Acţiune a lichidatorului judiciar, formulată în temeiul art.

138 alineat (1) din Legea

nr. 85/2006, respinsă la fond. Recurs promovat de unul dintre creditori – lipsă de
calitate procesuală activă
Este adevărat că procedura insolvenţei prezintă un pregnant caracter
concursual, al cărei scop este acela de a asigura acoperirea pasivului
debitorului aflat în insolvenţă, calitatea de creditor al recurentei prezumând
interesul acesteia de a obţine un rezultat favorabil în cererea întemeiată pe
dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, contrar celui dat de prima
instanţă, în scopul final al încasării creanţei sale. Însă, dincolo de aceste
observaţii, dreptul la recurs, recunoscut în condiţiile art. 8 din Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei, prezintă o exclusivă componentă
procesuală şi este distinct de dreptul subiectiv material a cărui protecţie o
urmăreşte.
Nicio dispoziţie a legii nu instituie excepţii procesuale, prin care să
titularizeze dreptul la recurs, ca drept procesual, oricărei persoane ale cărei
interese se leagă de lichidităţile patrimoniului debitorului aflat in insolvenţă.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 1322 din 23 noiembrie 2009
Prin sentinţa comercială nr. 345/S/28.05.2009 s-a respins acţiunea
formulată de lichidatorul judiciar „A.” IPURL în contradictoriu cu pârâtul C.A.-
D., în calitate de administrator al debitorului SC „E.” SRL Iaşi, fiind aprobat
raportul întocmit de lichidatorul judiciar „A.” IPURL Iaşi.
În temeiul art.131 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus
închiderea procedurii simplificate a insolvenţei debitorului SC „E.” SRL,
radierea debitorului SC „E.” SRL Iaşi din evidenţele Oficiului Registrului
Comerţului şi cele ale D.G.F.P. J.- Iaşi.
În temeiul art.136 din Legea privind procedura insolvenţei, a fost descărcat
lichidatorul judiciar de orice îndatoriri şi responsabilităţi privind procedura.
În temeiul art.4 alin.4 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a aprobat
în parte decontul prezentat de lichidatorul judiciar „A.” IPURL Iaşi şi s-a
dispus plata către acesta, din fondul de lichidare, a sumei de 2.077 lei, din
care suma de 292 lei reprezenta cheltuieli de procedură şi suma de 1.785 lei
remuneraţie.
În temeiul art.135 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus
notificarea sentinţe debitorului, creditorilor, Direcţiei Generale a Finanţelor
Publice – Iaşi, Oficiului Registrului Comerţului pentru efectuarea menţiunii de
radiere şi publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că prin sentinţa
comercială nr. 589/S/30.10.2008 s-a deschis procedura simplificată a
insolvenţei împotriva debitorului SC „E.” SRL Iaşi, constatându-se că acesta
făcea parte din categoria debitorilor prevăzuţi de art.1 alin.2 lit. e din Legea
nr.85/2006, fiind anterior dizolvat conform încheierii nr.2094 din 07.04.2005
pronunţată de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe
lângă Tribunalul Iaşi. Prin menţionata hotărâre a fost desemnat lichidatorul
judiciar care să administreze procedura, fiind stabilite termenele pentru
determinarea masei pasive.
În exercitarea atribuţiilor conferite de lege, lichidatorul judiciar a procedat la
notificarea deschiderii procedurii în condiţiile art.7 din Legea nr.85/2006, cu
precizarea termenelor la care se referă art.62 din lege şi, în baza cererilor
formulate de creditori, a întocmit tabelului creanţelor asupra averii
debitorului, tabel care a fost definitivat prin încheierea nr.91/05.02.2009 şi
care cuprindea doar pe creditorul Administraţia Finanţelor Publice a Mun. Iaşi
cu o creanţă în sumă de 13.273 lei.
La data de 20.03.2009, lichidatorul judiciar a depus raportul final prin care a
solicitat închiderea procedurii în temeiul art.131 din Legea nr.85/2006,
învederând faptul că în patrimoniul debitorului nu existau bunuri sau alte
elemente de activ care să fie supuse procedurii de lichidare. Totodată,
lichidatorul judiciar a solicitat ca pentru pasivul debitorului falit să răspundă
cu averea proprie pârâtul C.A.-D., în calitate de administrator al debitorului
pentru că nu a predat în cadrul procedurii documentele contabile şi nu a
realizat publicitatea prevăzută de lege a situaţiilor financiare anuale.
Raportul final a fost înregistrat, comunicat debitorului şi creditorul şi publicat
în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 737/13.02.2009, iar împotriva lui
nu au fost formulate obiecţiuni potrivit art.129 alin.1 din Legea nr.85/2006.
Examinând cererea vizând stabilirea răspunderii personale a
administratorului debitorului promovată de lichidatorul judiciar şi motivată
generic pe prevederile art. 138 alin.1 lit. d din Legea nr. 85/2006, s-a
constatat corespunzător probatoriului administrat, că fapta imputată
pârâtului, cât şi condiţiile răspunderii personale a acestuia, astfel cum sunt
instituite de art. 998 cod civil, nu au fost probate.
Potrivit art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic poate
dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvenţă să fie
suportată de organele de conducere sau supraveghere din cadrul societăţii,
precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă, prin una
din faptele enumerate la lit. a-g ale acestui articol.
Răspunderea fondată pe prevederile art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006
este o răspundere specială a administratorilor sau persoanelor care s-au
implicat în activitatea societăţii în cauză, însă această răspundere nu devine
automat operantă în toate cazurile în care pasivul social nu poate fi acoperit,
ci numai atunci când se face dovada că prin acţiunea conştientă şi culpabilă,
administratorii au cauzat starea de insolvenţă prin săvârşirea vreuneia dintre
faptele expres şi limitativ enumerate de art.138 alin.1 lit. a-g din Legea nr.
85/2006 şi a căror urmare a fost crearea, menţinerea sau adâncirea stării de
insolvenţă, fiind necesar deci a se proba întrunirea cumulativă a condiţiilor
pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
În speţă, fapta imputată pârâtului era în legătură cu neprezentarea
documentelor societăţii şi omisiunea realizării publicităţii prevăzute de lege a
situaţiilor financiare anuale, fapte care în principiu nu erau direct
producătoare de prejudicii şi care în lipsa unui minim probatoriu care să
demonstreze raportul contributiv al acestora la starea de insolvenţă, nu au
fost suficiente pentru a se constata vinovăţia administratorului-pârât,
vinovăţie care trebuie determinată în raport cu motivele care au cauzat
insolvenţa şi nu ca o consecinţă a faptului că nu a depus documentele
contabile.
În condiţiile mai sus expuse s-a respins cererea promovată de lichidatorul
judiciar şi, constatând în cadrul procedurii că debitorul nu deţinea bunuri sau
elemente de patrimoniu care să asigure acoperirea creanţelor reclamate şi
nici cheltuielile administrative, s-a dispus închiderea procedurii şi radierea
debitorului din evidenţele registrului comerţului şi cele fiscale potrivit
dispoziţiilor art.131 din Legea nr.85/2006 care prevăd că, în orice stadiu al
procedurii, se va putea decide de judecătorul sindic închiderea procedurii în
situaţia în care se constată că în averea debitorului nu există bunuri ori că
acestea sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative.
Referitor la cererea lichidatorului judiciar de a i se încuviinţa devizul de
cheltuieli în sumă totală de 2.993 lei (292 lei cheltuieli de procedură şi 2.701
lei onorariu), aceasta a fost admisă în parte, respectiv doar pentru suma de
2.077 lei, din care suma de 292 lei cheltuieli de procedură efectuate de
lichidator din fondurile proprii şi suma de 1.785 lei onorariu apreciat ca fiind
îndestulător şi rezonabil, raportat la dimensiunea şi complexitatea procedurii
care nu au necesitat un volum mare de muncă şi nici un efort semnificativ
pentru efectuarea operaţiunilor, situaţie în care nu se justifica remunerarea
bazată pe costuri (numărul de ore lucrate şi un tarif orar propriu). Plata
decontului încuviinţat urma a se face, în lipsa disponibilităţilor în contul
debitorului, din fondul de lichidare constituit potrivit art.4 din Legea
nr.85/2006.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 345/S/28.05.2009 a declarat recurs
Administraţia Finanţelor Publice Iaşi, în ceea ce priveşte respingerea cererii
de antrenare a răspunderii personale a pârâtului C.A.-D., cerere formulată
de lichidatorul judiciar.
În motivarea cererii recurenta a susţinut că pârâtul se făcea vinovat de
săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. c şi d din Legea nr. 85/2006, în
sensul că acesta a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi
care ducea în mod vădit, debitoarea, la încetare de plăţi, şi nu a depus
actele contabile la solicitarea lichidatorului judiciar.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei instanţei de
fond şi obligarea pârâtului C.A.-D. la plata pasivului societăţii debitoare în
sumă de 13.273 lei.
La termenul de judecată din 26 octombrie 2009 instanţa a invocat excepţia
lipsei calităţii procesuale active a recurentei A.F.P. Iaşi în declararea
recursului.
Recurenta a susţinut că avea calitate procesuală activă în declararea
recursului, calitate ce rezulta din prejudiciul suferit ca urmare a intrării în
incapacitate de plată a debitoarei, dar şi din caracterul colectiv al procedurii
insolvenţei.
Excepţia este fondată.
În soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentei
Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Iaşi, analizată în temeiul art.
137 alin. 1, raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 Cod procedură civilă,
curtea de apel a reţinut că subiectele recursului, identificate ca titulare ale
dreptului cu conţinut procesual pentru declararea căii de atac, erau părţile
litigante în fata instanţei a cărei hotărâre a fost atacată.
Potrivit art. 294 Cod procedură civilă, inclus in materia „judecata apelului”,
la care art. 316 face trimitere, în calea de atac nu se poate schimba calitatea
părţilor, cauza cererii primordiale şi nu se pot face cereri noi. Prin urmare,
calea de atac nu poate fi promovată de o persoană care nu a avut calitatea
de parte în litigiul originar.
Pe de altă parte, având în vedere regula disponibilităţii procesului civil,
reglementată de art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, precum şi dispoziţiile
înscrise în art. 295 Cod procedură civilă, la care art. 316 Cod procedură
civilă face trimitere, potrivit cărora recursul se judecă în limitele conferite de
cererea de recurs – cerere care, în cauză, viza doar aspecte legate de
modalitatea în care instanţa a dispus asupra acţiunii întemeiate pe
dispoziţiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 – curtea d constatat că,
potrivit raţionamentului anterior enunţat, calitatea de părţi litigante în
aceasta acţiune au avut-o exclusiv lichidatorul judiciar „A.” I.P.U.R.L. şi
pârâtul C.A.-D.
În consecinţă, calitatea de parte în recurs s-a regăsit, potrivit principiului
arătat, exclusiv în persoana acestor subiecte procesuale. Or, în cauză,
această identitate procesuală a părţilor în recurs nu s-a suprapus cadrului
procesual în limita căruia instanţa de fond a soluţionat cererea întemeiată pe
dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006. Astfel, în fond, cererea de
atragere a răspunderii patrimoniale a fost formulată de lichidatorul judiciar
„A.2 I.P.U.R.L., iar simetria cadrului procesual în recurs presupunea calitatea
de recurent a aceluiaşi subiect de drept.
Examenul de formă şi conţinut al cererii de recurs a arătat însă că cererea
de recurs a fost formulată de Administraţia Finanţelor Publice a municipiului
Iaşi, în calitate de creditor al SC „E.” S.R.L., aceasta acţionând independent,
fără ca legea să îi recunoască dreptul la recurs individual.
Este adevărat că procedura insolvenţei prezintă un pregnant caracter
concursual, al cărei scop este acela de a asigura acoperirea pasivului
debitorului aflat în insolvenţă, calitatea de creditor al recurentei prezumând
interesul acesteia de a obţine un rezultat favorabil în cererea întemeiată pe
dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, contrar celui dat de prima
instanţă, în scopul final al încasării creanţei sale.
Însă dincolo de aceste observaţii, dreptul la recurs, recunoscut în condiţiile
art. 8 din Legea nr. 85/2006, prezintă o exclusivă componentă procesuală şi
este distinct de dreptul subiectiv material a cărui protecţie o urmăreşte. Nici
o dispoziţie a legii nu instituie excepţii procesuale prin care să titularizeze
dreptul la recurs, ca drept procesual, oricărei persoane ale cărei interese se
leagă de lichidităţile patrimoniului debitorului aflat in insolvenţă.
În consecinţă, cadrul procesual subiectiv în judecată a fost stabilit în faţa
instanţei de fond în persoana participanţilor la această procedură şi cum
Administraţia Finanţelor Publice Sector 4 nu a avut în faţa primei instanţe
calitate procesuală în cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 138 din Legea
nr. 85/2006, a cărei soluţie a fost criticată în recurs, ci doar comitetul
creditorilor, curtea de apel a constatat că, în mod simetric, dreptul la recurs
aparţinea litiganţilor iniţiali, în raport de care recurenta era terţ.
Aşa fiind, neavând calitatea de parte în litigiul derulat în faţa instanţei de
fond şi cum prin recurs se critica exclusiv soluţia dată cererii întemeiate pe
dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, Administraţia Finanţelor Publice
Iaşi nu putea avea calitatea de recurentă.
În consecinţă, curtea de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale
active şi. pe cale de consecinţă, a respins recursul Administraţiei Finanţelor
Publice Iaşi ca fiind promovat de o persoană lipsită de calitate procesuală
activă.