Eroziunea solului

Eroziune într-o zonă cultivată cu grâu lângâ Universitatea Statului Washington, SUA

Eroziune a unei faleze maritime la Southerndownîn sudul Țării Galilor, Regatul Unit

Prin eroziune se înțelege degradarea solului sau a rocilor, caracterizată prin desprinderea

particulelor neconsolidate și îndepărtarea lor prin acțiunea ploii sau a vântului. Eroziunea poate fi
combătută prin lucrări hidrotehnice, împăduriri etc. Eroziunea solului este deplasarea
particulelor de solid de la suprafața uscatului prin acțiunea vântului, apei sau gheții sau ca urmare
a acțiunii unor organisme vii (bioeroziune).
Eroziunea este de mai multe feluri:

 eroziune eoliană – îndepărtarea progresivă a fragmentelor de sol și roci prin acțiunea

vântului.
 eroziune fluvială- distrugerea progresivă a materialului din albia și din malurile unui râu.
Stabilizarea malurilor se poate face prin plantarea de copaci.
 eroziune glaciară - îndepartarea progresivă a rocilor de bază, a solului și a altor materiale
de către ghețari.
 eroziune marină - îndepărtarea treptată a materiilor din alcătuirea zonei litorale de către
mare.
 eroziune pluvială - eroziune areolară incipientă, rezultată prin izbirea solului, descoperit
de vegetatie, de către picăturile de ploaie.
 eroziune termică - topirea unor bucăți de gheață încorporate în sedimentele de mal sau
de albie, ce antrenează particule de sol, creând denivelări, nișe de mal etc.
Alunecãrile de teren sunt deplasãri ale maselor de roci pe versanţi, datoritã gravitaţiei.
Ele pot apãrea pe orice tip de teren care întruneşte condiţiile favorabile în ceea ce
priveşte litologia, gradul de umiditate şi unghiul pantei. Ele pot varia în dimensiune, de la
un singur bloc într-o prabuşire de roci, pânã la milioane de metri cubi de material, într-o
avalanşã de grohotiş.
Versanţii şi taluzele, aflându-se sub acţiunea simultana sau succesivã a mai multor
cauze care tind sa modifice echilibrul de forţe existent în masiv, cedeazã, în cele din
urmã, formându-se o alunecare de teren, care creazã, pentru o anumitã perioadã, o
nouã stare de echilibru a versantului/taluzului respectiv.
Procesul de alunecare constă dintr-o succesiune continuă de evenimente de la cauză la
efect. Uneori cauza principală a alunecării este greu de înlăturat, astfel încât este mai
economic să se amelioreze periodic efectele, fără a căuta să se înlăture cauza. De cele
mai multe ori însă, este mai avantajos să se intervină asupra cauzei alunecării,
prevenind declanşarea sau reactivarea ei.
Stabilirea cauzelor ce determinã apariţia alunecãrilor de teren reprezintã una dintre
problemele cele mai dificil de rezolvat de cãtre cercetãtori, având in vedere gradul de
complexitate al acestor fenomene, precum şi faptul cã modul lor de manifestare este
extrem de variat, depinzând de factorii care le produc şi de caracteristicile geologice
(litologice şi structurale) ale regiunii unde se produc. Orice factor care contribuie la
perturbarea echilibrului, intr-o anumitã perioadã, al rocilor de la suprafaţa terenului
constituie o cauzã.

Există o multitudine de factori care pot conduce la deranjarea acestui echilibru. Factorii
naturali, legaţi la condiţiile hidrometeorologice, procesele geomorfologice şi cele
tectonice sunt suplimentaţi de factorii legaţi de activitatea oamenilor care deseori
conduce la procese potrivnice echilibrului natural existent. Unii din factorii de influenţă
acţionează pe perioade foarte lungi, cum sunt procesele de natură geologică, alţii au o
acţiune periodică, cum sunt procesele climatice, iar alţii au o acţiune întâmplătoare, cum
sunt cutremurele.

Geologii utilizeazã o diversitate de clasificãri şi scheme pentru a descrie cauzele ce

determinã apariţia acestor fenomene. Datoritã spectrului larg în care a fost abordatã
aceastã problemã, nu a fost stabilitã, pânã în acest moment, o singurã schemã care sã
caracterizeze sau sã acopere toate tipurile de alunecãri de teren.
.
Cauzele naturale includ:
- saturarea materialului ce alcãtuieşte versantul cu apã provenitã din precipitaţii sau din
scurgere,
- vibraţii datorate cutremurelor,
- erupţii vulcanice,
- eroziunea malurilor de cãtre valuri, râuri etc.
Activitatea umanã include:
- activitãţile de defrişare,
- intervenţia sau schimbãrile ce afecteazã drenajul natural,
- conducte de scurgere (apã sau canalizare),
- modificarea versanţilor prin construirea cãilor de comunicaţie (drumuri, cãi ferate), a
clãdirilor sau datoritã activitãţii miniere,
- vibraţii datorate traficului greu sau exploziilor provocate,
- excavaţii sau supraîncãrcarea versantului.
În literatura de specialitate din România, ideea principalã de la care se porneşte în
stabilirea cauzelor alunecãrilor de teren este acea cã echilibrul dinamic al versanţilor
este dat de acţiunea unor factori ai mediului, denumiţi forţe şi de opoziţia masivului de
rocã la acţiunea mediului, denumitã rezistenţă.
Forţele care acţionează asupra versanţilor sunt datorate gravitaţiei, factorilor climatici
sau acţiunii omului.
Îngheţurile timpurii de toamnă şi
îngheţurile târzii de primăvară
În mod frecvent, îngheţurile timpurii de toamnă şi cele târzii de
primăvară sunt mixte şi iau naştere în condiţiile unor temperaturi
medii zilnice ce sunt relativ ridicate. Ele sunt resimţite în stratul
de aer inferior (sub doi metri înălţime) la începutul şi la sfârșitul
perioadei de vegetaţie a plantelor, când mediile termice diurne la
2 metri înălţime sunt pozitive.

Din această cauză, cunoaşterea exactă a fenomenului de îngheţ

impune măsurarea a temperaturii în adăposturile meteorologice şi pe
suprafaţa solului, în adâncimea solului, unde se dezvoltă plantele în
fazele incipiente (când sunt foarte vulnerabile) şi de unde se extrag
substanţe nutritive.

Momentele apariţiei, frecvenţa şi perseverenţa îngheţurilor depind de

înălţimea Soarelui deasupra orizontului, de circulaţia generală a
atmosferei, ci şi de înălţimea, expoziţia şi forma reliefului, de
vecinătatea bazinelor acvatice, de natura solului etc.

Prezenţa apei în sol sau în vecinătatea lui reduce pericolul de îngheţ

prin creşterea căldurii specifice şi conductibilităţii calorice a solurilor ce
determină o răcire nocturnă cu mult mai lentă, ce este întârziată de
fluxul de căldură, ce este orientat dinspre straturile mai adânci spre
suprafaţă, prin conductibilitate calorică. Astfel se explică faptul că în
luncile râurilor pericolul de îngheţ este mai mic decât pe terase şi în
câmp. Recoltele sunt mai bune nu doar pentru că solurile au o rezervă
constantă de apă pentru procesele vitale, ci şi pentru că apa din
râurile învecinate constituie o sursă de căldură iarna şi un
termoregulator primăvara şi toamna, când diminuează şi pericolul
prezentat de brume.
Prezicerea înghețurilor: o mare importanţă pentru atenuarea efectelor
îngheţurilor târzii de primăvară şi a celor timpurii de toamnă o are
prezicerea lor:

I metodă: constituie metoda ce permite determinarea “punctului de

rouă” și foloseşte un psihrometru format din două termometre: unul
uscat şi altul umed. Psihrometrul serveşte pentru aflarea punctului de
rouă (temperatura la care umezeala din atmosferă este într-un fel de
echilibru, gata să formeze roua sau să se evapore, după cum
temperatura va creşte sau va scădea (după caz). Cunoscând punctul
de rouă se poate prevedea apropierea unui îngheţ ce poate dăuna
plantelor şi totodată putem lua măsurile necesare de protecţie ce se
cuvin.

Se procedează conform următorului procedeu: din temperatura

arătată de termometrul uscat se scade temperatura termometrului
umed. Diferenţa obţinută se înmulţeşte cu factorul ce corespunde
temperaturii indicate de termometrul uscat. Produsul ce se obţine se
scade din temperatura arătată de termometrul uscat şi se află punctul
de rouă (dacă are valori negative atunci este pericol de îngheţ).

Exemplu: termometrul uscat indică +10˚C, cel umed indică +5˚C, se

socoate: 10˚C-5˚C=5˚C; 5˚C*2,1=10,5˚C; 10˚C-10,5˚C=-0,5˚C; deci
pericol de îngheţ.
A II-a metodă: Se măsoară temperatura la ora 20 și dacă sunt +8˚C
și mai puțin și dacă vântul suflă din direcția de Nord, NE, Est, cerul
este senin atunci este probabilitate mare că înghețuri vor fi. Pentru
protejarea culturilor agricole şi a livezilor, viilor de efectele negative
ale îngheţurilor de primăvară şi de toamnă se pot utiliza următoarele
metode: creşterea unor culturi cu rezistenţă relativă la îngheţ,
îngroparea butaşilor de viţă-de-vie în pământ, folosirea termenului
optim de plantare a plantelor în câmp, acoperirea serelor, răsadniţelor,
recoltarea roadei în termene optime, fumegaţia (are efect dacă
temperatura aerului nu este mai mare de minus 2˚C), împrăştierea
aerului cu elicopterul etc.