Interdicția judecătorească este ansamblul măsurilor prevăzute expres de lege care se iau de către

instanță pentru ocrotirea persoanelor fizice lipsite de discernământul necesar pentru a se îngriji de
interesele lor, fiind o măsură de drept civil, asemănătoare cu ocrotirea părintească, tutela și curatela.
Cauza lipsei de discernământ poate fi doar alienația mintală sau debilitatea mintală. Doar instanța
hotărăște punerea sub interdicție a persoanei alienate mintal sau debile mintal, iar persoana aflată într-
o astfel de situație este lipsită de capacitatea de exercițiu, i se instituie tutela și se numește interzis
judecătoresc.[1]

Astfel, măsura interdicţiei judecătoreşti reprezintă acel mijloc de ocrotire a persoanei fizice care, fiind
lipsită de discernământul necesar datorită alienaţiei sau debilităţii mintale are ca efect lipsirea acesteia
de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei.

Sediul materiei este reprezentat de dispoziţiile art. 164 – art. 177 din Capitolul III „Ocrotirea
interzisului judecătoresc”, Titlul III „Ocrotirea persoanei fizice”, Cartea I „Despre persoane” din
Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul Civil[2], în continuare Cod civil, iar procedura acestei
instituţii este reglementată de dispozițiile art. 936 – art. 943 cuprinse în Titlul II „Procedura punerii
sub interdicţie judecătorească”, Cartea a VI-a „Proceduri speciale” din Codul de procedură civilă[3].

Potrivit dispoziţiilor art. 164 alin. (1) Cod civil, persoana care nu are discernământul necesar pentru a
se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie
judecătorească, ca măsură de ocrotire a majorului în sensul art. 106 alin. (2) Cod civil.

Din interpretarea articolul 164 Cod civil rezultă condiţiile de fond ale acestei forme de ocrotire,
respectiv: persoana care urmează a fi pusă sub interdicţie să fie lipsită de discernământ; această lipsă
de discernământ să fie o stare de fapt şi să o pună în imposibilitatea de a se îngriji singură de
interesele sale (putând fi dovedită prin orice mijloc de probă) şi nu în ultimul rând, cauza lipsei de
discernământ să fie alienația sau debilitatea mintală, conținutul acestor noțiuni fiind stabilit de
medicul de specialitate, fiind necesar să aibă un caracter de permanență sau de durabilitate și să
reprezinte starea obișnuită a bolnavului.

Prin urmare, nu orice boală psihică justifică punerea sub interdicţie, ci numai alienaţia sau debilitatea
mintală care lipsesc bolnavul de discernământ.

Art. 211 din Legea 71/2011[4] de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil defineşte
alienaţia mintală şi debilitatea mintală stabilind că, prin aceste expresii, se înţelege o boală psihică sau
un handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv
privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile.

Condiţiilor menţionate li se adaugă exigenţa impusă de art. 165 Cod civil, potrivit cu care punerea sub
interdicţie poate fi cerută numai de persoanele prevăzute în art. 111 Cod civil[5], normă cuprinsă în
materia tutelei minorului.

Totodată, interdicţia judecătorească în sine nu asigură şi ocrotirea bolnavilor psihici, ci creează

premisele obligatorii ca instanţa de tutelă să instituie tutela. În acest sens, art. 170 Cod civil dispune
că, prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de îndată, un tutore pentru
ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească, dispoziţiile art. 114- 120 Cod civil, din Capitolul II
„Tutela minorului”, aplicându-se în mod corespuzător.

Cât priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, reţinem a fi incidente dispoziţiile art. 936 Cod
procedură civilă, ce reglementează o competenţă teritorială absolută, judecătoria în a cărei
circumscripție teritorială se află domiciliul persoanei ocrotite fiind competentă teritorial să soluționeze
cererea de chemare în judecată, astfel cum a decis și Instanța Supremă în cadrul unui Regulator de
competenţă[6], reţinând că:
„Adresa cu privire la care există prezumția legală că persoana a cărei punere sub interdicție a fost
solicitată și-a manifestat intenția de a-și stabili domiciliul este cea menționată în cuprinsul
buletinului de identitate, loc în care aceasta a și locuit efectiv până la internare.

Adresa spitalului în care este internat pârâtul nu poate fi asimilată noțiunii de domiciliu, la care face
referire art. 936 Cod procedură civilă, câtă vreme nu a fost probată intenția acestuia de a-și stabili
domiciliul la unitatea spitalicească unde este internat, conform art. 89 Cod civil.”

Este adevărat că în jurisprudența lor, atât Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și Curtea Europeană a
Drepturilor Omului au dat o interpretare extensivă noțiunii de „domiciliu”. Reiese deci că ambele
instanțe au legat noțiunea de domiciliu fie de declarația legală a persoanei dată în fața autorităților
publice, în cazul domiciliului legal, fie de adresa față de care persoana manifestă o anumită legătură
emoțională și deci de existența unei manifestări de voință de avea domiciliul la o anumită adresă.

Prin urmare, nu orice adresă la care o persoană se regăsește pentru o perioadă mai lungă de timp sau
chiar pe perioadă nedeterminată, din cauza unor împrejurări independente de voința și consimțământul
său, poate fi considerată adresa de domiciliu, cu atât mai mult cu cât internarea persoanei în centrul
special din cauza bolii psihice reprezintă o măsură de protecție care poate înceta.[7]

Împrejurarea că o persoană este internată într-o unitate sanitară nu este de natură să atragă competența
instanței locului unității sanitare respective, care nu poate fi asimilată domiciliului[8].

Schimbarea, pe parcursul procesului, a domiciliului persoanei a cărei punere sub interdicție este
solicitată nu are nicio influență asupra competenței instanței de tutelă învestită prin cererea de
chemare în judecată, astfel cum a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, care, prin
Decizia nr. 511/2017[9], în soluţionarea unui conflict de competenţă, a reţinut următoarele aspecte
relevante:

„Obiectul judecății îl constituie punerea sub interdicție a unei persoane majore, desemnarea unui
tutore al acesteia și autorizarea săvârșirii de către tutore a unui act de dispoziție, fiind incidente
dispozițiile art. 168, art. 170 C. civ., art. 114 alin. (1), art. 936 rap. la art. 94 lit. a) C. proc. civ. (…)

Potrivit art. 936 C. proc. civ., <<Cererea de punere sub interdicție judecătorească a unei persoane
se soluționează de instanța de tutelă în a cărei circumscripție aceasta își are domiciliul>>, iar,
conform art. 114 C. proc. civ., cu denumirea marginală <<Cereri în materie de tutelă și familie (1)
Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de C. civ. în competența
instanței de tutelă și de familie se soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are
domiciliul sau reședința persoana ocrotită>>.

Art. 94 C. proc. civ. prevede că: <<Judecătoriile judecă: 1. în primă instanță: a) cererile date de C.
civ. în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în
mod expres altfel>>.

Prin urmare, dispozițiile art. 936 C. proc. civ. instituie o normă specială de competență teritorială
absolută în materia punerii sub interdicție, mai exact o normă de ordine publică, având în vedere
că privește capacitatea persoanei fizice. Astfel, competența de soluționare a cererii de punere sub
interdicție a unei persoanei aparține numai instanței de tutelă în a cărei circumscripție aceasta își
are domiciliul.

Chestiunea de drept care a determinat ivirea prezentului conflict de competență privește

interpretarea diferită pe care instanțele de judecată aflate în conflict au dat-o noțiunii de domiciliu în
materia punerii sub interdicție cu privire la o persoană majora.
Noțiunea de domiciliu este definită de dispozițiile art. 87 C. civ. potrivit căruia: <<Domiciliul
persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta
declară că își are locuința principală>>.

De asemenea, art. 91 din același cod prevede că: <<Dovada domiciliului și a reședinței se face cu
mențiunile cuprinse în cartea de identitate>>.

Reiese că, în speță, domiciliul pârâtei este cel care figurează în cuprinsul buletinului de identitate,
loc în care aceasta a și locuit efectiv la data sesizării instanței.

Conform copiei din buletinul de identitate al intimatei, aflată la dosarul Judecătoriei Galați, intimata
avea domiciliul, la data sesizării instanței, 07.06.2016, în municipiul Galați, pe raza teritorială a
Judecătorie Galați. Aceasta și-a schimbat, la data de 28.06.2016, ulterior sesizării instanței,
domiciliul, stabilindu-se în comuna Podu Turcului, jud. Bacău, astfel cum rezultă din mențiunile
efectuate în cartea de identitate a intimatei.

De altfel, la data sesizării instanței, intimata domicilia în municipiul Galați, astfel cum rezultă din
mențiunile din adeverința eliberată de Asociația de proprietari nr. x conform cărora aceasta a locuit
în Galați până la data de 15 iunie 2016.

Determinarea instanței competente să soluționeze cererea dedusă judecății trebuie făcută prin
raportare la data formulării acțiunii, respectiv 7 iunie 2016, iar nu ulterior, chiar dacă intervin
modificări în ceea ce privește domiciliul părților în cauză, în acest sens fiind și dispozițiile art. 107
alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că <<instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă,
ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul>>.

Prin urmare, prevederile art. 936 C. proc. civ. coroborate cu cele ale alin. (2) al art. 107 din același
cod reglementează expres momentul determinării instanței competente, respectiv acela al sesizării
instanței, astfel că, în situația de față, sunt nerelevante orice schimbări ulterioare referitoare la
domiciliul intimatei.

Împrejurarea că ulterior datei formulării cererii de chemare în judecată intimata și-a schimbat
domiciliul nu are niciun efect cât privește determinarea instanței competente, din înscrisurile de la
dosar rezultând că partea a avut domiciliul pe raza municipiului Galați până la data de 27 iunie
2016, sesizarea Judecătoriei Galați fiind făcută anterior, la data de 7 iunie 2016.

Ca atare, din interpretarea dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., schimbarea domiciliului intimatei,
domiciliu care a atras competența unei anumite instanțe, cum este în cazul de față, nu poate
determina declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței în circumscripția
căreia se află noul domiciliu/noua reședință a acesteia, astfel că schimbarea ulterioară a reședinței
sau a domiciliului nu poate avea efecte decât asupra locului citării acestora, conform dispozițiilor
art. 172 C. proc. civ., instanța inițial învestită rămânând competentă să soluționeze cauza.

Pentru argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în
favoarea Judecătoriei Galați, ca instanță în raza căreia se afla, la data sesizării instanței,
domiciliul persoanei a cărei punere sub interdicție se solicită.”

Condiția de formă privind această instituţie este reprezentată de existența unei hotărâri judecătorești
definitive de punere sub interdicție, care cuprinde două faze, respectiv una necontencioasă și una
contencioasă. Faza necontencioasă (procedura regularizării) pregătește elementele necesare celei de-a
doua faze, iar actele și faptele procesuale din prima fază sunt reglementate de dispoziţiile art. 938 Cod
procedură civilă, respectiv: președintele instanței sesizate cu o cerere de punere sub interdicție
dispune comunicarea către cel a cărui punere sub interdicţie judecătorească a fost cerută şi
procurorului (dacă cererea nu a fost formulată de acesta) a unor copii de pe cerere şi de pe înscrisurile
anexate, dispunând totodată şi efectuarea unor referate de anchetă psihosociale la domiciliile părţilor
(putând solicita şi fişa de cazier judiciar a reclamantului şi a unui certificat fiscal privind bunurile
persoanei ocrotite). Procurorul, direct sau prin organele poliţiei, va efectua cercetările necesare, va lua
avizul unei comisii de medici specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie judecătorească este
cerută se găseşte internat într-o unitate sanitară, va lua şi avizul acesteia.

Reţinem că dispoziţiile art. 938 alin. (2) Cod de procedură civilă au făcut obiectul controlului de
constituţionalitate, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 736 din 23 noiembrie 2017[10],
respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi constatând că acestea sunt
constituţionale, în raport cu criticile formulate.

În motivare, s-au reţinut în esenţă următoarele aspecte relevante:

 „18. Punerea sub interdicţie a fost reglementată, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de
procedură civilă, de art. 142-151 din Codul familiei – în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi efectele
interdicţiei, iar procedura a fost reglementată prin art. 30-35 din Decretul nr. 32/1954 pentru
punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial al României, nr. 9 din 31 ianuarie 1954.

19. Astfel, Curtea observă că dispoziţiile art. 938 alin. (2) din Codul de procedură civilă
reglementează o soluţie legislativă similară celei cuprinse în art. 30 alin. 1 teza a doua din Decretul
nr. 32/1954, potrivit căruia „Acesta [procurorul-s.n.] va dispune efectuarea cercetărilor ce le va
socoti necesare, va lua şi părerea unei comisii de medici specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub
interdicţie este cerută, se găseşte internat într-o instituţie sanitară, va lua şi părerea medicului sub
supravegherea căruia se află.“

20. Cu privire la procedura punerii sub interdicţie în vechea reglementare în materie, Curtea s-a
pronunţat prin Decizia nr. 226 din 3 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 458 din 27 iunie 2003, prilej cu care a statuat că măsura punerii sub interdicţie a unei persoane
fizice este dispusă în situaţia în care, ca urmare a unei cercetări judecătoreşti ample şi complexe,
instanţa de judecată sesizată îşi formează convingerea că persoana respectivă este lipsită de
discernământul necesar pentru a se îngriji de propriile interese. Prin efectul hotărârii de punere sub
interdicţie, aceasta este lipsită, în totalitate, de capacitate de exerciţiu, fiind asimilată minorului până
la vârsta de 14 ani, având posibilitatea să îşi valorifice capacitatea de folosinţă exclusiv prin
reprezentarea sa, la încheierea actelor juridice, de către ocrotitorul legal. Punerea sub interdicţie nu
constituie o sancţiune, ci are o evidentă finalitate de protecţie atât a persoanei fizice, care este, astfel,
pusă la adăpost de consecinţele prejudiciabile ale propriilor sale acte, consecinţe pe care, din cauza
lipsei discernământului, nu le-a putut prevedea, cât şi a societăţii, în ansamblu, ale cărei rânduieli ar
putea fi grav perturbate prin menţinerea deplinului exerciţiu al drepturilor unei asemenea persoane.
Ţinând seama de consecinţele deosebit de drastice ale punerii sub interdicţie – lipsirea de capacitate
de exerciţiu şi instituirea tutelei interzisului -, legiuitorul a instituit o procedură care oferă suficiente
garanţii de natură să prevină şi să anihileze eventualele abuzuri în această materie, astfel încât
numai instanţa are competenţa de a hotărî punerea alienatului sau debilului mintal sub interdicţie.
Astfel, procedura punerii sub interdicţie poate fi iniţiată de orice persoană care are interes şi
cuprinde două faze, faza necontradictorie, în care sunt efectuate cercetările necesare stabilirii
situaţiei de fapt, şi faza contradictorie, care îmbracă forma unui proces civil obişnuit, în baza
probelor administrate instanţa hotărând admiterea sau respingerea cererii.

21. Curtea a mai reţinut că, faţă de finalitatea punerii sub interdicţie, respectiv asigurarea protecţiei
persoanei lipsite de discernământ, reglementarea prevăzută în textele de lege criticate reprezintă o
măsură judecătorească de ocrotire.

22. Aşadar, Curtea apreciază că cele reţinute prin decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în
prezenta cauză.
23. Distinct de cele arătate, Curtea reţine că, în cadrul procedurii punerii sub interdicţie
judecătorească, procurorul are un rol important, având în vedere că acesta poate porni orice acţiune
civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor,
ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de
lege [art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar măsurile stabilite de art. 938 alin. (2) din
Codul de procedură civilă sunt o garanţie necesară pentru respectarea drepturilor persoanei a cărei
punere sub interdicţie este solicitată. Astfel, preşedintele instanţei este obligat să ia măsuri pentru ca
cererea de punere sub interdicţie şi înscrisurile anexate să fie comunicate celui în cauză, precum şi
procurorului, iar procurorul este obligat să efectueze cercetările ce se impun în vederea verificării
situaţiilor invocate în cererea de punere sub interdicţie, obligaţii care se încadrează în faza
necontradictorie a procedurii, în care sunt efectuate cercetările necesare stabilirii situaţiei de fapt.

24. Aşadar, anterior judecăţii, procurorul trebuie să efectueze cercetările necesare, obţinerea
avizului unei comisii de medici specialişti şi, după caz, avizul unităţii sanitare, dacă persoana în
cauză este internată, ceea ce nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate, soluţia legislativă
criticată fiind firească în contextul în care în această etapă procesuală nu se tranşează fondul
litigiului, ci doar se iau măsurile necesare bunei administrări a actului de justiţie. Actele întocmite şi
obţinute de procuror urmează a fi comunicate de către acesta instanţei de judecată în vederea fixării
primului termen de judecată, în condiţiile art. 940 din Codul de procedură civilă. Instituirea unei
etape prealabile judecăţii nu este contrară principiului accesului liber la justiţie, cât timp actele şi
măsurile dispuse de procuror urmează a fi supuse controlului instanţei de judecată.

25. Dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de procedură, a căror reglementare este de
competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite,
reguli speciale de procedură, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie. Legiuitorul poate atribui
anumite competenţe procurorului în procesul civil, chiar dacă atribuţiile Ministerului Public se
exercită, în principal, în activitatea judiciară penală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 71 din 5
martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 10 mai 2002).

26. Referitor la sintagma „cercetările necesare“, din cuprinsul art. 938 alin. (2) din Codul de
procedură civilă, criticată pentru lipsa de previzibilitate, Curtea reţine că textul nu realizează o
determinare expresă a acestora, însă, în mod evident, se referă la verificările efectuate în legătură cu
persoana a cărei punere sub interdicţie se solicită, cu privire la faptele prezentate în cererea de
punere sub interdicţie şi la dovezile propuse, procurorul urmând să aprecieze în concret asupra
activităţilor investigative ce se impun a fi realizate. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea
trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari
să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în
jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să
îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce
presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel,
formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot
apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele
speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se
redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe
care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii
Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584
din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996,
pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996,
pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000,
pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006,
pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Prin
urmare, dispoziţiile legale sunt precise şi previzibile, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi
adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia.

27. În continuare, referitor la critica potrivit căreia textul legal conferă posibilitatea reprezentantului
Ministerului Public de a-şi delega competenţa organelor de poliţie, Curtea reţine că nu este vorba de
o relaţie de subordonare a organelor de poliţie faţă de procuror, ci de o relaţie de colaborare, având
în vedere faptul că, potrivit art. 2 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014,
activitatea Poliţiei Române constituie serviciu public specializat şi se realizează în interesul
persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea
legii.

28. Totodată, Curtea constată că scopul acţiunii procurorului nu este acela de a obţine pentru una
dintre părţi satisfacerea unei pretenţii, ci, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale
societăţii, el apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, îndeplinind un rol
constituţional consacrat prin art. 131 din Legea fundamentală. 29. În fine, Curtea nu poate reţine nici
pretinsa contrarietate a dispoziţiilor legale criticate cu art. 126 alin. (1) din Constituţie potrivit
căruia „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite prin lege“, deoarece punerea sub interdicţie se realizează de către instanţa de
judecată care, în baza probelor administrate, va hotărî admiterea sau respingerea cererii.”

Dispoziţiile art. 938 alin. 3 Cod procedură civilă, potrivit cu care „Dacă este cazul, preşedintele
dispune şi numirea unui curator în condiţiile prevăzute de Codul civil. Numirea curatorului este
obligatorie în vederea reprezentării în instanţă a celui a cărui punere sub interdicţie judecătorească
este cerută, în cazul în care starea sănătăţii lui împiedică prezentarea sa personală.” , nu trebuie
confundate cu cele ale art. 167 Cod civil, conform cărora „În caz de nevoie şi până la soluţionarea
cererii de punere sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator special
pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru
administrarea bunurilor acestuia.”

Dacă în prima ipoteză, norma procesual civilă reglementează strict situaţia reprezentării în faţa
instanţei a celui care nu se poate prezenta personal, fiind aplicabile prin analogie dispoziţiile art. 58
Cod procedură civilă[11], în cel de-al doilea caz, este vizată situaţia desemnării curatorului special
pentru îngrijirea, reprezentarea şi administrarea bunurilor persoanei bolnave, care trebuie interpretată
în lumina dispoziţiilor art. 229 alin. 3 ind. 2 şi art. 229 alin. 3 ind. 3 din Legea nr. 71/2011.

Dacă pentru prima ipoteză, numirea acestui curator se face de instanţa care judecă procesul, dintre
avocaţii anume desemnaţi în acest scop de Barou pentru fiecare instanţă judecătorească, pentru a a se
asigura dreptul la apărare, în al doilea caz, curatorul special poate fi desemnat doar de autoritatea
tutelară la domiciliul persoanei ocrotite.

În aplicarea dispoziţiilor art. 167 Cod civil, se constată interpretarea divergentă dată de instanţele
judecătoreşti, sesizate de către părţi şi cu un capăt de cerere având ca obiect „desemnare curator
special”.

În acest sens, o parte a practicii judiciare invocă, cu privire la acest capăt de cerere, excepţia
necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi îl resping ca inadmisibil[12], în temeiul art. 229
alin. 3 ind. 2 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care „Până la intrarea în vigoare a reglementării
prevăzute la alin. (1), numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la
încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale se face, de îndată, de
autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz nefiind necesară validarea sau
confirmarea de către instanţă.” şi al art. 229 alin. 3 ind. 3 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu
care „Dispoziţiile alin. (3 ind. 2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul numirii curatorului
special prevăzut la art. 167 din Codul civil.”, apreciindu-se că autoritatea tutelară de la domiciliul
persoanei ce necesită măsura ocrotirii este competentă a numi acest curator special, iar nu instanţele
de judecată.

Într-o altă optică[13], s-a apreciat că instanţele judecătoreşti sunt competente a desemna curatorul
special menit a reprezenta interesele celui fără discernământ, până la punerea sa sub interdicţie
judecătorească.

Faza contencioasă este un proces civil obișnuit, reglementat de dispoziţiile art. 940 Cod procedură
civilă, însă cu anumite particularități: preşedintele completului de judecată va fixa termenul pentru
judecarea cererii, cu citarea părţilor şi a procurorului, după primirea actelor solicitate în faza
anterioară (raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, referatele de anchetă psihosociale etc.),
având obligaţia de a-l asculta pe cel a cărui punere sub interdicţie judecătorească este cerută, fie în
instanţă, fie în locul unde se găseşte, dacă acesta nu este în stare să se înfăţişeze în instanţă.

Deşi potrivit art. 940 Cod procedură civilă „Dacă hotărârea de punere sub interdicţie judecătorească
a rămas definitivă, instanţa de tutelă numeşte de îndată un tutore pentru ocrotirea celui pus sub
interdicţie judecătorească, în condiţiile prevăzute de Codul civil.”, în practica judiciară se constată că
obiectul unui astfel de dosar are cel puţin două capete de cerere „punere sub interdicţie şi tutelă”,
tinzându-se la rezolvarea ambelor solicitări printr-o singură hotărâre, astfel că, se recurge la un
artificiu în sensul că, în ipoteza admiterii primului capăt de cerere, se dispune ca dispoziţia privind
numirea tutorelui să producă efecte după rămânerea definitivă a punerii sub interdicţie[14]. De altfel,
constatăm necorelarea legislativă a acestor dispoziţii procesual civile cu cele ale dreptului substanţial,
respectiv ale articolului 170 alin. 1 Cod civil, potrivit cu care „Prin hotărârea de punere sub
interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie
judecătorească.”, cărora instanţele le dau prevalenţă[15].

Pe lângă aspectele semnalate anterior, jurisprudenţa se confruntă şi cu alte probleme, respectiv cu

imposibilitatea soluţionării cu celeritate a acestor dosare calificate ca fiind urgente, din motive
obiective, independente de instanţe, pe care le vom expune în continuare.

Cu privire la primul impediment în soluţionarea acestei tipologii de cauze, nu sunt rare situaţiile în
care, prin prisma caracterului urgent al procedurii punerii sub interdicţie judecătorească, instanţele de
judecată efectuează cel puţin două sau trei adrese[16] către Parchetul de pe lângă Judecătorie, la
intervale de câteva luni de zile, prin care li se pune în vedere să efectueze cercetările prevăzute de
dispoziţiile art. 938 alin. 2 Cod procedură civilă.

Acestea din urmă efectuează, la rândul lor, adrese către cel care a sesizat cu o cerere instanţa, în
vederea prezentării cu persoana a cărei ocrotire o solicită, cu toate actele medicale pe care le deţine, la
Spitalul de Psihiatrie, pentru a putea fi expertizat, aducându-i-se la cunoştinţă când trebuie să se
prezinte, precum şi costul aferent, adrese către Serviciul de Medicină Legală, căruia i se solicită a
examina persoana în vederea stabilirii dacă are sau nu discernământ şi către autoritatea tutelară de la
domiciliul persoanei ce urmează a fi analizată, în vederea efectuării demersurilor necesare, cu
sprijinul reprezentanţilor Poliţiei, de a o conduce pe aceasta la sediul instituţiei abilitate să o
expertizeze. Pentru ipoteza în care persoana a cărei interdicţie se solicită este violentă, reprezentanţii
Ministerului Public trimit o solicitare similară şi reprezentanţilor Poliţiei.

Cu toate aceste demersuri, în practica judiciară, măsurile dispuse se concretizează într-o perioadă
îndelungată în timp, în special din cauza părţilor care nu se prezintă la Spitalul de Psihiatrie.

De aceea, în multe situaţii, instanţele de judecată stabilesc primul termen de judecată chiar în lipsa
raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, deci fără finalizarea corespunzătoare a procedurii
regularizării, pentru ca, în virtutea rolului activ[17], să verifice motivul care a condus la amânarea
excesivă a soluţionării dosarului, dar şi pentru respectarea principiului soluţionării cu celeritate a
cauzei[18]. Stabilind primul termen de judecată, instanţele fac totodată demersuri, în sensul că solicită
Parchetului de pe lângă Judecătorie relaţii privind motivele ce justifică lipsa înscrisurilor necesare
soluţionării cauzei, iar, pentru ipoteza în care aceasta este generată de reclamant, i se pune în vedere
să se prezinte cu pârâtul la instituţia medicală competentă, sub sancţiunea suspendării judecării cauzei,
conform art. 242 Cod procedură civilă[19], urmată eventual de perimarea acesteia, în condiţiile legii.

O altă piedică în soluţionarea cu celeritate a procesului este reprezentată de obligativitatea

audierii celui cu privire la care este instituită această măsură de ocrotire, pentru ipoteza în care acesta
nu se poate prezenta în faţa instanţei de judecată, nefiind transportabil.

Astfel, dacă respectiva persoană este la domiciliu şi nu se poate deplasa, ori este internată într-o
unitate sanitară, în numeroase cazuri preşedintele completului de judecată, împreună cu procurorul,
grefierul şi reclamantul se deplasează la locul unde aceasta domiciliază[20], ori la unitatea sanitară,
chiar dacă, în anumite situaţii respectiva unitate  nu are sediul în circumscripţia teritorială a
Judecătoriei sesizate.

O altă variantă aleasă în practica judiciară a fost aceea de a proceda la audierea celui prezumat a fi
bolnav prin videoconferinţă, ori prin aplicaţii mobile de videoconferinţă (ex: WhatsApp) pentru
cazurile destul de rare în care existau mijloace tehnologice în acest sens.

S-a optat şi pentru varianta audierii acestuia prin intermediul comisiei rogatorii, reglementată de
dispoziţiile art. 261 Cod procedură civilă[21], însă şi această procedură este de lungă durată.

A treia problemă în soluţionarea acestor tipuri de cauze cu care s-au confruntat instanţele de judecată
în ultimele luni a fost reprezentată de lipsa publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei
Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 164 Cod
civil.

În ziua de 16 iulie 2020, Plenul Curții Constituționale s-a pronunţat asupra excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil, care au următorul
cuprins: „Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din
cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească”.

Printr-un comunicat de presă[22], s-a arătat că, în urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu
unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 164
alin. (1) din Codul civil sunt neconstituționale.

Curtea a reținut încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3), art. 16 și art. 50, astfel cum
se interpretează potrivit art. 20 din Constituție și prin prisma art.12 din Convenția privind drepturile
persoanelor cu dizabilități.

În motivarea soluției de admitere pronunțate, Curtea a reținut, în esență, că măsura de ocrotire a

punerii sub interdicție judecătorească prevăzută de art. 164 alin. (1) din Codul civil nu este însoțită de
suficiente garanții care să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Aceasta nu ține cont de faptul că pot exista diferite grade de incapacitate și nici de diversitatea
intereselor unei persoane, nu se dispune pentru o perioadă determinată de timp și nu este supusă unei
revizuiri periodice.

Prin urmare, Curtea a reținut că orice măsură de ocrotire trebuie să fie proporțională gradului de
capacitate, să fie adaptată la viața persoanei, să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă de timp, să fie
revizuită periodic și să țină cont de voința și preferințele persoanelor cu dizabilități.

De asemenea, la reglementarea unei măsuri de ocrotire, legiuitorul trebuie să țină cont de faptul că pot
exista diferite grade de incapacitate, iar deficiența mintală poate varia în timp. Lipsa capacității
psihice sau a discernământului poate lua diferite forme, spre exemplu totală/parțială sau
reversibilă/ireversibilă, situație care reclamă instituirea unor măsuri de ocrotire adecvate realității și
care, însă, nu se regăsesc în reglementarea măsurii interdicției judecătorești.

Prin urmare, diferitelor grade de dizabilitate trebuie să le fie atașate grade de ocrotire corespunzătoare,
legiuitorul în reglementarea măsurilor juridice trebuind să identifice soluții proporționale. O
incapacitate nu trebuie să conducă la pierderea exercițiului tuturor drepturilor civile, ci trebuie
analizată în fiecare caz în parte.

Orice persoană trebuie să fie liberă să acționeze în vederea dezvoltării personalității sale, statul, în
virtutea caracterului său social, având obligația de a reglementa un cadru normativ care să asigure
respectarea individului, deplina exprimare a personalității cetățenilor, a drepturilor și libertăților lor, a
șanselor egale, având ca rezultat respectarea demnității umane.

În doctrină, s-a reţinut că Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret,
posterior, rezolvă, prin admitere, excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce
efecte erga omnes şi nu numai inter partes litigantes, deşi este pronunţată în cadrul unui litigiu care
există în faţa justiţiei între anumite părţi determinate. Prevederile legale declarate neconstituţionale de
Curte ca urmare a soluţionării excepţiei nu mai pot face obiectul unei alte excepţii de
neconstituţionalitate, ca şi acelea a căror constituţionalitate a fost stabilită conform art. 145 alin. (1)
din Constituţie. Este consecinţa faptului că prevederea declarată neconstituţională rămâne în legislaţie,
dar aplicarea ei, fiind contrară supremaţiei Constituţiei, încetează nu numai în procesul în care a fost
invocată[23].

Tot cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, reţinem dispoziţiile art. 147 alin. (1) – alin.
(3) din Constituţie, potrivit cu care, cu care actul normativ declarat neconstitutional îşi încetează
efectele în termen de 45 zile de la data publicării, dacă Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord
prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, perioadă în care dispoziţiile
constatate neconstituţionale sunt suspendate.

De asemenea, reţinem că efectele deciziilor Curtii se produc doar pentru viitor, textul art. 147 alin. (4)
din Constitutie care declară că de la data publicării deciziile sunt general obligatorii şi au putere
pentru viitor, putând fi aplicat fără dificultate.

Cu privire la efectele Deciziilor Curtii vizând raporturile juridice născute în temeiul unei legi
sau ordonanţe declarată neconstituţională, în literatura de specialitate[24] s-a reţinut că, sediul
materiei îl constituie tot art. 147 alin. 4 din Constitutie care declară neechivoc faptul că deciziile au
putere pentru viitor. Evident, jurisprudenta Curţii a atenuat acest “neechivoc” prin apelul la
teoria facta praeterita, facta pendentia, facta futura[25]. Elementul central al acestei teorii este fără
îndoială raportul juridic, mai bine spus caracterul lui epuizat/consolidat, în desfăşurare, sau viitor.

S-a mai reţinut în doctrină[26] că Deciziile Curţii Constituţionale îşi vor produce efectele asupra
cauzelor pendinte şi anume asupra următoarelor cauze: cele în care a fost invocată excepţia de
neconstitutionalitate ce a făcut obiectul controlului de constitutionalitate, cele în care a fost sesizată
Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate, înainte de publicarea Deciziei acesteia
(ipoteza are în vedere situaţia în care se ridică excepţia de neconstituţionalitate, însă într-o altă cauză
decât cea în care a fost invocată excepţia solutionată de Curte. Desigur, într-o astfel de situaţie, Curtea
respinge noua excepţie ca “devenită inadmisibilă”, iar nu ca “inadmisibilă”, aşa cum rezultă din
jurisprudenţa constantă a Curtii[27], tocmai pentru a sublinia faptul că inadmisibilitatea nu este
imputabilă părţii) şi cele aflate pe rolul instantelor judecatoreşti în care nu a fost sesizată Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale.
Şi în acest caz ne aflăm în situaţia unei facta pendentia, întrucât aplicarea Deciziei Curţii nu este
condiţionată de ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate[28], deşi în doctrină s-a susţinut că
efectele unei Decizii a Curţii Constituţionale ar fi condiţionate de invocarea/ridicarea excepţiei până la
momentul publicării Deciziei Curţii şi, mai mult, fiind necesară şi declararea ei ca admisibilă de către
instanţa de judecată[29], aspecte cu care însă nu suntem de acord[30].

Astfel, de la data declarării dispoziţiilor art. 164 alin. (1) Cod civil ca fiind neconstituţionale, respectiv
16 iulie 2020, până în prezent, instanţele judecătoreşti s-au confruntat cu diverse probleme.

Unele instanţe[31] au apreciat că se impune amânarea cauzelor până la publicarea Deciziei Curţii
Constituţionale în Monitorul Oficial al României, altele au apreciat că pot soluţiona cauza[32] atât
timp cât noma în discuţie îşi produce efectele juridice. De asemenea, cele din prima categorie s-au
confruntat cu întrebările legitime privind obligativitatea audierii persoanei a cărei punere sub
interdicţie este solicitată, respectiv necesitatea efectuării raportului de expertiză medico-legală
psihiatrică (dacă nu a fost întocmit în cauză), apreciindu-se că nu mai este necesară o astfel de
ascultare[33], prevăzută de dispoziţiile art. 940 alin. (2) Cod procedură civilă şi efectuarea actului
medical.

Date fiind aceste considerente, putem concluziona că, deşi dosarele având ca obiect „punere sub
interdicţie” au caracter urgent, instanţele judecătoreşti sunt în imposibilitatea obiectivă de a le
soluţiona într-un termen optim şi rezonabil, ca urmare a dificultăţilor cu care acestea se confruntă în
demersul judiciar, indiferent de diligenţele depuse şi de rolul activ manifestat.

Astfel de piedici se manifestă încă din procedura necontencioasă, când raportul de expertiză medico-
legală psihiatrică este depus în câteva luni de la data înregistrării cererii introductive de instanţă, sunt
continuate cu existenţa situaţiilor în care este foarte dificilă audierea persoanei prezumate a fi fără
discernământ, dar şi cu situaţia nouă ivită în practica judiciară, de a fi nevoită să amâne acest tip de
cauze până la publicarea în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii Constituţionale, prin care
norma incidentă a fost declarată neconstituţională.