CURS IV

Drept civil roman.Persoane.

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind normele care au guvernat

instituția persoanelor.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind capacitatea juridică
(status libertatis, status civitatis, status familiae) a persoanei fizice, persoana juridică,
instituțiile create în scopul protejării incapabililor de fapt (tutela și curatela).

1. Personalitatea. Oamenii liberi.

1.1. Personalitatea

 Oamenii apar în calitate de persoane atunci când participă la viaţa juridică. Aşadar,
Personalitatea
persoanele sunt subiectele raporturilor de drept. Oamenii apar ca subiecte ale raporturilor de
juridica
drept fie individual, în calitate de persoane fizice, fie în colectiv, în calitate de persoane
juridice. Dacă în dreptul modern, fiecare membru al societăţii are capacitate (aptitudinea de a
avea drepturi şi obligaţii), şi drept urmare participă la viaţa juridică, dreptul roman nu a
recunoscut niciodată calitatea de persoane tuturor fiinţelor umane. Astfel, sclavii nu aveau
capacitate şi, ca atare, nu puteau încheia acte juridice în nume propriu. Numai oamenii liberi
aveau capacitate juridică.
Capacitatea cunoştea multiple diferenţieri, în funcţie de factori de natură economică,
politică şi etnică şi era desemnată prin termenul caput.
Pentru ca un om să aibă personalitate completă trebuia să întrunească trei elemente:
 - status libertatis (să fie om liber);
Elementele
personalităţii - status civitatis (să fie cetăţean);
- status familiae (şef al unei familii romane).
Oamenii liberi care nu întruneau şi celelalte două condiţii ale personalităţii aveau o
capacitate juridică limitată (puteau încheia numai anumite acte juridice).
Personalitatea începe odată cu naşterea.
 De la această regulă există totuşi o excepţie, exprimată într-un text din jurisconsultul
Începutul şi Paul:“infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur“ (copilul conceput
sfârşitul
personalităţii
 se consideră ca născut ori de câte ori este vorba de interesele sale). În virtutea acestui
principiu, copilul născut după moartea tatălui său vine la moştenire, considerându-se că s-a
născut în momentul morţii tatălui.
Personalitatea încetează în momentul morţii, cu excepţia cazului în care succesiunea
nu a fost acceptată de către moştenitori. În această situaţie, personalitatea defunctului se
prelungeşte până în momentul acceptării moştenirii: “hereditas iacens sustinet personam
defuncti“ (succesiunea neacceptată susţine persoana defunctului).

Capitis deminutio. Capitis deminutio înseamnă pierderea personalităţii. Ea îmbracă

trei forme:
- capitis deminutio maxima (pierderea libertăţii);
- capitis deminutio media (pierderea cetăţeniei);
- capitis deminutio minima (pierderea drepturilor de familie).
Capitis deminutio nu presupune întotdeauna micşorarea capacităţii unei persoane. Aşa
cum vom vedea, fiul de familie emancipat suferă o capitis deminutio, în sensul că legăturile
civile cu familia sa încetează, dar nu îşi micşorează capacitatea ci, dimpotrivă, şi-o sporeşte.
Persoana juridică. Persoana juridică este o colectivitate înzestrată cu o anumită
capacitate juridică, în virtutea căreia dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii, independent de
membrii săi.
Romanii desemnau persoana juridică prin termenii de corpora sau universitas. Cea
mai veche persoană juridică este însuşi statul roman, care avea un patrimoniu, primea
moşteniri şi avea debitori. După acelaşi model au fost apoi organizate coloniile şi municipiile.
În domeniul dreptului privat, cele mai importante persoane juridice au fost corporaţiile
(collegia). Întrucât, spre sfârşitul republicii, persoanele juridice de drept privat s-au lăsat
antrenate în viaţa politică, au fost adoptate măsuri de limitare a capacităţii lor.

1.2. Oamenii liberi. Cetăţenii. Necetățenii.

 Potrivit unei text din Institutele împăratului Justinian, oamenii se împart în două
Statutul
juridic mari categorii: liberi şi sclavi. Această diviziune corespunde structurii de clasă a societăţii
al cetăţenilor
romane. Dacă, în linii mari, condiţia juridică a sclavilor era unitară, oamenii liberi aveau un
regim juridic pronunţat neomogen.
La origine libertatea se confunda cu cetăţenia, întrucât numai cetăţenii romani se
bucurau de libertate. Orice străin venit la Roma cădea în sclavie. Aşa se face că în epoca
foarte veche erau liberi şi cetăţeni numai patricienii şi plebeii, precum şi urmaşii lor.
 Cu timpul, prin legi succesive, sfera cetăţeniei se va extinde, mai întâi asupra tuturor
locuitorilor liberi ai Italiei, apoi asupra tuturor oamenilor liberi din Imperiul Roman.
Cetăţenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor politice şi civile.
 Drepturile cetățenilor romani erau următoarele:
Drepturi
- ius commercii (dreptul de a încheia acte juridice potrivit lui ius civile);
- ius connubii (dreptul de a încheia o căsătorie valabilă potrivit lui ius civile);
- ius militiae (dreptul de a fi soldaţi în legiuni);
- ius suffragii (dreptul de vot);
- ius honorum (dreptul de a fi aleşi magistraţi).
Străinii (la un moment dat s-a permis străinilor să vină la Roma) aveau o condiţie
juridică inferioară.
Prin statutul lor juridic, cetăţenii şi-au asigurat o poziţie dominantă în raport cu alte
categorii de oameni liberi, poziţie pe care au apărat-o cu străşnicie timp de mai multe secole.
Cetăţenia se dobândea prin naştere (cel născut din părinţi cetăţeni era şi el cetăţean),
 prin lege, prin naturalizare şi prin dezrobire (sclavul dezrobit de un cetăţean dobândea
Dobândirea
şi pierderea cetăţenia romană).
cetăţeniei
Cetăţenia se pierdea prin pierderea libertăţii, prin exil sau prin dobândirea cetăţeniei
altui stat, căci romanii nu admiteau principiul dublei cetăţenii, mai precis, cel ce devenea
cetăţean al altui stat, pierdea automat cetăţenia romană.
Legile de acordare a cetăţeniei. În anul 89 î. Hr., prin legile Iulia şi Plautia Papiria,
s-a acordat cetăţenia romană tuturor locuitorilor liberi ai Italiei.
În anul 212, prin edictul împăratului Caracalla, cetăţenia romană a fost acordată
tuturor locuitorilor liberi ai imperiului (totuşi, se pare că au fost exceptate unele categorii de
oameni săraci). Cu toate că unii autori au văzut în acest edict un act umanitar, adevărul este că
împăratul a urmărit scopuri financiare. Astfel, prin generalizarea cetăţeniei s-a generalizat şi
impozitul de 5% pe succesiuni, impozit pe care îl plăteau numai cetăţenii.

1.3. Necetăţenii
 Necetăţenii sunt şi ei oameni liberi, dar au o condiţie juridică inferioară în raport de
Statutul cea a cetăţenilor. Ei se împart în două mari categorii: latinii şi peregrinii.
juridic al
necetăţenilor În epoca foarte veche termenul de latini desemna atât condiţia juridică a unei
persoane, cât şi originea sa etnică.
Latinii se clasifică, la rândul lor, în patru categorii:
 - latinii veteres (vechii locuitori ai Latiumului, rude de sânge cu romanii, care se
bucurau de ius commercii, ius connubii şi ius suffragii);
- latinii coloniari (locuitorii coloniilor din Italia fondate după anul 268 î. Hr., care
aveau numai ius commercii);
- latinii fictivi (provincialii care dobândeau o condiţie similară cu cea a latinilor
coloniari);
- latinii iuniani (sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne).
 Peregrinii sunt locuitorii cetăţilor aliate cu Roma. Ei puteau veni la Roma fără a cădea
în sclavie. În raporturile dintre ei, peregrinii obișnuiți puteau uza de dreptul cetăţii lor, după
cum puteau uza şi de dreptul ginţilor. Dreptul ginţilor se aplica şi în relaţiile dintre cetăţeni şi
peregrini. În mod excepţional, anumite categorii de peregrini aveau acces la dreptul civil
roman.
Peregrinii dediticii sunt locuitorii cetăţilor distruse de către romani. De regulă, cetăţile
care se opuneau cu arma faţă de politica expansionistă a Romei erau distruse, iar locuitorii lor
aveau un regim juridic inferior faţă de cel al peregrinilor obişnuiţi, în sensul că nu puteau
dobândi cetăţenia romană şi nu puteau să vină la Roma.
Care sunt elementele personalităţii?
Pentru ca un om să aibă personalitate completă trebuia să întrunească trei
elemente:

- Status libertatis (să fie om liber);

- Status civitatis (să fie cetăţean);

- Status familiae (şef al unei familii romane).

Oamenii liberi care un întruneau şi celelalte două condiţii ale personalităţii

aveau o capacitate juridică limitată (puteau încheia numai anumite acte juridice).

Personalitatea începe odată cu naşterea.

De la această regulă există totuşi o excepţie, exprimată într-un text din

jurisconsultul Paul:“infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius
agitur“ (copilul conceput se consideră ca născut ori de câte ori este vorba de
interesele sale). În virtutea acestui principiu, copilul născut după moartea tatălui său
vine la moştenire, considerându-se că s-a născut în momentul morţii tatălui.

Personalitatea încetează în momentul morţii, cu excepţia cazului în care

succesiunea un a fost acceptată de către moştenitori. În această situaţie,
personalitatea defunctului se prelungeşte până în momentul acceptării moştenirii:
 “hereditas iacens sustinet personam defuncti“ (succesiunea neacceptată susţine
persoana defunctului).

Capitis deminutio. Capitis deminutio înseamnă pierderea personalităţii. Ea

îmbracă trei forme:

- Capitis deminutio maxima (pierderea libertăţii);

- Capitis deminutio media (pierderea cetăţeniei);

- Capitis deminutio minima (pierderea drepturilor de familie).

2. Sclavii
2.1. Izvoarele sclaviei

 Dacă în epoca fondării statului roman sclavia avea un caracter patriarhal, în sensul
Cauzele
sclaviei că sclavii, puţini la număr, trăiau în sânul familiei romane ca membrii inferiori ai acesteia,
după câteva secole munca aservită devine baza întregii producţii. Începând din secolul II î.Hr.
munca liberă îşi pierde tot mai mult din importanţă, locul ei fiind luat de munca milioanelor
de sclavi, pe care se întemeiază cele mai importante domenii ale economiei.
Izvoarele sclaviei erau următoarele:
a) Războiul. Încă din epoca fondării statului roman, prizonierii de război erau
transformaţi în sclavi. Câtă vreme Roma a promovat o politică de expansiune, războiul a
constituit principala sursă a sclaviei. Prizonierii intrau în proprietatea statului roman, iar apoi
erau vânduţi particularilor.
Mai mult chiar, în epoca foarte veche, când liberatea se confunda cu cetăţenia, orice
străin venit la Roma cădea în scalvie. Cu timpul, rigorile acestui principiu s-au atenuat, în
sensul că străinii care se puneau sub protecţia unui cetăţean nu mai riscau să fie transformaţi
în sclavi.
b) Naşterea. În dreptul clasic roman, cel născut în sânul căsătoriei dobândea condiţia
juridică a tatălui său, iar cel născut în afara căsătoriei dobândea condiţia juridică a mamei.
 Întrucât sclava nu putea contracta o căsătorie valabilă, fiul ei era născut întotdeauna în afara
căsătoriei şi, drept urmare, intra în categoria sclavilor.
c) Fapte pedepsite cu pierderea libertăţii. Anumite fapte erau pedepsite cu pierderea
libertăţii, dar întrucât cetăţenii nu puteau deveni sclavi la Roma, erau vânduţi în străinătate
(trans Tiberim).
Între faptele pedepsite cu pierderea libertăţii menţionăm: cazul debitorului insolvabil,
executat asupra persoanei, cazul hoţului prins în flagrant delict (fur manifestus), precum şi cel
al nesupusului la încorporare.

2.2. Condiţia juridică a sclavului

 2.2.1. Întrucât nu avea caput, sclavul nu participa la viaţa juridică în nume propriu. El
Statutul nu putea dobândi drepturi şi nu–şi putea asuma obligaţii, întrucât era considerat un lucru (res).
juridic al
sclavului În virtutea dreptului de dispoziţie pe care îl avea asupra oricărui lucru aflat în patrimoniul său,
dominus îl putea ucide pe sclav, îl putea vinde sau dona, după cum îl putea greva cu servituţi.
Sclavii nu aveau familie, astfel încât trăiau în uniuni de fapt numite contubernium.
Sclavul care suferea o vătămare corporală nu se putea adresa justiţiei, căci nu avea
drept la acţiune; cel mult stăpânul îl putea urmări pe delincvent pentru paguba provocată prin
vătămarea sclavului.
2.2.2. În scopul de a valorifica în cel mai înalt grad aptitudinile sclavilor, romanii le-
au dat posibilitatea să încheie acte juridice, dar nu în nume propriu ci pentru stăpân, cu
condiţia să facă mai bună situaţia acestuia din urmă (să-l facă proprietar sau creditor). Pentru
a se ajunge la acest rezultat, s-a recurs la un artificiu, considerându-se că sclavul împrumută
personalitatea stăpânului.
Spre sfârşitul republicii, când au apărut contractele bilaterale, acest sistem n-a mai
putut funcţiona, căci sclavul nu putea dobândi un drept pentru stăpânul său fără ca în acelaşi
timp să-l oblige.
În noua situaţie s-a admis că sclavul se poate obliga în nume propriu, dar numai
natural, obligându-l totodată pe stăpânul său, potrivit dreptului pretorian.
Acestă reformă nu a fost promovată cu scopul de a se recunoaşte sclavului o anumită
capacitate juridică, ci în scopul de a se lărgi sfera de activitate a sclavului, dar tot în profitul
stăpânului.
2.2.3. Peculiul sclavului. Sclavul nu avea un patrimoniu, el însuşi fiind obiect de
proprietate, dar putea stăpâni în fapt anumite bunuri cu titlu de peculiu.
 Din peculiul sclavului făceau parte bunuri mobile şi imobile, ba chiar şi alţi sclavi.
Toate aceste bunuri se aflau în proprietatea stăpânului, care putea dispune oricând de ele.
Proprietarii erau interesaţi ca sclavii să fie economi şi întreprinzători, căci prin sporirea
peculiului sporea chiar proprietatea lor.

2.3. Persoane cu o condiție juridică specială

 2.3.1. Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială. Unele categorii de persoane se
Oamenii
semiliberi aflau în fapt într-o stare de aservire, deşi formal îşi păstrau libertatea. Au fost supuşi acestui
regim juridic debitorii insolvabili şi micii proprietari ruinaţi, care nu puteau fi aserviţi în sens
formal, deoarece, aşa cum spuneam, cetăţenii erau vânduţi ca sclavi numai peste hotare.
Prin acest artificiu, cei bogaţi exploatau forţa de muncă a cetăţenilor săraci chiar la
Roma, sub aparenţa că le respectă statutul de oameni liberi.
Se află în această situaţie fiii de familie vânduţi de către tatăl lor (persoane in
mancipio), debitorii insolvabili atribuiţi creditorilor pentru a munci un număr de zile în contul
datoriei (addicti), cei ce se angajau ca gladiatori (autoracti), precum şi cei răscumpăraţi de la
duşmani, până la remiterea sumei plătite în vederea răscumpărării lor (redempti ab hostibus).

2.3.2. Colonii. Colonatul a apărut la începutul epocii clasice şi s-a generalizat în epoca
postclasică, pe fondul crizei sistemului sclavagist.
La început, micii agricultori ruinaţi arendau anumite suprafeţe de pământ de la
proprietarii funciari, în schimbul unei sume de bani sau a unei părţi din recoltă.
Până către sfârşitul secolului II, situaţia juridică a colonului era fixată prin contractul
de locaţiune (arendă), valabil pe cinci ani.
Cei ce arendau din proprie iniţiativă o suprafaţă de pământ se numeau coloni
voluntari. Începând din epoca împăratului Marc Aureliu apar colonii siliţi; prizonierii de
război nu mai sunt vânduţi ca sclavi, ci sunt atribuiţi marilor proprietari pentru a le munci
pământurile, în calitate de coloni.
Probabil la sfârşitul secolului III, prin lex a maioribus constituta, colonii au fost alipiţi
solului. Colonii servi nu puteau părăsi pământul pe care munceau şi erau vânduţi odată cu el.
Fiind oameni liberi, desigur numai formal, colonii puteau contracta o căsătorie valabilă şi
puteau stăpânu bunuri cu titlu de proprietate.
Care sunt cauzele sclaviei?
 3. Dezrobiţii
3.1. Noţiunea de dezrobiţi

 Dezrobiţii sunt sclavii eliberaţi de către stăpânii lor. Deşi s-a afirmat, destul de
Dezrobiţii frecvent, că romanii practicau sistemul eliberării unor sclavi din motive umanitare, adevărul
este că dezrobirea marchează o formă mai subtilă şi mai eficientă de exploatare.
Într-adevăr, dezrobitul apărea ca om liber numai în raport cu terţii, faţă de stăpân
rămânând dependent cu persoana şi bunurile sale.

3.2. Formele dezrobirii

 Romanii au practicat trei forme solemne de dezrobire, și anume:
Moduri de
dezrobire a) Dezrobirea vindicta se făcea cu pronunţarea unor cuvinte solemne, ratificate de
către magistrat prin cuvântul addico.
b) Sclavul putea fi dezrobit şi printr-o dispoziţie de ultimă voinţă (testamento).
c) Dezrobirea censu, prin înscrierea sclavului în registrul de recensământ ca om liber.

3.3. Condiţia juridică a dezrobiţilor

Dezrobiţii aveau faţă de foştii stăpâni, numiţi patroni, următoarele obligaţii: bona,

 obsequium şi operae.
Statutul Cuvântul bona desemnează dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului.
juridic al
dezrobitilor La origine, patronul dispunea de acele bunuri chiar şi în timpul vieţii dezrobitului, apoi numai
la moartea acestuia şi numai dacă murea fără urmaşi.
Obsequium este obligaţia dezrobitului de a-l respecta pe patron, obligaţie sancţionată
extrem de grav în epoca veche.
Operae sunt serviciile datorate patronului. Dezrobitul presta pentru patron fie servicii
obişnuite (operae officiales), fie servicii care presupuneau o calificare (operae fabriles).
Prin secolul I î. Hr. practica dezrobirilor a căpătat asemenea proporţii, încât ameninţa
echilibrul structurilor sociale proprii sistemului sclavagist. Tentaţi de avantajele decurgând
din instituţia patronatului, unii proprietari dezrobeau mii de sclavi. În acest context, împăratul
August a dat legile Aelia Sentia şi Fufia Caninia, prin care s-a limitat radical dreptul
stăpânului de a-şi elibera sclavii.
Astfel, prin dispozițiile legii Aelia Sentia, dezrobirile erau permise numai dacă
stăpânul avea cel puțin 20 de ani, iar sclavul cel puțin 30.
Legea Fufia Caninia se referă la dezrobirile făcute prin testament și prevede că
testatorul poate să dezrobească un număr de sclavi proporțional cu numărul sclavilor de care
dispune, fără a depăși însă 100 de dezrobiri.
Care este condiţia juridică a dezrobitului?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anghel Ion, Dreptul roman, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
2. Ciucă Valerius, Lecţii de drept roman, vol.I, Editura Polirom, Bucureşti, 1998;
3. Instituţiile lui Justinian, Editura „Lumina Lex", Bucureşti,
2002;
4. Hanga Vladimir, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1978;
5. Hanga Vladimir, Mircea Dan Bocşa, Curs de drept privat roman, Ediţia a Iia,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
6. Molcuţ Emil, Drept privat roman, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2004;
7. Ştef Felicia, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura „Oscar Prinţ" ,
Bucureşti, 1996;