1.

Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului afacerilor

Denumirea drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de norme
juridice care reglementează afacerile. Prin afacere se înţelege îndeletnicirea, acţiunea
(întreprinderea) sau activitatea cu rezultat favorabil a unei persoane. Afacerile, numite în
continuare şi activitate de întreprinzător1 , sunt operaţiuni social utile de extragere, creare sau
dobândire de bunuri pentru a fi comercializate, astfel încât suma de bani primită ca plată să
acopere toate cheltuielile suportate şi să asigure persoanei obţinerea unui profit.
Nu sunt afaceri: activitatea desfăşurată în bază de contract de muncă, activitatea persoanelor
fizice şi a persoanelor juridice necomerciale care dobândesc bunuri pentru necesităţile proprii,
alte activităţi care nu aduc profit autorului.
1.2. Denumirea materiei. În doctrina juridică, materia analizată în prezenta lucrare (pe care
autorii o numesc drept al afacerilor) poartă diferite denumiri, printre care şi cea de drept
comercial. Se observă aşadar că asupra denumirii există păreri controversate 2 .
Dreptul comercial, care se defineşte ca ansamblu de norme juridice de drept privat aplicabile
raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor considerate
de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au
calitatea de comerciant3 . Altfel spus, dreptul comercial reglementează relaţiile sociale
patrimoniale şi personal nepatrimoniale din sfera activităţii de comerţ4 , inclusiv toate activităţile
economice aducătoare de profit.
Drept comercial sau dreptul afacerilor. Unii autori demonstrează că materia respectivă se poate
numi atât drept comercial, cât şi drept al afacerilor, ambele noţiuni folosindu-se simultan11 ori
succesiv12. De exemplu, autorii ruşi13 folosesc cu prioritate denumirea drept al afacerilor
(предпринимательское право). Există păreri că dreptul afacerilor este o transformare a
dreptului economic (sovietic)14 sau că dreptul afacerilor abia se naşte15. Utilizarea denumirii
drept al afacerilor se motivează şi prin următoarele: fie că lipseşte un cod comercial, fie prin
includerea în materie a normelor dreptului public, fie prin obiectul îngust sugerat de dreptul
comercial.
Dreptul afacerilor este un domeniu mai amplu deoarece include şi normele de drept public16.
Această includere explică fenomenul transformării, prin „publicizarea” dreptului comercial,
aparţinând tradiţional dreptului privat, în drept al afacerilor.
Denumirea drept comercial sugerează ideea că acest ansamblu de norme are un obiect mai
restrâns, adică obiectul de reglementare se referă la distribuţia de mărfuri nu însă şi la producţia
lor, la executarea de lucrări sau prestarea de servicii17.
In ceea ce ne priveşte, optăm pentru denumirea drept al afacerilor, ca alternativă a dreptului
comercial, care cuprinde toate normele juridice ce reglementează afacerile, indiferent de ce
natură sunt: de drept privat sau de drept public.
1.3. Definiţia. Dreptul afacerilor reprezintă un ansamblu de norme juridice care
reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale ce apar între
persoane în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător, precum şi raporturile
care apar în cazul intervenţiei statului în această activitate.
1.4. Obiectul dreptului afacerilor. Din cele menţionate rezultă că dreptul afacerilor are ca
obiect raporturile reglementate de normele juridice din care aceasta este formată. În

1
 dreptul comercial comparat sînt recunoscute două sisteme care tratează diferit obiectul
dreptului comercial: sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv.
Potrivit sistemului subiectiv, acceptat de legislaţia germană, obiectul dreptului comercial îl
constituie normele juridice sub a căror incidenţă cad comercianţii. Prin urmare, dreptul comercial
este un drept profesional, aplicabil persoanelor care au calitatea de comerciant 40 . Potrivit
sistemului obiectiv, acceptat de legislaţia franceză, obiectul dreptului comercial îl constituie
normele juridice aplicabile comerţului, adică acele acte juridice, fapte şi operaţiuni calificate de
lege ca fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte41 . În Republica Moldova,
obiectul dreptului afacerilor se determină după sistemul subiectiv. Pornind de la dispoziţiile
legale, activitatea de întreprinzător poate fi desfăşurată numai de subiecte înregistrate în modul
stabilit de lege. Sunt subiecte ale activităţii de întreprinzător numai persoanele fizice şi
persoanele juridice care au calitatea de întreprinzător.
Aşadar, obiectul dreptului afacerilor reprezintă relaţiile care apar în legătură cu activitatea
economică aducătoare de profit între persoanele fizice şi juridice care au calitatea de
întreprinzător: raporturile care apar în legătură cu dobândirea, menţinerea şi încetarea calităţii de
întreprinzător, inclusiv relaţiile corporative (înregistrarea întreprinzătorilor, relaţiile ce apar în:
interiorul întreprinzătorilor persoane juridice, în legătură cu reorganizarea şi lichidarea
întreprinzătorilor persoane juridice, precum şi cu încetarea activităţii întreprinzătorilor persoane
fizice), relaţiile ce apar în activitatea de întreprinzător şi în obţinerea de profit (încheierea şi
executarea diferitelor contracte comerciale, extragerea, cultivarea şi producerea de bunuri,
executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor etc.); relaţii ce apar între autorităţile publice şi
persoanele care au calitatea de întreprinzător.
O altă categorie de relaţii apar între întreprinzători în legătură cu desfăşurarea activităţii
economice aducătoare de profit. Acestea sunt relaţii patrimoniale şi apar o dată cu încheierea şi
executarea contractelor.
Evolutia D.A. în Republica Moldova. În Republica Moldova au existat reglementări juridice
ale relaţiilor economice. Pînă la Unirea din 1918, se aplicau actele normative ale Rusiei ţariste.
După 1 decembrie 1918, acţiunea Codului comercial român din 1887 a fost extinsă şi pe
teritoriul Basarabiei prin Decretul-lege nr. 1731 din 4 mai 1919, funcţionând pînă în 1944 .
După cel de-al doilea război mondial, în Moldova, ca şi în toate ţările cu regim comunist,
a funcţionat economia planificată. Activitatea de întreprinzător era decretată activitate ilegală şi
persoanele care o desfăşurau erau sancţionate penal.
După declararea independenţei la 27 august 1991, în Republica Moldova au fost adoptate un şir
de acte normative menite să reinstaureze relaţiile economiei de piaţă. Actele normative, în
majoritatea lor, reglementau insuficient noile relaţii, dar faptul adoptării lor insufla optimism.
Astfel, prin Legea cu privire la proprietate, a fost repusă în drepturile sale fireşti proprietatea
privată. După ea, au fost adoptate legile cu privire la: antreprenoriat şi întreprinderi, societăţile
pe acţiuni, faliment, arendă, cooperaţie, investiţiile străine, circulaţia hîrtiilor de valoare şi
bursele de valori etc. Prin aceste acte, a fost descătuşată iniţiativa privată şi legalizată activitatea
de întreprinzător. Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi a jucat rolul unui
mic cod comercial, deoarece a permis activitatea de întreprinzător şi a stabilit cercul de persoane
care o pot desfăşura. Aceste legi aveau ca prototip actele normative elaborate şi puse în vigoare
în Rusia postsovietică.

2
 Din cauza traducerii stângace ori a încercării nereuşite de a adopta unele norme şi
instituţii din actele normative ale unor state europene, primele legi de după declararea
independenţei nu satisfăceau cerinţele unei economii libere, de aceea, pe parcursul anilor 1997-
2004, au fost înlocuite prin alte acte normative.
Astfel, prin Codul civil nr.1107/2002, au fost înnoite un şir de dispoziţii din Legea
nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi. Au fost adoptate legi cu privire la:
societăţile pe acţiuni, cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzători,
insolvabilitate, protecţia concurenţei, piaţa valorilor mobiliare, investiţii în activitatea de
întreprinzător etc. O importanţă deosebită pentru dreptul afacerilor o are Codul civil, pus în
vigoare la 12 iunie 2003. Deşi conţine o serie de imperfecţiuni, acest cod are sarcina de a
unifica reglementările juridice şi a pune o temelie nouă circuitului civil şi comercial, de a
contribui la avansarea economică a statului. Codul civil a unificat dreptul privat, stabilind că
persoanele fizice şi persoanele juridice care practică activitate de întreprinzător sunt subiecte ale
raporturilor juridice civile şi că statutul lor juridic este determinat de legislaţia civilă. Aceste
norme fiind abstract separate de alte norme de drept privat, împreună cu normele de intervenţie a
statului în activitatea economică, formează baza juridică a dreptului afacerilor.