacă Domnul va voi,

Acolo doar ne-om întâlni, Iisuse, fii de-acum cu noi

Rămâi cu bine, sfântă mamă, N-avem nici casă, nici mormânt,

Deci dă-ne înger păzitor Și-am plâns atunci, am plâns cu-amar

Adio, sfântă Sihăstrie, Și-n satu-n care m-am născut

Rămâi de-acum, rămâi cu bine, Și-atunci, flămând și însetat,

Adio, sfântă Sihăstrie, Și ori de câți am întâlnit

De ziua aducerii moaștelor Și ostenit am plâns din greu

Am început din nou să merg,

Ajută-mi, Bunule Stăpân, Și stam adesea până-n zori

Părinte, deci nu mă lăsa, Îi întrebam de-au întâlnit,

În dorul meu de Dumnezeu Îi întrebam de au văzut

Și-n dorul meu de Dumnezeu, Atuncea iar îi întrebam,

Te-am căutat în avuții, Iar ei din nou mi se jurau,

Pe alții iarăși îi opream Căci întrebam mereu prin sate

Ce-a poposit la o fântână Ce are fața-nsângerată

Ori poate L-or fi cunoscând, Dar oamenii se lepădau,

Iar eu mai nu mă dumiream Iar lumea, Doamne, îmi spunea,

Și stam așa în drumul meu, Și-am întrebat pe trecători

Iar eu plângând le răspundeam I-am întrebat de-au auzit

Ce dă iertare orișicui, Ce în mormânt pecetluit,

Sau cum se roagă pentru ei, Dar oamenii, Stăpânul meu,

Dar ori pe câți am întâlnit, Și-am plâns atunci, ca un străin,

Plângeam de-a lumii necredință, Doar unii își mai aminteau,

Ce a răbdat bătăi și munci Acolo-n liniștea pădurii,

Și-am plâns atunci, am plâns cu amar Acolo-n tainicul amurg,

Și tot umblam pe drumuri des, Și apele ce-n văi se strâng

Înlăcrimat, priveam în zări Și-am plâns atunci, am plâns cu dor,

Mâhnit, izvoarelor spuneam, Deci, plin de multă bucurie,

Tăcut, priveam adeseori, Și-aici la munți am alergat,