Izvoare de drept administrativ

Cea mai simplă clasificare consacrată de altfel în

literatura juridică este aceea în:

 izvoare scrise, ceea ce presupune că se

concretizează în norme, reguli scrise, în forma cea
mai cunoscută, legea;
 izvoare nescrise, din care fac parte:

- Normele cuprinse în regulile cutumiare

(obiceiurile);

- Normele elaborate sau creaţia jurisprudenţei.

Un loc aparte în categoria izvoarelor dreptului

administrativ, îl reprezintă doctrina, care de cele
mai multe ori a contribuit la evoluţia noţiunilor de
drept administrativ sau chiar la aplicarea corectă a
normelor de drept în activitatea de administraţie
curentă.
Pentru ca un izvor de drept în general să poată fi şi
izvor de drept pentru dreptul administrativ, se
impune ca acesta să cuprindă norme general
obligatorii aplicabile relaţiilor sociale ce fac parte
din obiectul dreptului administrativ.

De aceea, când analizăm izvoarele dreptului

administrativ trebuie să distingem domeniile de
reglementare al acestuia.

Forţa juridică a unui izvor de drept administrativ

este dată de conţinutul şi caracterul acestuia,
coroborat cu natura şi poziţia (locul) autorităţii
publice emitente în sistemul administraţiei publice.

Raportat la aceste criterii, izvoarele dreptului

administrativ sunt:

1.Constituţia - legea fundamentala a statului cu

forţa juridică supremă, ceea ce presupune
conformitatea tuturor celorlalte acte normative
cu conţinutul acesteia.
În conţinutul acesteia, vom identifica nu numai
categoriile de autorităţi publice, dar si principiile
generale de organizare si funcţionare a acestora,
raporturile dintre ele, atribuţiile administraţiei
centrale si locale, etc.

Aşadar Constituţia, ca act suprem, este nu numai

izvor al dreptului administrativ, ci şi cel al altei
ramuri de drept.

2.Legea înţeleasă ca act al Parlamentului

presupune, potrivit art.72(1) şi (3) din
Constituţie, reprezintă de fapt expresia voinţei
poporului, fiind emanaţia singurei autorităţi
legiuitoare a ţării. Legea se elaborează
conform Constituţiei, potrivit unei proceduri
prestabilite şi care reglementează cele mai
generale şi importante domenii ale vieţii
sociale.

Potrivit reglementării exprese din art.72(1) din

Constituţie, legile se clasifică în:

 legi constituţionale, prin care se revizuieşte

Constituţia;
 legi organice (în domenii rezervate prin
art.72(3) din Constituţie);

 legi ordinare, reglementează relaţii sociale de

mai mică importanţă.

Legile organice sunt izvoare ale dreptului

administrativ, în măsura în care reglementează
relaţiile sociale din domeniul administraţiei publice,
astfel stabilite de art.72(3) din Constituţie.

În sensul celor de mai sus, se reglementează prin

legi organice:

 din Constituţie – art.72(3) lit.d,e,i,j,m,o;

 înfiinţarea autorităţilor administrative autonome

( art.116(3) );

 structura sistemului naţional de apărare, a

armatei, pregătirea populaţiei, a economiei şi a
teritoriului pentru apărare şi statutul cadrelor
militare (art.117(2) );
 organizarea şi funcţionarea poliţiei
( art.117(3) )

Legile ordinare sunt izvoare de drept

administrativ numai în măsura în care
reglementează relaţiile sociale din sfera
administraţiei publice, precum:

 legea de organizare a ministerelor (art.116(1)

din

Constituţie);

 Legea nr.57/1992 privind încadrarea în muncă

a persoanelor cu handicap;

3.Decretele prezidenţiale emise de Preşedinţie, fie

normative sau individuale, în măsura în care
reglementează raporturile de drept administrativ,
de regulă, numai cele normative sunt izvoare ale
dreptului administrativ (exemplu instituirea stării de
asediu sau de urgenta).
4.Acte administrative emise de Guvern, şi anume:

 hotărârile care sunt izvoarele de drept

administrativ, de

Vreme ce guvernul este definit ca organul central

al administraţiei publice, care răspunde de
organizarea şi de conducerea administraţiei
publice (ex. De înfiinţarea ministerelor, organelor
centrale ale administraţiei publice );

 ordonanţele obişnuite sau de urgenţă (în

domeniile ce nu fac obiectul legilor organice).

5. Acte ale autorităţilor administraţiei publice

locale:

 hotărârea Consiliului Local (în măsura în care

are caracter normativ);

 dispoziţia primarului (ex. În materia

calamităţilor, gospodărirea comunală,
Contravenţii);

 ordinul prefectului;

 decizia preşedintelui consiliului judeţean.

6. Actele conducătorilor unor instituţii publice

centrale, în măsura în care cuprind norme de drept
administrativ şi au caracter normativ, denumite
uzual instrucţiuni, norme, ordine.

7. Actele emise de conducătorii serviciilor publice

descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe
centrale de specialitate în măsura în care au
caracter normativ, denumite în general: decizii,
ordine, dispoziţii.

8. O discuţie specială presupune examinarea ca

izvor de drept administrativ a Tratatului şi
Convenţiilor internaţionale. Recunoaşterea ca izvor
al dreptului administrativ a fost tratată diferenţiat în
literatura de specialitate7.
În temeiul prevederilor art.11 alin.1 şi 2 din
Constituţie, care precizează că statul român se
obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună
credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care
este parte şi că tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern, acestea
pot constitui izvor al dreptului administrativ dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii :

 ratificarea de către Parlament, conform art.91

alin.1 din Constituţie;

 să stabilească reguli referitoare la relaţii

sociale ce intră în sfera dreptului administrativ;

 să fie de aplicaţie directă, nemijlocită.

Relaţiile dreptului administrativ românesc sunt

considerate izvoarele de drept: Comisia europeană
a drepturilor omului din 1950, Tratatul de la Roma
1957, Tratatul de la Maastricht din 1992, Comisia
europeană a autonomiei locale 1994. Dintre
actele cu forţă juridică pentru subiecţii de drept din
spaţiul comunitar, mai amintim:
 regulamentele – actele adoptate de Consiliul
Uniunii Europene, Parlamentul European, Comisia
Europeană şi Banca Centrală Europeană cu
aplicabilitate generală şi obligatorie, care intră în
vigoare după publicarea lor în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene;

 directivele – emise de instanţele similare în

baza Tratatelor constitutive şi se adresează doar
unora dintre subiecţii comunitari cu caracter
obligatoriu, cu posibilitatea, pentru statele
destinatare, de a alege mijloacele pentru obţinerea
finalităţii stabilite

În directive. Are un rol important în armonizarea

obligaţiei statelor membre, fiind opozabile şi
statelor candidate la aderare;

 deciziile – emise de instanţele europene, care

trebuiesc notificate destinatarilor, pentru a intra în
vigoare. Nu sunt acte comunitare de aplicabilitate
generală şi sunt opozabile numai prin notificare;
 recomandatele şi avizele nu au forţă juridică,
cu excepţia celor stabilite în mod expres.

Toate aceste norme juridice pot deveni izvoare de

drept intern numai în măsura în care România
ratifică tratatele şi convenţiile internaţionale şi
protocoalele administrative ale acestora.

9. Doctrina şi jurisprudenţa sunt potrivit opiniilor

exprimate de numeroşi specialişti de drept public,
prin natura lor, un îndreptar, atât pentru legiuitor,
cât şi pentru judecător şi fac parte din izvoarele
nescrise ale dreptului.

Astfel, că deşi nu sunt recunoscute ca izvor formal

al dreptului, nu de puţine ori, prin interpretarea
legii, judecătorul contribuie la dezvoltarea
dreptului.