Departe sunt de tine...

 
Sonet II 
Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc. Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mână rece.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri; O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti, Privirea ta asupra mea se plece,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti, Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci; Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini... Ca răsărirea stelei în tăcere;
..............................................................................
O! glasul amintirii rămâie pururi mut, Iar când te văd zâmbind copilăreşte,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut, Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult... Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.
Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!

Trecut-au anii...  Sonet III 

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri Când însuşi glasul gândurilor tace,
Şi niciodată n-or să vie iară, Mă-ngână cântul unei dulci evlavii -
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Din neguri reci plutind te vei desface?

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, Puterea nopţii blând însenina-vei

Abia-nţelese, pline de-nţelesuri - Cu ochii mari şi purtători de pace?
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri, Răsai din umbra vremilor încoace,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară. Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii!

Să smulg un sunet din trecutul vieţii, Cobori încet... aproape, mai aproape,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
Cu mâna mea în van pe liră lunec; A ta iubire c-un suspin arat-o,

Pierdut e totu-n zarea tinereţii Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, Să simt fiorii strângerii în braţe -
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec! Pe veci pierduto, vecinic adorato!