1.

Geneza ºi conþinutul noþiunilor de „eticã“ ºi „moralã“

Noþiunea de „eticã“ provine de la cuvîntul grecesc ethos (morav, obicei, caracter). Iniþial
prin acest termen se înþelegea locul obisnuit de trai, casa, locuinþa. Ulterior ea a început sã
consemneze natura stabilã a unui sau altui fenomen, obicei, caracter etc. Aristotel a creat
adjectivul etic pentru a elucida o clasã specificã de calitãþi umane, numite de el „virtuþi etice“.
Aceste virtuþi reprezintã, dupã Aristotel, niºte facultãþi ale caracterului, temperamentului
omului, care mai sînt numite „calitãþi spirituale“.
Urmãrind scopul de a traduce exact noþiunea de „eticã“ din limba greacã în limba latinã,
Cicero, a creat noþiunea de „moralis“ (moral), de la latinescul moris (numãr), cuvînt similar
grecescului ethos. Dupã cum am remarcat mai sus, ethos înseamnã caracter, temperament, modã,
obicei, croialã a îmbrãcãmintei. Cînd scria despre filozofia moralã, Cicero înþelegea prin ea
aceeaºi sferã a cunoaºterii pe care Aristotel o numea „eticã“.
în limba latinã s-a încetãþenit noþiunea de „moralitas“ (moralã), care era, de fapt, o
analogie directã a noþiunii greceºti de „eticã“. În accepþia iniþialã, în limbile europene ce s-au
consolidat în Evul Mediu, termenii „eticã“, „moralã“, „moralitate“ erau utilizaþi ca sinonime,
într-un singur sens. În procesul dezvoltãrii ulterioare a culturii, o datã cu elucidarea
particularitãþilor eticii ca domeniu al gnoseologiei, fiecare noþiune capãtã treptat o semnificaþie
proprie. Prin eticã se subînþelege o ramurã respectivã a cunoaºterii, o ºtiinþã specificã, iar prin
moralã (moralitate), obiectul pe care îl studiazã etica.
În istoria filozofiei au fost întreprinse un ºir de tentative de a scoate la ivealã distincþiile
dintre noþiunile de „moralã“ ºi „moralitate“. Cea mai cunoscutã dintre ele îi aparþine lui Hegel,
care înþelegea prin moralã reprezintã felul în care sînt percepute acþiunile de cãtre individ în
aprecierea lui subiectivã manifestatã prin trãirea vinovãþiei, iar moralitatea, felul în care se
manifestã în realitate faptele omului, în experienþa realã a familiei, poporului, statului.
Pentru oamenii ce nu cunosc îndeaproape filozofia, cuvîntul „eticã“ sugereazã un
ansamblu de standarde în raport cu care un grup sau o comunitate umanã decid sã-ºi
reglementeze comportamentul, spre a deosebi ce este legitim sau acceptabil în urmãrirea
scopurilor lor de ceea ce nu este astfel. Se vorbeºte în acest sens de o „eticã a afacerilor“, de o
„eticã juridicã“ sau de o „eticã medicalã“.
Ca orice altã preocupare filozoficã, cercetarea eticã vizeazã principiile fundamentale ºi
conceptele de bazã ce se regãsesc sau ar trebui sã se regãseascã în orice domeniu particular al
gîndirii ºi activitãþii umane.
Aºadar, etica este o ºtiinþã filozoficã ce studiazã morala ca una din cele mai
importante laturi ale existenþei umane ºi sociale ce examineazã esenþa, natura ºi structura
moralei, este o sferã a cunoaºterii, o tradiþie intelectualã, iar morala sau moralitatea este
ceea ce studiazã etica, obiectul ei.
morala apare în douã ipostaze: a) ca o caracteristicã a personalitãþii, o totalitate de
calitãþi morale, virtuþi (sinceritate, onestitate, bunãtate etc.); b) ca o caracteristicã a
relaþiilor dintre oameni, o totalitate a normelor morale, a cerinþelor, poruncilor, regulilor
(„Sã nu mãrturiseºti strîmb împotriva aproapelui tãu!“, „Sã nu furi!“, „Sã nu ucizi!“etc.)
 2. OBIECTUL
Etica este o stiin!ă filozofică ce studiază morala ca pe una din cele mai importante laturi ale
existen!ei umane si sociale. In acelasi timp etica este si o disciplină stiin!ifică, deoarece în
cadrul ei sunt elucidate două grupe de probleme:
1. probleme teoretice propriu zise ce se referă la natura "i esen!a moralei,
2. probleme ce !in de modul în care ar trebui să procedeze omul, după ce principii "i norme să
se conducă în via!ă.
In sistemul eticii se elucidează astfel de domenii precum : axiologia etică, aceasta studiază
problemele binelui "i a răului. ; deontologia etică, aceasta studiază problemele datoriei ;
fenomenologia etică, aceasta studiază morala unei societati sub aspect sociologic si istoric
Pentru a se constitui, o atiin!ă are nevoie de anumite metode de cercetare care să ducă la
rezultate adecvate realită!ii pe care o cercetează. Pe parcursul dezvoltării eticii un rol deosebit la
jucat metoda speculativă, care consideră că legile morale sunt anterioare fiecărei generatii de
oameni, le consideră ca ceva înnăscut, ca ceva de la început dat, atribuindule adeseori o origine
supranaturală.
3. FUNCTIILE
Funcþia cognitivã este funcþia principalã în sensul cã celelalte funcþii nu se por realiza
adecvat decît cu condiþia realizãrii ei. Aceastã funcþie s-a materializat de-a lungul
timpurilor ºi se poate realiza pe trepte succesive: descriptivã, analitico-sinteticã ºi
explicativã.
1.Treapta descriptivã ne oferã un început de sistematizare a datelor vieþii morale. Ea s-a realizat
ºi se realizeazã în principal prin elaborarea unor tipologii ºi studii ale structurii ºi dezvoltãrii
caracterelor.
2. Treapta analitico-sintetică presupune o analiză a conexiunilor interne "si externe ale diferitor
fenomene morale (constiin!a, manifestarea, aprecierea, valorile, rela!iile, etc) adică toate
componentele care au o semnifica!ie morală specifică. Gîndirea sintetică culminează cu
elaborarea categoriilor fundamentale ale moralei, care definesc si esensa si specificul, deci
esensa specifică a vie!ii morale.
3. Treapta explicativă presupune studierea factorilor cauzali, sau a celor generatori ai moralei
factori ce explică geneza, structura, functiile morale, tipurile fundamentale de morală, progresul
moral si perspectivele acestui progres.
Funcþia normativã sau axiologicã a eticii nu rezidã în crearea de norme, întrucît normele
morale nu pot fi decretate aºa cum sînt decretate normele juridice de cãtre legiuitor, ele se
cristalizeazã în viaþa realã a colectivitãþilor. În sfera moralei, legiuitorul este subiectul colectiv,
colectivitatea anonimã. Dacã e vorba de elaborarea unor coduri morale, trebuie fãcutã precizarea
cã aceastã elaborare constã doar într-o explicare ºi sistematizare a unor norme elaborate deja
spontan ºi incipient în sfera vieþii ºi experienþei morale.
Funcþia persuasivã este o funcþie de convingere.
Funcþia educativã a eticii a fost dezvãluitã încã în antichitate de Platon ºi Aristotel.
Pentru Platon cunoaºterea binelui are un efect nemijlocit educativ, ea antreneazã direct respectul
ºi practicarea lui, iar pentru Aristotel, cunoaºterea binelui nu antreneazã direct ºi respectarea sau
practicarea lui, deoarece existã atîþia oameni care ºtiu ce trebuie sã facã, ºi totuºi nu fac ceea ce
ºtiu cã trebuie sã facã.
4. IMPORTANTA Etic.

5. BINELE SI RAUL
În sensul larg al cuvîntului, noþiunea de „bine“ desemneazã valorile pozitive ºi negative în
general. Noi utilizãm aceste cuvinte pentru desemnarea diferitelor lucruri: bun înseamnã om bun,
rãu înseamnã om rãu.
De fapt, orice moralã începe cu întrebarea sacramentalã: „Ce este bine ºi ce este rãu?“,
deoarece binele ºi rãul constituie forma cea mai generalã de apreciere a valorilor morale ºi de
distincþie a ceea ce este util ºi ce este dãunãtor pentru om ºi societate. Totodatã, cu ajutorul
acestor noþiuni se determinã conþinutul altor noþiuni morale ce derivã din ele.
Concepþiile de „bine“ ºi „rãu“ au apãrut o datã cu morala ºi s-au schimbat împreunã cu ea.
În istoria filozofiei se afirma cã Universul este lupta eroicã a celor douã începuturi – cã binele
face parte din lumea ideilor, iar rãul ia naºtere din simþurile omului, cã binele suprem este însuºi
Dumnezeu, iar rãul este generat de abuzul de libertate a omului
În primul rînd, binele ºi rãul erau concepute ca niºte valori deosebite, care nu se atribuiau
fenomenelor naturale sau evenimentelor spontane. În al doilea rînd, binele ºi rãul inseamnã nu
pur ºi simplu acþiunile libere, ci acþiunile care sînt corelate în mod conºtient cu un anumit
standard – în ultimã instanþã, cu idealul. În al treilea rînd, binele ºi rãul ca noþiuni morale sînt
legate de experienþa spiritualã a omului ºi existã prin intermediul acestei experienþe. Binele ºi
rãul sînt legate prin aceea cã ele se neagã reciproc, fiind dupã conþinut într-o legãturã
indisolubilã.
6. RESPONSABILITATE
Omul în stare de a lucra cu pricepere, în vederea unui scop, trebuie sã rãspundã de
consecinþele acþiunii sale, adicã sã-ºi dea seama de faptele sale înaintea societãþii, care s-a
considerat întotdeauna în drept sã pedepseascã sau sã dispreþuiascã pe cel care are o conduitã
imoralã.
Semnul esenþial distinctiv al noþiunii de „responsabilitate“ moralã constã în faptul cã ea se
manifestã ca predispunere spiritualã a omului de a purta rãspundere pentru faptele sale, de a
permite opiniei publice sã-i aprecieze activitatea.
În moralã omul este responsabil în faþa sa, iar în faþa altora, în mãsura în care el îi
recunoaºte ca fiind o parte a suveranitãþii sale, în care îi percepe pe alþii ca o continuare a
propriei fiinþe. Astfel, în moralã omul este responsabil numai pentru sine, pentru pãstrarea
libertãþii sale interioare, a demnitãþii sale ºi a omeniei sale. Pentru alþii el este responsabil în
mãsura în care el îi recunoaºte ca fiind ai sãi. O datã cu lãrgirea cercului altor oameni în faþa
cãrora ºi pentru care omul se considerã responsabil în libertatea sa, el transgreseazã limitele
înguste ale convenþionalismului, ale existenþei sale.
7. LIBERTATE SI NECESITATE
 Pentru Spinoza libertatea poate fi cîºtigatã pe calea raþiunii. El pronunþã pentru prima datã
marea propoziþie: libertatea este înþelegerea necesitãþii. Tot el face deosebirea dintre douã
forme ale necesitãþii: necesitatea raþionalã, care este temeiul libertãþii, ºi necesitatea neraþionalã
– echivalentã cu constrîngerea –, care este temeiul suprimãrii libertãþii.
Heghel spunea ca omul este liber daca actioneaza in baza necesitatii.
În alt sens, problema libertãþii depinde ºi de alte limite care, în fond, nu depinde de om
dacã ele vin de la putere. Presiunea exercitatã direct sau indirect asupra omului poate avea un
caracter politic sau juridic. Chiar ca necesitate înþeleasã, libertatea devine destul de limitatã dacã
omul nu are acces la informaþie.
Libertatea omului este exprimatã în libertatea de a alege, dar alegerea este realã o datã cu
existenþa unor alternative, care sînt ºi ele accesibile cunoaºterii.
Libertatea este „nu pentru ceva“, ci pentru a realiza alegerea. Ideea libertãþii voinþei se
realizeazã în libertatea alegerii, în posibilitatea, capacitatea ºi dreptul omului de a alege scopurile
sau sarcinile prioritare ºi alternative.

8. DEMNITATE
Demnitatea arată valoarea, cinstea, meritele morale, gradul de prețuire ca și rangul atins de o
persoană în cadrul societății.
Demnitatea umană este un criteriu de apreciere între oameni. Fiecare om îşi doreşte
demnitate. Ea vine din propria fire, dar, desigur, şi de la alţi oameni. Ea vine din şi de la om, şi
sereflectă în om.
Demnitatea umană e în mîinile voastre, păstraţi-o. Ea coboară o dată cu voi! Cu voi se va
înălţa!”.Demnitatea umană trebuie să fie una pentru toţi. Omul faţă de Om trebuie să arate
demnitate. Însuşi omul trebuie să fie demn că e om.
Demnitatea nu trebuie să depindă de culoare, sex, vîrstă, naţionalitate, post, etc. Atît
oamenii mari cît şi cei mici trebuie să aibă, în opinia noastră, demnitate umană egală. Aprecierile
lor ca specialişti pot să fie diferite, dar demnitatea trebuie să fie una. Desigur că sînt oameni mai
buni şi mai răi, care nu apreciază la justa valoare esenţa şi demnitatea omului.
Demnitatea poate fi atribuită omului, poporului. Ea poate fi privită sub diferite aspecte —
a omului la general, a omului specialistprofesionist. De asemenea demnitatea poate fi privită şi
prin prisma drepturilor universale ale omului, a echită-ţii sociale, a unor procese sociale, de
exemplu, procesul electoral, procesul judiciar etc.