COPILUL HIPERACTIV

Nu are astampăr, nu sta o clipă locului, e gălăgios, încăpăţânat, vrea tot timpul
atenţia ta, e de nestăvilit când se supără, jucăriile arată ca după acţiunea unei
tornade, mănâncă ce vrea şi când vrea, indiferent de eforturile tale de a-l
îndruma corect, e o tragedie spălatul pe dinţi, trezitul devreme, orice are
legătură cu şcoala, pregătitul lecţiilor? Se răzbună pe pisoiul, căţelul, sora,
fratele, bunica, bunicul la cea mai mică apostrofare?

Ai obosit? Capitulezi? Nu Încă? Nici nu trebuie! Copilul tău este un copil special
care are nevoie de atenţie specială, are nevoie de ingrijire specială, iar
rezultatul final, în timp, te asigur, este uluitor! Copilul tău hiperactiv are talente
neobişnuite care tind să iasă la iveală. Lupta sa cu sine si cu tine este dificilă
deopotrivă pentru el şi pentru tine, dar veţi  izbăndi, călăuzit de răbdarea,
talentul tău educativ, înţelegerea si iubirea ta!

ABC-ul hiperactivităţii

Hiperactivitatea cu deficit de atenţie la copil (ADHD) este termenul recent

încetăţenit în literatura de specialitate pentru a defini o tulburare specifică de
dezvoltare atât a copiilor, cât şi a adulţilor, compusă din deficite de susţinere a
atenţiei, controlul impulsului şi reglarea nivelului de activitate la cerinţele
situaţionale.

Majoritatea parinţilor acestor copii se simt singuri, crezând că problemele pe care

ei şi copiii lor le trăiesc sunt unice. În special mamele cu copii hiperactivi se simt
înstrăinate de alţi părinţi, dezvoltând sentimente de neîncredere în propriile
aptitudini parentale şi pierzându-şi speranţa în privinţa posibilităţilor de
ameliorare a situaţiei. Aceşti copii, din pricina inerentei lor mobilităţi,
excitabilităţi, exuberanţe, nerăbdare şi neatenţie, pot transforma cea mai
obişnuită familie sau clasă de şcoală într-o situaţie problemă.

În aceeaşi ordine de idei, mediul familial este unul dintre factorii care determină
majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară, lumea în
care trebuie să se integreze pentru a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.
Astfel, un copil care creşte alături de părinţi anxioşi va fi la fel când se va afla faţă
în faţă cu noutatea.        Tot astfel, un copil provenit din părinţi neglijenţi, va fi
lipsit de susţinerea şi organizarea de care are nevoie pentru a se simţi în
siguranţă. Nerăbdarea părintelui, impulsivitatea, neînţelegerea, rigiditatea,
supraprotecţia, agresivitatea verbală sau/şi fizică e.t.c, sunt cutume de
comportament parental care pot influenţa negativ simptomatologia copilului
diagnosticat cu ADHD.

În majoritatea ţărilor europene, copiii cu ADHD sunt incluşi în programe speciale

de asistenţă medicală, psihologică şi psihopedagogică ce vizează pregătirea lor şi
a persoanelor care se ocupă de educaţia lor (părinţi, pediatri, educatori, profesori
e.t.c) pentru a face faţă cu succes problemelor cu care se confruntă.

Ce anume influenţează şi cum ADHD? Ce este greşit în atitudinea sau

comportamentul părintelui în relaţia cu copilul “problemă” şi ce strategii
comportamentale se cer aplicate pentru a îmbunătăţi aceste obişnuinţe
comportamentale parentale, şi implicit această relaţie: părinte-copil reactiv. Cum
pot gestiona părinţii momentele tensionate care se crează atunci când  cerinţele
sale de adult intră în conflict cu nevoile şi aşteptările copilului, nevoi şi aşteptări
neexprimate corect şi transpuse inerent în comportamente problematice.

Trăirile copilului sunt net amplificate de mediul extern , undeva pe drumul

parcurs între lumea interioară şi tot ce se întâmplă în afară, legătura cu  sine se
disipă, acest fapt afectând echilibrul copilului, obligandu-l la nivel inconştient să
declanşeze acţiuni de apărare: se apără pe sine de sine, se apără pe sine de
agresiunile exterioare venite sub forma nemulţumirii adultului, a judecătii
morale emise de acesta, a reproşurilor, a lipsei de afecţiune, sau a afectiunii greşit
împărtăşite e.t.c. . Se apără pe sine de tot ceea ce nu înţelege, de tot ceea ce nu
poate exprima sau comunica, de tot ceea ce nu poate accepta sau controla.

Sunt copilul tau cu personalitate

Empatizând cu copilul hiperactiv, putem deduce cauzele comportamentului său

nestăvilit. Hiperkinetismul poate fi determinat de neliniştea şi agitaţia interioară,
de lipsa controlului emoţiilor, de fuga sa de lumea interioară si de conflictele
create în ea; comportamentul antisocial poate fi o reflexie a neîmpăcării cu sine, o
modalitate constrânsă de împrejurări, de a cere ajutor, de a capta atenţia şi
întelegerea necondiţionată a adultului. Deficitul de atenţie poate exprima o
carenţă afectivă majoră, un conflict interior nerezolvat, o preocupare blocată la
nivel emoţional, un efect al abuzului psihic sau al maltratării e.t.c. .

Aceşti copii au personalităţi puternice (chiar şi cei timizi), sunt pătimaşi şi

încăpăţânaţi, trăiesc emoţii intense,  nefiind, însă, capabili sa-şi controleze
tumultul acestor emoţii, pozitive sau negative. Se opun oricărei forme de control,
sunt egocentrici, egoişti, sau doar trişti, descumpăniţi, sunt impulsivi, colerici
(emoţiile sunt maxime), manipulativi (o latură a  inteligenţei lor emoţionale
neprelucrate, needucate);  intervin în discuţiile adulţilor pentru că ei în mod
firesc, nu împart lumea în copii şi adulţi – găsesc de cuviinţă că au dreptul la
replică.

Raţional, dar si ca trăire lăuntrică, ei se simt oameni mari, cu gândire sau viziune
asupra vieţii proprie, independentă de cea a adulţilor, iar tratamentul  “clasic”
aplicat de aceştia din urmă ii fac să se simtă neînţeleşi, abuzaţi, încorsetaţi, cu
atât mai rău ca şi experienţă directă, trăită perpetuu, se simt prizonieri în
propriul corp, prizonieri ai directivelor parentale, ai normelor si regulilor impuse
de persoanele adulte cu care interacţionează. Aceşti copii se simt şi cred proprii
“stăpâni”, cu tot ceea ce derivă din asta, şi tot ceea ce vine din exterior pentru a le
dărma această percepţie declanşează reacţii de respingere şi de apărare.

La 2 ani, Nichita,  se comporta neobişnuit când vedea pe stradă un alt copil ţinut
de mână de părinte: alerga spre cei doi ţipând la adult sa-i dea copilului libertate,
adică să nu mai fie ţinut de mână (« - Dă-i dlumu, dă-i dlumu ») şi trăgându-l
spre sine pe micuţ. Refuza să fie ţinut de mână, refuza anumite poziţii în braţe
care ii ingradeau privirea de ansamblu e.t.c. .

Am nevoie de atenţia ta

Prin natura a ceea ce simt, trăiesc, gândesc, percep, doresc, copiii hiperactivi şi
opoziţionali  pretind indirect o atenţie sporită, o educaţie diferită de a majorităţii,
o atitudine mult înbunătăţită din partea adulţilor, mai apropiată nevoilor sale
speciale.
Educaţia acestor copii trebuie să se facă pe principii echitabile, în spirit de
respect, de angajare “democratică” în cerinţe şi răspuns la cerinţe, şi nu în
ultimul rând,  să se axeze pe îndrumare  emoţională, pe comunicare emoţională.

Părinţii nu ştiu cum să reacţioneze şi ce comportament să adopte în ceea ce

priveşte copilul hiperactiv.  De regulă, experimentează întreaga gamă de
comportamente dezirabile sau indezirabile. Nimic nu pare să funcţioneze şi asta
deoarece trecerea de la un comportament corect la altul incorect  şi invers nu face
decât să accentueze conflictul intern al copilului şi să genereze agravarea
problemelor  sale de comportament. Soluţia ar fi să se insiste pe o atitudine
pozitivă constantă, cu răbdare şi înţelegere, fără a avea în faţă scopul explicit,
motivator al acesteia: “ma port astfel cu copilul meu pentru că, poate doar aşa voi
vedea rezultate, dacă se poate, imediate şi de durată; până la urmă o să iasă ceva
bun din el, dacă nu,  tot chinul meu ca părinte a fost în zadar.” Motivaţia trebuie
să vină de la un nivel mult mai profund: dragostea necondiţionată, capacitatea de
a te pune în pielea copilului, de a-i înţelege în mod plenar reactivitatea, în speţă,
trăirile care o generează, puterea de a observa esenţa a ceea ce este acel copil,
partea lui bună, gesturile de iertare pe care le face e.t.c.

Fii intelegator, eu nu sunt ca tine

Educaţia emoţională a părintelui este prioritară. Această educaţie poate veni sub
forma lecturării unor materiale de specialitate, cărţi, articole, a consilierii de
specialitate, participarea la work-shop-uri e.t.c. . Astfel, părinţii vor învăţa să
aplice aceste principii în educaţia copiilor lor, hiperactivi sa nu. Intuiţia,
creativitatea, din nou empatia, sunt coordonate ale inteligenţei emoţionale.
Controlul emoţiilor înseamnă şi controlul activităţii chimice a creierului, deci o
reechilibare la nivelul atenţiei, al motricităţii sau al impulsivităţii.

La nivel de chimie neuronală, secreţia hormonilor răspunzători de

hiperactivitate, de agresivitate sau impulsivitate este un indice cauzal care nu
poate fi ignorat, cel puţin atunci când adoptăm, din perspectiva părintelui sau a
învăţătorului, o atitudine sau alta, mai mult sau mai puţin constructivă în relaţia
cu copilul. În condiţiile date, soluţia la îndemână sunt medicamentele prescrise
de psihiatri, însă, de ce n-am cauta şi n-am împărtăşi cu părinţii soluţii
alternative care sa contracareze aceste disfuncţii ale substanţelor
neurotransmiţătoare.

Practicarea unui sport care să echilibreze energia aceasta teribilă a copilului

hiperactiv, cum ar fi AIKIDO, un sport defensiv de arte marţiale destinat
trupului, dar şi minţii, care are ca bază identificarea  energiei interne, canalizarea
ei către controlul motricităţii, focalizarea energiei, transformarea sau sublimarea
ei. Problema care derivă din această soluţie rămâne pentru început răbdarea şi
talentul antrenorului/sensei-ului de a interacţiona cu copilul indărătnic şi
neascultător, altfel orice iniţiativă este destinată eşecului; copilul opoziţional
refuză autoritatea, se plictiseşte repede,  repetarea unor posturi şi tehnici devine
corvoadă, îl oboseşte,  iar disciplina impusă o povară de care se va debarasa
foarte repede .

Cănd tata nu este lângă mine

Absenţa tatălui din viaţa copilului pare să influenţeze negativ simptomatologia

hiperactivă. Ar fi fost interesant să aflăm ce gandesc şi cum percep copiii această
lipsă a tatălui, mai ales la această vârstă, când se simte  nevoia modelului patern.
Însă ne putem imagina sau îi putem întreba direct.

Studiile arată că taţii îşi petrec foarte puţin timp cu copiii lor; vin acasă obosiţi
sau prea preocupaţi de evenimentele de peste zi, aşa încât nu mai consideră
necesară interacţiunea cu copilul; lasă această responsabilitate în grija mamelor.
În special taţii copiilor hiperactivi sau opoziţionali care au o ocupaţie care
necesită efort intelectual, par să ocolească dialogul direct, legătura afectivă
directă; cauza acestei atitudini ar putea fi aceea că nu pot să se împace cu ideea
comportamentului problematic al copilului, pentru că acest lucru ar presupune
recunoaşterea unei probleme cu care nu doresc să se confrunte, cel puţin până în
perioada preadolescenţei sau a adolescenţei. Pentru aceşti taţi ori copilul nu are
nici o problemă, ori aşteptările le sunt atât de mari, încât le este ruşine cu copiii
lor, ruşine conştientizată sau nu şi în acest caz aleg varianta noninteracţiunii; în
condiţiile date, copilul simte lipsa tatălui, este frustrat de această lipsă, consideră
că nu este iubit, sau că nu merită să fie iubit si de aici un lanţ întreg de reacţii,
cele mai multe de furie.
Furia copilului hiperactiv nu este altceva decât reprimarea mâniei şi a fricii, în
asemenea măsură încât cele două energii emoţionale se contopesc şi produc o
stare necontrolată / incontrolabilă, lipsită de conştiinţă emoţională şi separată de
intervenţia emoţională. Furia este elementul principal al hiperactivităţii şi
opoziţiei. La nivelul acestei furii merită intervenit. Există felurite moduri de
management al furiei, însă foarte rar aceste tehnici au sorţi de izbândă în ceea ce
priveşte copilul “problemă”. Acţionând la nivel de efect, nu îndepărtezi cauză.
Activarea emoţionalităţii negative are repercursiuni majore şi de lungă durată
asupra copilului, are puterea de a întări comportamentele problematice.

Cum vreau să te comporţi cu mine

În linii mari,  în situaţiile în care copilul a încălcat linia acceptului parental,

părinţii sunt sfătuiţi să adopte acel comportament dezirabil menit să atenueze
tensiunea sau efectul acţiunilor nedorite ale copilului, sau să le preîntâmpine.

Ca atare, este bine să:

- arătăm copilului ce apreciem la el sau să-l  lăudăm dacă credem că a făcut ceva
bine; să notăm seara ce a mers bine peste zi: jurnalul experienţelor pozitive de
peste zi; să vorbim cu copilul  despre experienţele pozitive din cursul zilei;

- luăm parte la jocul copilului; copilul decide când şi cum se joacă; în timpul
jocului nu este indicat să  spunem copilului ce să facă;

-  lăudăm copilul ocazional şi să-i spunem ceva care să-l bucure;

- formulăm o cerinţă  numai dacă suntem dispuşi să o impunem; să avem grijă ca

atunci când o formulăm copilul să fie atent; cerinţa trebuie să sune clar şi nu ca  o
rugăminte;  să verificăm întotdeauna îndeplinirea acesteia;

- lăudăm copilul dacă respectă regulile şi cerinţele; să aplicăm consecinţele fireşti

când copilul  nu respectă cerinţele/regulile; să dăm copilului şansa să se exprime
în ceea ce priveşte încălcarea unor reguli, de asemenea şi atunci când
comportamentul problematic persistă; să nu purtăm discuţii îndelungate cu
copilul;

- dedicăm în fiecare zi un anumit timp copilului; să-i spunem copilului când

dorim să facem ceva fără să ne deranjeze; să stabilim împreună cu el ce ar putea
face în acest timp;

- laudăm copilul dacă în situaţii critice nu reacţionează cu accese de furie; să

ducem copilul într-un loc în care se poate linişti; să avem grijă ca accesele de furie
să nu aibă consecinţe pozitive pentru copil;

- gândim cum să ne împărţim afecţiunea între copii;

- vorbim cu copiii despre certurile lor şi despre cauzele acestora; să acordăm

copilului “problemă” mai multă atenţie pozitivă; să discutăm cu ambii copii
regulile de rezolvare a conflictelor;

- încurajăm copiii să dezvolte soluţii alternative ( “ce ai mai fi putut face în

situaţia asta?”); să nu evaluăm imediat alternativa ca fiind bună sau rea ci să
lăsăm copilul să aprecieze singur soluţiile (“ce s-ar fi întâmplat dacă …?”);

- căutăm formule creative de recompensare a copilului: “şarpele meu de puncte”,

plăcuţa cu “nu deranjaţi”, “concursul pentru emoticoni/feţe zâmbitoare (10
jetoane cu feţe zâmbitoare sau triste; “eu am voie să schimb feţele câştigate în
…”); “planul meu de puncte pentru temele de acasă ( “obţin pentru fiecare temă
pe care părinţii mei o pareciază cel puţin cu suficient un punct; dacă rezolv tema
în timpul indicat obţin un punct în plus”) e.t.c.

Ajută-mă să îţi arăt cine sunt

Aminteam la începutul articolului de talentele nebănuite ale copilului hiperactiv.

Reluând o idee subliniată anterior, pot afirma cu certitudine că existenţa langa
copilul hiperactiv poate fi fascinanta, deopotrivă frumoasă,  dacă renunţăm la
educaţia clasică, coonservatoare şi convenţională şi abordăm în relaţia cu el o
atitudine nonconformistă, creativă, bazată pe principiile inteligenţei emotionale
(empatie, altruism, intuiţie, intelegere, creativitate, compasiune, reglaj
emoţional, întărire pozitivă, critică constructivă, comunicare e.t.c.). Copilul tău
are calitaţi emoţionale şi sociale deosebite, chiar dacă acum arată contrariul.
Chiar şi în cel mai timid şi stangaci copil hiperactiv se ascunde un lider.
Hipersensibilitatea sa, senzitivismul său vor fi pavăze ale existentei sale viitoare,
baza preocupărilor sale viitoare. Poate deveni un talentat pictor, sau un IT-ist de
excepţie, un cantăret de renume sau un lider spiritual, un scriitor talentat, un
medic chirurg de marca, un inventator, un deschizător de drumuri, un lider
necontestat în tot ceea ce işi va propune să facă începând cu anii maturităţii.
Trebuie doar să-i acordăm şansa să se împace cu sine şi cu lumea, să recapete
echilibrul emoţional şi afectiv, să se regăseasca în sine şi prin sine. Sugestia mea:
să inversam rolurile si să invătăm noi de la aceşti copii; ceea ce vom descoperi
este in mod real o comoară nebănuită şi cu atât mai pretioasă.

Hiperactivitatea cu deficit de atentie "constituie un sindrom care apare la

copiii de varsta prescolara si scolara mica. ADHD se caracterizeaza prin
doua categorii de simptome asociate: hiperactivitatea-impulsivitatea si
tulburarile de atentie. Copiii care sunt in continua miscare, care nu pot sa
stea linistiti pe scaun sau in banca, isi misca mainile si picioarele mereu, se
agita excesiv, se joaca numai aler-gand sau catarandu-se, se expun la
pericole, nu au rabdare sa-si astepte randul, nu respecta regulile in joc,
vorbesc neintrebati, intrerup conversatiile celorlalti sufera de forma
hiperactivitate-impulsivitate. Daca au dificultati mai ales in concentrarea
atentiei pe parcursul unei activitati, le este greu sa termine ce au inceput, nu
reusesc sa urmeze instructiunile care li se dau, uita deseori, sunt
dezorganizati in activitate, par absenti, visatori, atentia le este distrasa cu
usurinta de orice stimul exterior, copiii au tulburarea de tip deficit de
atentie", explica psiholog doctor Miruna Radan, cercetator stiintific la
Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului. Exista si copii care prezinta
tipul mixt al ADHD.
ADHD devine evidenta la varsta inceperii scolii si apare mai frecvent la
baieti. Din cauza comportamentului dezorganizat, perturbator, uneori cu
tendinte violente, copiii sunt indisciplinati in clasa, ii deranjeaza pe cei din
jur. Potrivit psih. dr. Miruna Radan, aceste manifestari pot duce la aparitia
unor probleme precum izolarea de grup, esecul scolar, lipsa increderii in
sine. Uneori, la HDA se asociaza si deficite in limbaj sau de cunoastere,
intarzieri ale dezvoltării motricităţii.

La copiii cu ADHD, mai mult decat la ceilalti copii, este necesar sa

facem distictia intre disciplinare si pedeapsa (vezi Neil T. Anderson si
Steve Russo – 1991 - „Pazeste-ti copiii!”; A. Botis, A. Tarau – 2004 -
„Disciplinarea pozitiva”). Pedeapsa se refera la „a plati inapoi copilului
tau pentru ca te-a ranit intr-un fel sau altul”; „pedeapsa se naste din
razbunare” (N. T. Anderson, 1991, pag. 185). Parintele ajunge sa
recurga la pedeapsa deoarece simte ca nu mai are resurse. De
exemplu, se simte prea manios, nu mai face fata si simte ca nu mai
are energie pentru a rezolva totul cu calm. Atunci urmeaza pedeapsa,
adica acele comportamente din care copilul nu va invata decat ca
trebuie sa evite situatiile in care este pedepsit. Nu va invata sa nu
mai faca acele lucruri, ci sa evite pedeapsa. A evita pedeapsa la o
varsta mica inseamna, poate, a ascunde faptele rele de ochii
parintilor. In adolescenta insa, acest lucru inseamna a nu mai
respecta autoritatea parintelui, a lua decizii care ii sunt daunatoare
adolescentului, dar cel putin il va intrista pe parintele care „prea l-a
tinut din scurt”. Este tot o razbunare, care insa poate avea consecinte
devastatoare. Din acest motiv, se recomanda disciplinarea insotita de
dragoste. Acest lucru implica fermitate din partea parintelui, dar in
nici un caz agresivitate.

Metodele cele mai eficiente, mai ales pentru copiii cu ADHD, sunt:
RECOMPENSELE
Rareori adultii se gandesc sa il recompenseze pe copil atunci cand acesta
face ceea ce se asteapta. Ei se gandesc ca „este normal sa fie asa”. Totusi,
ignorarea faptelor bune il fac pe copil sa inteleaga ca ele nu sunt importante,
deci nu trebuie sa le mai faca. Dimpotriva, recunoasterea si recompensarea
lor ii transmit mesajul ca sunt importante. Pentru copiii cu ADHD cea mai
eficienta este recompensa materiala – ex. sub forma de obiecte. Cu toate ca,
in general, lauda este de preferat, se poate observa ca pentru acesti copii nu
este suficienta intotdeauna, mai ales la varste mici.
Daca parintii sau cadrele didactice impun reguli prea restrictive sau
pedepsesc copiii pentru aceste manifestari, instabilitatea lor se poate
accentua si pot sa dezvolte o grava tulburare de tip hiperactiv. Uneori,
comportamentul hiperactiv este o forma de raspuns la traume psihice sau
stres: divortul parintilor, nasterea unui frate, moartea unui parinte sau bunic,
pierderea serviciului de catre un parinte, schimbarea locuintei, probleme
medicale nedetectate (infectii ale urechii care produc pierderi intermitente
ale auzului, deficiente in functionarea cerebrala), depresia, anxietatea.