La Berck. În 33. Liniște totală. Nimeni în jurul meu.

Absolut nimeni în
camera mea. Și atât de obișnuit cu patul, cu imobilitatea, că-mi imaginam
cu greu o altă existență. Când mi-o imaginam. Tricotându-mi viața
interioară. Mereu Montagne și dragostea epistolară, zilele mele – toate
identice – pe care seara le recapitulam admirându-le, ca și cum aș fi
admirat un frumos apus de soare. Satisfăcut. Uitând de tot sau aproape de
sexul meu. Privindu-l cu ochi rău când devenea deranjant. Visând de
departe, la vindecare. Suportând o a doua operație, o a doua artrodeză cu
o docilitate, cu o indiferență aproape, care îi încurca pe medici și pe
asistente. Un bolnav de aur. Un sfânt, pare-se.

Uneori, primeam vizita prietenei mele. Pe măsură ce data sosirii ei se

apropia, fericirea și teama începeau să se zbată în mine tot mai vârtos.
Pregătisem de mult întâlnirea aceasta. Crescusem încetul cu încetul
temperatura. Scrisorile îmi ardeau în momentul de față ca o torță. Un
grătar înroșit până la albeață pe care eu întorceam și reîntorceam
dragostea noastră. Vom încerca emoții supraumane, ne vom ridica la cer
dintr-o dată. Osana! Aleluia! Ce parcurs! Ce excursii minunate pe domeniul
inimii! Dar pe drept, dar în realitate? Nu era posibil! Haide! O cunoști doar!
Poți fi sigur că-și va aduce hârlețul în bagaje! Câtă vreme e vorba de
cuvinte, tu ești cel puternic, o hipnotizezi. Dar unul în fața celuilalt? Știi
foarte bine că îți va căuta cea mai mică slăbiciune ca să se repeadă asupra
ta! Că nu va accepta să fii decât ceea ce ești! Că Pierre de hârtie va fi nevoit
să-i cedeze locul lui Pierre în carne și oase! Că ea se va plictisi! Că boala ta,
văzută de departe, e o răstignire, dar, de aproape, e o tară – e inamicul! Că
se va dezlănțui o furtună! Și atunci, această construcție perfectă pe care ți-
a luat ani buni s-o construiești și în care ești la adăpost de orice pericol –
năruită?... Dar taci, imbecilule! Împreună, formăm un miracol, ne mirăm de
noi-înșine. Suntem cei care transfigurează. Într-un final, ea a intrat. Ce
moment! Ce strânsoare! Ce durere, dar ce bucurie! A împrumutat o
trăsură, vom merge să dejunăm la cel mai bun restaurant din oraș. Avea
grijă să nu mă zgâlțâie prea tare când îmi puneau gutiera pe treteaux, în
fața mesei. După-amiază străbăteam împrejurimile, cântând din fundul
rărunchilor acel cântec vechi, acel „Ești un prost, se vede după fața ta”, în
timp ce calul tropăia. Amintirile îmi bâlbâiau în suflet, încercam să mă
stăpânesc, să mă agăț de clipa de față, să împing la o parte acele imagini,
dar mereu mă prindea din urmă un moment când izbucneam într-un plâns
lamentabil. La început, ea mă consola, apoi își pierea răbdarea, apoi nu mă
mai suporta. Și totul o lua razna. Eram slab, exageram, jucam teatru: mă
complăceam în tragedie. N-aveam demnitate, tact. M-am priceput să-i
ruinez sejurul (I-am ruinat abil sejurul // I-am ruinat sejurul cu iscusință).
Nicio urmă de generozitate. Egoismul meu, monstruosul meu egoism. În
sinea mea, eram gelos pe ea, o pizmuiam pentru că era normală, că putea
merge și că nu era în stare să sufere atât cât o făceam eu. Însă ce nu-mi
dăruia ea mie! În fiecare zi, ghiuleaua de târât, racla pe umerii ei, drumul
crucii. Ar trebui să mă sufoc de recunoștință. Ea a bătut atâta cale și oare
chiar cred eu că orașul ăsta grimacante, mulțumea asta de infirmi, de
alungiți, spitalul ăsta o amuzau? Ce dorință de-a pleca, de-a prinde primul
tren! Era aspră? Bineînțeles că era aspră, știa asta, ea își pierdea speranța și
uite încă o plângere împotriva dumneavoastă, care erați responsabilul. Eu
tremuram, mă detestam, vedeam tot ce am mai intim zâmbind diabolic o
minciună. Minciuna acestui credo repetat fără contenire, acestui eroism ca
un picior de lemn, acestei fericiri contrafăcute. Dar n-a durat decât o clipă.
Am dat la o parte adevărul pornindu-mă la rândul meu să pledez nevinovat.
Superbe turnuri de manșetă, argumente s-o amețească, să o facă să se
clatine. Curând, țâfneam amândoi în cearta noastă, fără să ne menajăm,
trăgând de bunăvoie unul în celălalt, până la epuizare. Calul continua să
tropăie. Era ceva atât de nesăbuit în cearta asta, atât de revoltător, încât
am ieșit jenați și ne-am folosit de primul pretext pentru a ne săruta.

Ea rămânea o zi, uneori, două. O conduceam cu trăsura la gară, unde ne

străduiam să reușim cuvintele de adio. Odată trenul dispărut, dădeam bici
calului, nerăbdător să-mi regăsesc patul, să-mi reiau masca, să-mi recreez o
realitate de uz propriu. Nu trecuse nici un sfert de ceas de când m-am
culcat că deja, cu penița în mână, sublimam eșecul nostru. Cu răbdarea
unui păianjen, dregeam pânza, j en eprouvais les fils. Iată metamorfoza
reușită. Cele douăzeci și patru de ore, o apoteoză! “Ma divine, je lève au
ciel les bras, je suis confondu ! Vous me laissez une provision de bonheur
à nourrir tout un régiment ! D’ailleurs, vous n’êtes point partie, je vous
vois, je vous sens, je vous garde. Nos récentes blessures ? Elles sécrètent
un suc délicieux, je m’en abreuve, je m’en enivre ! Vous mon sang, vous
ma vie !” Ea avea să primească asta de dimineață. L envoutement. Ca și
păianjenul. La nevoie, dacă se zbătea, o să strâng firul puțin mai tare. Ma
prochaine lettre équivaudrait à un tour d’écrou supplémentaire… Ah!
Dragă Montaigne, te-am uitat! Prietenul meu! Binefăcătorul meu! E
vremea să cacheter, să timbrez și apoi te ascult!