Şi marele Preot Zamolxe a scris aceste legi,

(Belaginele)-Legile frumoase, după care s-a

condus Statul dac şi ele s-au răspândit în lumea
întreagă. Reţinem faptul că legile Dacilor au fost
scrise de Zamolxe, nu au fost predate numai
oral .
Să ni le reamintim:

LEGILE FRUMOASE
1. Dincolo de curgerea timpului şi de cugetarea
zeilor, este Focul cel Viu şi Vesnic, din care vin
toate şi prin care fiinţează toate cele ce sunt.
Totul şi nimicul sunt suflarea Sa, golul şi plinul
sunt mâinile Sale, miscarea si nemişcarea sunt
picioarele Sale, nicăieri şi peste tot este mijlocul
Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este
făptuit fără de lumină şi tot ce vine din lumină
prinde viaţă şi ia făptură.
2. Precum fulgerul aduce lumina şi din lumină
tunetul şi focul ce se revarsă, aşa este şi gândul
omului, el trece în vorba omului şi apoi în fapta
sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce
arde trebuie să fie o lumină şi un tunet. Lumina
omului este gândul său şi aceasta este averea
sa cea mai de preţ. Lumina prinde putere prin
cuvânt, iar voinţa omului aprinde focul prin care
se făptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.
3. Fii ca muntele cel semeţ si ridică a ta lumină
mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita că
aceiaşi paşi îi faci în vârful muntelui ca şi în
josul său, acelaşi aer este sus ca şi jos, la fel
creşte copacul în vârf de munte ca şi în josul
său, la fel luminează soarele piscul cel semeţ
ca şi pamântul cel neted.
4. Fii cumpătat ca pământul şi nu vei duce lipsă
de nimic. Creanga prea plină de rod este mai
repede frântă de vânt, sămânţa prea adâncă nu
răzbate şi prea multă apă îi stinge suflarea.
5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este
mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci
în pământ, căci din pământ îşi trage tăria, nu
uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât
trebuie săcobori mai mult, căci măsura ridicării
este aceeasi cu măsura coborârii.
6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea
este asemeni seminţei care încolţeste, nici nu
se vede când prinde suflare de viaţă. Lumina
seminţei este cea care o ridică, pământul este
cel ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar
răbdarea o îmbracă cu tărie.
7. Priveşte râul şi ia aminte la învăţătura sa. La
început este doar un firicel de apă, dar creşte
tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare,
şi lucrurile aşa trebuiesc împlinite, prin firea lor.
Asemenea este şi gândul cel bun si drept
rânduit, el îşi face loc printre pietre şi stânci, nu
ţine seama de nimic, îşi urmează drumul şi
nimic nu-i stă în cale. Apă cu apă se adună, iar
împreună puterea este şi mai mare.
8. Ia seama de taina aceasta şi nu o uita, acel
firicel de apă ştie unde va ajunge, căci una este
cu pământul şi toate cele ce-i vin în cale nu îl
pot opri până la sfârşit. Astfel să iei seama la
gândul tău unde trebuie să ajungă şi vei vedea
că nimic nu stă în calea sa . Să-ţi fie gândul
limpede până la sfârşit; multe se vor ivi în calea
sa, căci firea lucrurilor din jur este mişcătoare
asemeni apelor. Apă cu apă se întâlnesc,
pământ cu pământ şi munte cu munte.
9. Ia seama la gândul cel rău, fereşte-te de el
ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit,
căci te-ndeamnă la lucruri nefireşti. Fereşte-te
de vorbele deşarte şi de neadevăr; sunt ca
pulberea câmpului ce-ţi acoperă ochii, ca plasa
păianjenului pentru mintea şi sufletul tău. Ele te
îndeamnă la trufie, înşelăciune, hoţie şi vărsare
de sânge, iar roadele lor sunt ruşinea,
neputinţa, sărăcia, boala, amărăciunea şi
moartea.
10. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după
puterea lor, după averea lor, după frumuseţea
lor sau după râvna lor, căci si unul si altul a
lăsat din ceva pentru a creşte în altceva. Cel
bogat este sărac în linişte, cel tare este slab
pentru altul şi cel slab are tăria lui ascunsă.
Cum firea lucrurilor este mişcătoare, asemeni
este şi omul. Ce dă valoare unei unelte,
trebuinţa sau frumuseţea ? Duce un om mai
mult decât boul? E mai bogat vreunul ca
pământul ? Doar cunoaşterea şi întelepciunea îl
ridică pe om peste dobitoace. Şi degeaba ai
cunoaştere dacă ea nu este lămurită de vreme.
11. Fierul înroşit a fost rece şi se va răci iarăşi;
Vasul a fost pământ şi va fi iarăşi pământ;
Pământul ce-a fost sterp acum este pământ
roditor şi se va stârpi iarăşi peste vremi. Râvna
omului face schimbătoare toate acestea. Dar
râvna îi întoarce bucuria în tristeţe şi liniştea în
neliniste. Fierul şi focul ajută omul, dar îl şi
vatămă. Şi aceeasi râvnă îl îndeamnă a merge
pe cărări neştiute şi nebătute de ceilalti
dinaintea lui. Tot râvna îl îndeamnă la strângere
de averi, la mărirea puterii şi a se măsura cu
alţii. Fereşte-te de a te măsura cu altul, căci
trufia de aici se naşte; ea te va coborî mai jos
de dobitoace şi te va despărţi de fratele şi de
vlăstarul tău.
12. Neînţeleptul este mânat de râvnă, dar
înţeleptul încalecă râvna. Neînţeleptul suferă
când râvna îl duce la pierdere şi la cădere, dar
înţeleptul întotdeauna găseste câştigul în
pierdere şi înălţarea în cădere.
13. Trufia răceşte iubirea inimii şi o face în
duşmănie şi nu există dobitoc mai josnic decât
omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci
iubirea este cea dintâi putere şi chipul ei este
lumina. Ia seama ca nu cumva gândul tău să se
împresoare cu trufia , căci mai jos de dobitoace
vei ajunge.
14. Gândul bun şi vorba înţeleaptă îţi pot potoli
necazul, îţi pot răcori inima, dar nu te vindecă,
pentru că omul suferă după cum trufia a crescut
în el, căci suferinţa este umbra trufiei.
15. Nu îti lega sufletul de nimic lumesc, de
lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele
aşa cum vin, aşa pleacă. După orice zi vine şi
noaptea, şi după iarnă vine primăvara, căci aşa
este rânduit şi aşa este firea lucrurilor. Toate
cele ce se văd, se nasc, cresc şi apoi se întorc
de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne
pururi, iar aceasta are nenumărate şi nesfârşite
ramuri, şi asemenea izvoarelor minţii si
şufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o
suflare şi un foc fac să crească toate cele ce
cresc ierburi, copaci, dobitoace şi oameni şi din
aceeasi vatră vin şi către aceeaşi vatră se
întorc, şi vatra aceasta este pururea.
16. Precum copacul cel falnic creşte lângă cel
mic fără a-i face rău, aşa să fiţi între voi, cel
mare să nu lovească pe cel mic şi nici să-i
amărască sufletul, căci va avea datorie mare de
dat, la fel ca şi hotul. Aruncă un lemn pe râu şi
mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-
i mulţumire semenului tău, adu-i lumină pe chip
şi în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai
târziu înflorite în inima ta.
17. Nu lua cu siluire şi nici cu vorbe amăgitoare
ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveşte prin
ochii tăi este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii
celuilalt. Ia seama la taina aceasta.
18. Nu grăbi nici o lucrare căci trasul de ramuri
loveşte înapoi. Fructul copt este uşor de luat,
cel necopt este greu de luat şi gustul e
neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este
înainte de vreme, căci îţi va amărî sufletul. Cum
creşte cadrul, aşa creste şi stinghia şi cum
creste roata aşa creste şi ispita.
19. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar
dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu
cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din
teamă şi nu a locuit dintru început în inima ta;
Dacă nu creşte prin trufie, ea se întoarce de
unde a plecat. Trufia închide poarta
înţelepciunii, iar cel trufaş se pune singur lângă
dobitoace. Înţelepciunea este mai preţuită decât
toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul
minţii şi sufletului tău şi este rodul cunoaşterii
udată de vreme.
20. Nu-ţi amărî sufletul când simţi durerea şi
neputinţa, ci mai degrabă caută să te foloseşti
de ele pentru îndreptare , căci în rod ai şi
sămânţa. Nu se poate ca o sământă bună să
dea rod rău. Lăcomia întotdeauna duce la
pierdere, furtul întotdeauna duce la boală,
gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire,
mânia întotdeauna loveste înapoi, răutatea şi
neadevărul întotdeauna aduc neputinta , trufia
întotdeauna aduce suferinţă.
21. Mergi la izvor când sufletul ţi-e aprins,
scormoneste în apa limpede şi asteaptă până
ce devine iarăşi curată. Aşa se va duce şi
aprinderea sufletului tău, precum tulburarea
aceea.
22. Ia bine seama la taina seminţei. Asemeni ei
este gândul tău, şi cum sămânţa nu se poate
fără coajă, aşa este şi gândul cel rodnic al
omului. Coaja gândului rodnic este voinţa, iar
fără vointă, gândul se usucă şi nu foloseste la
nimic. Dar puterea este în răbdarea seminţei,
iar voinţa şi răbdarea fac mlădita firavă să
razbată pământul tare.
23. În vremea lucrului tău, înveseleste-ţi inima
la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei,
căci precum fructul îşi anunţă venirea cu o
floare, tot aşa fapta omului este văzută de cel
cu mintea şi simţirea limpede, înainte de a fi
terminată.
24. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar şi
la cauza omului grabnic avut, căci nici una nici
alta nu sunt fireşti. Omul sărac are multe
gânduri deşarte şi le schimbă de la o zi la alta,
vorbeşte mult şi lenea i-a învelit bratele şi
picioarele. Cel grabnic avut ori e hoţ şi înşelător,
ori vede mai bine necazul altuia şi caută a-l
amăgi, de acolo îşi trage grabnica avutie.
25. Fii blând şi răbdător cu cei de lângă tine,
căci aşa cum te porţi tu cu ei, aşa se poartă şi
alţii cu tine, căci simţirea lui este la fel cu
simţirea ta, din aceeaşi suflare este şi simţirea
lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din
aceeaşi lumină cu cea care se vede prin ochii
tăi.
26. Unde este tăria omului acolo îi este şi
slăbiciunea, ceea ce-l ridică îl şi coboară; rămâi
în limpezimea minţii şi simţirii tale şi vei vedea
toate acestea. Cel mic este deasupra celui
mare, cel uşor este deasupra celui greu, cel
slab este deasupra celui tare, cel blând este
deasupra celui aprig. Limpede să-ţi fie mintea şi
simţirea, şi ia seamă de toate acestea.
27. Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din
liniştea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar
tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină.
Ia-ţi puterea din răbdare şi din linişte şi
foloseşte-te de ea prin limpezimea gândului tău,
căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci
limpezimea sa.
28. Lucrarea făcută din teamă nu are viaţă
lungă şi tăria ei este asemeni unei revărsări de
ape care ţine puţin. Aşa este şi cu tulburarea
oamenilor, ea vine de afară, dar este chemată
de teama lor, însă teama vine prin
necunoaştere, iar necunoaşterea prinde putere
prin neadevăr, lene şi trufie.
29. Soarbe cunoaşterea de la cei cu barba albă
şi nerosită de vin şi lasă vremea să o îmbrace
cu întelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit şi
gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru
cunoaşterea lucrurilor şi creşterea întelepciunii.
30. Multumeşte pământului pentru toate cele
ce-ţi oferă, multumeşte cerului pentru ploaia
care îţi hrăneşte pământul, multumeşte soarelui
pentru căldura şi lumina casei tale şi a
pământului tău, multumeşte lunii pentru liniştea
somnului tău, multumeşte stelelor că veghează
asupra somnului tău, multumeşte muntelui
pentru poveţele şi fierul ce-l iei din el,
multumeşte pădurii pentru tot ce iei de acolo,
multumeşte izvorului pentru apa ce-o bei,
multumeşte copacului pentru lucrările ce-ţi
arată, multumeşte omului bun ce-ţi aduce
bucurie şi zâmbet pe chip.
31. Precum iarba bună creşte cu iarba rea, aşa
sunt şi oamenii, dar ţine seama că purtarea lor
cea rea este semănată şi crescută din teamă şi
neputinte, iar trufia este învelitoarea lor. Nu
certa purtarea lor şi nu căuta a-i îndrepta din
vorbe şi mustrare, căci apăsarea pe rană nu o
vindecă. Oare iarba aceea este rea doar pentru
că este amară pântecului tău ? Aşa este şi cu
omul, de vei vrea să-l îndrepţi, adu-i pentru
început gândul şi simţirea la ce este plăcut atât
omului bun, cât şi omului rău. Unul vede roata
plecând, iar altul vede aceeaşi roată venind.
Cine vede mai bine ?
32. Doar cel întelepţit poate vedea limpezimea
şi liniştea din mintea şi sufletul celui tulburat,
căci cel întelepţit a fost odată şi el la fel ca şi cel
tulburat şi roadele amare l-
au făcut să ţină seama de alcătuirea fiinşţi sale.
A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui
şi acolo nu a scăpat de ele, a fugit în mijlocul
pădurii şi iată că roadele erau cu el, apoi a privit
în lăuntrul său şi iată că roadele sale amare
aveau rădăcini în mintea şi simţirea poftelor
sale.
33. Este o floare mai frumoasă ca cealaltă ?
Este un izvor mai limpede decât altul ? Este un
fir de iarbă mai presus de un altul ? Fiecare are
tăria, frumuseţea şi priceperea lui. Este în firea
lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de
copaci, de iarbă, de flori şi dobitoace. Nu
seamănă un deget cu altul de la aceeaşi mână,
dar este nevoie de toate pentru a bate fierul.
Este mărul mai înţelept decât prunul sau părul ?
Este mâna stângă mai bună ca dreapta ? Altfel
vede ochiul stâng de cel drept ? Cele de sus îşi
au rostul lor şi cele de jos îşi au rostul lor, cele
mari îşi au rostul lor şi cele mici îşi au rostul lor,
cele repezi îşi au rostul lor şi cele încete îşi au
rostul lor, cele ce au fost şi-au avut rostul lor şi
cele ce vin îşi vor avea rostul lor.
34. Neputinţa vine după răutate şi neadevăr,
căci ceea ce dai aceea primeşti, ceea
ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina
sufletului tău şi al celui de lângă tine are
aceeasi vatră şi rămâne fără umbră. Vezi ce
tulbură necontenit izvoarele minţii şi sufletului
aproapelui tău. Adu-i liniştea în suflet şi
limpezimea în minte şi bătrânetile tale vor fi ca
pomul copt, oasele şi tăria ta nu vor slăbi şi te
vei întoarce de unde ai venit, sătul de căldura
urmaşilor tăi.
35. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău şi
întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce
sunt dedesubtul tău să te uiţi cu iubire şi nu cu
trufie căci acolo îţi sunt rădăcinile, iar la cele ce
sunt deasupra ta să te uiti cu privirea de prunc
şi fără teamă.
36. Cele tari, cele slabe şi cele nevăzute sunt
cele ce alcătuiesc lumea şi toate acestea le
găsesti în om şi toate alcătuiesc un întreg. Nu
este nimic care să fie afară şi să nu fie si
înăuntru. Ia seama la toate acestea când îti
apleci privirea înăuntrul tău şi vei găsi toată
întelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiinţei
tale. Zeii au luat seama înaintea omului de
această înţelepciune şi asta i-a adus mai
aproape de Focul cel Viu si Vesnic.
37. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui
prin vine, vindecarea rănilor, frumusetea ochilor
şi minunătia alcătuirii trupului sunt făcute prin
puterea şi suflarea Focului cel Viu şi Vesnic
care este în fiecare şi al cărui chip se arată în
lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă
din putinul care se vede…
38. Curăţenia trupului şi desfătarea sa prin
simţuri te pune doar puţin mai sus de dobitoace,
căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă
atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă
îmbătătoare şi nici o bucurie a ochilor. Căci
unde este căldura, apare şi frigul, unde este
dulcele apare şi amarul, unde este plăcutul
apare şi neplăcutul, unde este mireasma apare
şi duhoarea, iar unde este râs şi plânsul
pândeste.
39. Iată dar calea de început : cumpătarea în
toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni şi de cei
întelepţi, hărnicia, mulţumirea cu ceea ce ai,
ferirea de neadevăr şi de vorbele deşarte,
ferirea de ceartă şi de mânie, buna purtare între
semeni. Dimineaţa să te trezesti cu ele, ziua să
le porţi mereu în minte, seara să le ai cu tine în
somn şi astfel supărarea, lipsa, amărăciunea,
neputinţ, boala şi răutatea altora nu se vor
atinge de tine.
40. Dincolo de acestea se află iubirea, voinţa,
curajul, răbdarea, modestia şi ele ridică omul cu
adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de
Focul cel Vesnic şi, prin ele, calea ta urmează
calea zeilor, dar îngroparea lor te aruncă mai
jos de dobitoace. Doar prin ele primeşti
adevărata cunoaştere şi înţelepciune, adevărata
putere, adevărata bucurie, adevărata bogătie,
rodnica si trainica lucrare.
41. Dar iată că unde este iubirea poate apărea
şi ura, unde este voinţa poate apărea şi
delăsarea, unde este curajul poate apărea şi
frica, unde este răbdarea, poate apărea şi
graba şi unde este modestia poate apărea şi
trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi
cele ce nu se văd din fiinţa omului. Dar toate
acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se
află cel ce gândeste şi acesta este cel ce vede
mişcarea în nemişcare, este cel care dincolo de
toate aceste virţuti se desfată în cunoaşterea şi
linistea ce întrece orice bucurie, iar atenţia,
echilibrul si limpezimea sunt uneltele sale.
42. Cel tulburat vede binele ca bine şi răul ca
rău, este atras de una şi fuge de cealaltă, dar
înţeleptul vede şi frumosul şi urâtul, simte şi
frigul şi căldura, şi finetea şi asprimea, aude şi
plăcutul şi neplăcutul, gustă şi dulcele şi amarul,
simte şi mireasma şi duhoare a şi nu face
judecată între ele. El vede desluşit că firea
lucrurilor este în toate, căci frumosul din urât se
trage şi urâtul din frumos, dulcele a fost amar la
început şi se va face iarăşi amar, plăcutul se
naşte din neplăcut şi neplăcutul din plăcut. Şi
toate acestea luminează sufletul înţeleptului
pentru că cele bune şi plăcute hrănesc şi
bucură trupul şi simturile sale, iar cele neplăcute
neînţeleptului hrănesc mintea şi înţelepciunea
sa, căci vede înnoirea lucrurilor şi seminţele
viitoarelor bucurii.
43. Nu este uşoară cărarea zeilor, dar nu uita
nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea sa
mai mult decât poate cuprinde în ura sa,
căldura se ridică mai mult decât poate coborî
frigul, cel ce este deasupra vede mai multe
decât cel ce este dedesupt, uşorul se întinde
mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate
mai mult decât poate răzbate întunericul,
puterea care uneşte este mai mare decât
puterea care desparte.
44. Lungul şi scurtul au acelasi mijloc; cercul
mic şi cercul mare, globul mic şi globul mare pe
acelaşi punct se sprijină; nevăzutul şi văzutul
acelaşi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse
în cele mici, iar aici este o mare taină a firii;
mare printre întelepţi este cel ce o pricepe.
45. Înţeleptul uneşte pe cel ce vede cu cel ce
gândeşte, cel ce simte cu cel ce face, dar
neînteleptul îi desparte. Deschide-ţi bine ochii,
căci cel ce face, cel ce simte şi cel ce gândeste
sunt asemeni norilor care vin şi pleacă, dar cel
ce vede prin ochii tăi este veşnic şi lumina sa
este fără umbră. El este dincolo de viaţă şi
moarte, dincolo de bine şi rău, dincolo de
frumos şi urât, dincolo de curgerea timpului.
Pe scurt ar fi cam aşa:
1. Toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu.
2. Dreptul la viaţă sau la moarte este dat în
exclusivitate de Dumnezeu.
3. Învaţă să faci artă din datoria (oferta) ta,
astfel vei deveni om.
4. Omul este apogeul creat de Univers,
împlinidu-l cu dragostea sa.
5. Fiecare are un dublu (eteric) creat după
chipul şi asemănarea sa.
6. Învaţă continuu ce este Binele şi Adevărul
depăşindu-ţi permanent limitele.
7. Totul este într-unul şi unul este în toţi şi toate
într-o singură clipă.
8. Trecutul, prezentul şi viitorul se găsesc într-
un punct.
9. Omule îndeplineşte-ţi promisiunile şi
responsabilităţile făcute în faţa lui Dumnezeu.
10. Respectă Credinţa fiecăruia.
După moarte Zamolxis a fost socotit de unii
dintre adepţii săi, zeu. Pe parcurs, zeiţa Hesta-
Vesta a fost eclipsată de acest mare preot şi
rege .
Totuşi, Histia(Vesta), Zamolxe dispunea de
acea teuenergie spirituală cu care a intrat în
fiinta poporului dac, cat si a popoarelor
înconjurătoare.
JURĂMÂNTUL MEDICILOR DIN ŞCOALA
ZAMOLXIANĂ ŞI JURĂMÂNTUL LUI
HIPOCRAT
Am spus că în Şcoala Zamolxiană se învăţa
şi medicina. Un fapt care nu a fost sesizat de
cercetători e acela că jurămantul pe care îl
depun şi în prezent medicii din toată lumea
cunoscut sub numele de Jurămantul lui
Hipocrat, e jurămantul pe care îl depuneau
medicii din şcoala zamolxiană, amplificat.
Normele de comportare ale medicilor daci
erau cuprinse în Belaginele pe care le-am
amintit mai sus. Ele se desprind în parte din
relatarea filosofului Platon (437-347 î.d.Hr.),
care pune în gura înteleptului Socrate (469-
399 î.d.Hr.) următoarele :
„Eu (Socrate) am învătat această incantatie,
acolo în oaste, de la un medic trac unul din
ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că
îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul
acela că (medicii) grecii aveau dreptate să
cuvânteze, aşa cum v-am învăţat adineauri.
Dar, Zamolxis, regele nostru, adaugă el, care
e şi zeu, ne spune că după cum nu trebuie
să încercăm a trata ochii, fără să ţinem
seama de cap, nici capul nu poate fi tratat
neţinându-se sema de corp, tot astfel trebuie
să-i dăm îngrijirea trupului, dimpreună cu
sufletul. Şi iată pentru ce medicii greci nu se
pricep la cele mai multe boli : (anume)
pentru că ei nu se cunosc în întregul pe care
îl au de îngrijit. Dacă acest întreg e bolnav
partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el
(medicul ucenic din scoala zamolxiană),
toate lucrurile bune şi rele-pentru corp şi
pentru om în întregul său, VIN DIN SUFLET
ŞI DE ACOLO CURG (ca dintr-un izvor) ca de
la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales, ÎN
PRIMUL RÂND SĂ VINDECĂM IZVORUL
RĂULUI, ca să se poată bucura de sănătate
capul şi tot restul trupului. Prietene, zicea el,
SUFLETUL SE VINDECĂ CU INCANTATII
(DESCANTECE). Aceste incantatii sunt
vorbele frumoase, care ne fac să se nască în
suflete întelepciune. Odată ivită această şi,
dacă stăruie, e uşor să se bucure de
sănătate şi capul şi corpul. Când mă învăta
leacul (farmecul) şi incantatiile spunea : Să
nu te înduplece nimeni să-i tămăduiesti
capul cu acest leac, dacă nu-ţi încredintează
mai întâi sufletul ca să i-l tămăduiesti cu
ajutorul incantaţiei, iar acum, zicea el,
aceasta e cea mai mare greseală a
oamenilor: că unii medici să caute în chip
deosebit o vindecare sau cealaltă (a
sufletului si a trupului). Şi mă povătuia
foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de
nimeni, oricât de bogat, dintr-un neam ales
sau oricât de frumos ar fi, să fac altfel. Deci
eu, pentru că i-am jurat şi sunt nevoit să-i
dau ascultare, îi voi da în adevăr ascultare.
Şi dacă vrei-potrivit poveţelor străinului să-
mi încredinţezi sufletul tău, pentru a-l vrăji
cu incantatiile (epodele) tracului, îti voi da şi
leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu
nimic, scumpe Cormide” (101-102). (469-399
î.d.Hr.)
Din cele înşirate aici s-a putut lesne observa
că e vorba de jurământul medicilor din
scoala zamolxiană. Din citatul de mai sus
reiese că folclorul daco-român în ceea ce
priveste incantaţiile (epodele) sau
descântecele e atestat în vremea lui Zamolxe
şi înainte de Socrate. Acele „vorbe
frumoase”, cu care medicii daci refăceau
moralul pacienţilor erau descântece
verificate, din care multe se păstrează până
azi.
Prin urmare literatura populara daco-română
începe înainte de tracul Socrate (v.
Fontes,I,101-102), (469-399 î.d.Hr.).
JURĂMÂNTUL LUI SOCRATE
Iosif C-tin Drăgan, la „Al XV-lea Congres de
ştiinte istorice”, tinut la Bucuresti, în 1980
între 16-17 august, arăta :
„Cultura si civilizatia dacă au ajuns la un
foarte înalt nivel de dezvoltare (…). Tracii
cultivau astronomia, matematica, medicina.
Platon îi considera pe medicii traci superiori
medicilor greci, deoarece, scria el înainte de
a îngriji trupul, si boala, ei îngrijeau sufletul,
expresie sub care cred că trebuie să
întelegem sistemul nervos. În orice caz e
vorba de o conceptie medicală foarte
modernă” (Noi tracii,1980, octombrie,p.3).
În legatură cu această psihoterapie, înainte
de a se administra pacientului
medicamentele (farmecele propriu-zise),
amintim că în Creştinism se mentionează
Mărturisirea şi iertarea păcatelor, vindecarea
sufletului uman. „Preotul ca medic sufletesc
trebuie să cunoască :
1. Boalele sufleteşti ale pacienţilor în general
şi în special, adică păcatele în formele şi
apariţiunile diverse.
2. Izvoarele şi cauzele păcatelor, izvoarele
păcatelor sunt:
- slăbiciunea cărnii,
- întunecarea mintii
- răzvrătirea voiei .
Cunoscând doctorul spiritului, boala
sufletească, izvorul şi cauza ei, să deştepte
mai întâi în cel bolnav prin motive puternice,
dorul de însănătosire, de indreptare iar după
aceea să-i dea la îndemână mijloacele
corespunzătoare pentru redobândirea
sănătăţii şi să-l conducă de a întrebuinţa
aceste mijloace şi a conlucra cu mijlocul
dumnezeiesc (teuenergia) la îndreptarea sa”
(Am citat din Liturgica Bisericii Ortodoxe de
Vasile Mitrofanovici s.a.,
Cernăuti,1929,pag.814).
Acestea sunt de fapt metodele medicilor
zamolxieni, care erau doctori sufleteşti şi
doctori trupeşti , pe care creştinismul le-a
preluat şi le-a transmis doctorilor spirituali
ierarhie în general.
Reţinem mai întâi constatarea filosofului
Platon şi a înţeleptului Socrate, două
somităti ale culturii trace, şi anume, că
medicii traci strămoşii daco-românilor de
azi, ucenici ai şcolii zamolxiene erau
superiori medicilor greci; că medicii traci
predau ucenicilor lor leacurile după ce le
recitau incantaţiile (epodele); şi anume că
pregătiti pentru arta medicală înainte de a
profesa depuneau jurământul că vor ţine
cont de anumite îndatoriri profesionale
prevăzute în Codul Belaginelor (Legilor
Frumoase). Între acestea se stipulau mai
întâi psihoterapia pacientului, să nu caute
dacă bolnavul e sărac sau bogat, dacă e de
neam ales, dacă e frumos sau urât, „într-un
cuvânt să fie un medic ideal”.
Care era formula de care aminteste tracul
Socrate nu stim, dar prezentăm aici
JURAMANTUL LUI HIPOCRAT (460-375
î.d.Hr.) pe care îl prestează la începutul
carierei lor medicii din întreaga lume şi
astăzi. Cităm :
„Jur pe Apollo medicul, pe Asclepios, Higia
şi Panaceea şi iau ca martori pe toti zeii să
respect după puterea mea, următorul
legămant : Să preţuiesc ca şi pe părintii mei
pe cel care m-a învătat această artă, să
trăiesc în comun cu el, şi dacă e necesar să
împart şi bunurile mele cu el; să-i consider
copiii ca pe proprii mei fraţi, să-i învăţ
această artă, dacă ei astfel doresc, fără plată
sau vreo promisiune scrisă, să împărtăşesc
fiilor mei şi învătătorului care m-a învăţat pe
mine şi discipolilor care s-au legat ei înşişi
şi au fost de acord cu regulile profesiunii, iar
numai acestora, perceptele şi învătăturile.
Voi prescrie tratamentul pentru binele
bolnavilor mei după cum capacitatea şi
priceperea ŞI NICIODATĂ NU VOI VĂTĂMA
PE NIMENI. Ca să fiu pe placul cuiva, nu voi
prescrie un medicament ucigător şi NU VOI
DA UN SFAT care să-i cauzeze moartea, NICI
NU VOI DA VREUNEI FEMEI un pesar pentru
a-i provoca avortul. Îmi voi păstra puritatea
vieţii mele şi a artei mele. Nu voi tăia ca să
scot pietre, chiar la bolnavii la care boala se
manifestă. Voi lăsa această operaţie să fie
făcută de cei ce practică aceasta (specialistii
în această artă). În fiecare casă în care
ajung, voi intra numai pentru binele
bolnavilor mei, ţinându-mă departe de orice
ademenire şi mai ales de plăcerea dragostei
cu femei sau cu bărbaţi, fie ei liberi sau
sclavi. Tot ce pot să aflu (poate să-mi ajungă
la cunostinţă), în timpul exercitării
profesiunii mele, sau în afara profesiunii
mele sau în relatiile zilnice cu oamenii, ceea
ce nu ar trebui răspândit, voi păstra ca taină
şi nu o voi destăinui niciodată. DACA VOI
PĂSTRA ACEST JURĂMÂNT DE CREDINTĂ,
SĂ MĂ POT BUCURA DE VIAŢĂ ŞI SĂ-MI
POT PRACTICA ARTA, RESPECTAT DE
TOTI OAMENII ŞI DE-A PURURI, iar dacă îl
voi nesocoti sau îl voi încălca, soarta să-mi
aducă doar nenorociri”
(Viorica Dănilă, Engleza pentru medici, ed.II,
Ed. Medicala, Bucuresti, 1981, p.17-20).
După ce am prezentat asa-zisul jurământ al
lui Hipocrate, prestat şi azi de medicii din
întreaga lume, să vedem când a trăit
Hipocrat din Cos. Hipocrate a trăit
„aproximativ între anii 461-377 î.d.Hr.”, deci
la un secol după Pitagora , Platon si Socrate.
Platon a trăit între „aproximativ între anii
427-347 î.d.Hr.
Socrate între anii 469-399 î.d.Hr.
De fapt Platon a fost discipolul lui Socrate.
Dacă asa stau lucrurile, apoi jurământul
depus de Socrate către medicul trac „unul
din ucenicii lui Zamolxis”, era un jurământ
geto-dac, zamolxian. De jurământul lui
Hipocrate nici Platon si nici Socrate nu
amintesc, şi chiar trag nişte concluzii şi
anume că „medicii greci nu se pricep la cele
mai multe boli” (Fontes,I,101-102). Nu
cunoastem formula jurământului lui
Zamolxis, dar comparând cele spuse de
Socrate, cu textul jurământului lui Hipocrat,
care e în uz si azi, tragem concluzia că:
Cultul lui Zamolxe ca legislator si rege, era
pe întregul teritoriu tracic.
Grecii au făcut din Zamolxis un sclav al lui
Pitagora. Herodot însă, ca un scriitor corect
a scris : „Mie mi se pare că Zamolxe a trăit
cu mult înaintea lui Pitagora”.
Jurământul lui Hipocrat din Cos nu e altceva
decât jurământul medicilor daci, zamolxieni,
la care Hipocrat el însuşi trac şi urmaşii săi
au adaugat numele zeilor APOLLON,
ASCLEPIOS, HIGIA şi PANACEEA.
Enumerarea zeilor astăzi e o simpla formă, o
scară pe care s-a ajuns la DOCTORUL CEL
MARE, LA ISUS HRISTOS, a cărui teuenergie
a înviat chiar mortii, ca Fiica lui Iair, Lazăr
s.a.
ASCLEPIOS
Asclepios a fost fiul lui Apollo provenit din
uniunea cu Coronis (sau Arsinoe). În timp ce
Coronis era însărcinată cu Asclepios, ea s-a
îndrăgostit de Ischis, fiul lui Elatus. Conform
tradiţiei, s-a căsătorit cu Epiona, de unde au
rezultat: Igiena, Meditrina, Panaceea, Aceso,
Iaso, Aglaia şi trei fii: Machaon, Telesphoros
şi Podalirius. De asemenea, a mai avut un
fiu, Aratus, cu Aristodama.
Asclepios este un premergător al medicinei.
Tatăl său l-a dat în grija Centaurului Hiron
care i-a împărtășit secretele taumaturgiei cu
ajutorul cărora, mai târziu Asclepios avea să
anihileze durerile pacienților săi sau să
izbutească regenerarea părților afectate de
boală. Totodată Centaurul l-a inițiat în
sistemul de utilizare a plantelor medicinale.
Taumaturgia reprezintă abilitatea sau
puterea de a face minuni. Concept de bază
în filozofia iudaică, cel puțin așa cum e
aplicată în Cabala. Taumaturgia, este o
pretinsă putere de a face minuni; magie.
Provine din cuvântul francez thaumaturgie,
care la rândul lui provine din grecescul
thaumatourgia.
Taumaturgia este o ramură a magiei,
consacrată artei magice de a produce
miracole, reducându-se uneori la minunea
învierii morților. O formă de tehnică
medicala se consacră vindecării prin
atingere, de obicei cu mâinile(«prin puterea
mâinilor»); miturile specifice o atribuie
medicilor-preoți egipteni, lui Askelepsios și
mai târziu, lui Isus Christos, în împrejurări
speciale, și unora dintre Apostolii creștini.
Își practica sistemul de vindecare noaptea,
în Epidaur folosind câine, grăsime și șarpe
izbutind și vindecări mirculoase. Succesele
lui medicale l-au făcut de la o vreme să învie
și morții ceea ce l-a supărat pe Zeus, care l-a
omorât fulgerându-l.
În Iliada Asclepios nu era venerat ca zeu al
medicinei ci era considerat un medic care își
învățase arta de la Centaurul Hiron și care
era tatăl celor doi vestiți vindecători
Podaleirios și Mahaon.
Templele ridicate în onoarea lui Asclepios
erau niște clinici medicale, toți preoții
slujitori fiind și medici. Sanctuarul principal
se afla în Epidaur. Imaginile plastice îl
înfățișează ca un bărbat blajin cu barbă,
având întotdeauna alături un șarpe.
Caduceul, Toiagul lui Asclepios si Pocalul
Hygeei
Trei simboluri, reprezentând în aparenţă
acelaşi lucru:
Caduceul – (figura 7.1). simbolul zeului
ARMIS la daci (HERMES greci) (MERCUR la
romani), ocrotitor al comerţului şi al hoţilor.
Caduceul este intruchipat de 2 şerpi
încolăciti în jurul unui toiag ce prezintă în
partea superioară 2 aripi.
Simbolul este folosit în mod eronat de
anumite instituţii medicale în locul Toiagului
lui Asclepios (figura 7.2). Asclepios sau
Esculap este zeul medicinei şi este cunoscut
ca fiul al lui Apollo. Se spune despre
Asclepios că ar fi fost educat în arta
vindecării prin medicină de către centaurul
(bust de om pe un corp de cal) Chiron.
Asclepios ar fi fost, conform mitologiei
greceşti, medicul argonauţilor, atât de
priceput în arta vindecării încât putea aduce
la viaţă morţii.
Se mai spune despre Esculap că avea 3
fiice: Meditrine, Hygeia şi Panacea,
simboluri ale medicinei, igienei şi vindecării.
De la Hygeia vine cel de-al treilea simbol al
medicinei – Pocalul Hygeiei ( figura 7.3 ),
simbol al vindecării şi regenerării.
HIPPOCRATE
Hippocrate din Cos, cel mai vestit medic al
Greciei antice, considerat “Părintele
Medicinei”, s-a născut în jurul anului 460
î.Chr. pe insula Cos (Arhipelagul insulelor
Sporade)) şi a murit către anul 370 î.Chr. în
localitatea Larissa din Tessalia. Numele lui
este legat de Jurământul lui Hippocrate, un
adevărat codice moral al unui medic în
exercitarea profesiunii sale, jurământ prestat
şi în zilele noastre în multe universităţide
absolvenţii facultăţilor de medicină.
Născut într-o familie ce aparţinea cultului lui
Esculap (gr. Asclepios), zeul grec al
medicinei, Hippocrate învaţă medicina
sacerdotală şi anatomia de la tatăl său,
Heraclide. Părăseşte insula sa natală şi
cutreieră ţinuturile Greciei antice, Tracia,
Tessalia şi Macedonia ca medic itinerant,
dobândind o solidă reputaţie ca practician.
În jurul anului 420 î.Chr. se întoarce la Cos,
unde fondează o şcoală pentru viitori
medici. Mai târziu va înfiinţa o altă şcoală în
Tessalia, unde îşi va sfârşi zilele la Larissa
către anul 370 î.Chr.
Prin observaţiile făcute asupra
manifestărilor bolilor şi descrierea lor
amănunţită, precum şi prin încercările de a
explica procesele patologice pe baze
naturale şi raţionale, Hippocrate a contribuit
– în limitele posibilităţilor din vremea sa – la
eliberarea medicinei de superstiţii şi
misticism. Din cele peste 70 de lucrări care i
se atribuie – cuprinse în Corpus
Hippocraticum din biblioteca renumitei şcoli
de medicină din Cos – probabil doar şase îi
aparţin cu siguranţă lui.
În capitolul “Aerul, Apa şi Locurile” nu se
mai discută rolul zeilor în apariţia bolilor, ci
se descriu cauzele demonstrabile ştiinţific,
în “Prognostic, Prognoză şi Aforisme”
expune opinia revoluţionară pentru acel
timp, după care, un medic, prin observarea
unui număr mare de cazuri, poate prevedea
evoluţia ulterioară a unei boli. Idea unei
medicini preventive apare pentru prima dată
în “Tratamente” şi în “Tratamentul Bolilor
Acute”, în care discută influenţa unor factori
ca vârsta, regimul alimentar, modul de viaţă
şi clima asupra stării de sănătate.
În lucrarea asupra epilepsiei, numită “Boala
sfântă” (lat. Morbus sacer) întâlnim
informaţii asupra anatomiei corpului
omenesc şi se consideră că epilepsia ar fi
datorită unei lipse de aer în urma unei
incapacităţi a venelor de a transporta aerul
la creier. În ciuda argumentaţiei considerată
astăzi naivă, important este faptul că
Hippocrate vede cauza acestei boli într-o
turburare a funcţiei creierului.
În stadiul de dezvoltare a cunoştinţelor sale,
Hippocrate nu a putut fi la adăpostul unor
erori inerente epocei în care a trăit. Astfel în
concepţia sa, pe care azi am numi-o “teorie
umorală”, Hippocrate recunoştea existenţa a
patru umori: sângele, flegma sau limfa,
fierea galbenă şi fierea neagră; un
dezechilibru între ele ar produce boala sau
ar antrena moartea. A formulat ipoteza
localizării proceselor psihice în creier. A
distins gândirea (pneuma logistikon) de
trăiri şi a asertat că există fluide vitale.
Hippocrate, recunoscut ca bun practician, a
făcut şi o serie de inovaţii medicale. În
chirurgie a pus la punct un aparat de
trepanare a craniului, în ortopedie a
construit un scaun special pentru reducerea
luxaţiilor şi fracturilor.
Alfabetul AA

Figurină de lut ars reprezentînd o

zeitate-pasăre fără chip, Turdaş,
Transilvania (pe rîul Mureş, între Simeria şi
Orăştie, România), c. 5.500 BC
Această mică figurină din lut ars de la
Turdaş, Transilvania, România, de peste 5
milenii BC ne arată un lucru care se repetă
pe zeci de mii de figurine, vase, ştampile,
încrustări în piatră şi os din Paleoliticul
Superior şi din Neolitic. Pe gîtul zeiţei-
pasăre fără chip se vede un V, adică un
unghi, o acţiune orientată în jos. Orientarea
de sus în jos este sugerată de realitatea
verticală a figurinei. Un alt V, orientat
simetric faţă de primul, de jos în sus, se
opune acţiunii ce vine de sus în jos. Pe
umărul stîng al figurinei a fost încrustat un V
orientat spre dreapta, iar pe cel drept unul
orientat spre stînga. Cu semnele simple de
pe tastiera modernă a calculatorului acest
mesaj “simetric” poate fi scris astfel:
V
> <
L
Noi propunem următorul algoritm de citire a
textului incizat pe figurina de la Turdaş,
algoritm care este în armonie cu principalele
mituri ale omului:
V – o acţiune de Sus, a Cerului;
L - o acţiune de jos, sau reacţiune a Gliei, a
Pămîntului;
> – o acţiune a stîngii, a inimii, a sufletului, a
vitalului;
< – o reacţiune a dreptei, a minţii, a
spiritului, a bitalului;
 Splendidă figurină de lut ars de la
Vinca, Yugoslavia, pe Dunăre, care poate fi
“citită” cu ajutorul algoritmului de mai sus.
5.500 ani BC. Meşterul care a făurit-o
cunoştea meandrul pe care îl regăsim şi pe
figurinele de la Mezin. Chevronul din 6
semne V din partea de jos a figurinei va
domina peste 1500 de ani desenul geometric
al figurinelor de Cucuteni.
Micile figurine de la Vinca şi Turdaş
demonstrează că popoarele urbanizate ale
antichităţii (sumerienii, egiptenii, indienii,
grecii, chinezii) nu sînt creatorii miturilor
despre Creaţie. Multe mii de ani înaintea
Sumerului, în Europa de sud-est, în bazinul
măreţ al Dunării de mijloc şi de jos, se ştia
de Cer şi Pămînt (Glie) (an si ki – ziceau, de
pildă, sumerienii), de simetria acţiunilor şi a
reacţiunilor. Când Lao Tzu vorbea la c. 500
BC despre cei mai vechi oameni, el avea în
vedere pe Homo Geometricus, care a ajuns
în China (cultura “geometrică” Yangshao) pe
la 3500 BC.
Piramida lui Joser, creată de Imhotep pe la
2800 BC, este o acţiune uriaşă a omului
pentru a stimula o reacţiune pe măsură a
Cerului. Dar “ideea” realizării acestei
construcţii uriaşe o regăsim perfect
elaborată multe mii de ani înainte tot în
Europa de sud-est. Iat-o:
V
L
Cosmogonia Rig-Vedei se vede uşor în
simplele însemne geometrice ale lui Homo
Geometricus care a trăit paşnic în Europa de
sud-est şi Răsăritul Apropiat mult înaintea
indo-europenilor. Homo Geometricus ştia
încă la 27.000 ani BC de trinitate şi multiplii
ei. Ştiinţa lui Tales, Pytagoras sau
Parmenide, ciclurile vedice, armoniile
acţiunilor şi reacţiunilor taoiste, mitul despre
Ghilgamesh sau textele de dragoste ale
vechilor egipteni pot fi regăsite în semnele
lui Homo Geometricus, semne bazate pe
simetriile unghiului care nu aveau nevoie de
translator pentru a fi înţelese de vorbitorii
diferitelor limbi.
Ion Vartic a numit acest alfabet construit din
simetriile unui singur semn – AA (Angle
Alphabet) şi a propus o comparare între AA
şi HTML (cum se arată mai jos). AA poate fi
folosit cu usurinţă nu numai pentru
depozitarea primelor cosmogonii, ci şi
pentru a transmite mesaje utilitare, lucru
realizat în neolitic mai ales cu ajutorul
micilor ştampile din lut ars:

O ştampilă de la Sesklo, Grecia

confirmă folosirea unghiului orientat ca
modalitate de depozitare şi transmitere a
informaţiei în neoliticul timpuriu – c. 6000
ani BC
 O ştampilă de la Cucuteni,
România, cultura Cucuteni A, arată că omul
neolitic folosea şi pe la 4300 BC alfabetul AA
pentru a depozita şi transmite informaţia.
Asemănarea dintre aceste două vechi
ştampile, vine să confirme încă o dată faptul
că strămoşii noştri Pelasgi au fost primii
locuitori ai Greciei, aşa cum istoricii antici
greci ne relatează. Acest fapt este susţinut şi
de A. Jarde : “Asupra istoriei primitive a
regiunilor care vor forma Grecia, grecii înşisi
nu ştiu nimic. Pînă în prezent, solul grec n-a
scos la iveală nici o urmă materială a
paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din
Grecia sunt tracii – pelasgii – , aparţinînd
timpului neoliticului.”
O altă incizie, mult mai veche decit Revoluţia
Neolitică, arată că Homo Geometricus
cunoştea perfect algoritmul AA chiar şi în
mileniul 11 BC. Repetăm aici incizia în os de
cal de la Cuina Turcului unde se vede
unirea celor patru feluri de V intr-un romb
“plin” cu zece linii paralele puse în creştere-
descreştere simetrică:
Şi scrierea de pe acest os de cal de la Cuina
Turcului poate fi reprezentată cu ajutorul

instrumentelor simple ale

unei tastiere astfel::
V
<>
L
Acţiunea Cerului, reacţiunea Pămîntului,
polarizarea Minţii şi a Inimii (sau stîngii şi
dreptei) au creat rombul, simbolul naşterii
sau al renaşterii.
Acum sîntem pregătiţi pentru a citi cu AA
mesajul de pe figurinele de la Mezin care au
o vechime extraordinară – 18.000 ani BC,
comparind textul de la Mezin cu modelul de
limbaj HTML. Rezultatul cercetarii a întrecut
toate aşteptările: Homo de Mezin scria cu
acelaşi alfabet HTML-izat ca şi omul de
Cuina Turcului, Schela Cladovei, Lepenski
Vir, Sesklo, Starcevo, Karanovo, Vinca,
Turdaş, Rast, Hamangia, Gumelniţa sau
Cucuteni.
<HTML>

<HEAD>
<TITLE></TITLE>
<META content=”">
<META content=”">
<META content=”CuteHTML”>
</HEAD>
<BODY BGCOLOR=”#FFFFFF”
TEXT=”#000000″ LINK=”#0000FF”
VLINK=”#800080″>
<!–Don’t forget to add your FREE HitBOX
statistics to your web page. To do so, click
on Tools\Online Services\Add statistics…–>

</BODY>
</HTML>
Să comparăm, deci, textul de la Mezin cu
schema unui HTML (Limbajul de Marcare a
HiperTextului), care “este un set de reguli
utilizate pentru formatarea unui document
Web”, dar şi cu un limbaj procedural de tipul
Microsoft Word. Să vedem cum textul de la
Mezin foloseşte AA atît pentru a formata
documentul, cît şi pentru a-l umple cu
informaţie.
V <HTML> Acest mesaj este transmis din
Cer în limbajul zeiţelorV
> <
L <HEAD> Acest mesaj este scris cu AA
(Angle Alphabet)V <TITLE> Omul este o
acţiune a Cerului
V
>>> <<<
L
V
V
<BODY>
Viaţa apare ca luptă, armonie, pace,
polarizare a patru elemente: Cer, Pămînt,
Suflet, Spirit. Un fizician atomist modern ar
scrie în loc de Cer, Pămînt, Suflet, Spirit –
Sus, Jos, Stânga, Dreapta. Acţiunile şi
reacţiunile acestor patru forţe crează
Rombul, locul unde noua viaţă apare pentru
“to be or not to be”. V-ul care urmează după
structura rombică de la Mezin ne sugerează
că destinul viitorului om este protejat de
Cer. În fine este sugerată calea de naştere a
omului:
\ / </HTML> sfârşitul mesajului – omul se
naşte pe această cale: \ /
Lectura noastră este, desigur, o ipoteză.
Omul modern, mai ales cel euro-atlantic,
este atît de legat de forma verbală, fonemică
a unui alfabet încît orice limbaj matematic
sau geometric îl sperie încă din primii ani de
şcoală. Şi, totuşi, analiza atentă a mii şi mii
de încrustări paleolitice şi neolitice arată că
Homo Geometricus a folosit în Europa de
sud-est un alfabet perfect pentru
comunicarea şi depozitarea informaţiei vitale
pentru fiinţarea sa. Logica acestui om era
perfectă şi credinţa noastră sinceră este că
Homo Geometricus a fost un om desăvîrşit
şi sub aspect fizic, şi sub aspect moral, şi
sub aspect spiritual.
 Acest ou neolitic cucutenian
(Petreni, W Ucraina, c. 4000 BC) care se
duplică păstrînd unde de “trei linii” arată cît
de spectaculoase au fost cunoştinţele lui
Homo Geometricus, cunoştinţe la care vom
reveni în “Dicţionarul de AA” folosit de
Homo Geometricus.
Atunci cînd nu-şi cioplea chip el se proteja
de reacţiunile care l-ar fi putut anihila.
Atunci cînd nu depozita iluziile şi “faptele
sale”, el păzea vitalul său firav de acţiunea
nimicitoare a oceanului de iluzii (noi numim
acest fenomen uman cu termenul bital) pe
care spiritul uman îl crează cu uşurinţă.
Atunci cînd păstra cu fermitate credinţa în
necesitatea armonizării acţiunilor Cerului şi
Pămîntului cu decizia omenească ce se
realizează prin Suflet şi Spirit (Inimă şi
Minte), acel om căuta de fapt să stea modest
în trinitatea Cer-Om-Pămînt în care s-a
întîmplat să apară de la sine.
 Acest superb vas de pe Dunăre
(Gumelniţa, România, 4500 BC), dotat cu
două gîturi foarte diferite ne vorbeşte despre
furtunile care destramă ordinea şi despre
ordinea care îngheaţă furtunile. Dar despre
reţele de Net vom vorbi mai jos.
Homo Geometricus nu a folosit arme pentru
a-şi ucide semenii, nu a trăit în comunităţi
mari care ar fi creat conflicte şi între oameni,
şi între om şi natură, nu a avut nevoie de
arhive uriaşe pentru a depozita faptele
regilor, a reînoit mereu istoria şi creaţia în
baza unor cunoştinţe deosebit de profunde
despre Sine, Pămînt şi Cosmos. Puţinătatea
mijloacelor materiale de care s-a folosit acel
om nu este un indiciu că el ar fi fost primitiv
şi subdezvoltat. Dimpotrivă, tocmai acest
lucru demonstrează că el era un om deplin şi
că trăia în armonie cu semenii săi, cu
Pămîntul şi cu Cosmosul. Vechile mituri,
legende şi poveşti, textele primilor filosofi
sau cosmogonii ne relatează cu lux de
amănunte tocmai istoria acestui om.

Pe această ştampilă de Cucuteni s-

a imprimat necesitatea imperioasă a
balanţării acţiunilor şi reacţiunilor omeneşti.
Orice curgere îşi are meandrul său, orice
furtună este potolită de necesitatea tihnei,
orice tihnă va fi zguduită de inevitabile
vârtejuri. Autorul acestei cărţi este ferm
convins că această cunoaştere este una din
cele mai vechi şi omul modern ar trebui să-şi
scoată pălăria în faţa lui Homo Geometricus.
Multe mii de ani înaintea Sumerului, oamenii
din Vechea Europă cunoşteau simetria,
vorbeau de Cer şi Pămînt, de Suflet şi Spirit,
de echilibrul necesar al acţiunilor şi
reacţiunilor, de polarizarea acţiunilor şi
reacţiunilor care aduc în ciocul zeiţelor-
păsări naştere şi chiar renaştere, de
conflictele care aduc moarte şi anihilare, de
necesitatea balanţării acţiunilor şi
reacţiunilor, de necesitatea consultării
Cerului şi Pămîntului în vederea luării unor
decizii corecte acum, în clipa fiinţării. În
18.000 ani BC locuitorii unui sat paleolitic de
pe rîul Desna din Ucraina au scris cele
spuse mai sus cu un simplu alfabet din
unghiuri simetrice şi bucuria scrierii lui cu
semnele simple ale unei taste nu ruşinează
finele acestei file scrise cu instrumentele
Revoluţiei Informaţionale
V
V
> <
L
V
>>> <<<
L
V
V
\/
Andrei Vărtic, O istorie geometrică a lui
Hommo Sapiens
 Tăbliţele de la Sinaia

Alfab
ete folosite de geţi pe tăbliţele de plumb
 O parte din alfabetele geţilor şi . . .
inspiraţiile altora
Alfabetul latin
O parte din semnele folosite de geţi în scrierile
lor de pe tăbliţele de plumb aflate în
prezent în mare strînsoare la Institutul de
Arheologie Bucureşti.
Semne din scrierea cretană liniar B pe la 1500-
1300 î.e.n. a căror valoare fonetică nu o
cunosc.
Semne folosite de plutaşii de pe Bistriţa pe
la 1880, pentru crestarea lemnelor!
Alfabetul ,,chirilic” aşa cum l-au folosit rumunii
timp de peste 3000 de ani.
Alfabet ionian folosit în secolele Vlll – Vl î.e.n.
Alfabet beoţian folosit în secolul Vl î.e.n.
Alfabet grec modern.
Alfabet folosit de secui pe la 1200.
Niscaiva rune maghiare folosite pe la 1500 în
Transilvania şi Ungaria!
O parte din runele goţilor folosite începînd cu
secolul lV.

În anul 1597, belgianul Bonaventura Vulcanius

a scris în latină lucrarea Despre literele şi
limba Geţilor sau Goţilor tipărită la
Bruxelles, ajunsă şi pe plaiuri mioritice la
Academia Română pe la anul 1900,
publicată parţial în revista Getica tom 1, nr.
5-6, anul 2005 p. 161-189, de unde dau
cîteva extrase.
prea învăţatului bărbat
BON. VULCANIUS
editor
Naso, locuitor al pămîntului tomitan
A învăţat să introducă în versuri romane cuvinte
barbare
Iar tu, Vulcanius, scoţi la iveală din ţinutul
îngheţat
Pe geţi, pentru ca neamul latin să le înveţe
cuvintele,
Se întîmplă strămoşului nostru ceea ce nu s-a
întîmplat nimănui
Să dea cuvintelor latine sunet hiperborean
Nici nu putea face ceea ce odinioară a făcut
Naso,
Decît cel ce are inima şi sufletul lui Naso.
Din textul publicat de revista Getica, am
reprodus pasajele de mai jos pentru că le
consider mai mult decît acuzatoare faţă de
cei care ne-au falsificat cu bună ştiinţă
limba, istoria şi cultura strămoşească.
,,Rămâne ca eu să adaug câteva
consideraţii despre limba getică, despre
care aproape că nu se găsesc nimic arătat
în monumentele literare, chiar dacă
Iohanes cel Mare Gotul, arhiepiscop de
Upsala, în a sa Istorie a goţilor şi suconilor
ne-a arătat literele getice, ale căror forme
de deosebită mărime mărturiseşte că stau
la goţi sculptate în peşteri şi morminte, pe
pietre care, fie înainte de potop, fie puţin
după aceea, au fost ridicate de puterea
giganţilor, aşa încât, poate cu mult înainte
de invenţia literelor latine şi înainte de a fi
ajuns Carmenta din Grecia la gurile Tibrului
şi pe pământ roman cu Evandru, după ce
au fost alungaţi băştinaşii şi înainte de a fi
învăţat pe acest neam înapoiat obiceiurile
şi scrierea, geţii şi-au avut literele lor….
(Îi aminteşte pe Iordanes, Ulfila şi
Ricobaldus din Ferrara care au scris în
gotă) Iar eu, slavă acestor autori, aş putea
socoti că folosirea literelor getice a existat
la geţi înainte de venirea lui Ulfila, dar că a
devenit cunoscută romanilor pentru prima
dată prin Ulfila, ca unul care a tradus în
limba gotică sfânta Biblie…Cele mai multe
litere ale geţilor seamănă cu literele
greceşti, cu care au avut şi limba
amestecată… Despre această limbă a
geţilor au ajuns până la mine nişte file rupte
din bibliotecile belgice publice, ca nişte
rămăşiţe dintr-un naufragiu… Dar oricât de
mare este asemănarea dintre această
limbă getică şi vechea teutonică se simt
totuşi deosebirile, mai ales în denumiri…
Dar a căuta aceasta în toate şi a voi să
reducă toate cuvintele, fie getice, fie gotice,
la teutonică(aşa cum caută să
demonstreze Goropius) înseamnă a-ţi bate
joc de muncă…Nu ştiu dacă acest
Antonius Schoonhovius să-l numesc sau
nu autorul comentariului despre limba
getică. Dar, oricine a fost merită desigur
laudă şi gratitudine pentru cel ce se mişcă
uşor în domeniul scrierii getice şi în
redarea ei corectă ca şi în greacă, latină şi
ebraică…Am socotit că trebuie să vă ofer şi
să vă dedic, iluştri şi prea însemnaţi
 bărbaţi, această osteneală depusă de mine
întru arătarea limbii getice, necunoscută
până acum, împreună cu o mostră de
diferite limbi care are o afinitate cu gotica
sau cu teutonica noastră…”

Tăbliţă 1. Tăbliţă necitită, turnată pe la 1600-

1550 î.e.n. după întoarcerea

geţilor din Misia, teritoriu vecin în partea de

vest cu Troia. ,,Vizita” lor pe aceste
meleaguri s-a datorat explozie de la
Santorini din anul 1645 î.e.n. care a produs
timp de peste 10 ani o răcire catastrofală a
 Europei. Pentru ei singura salvare a fost
migrarea către sud iar acest popas a durat
cam 50 de ani. O parte dintre ei au răams
în continuare formînd regatul Mesia sau
Masa amintit în documentele hitite din
secolele XVl-Xlll.

T 2 Turnată pe la 550 î.e.n. ZAMOLSXOI

DEGE(dece: zece) OAMO(mamă, a

îngriji ca o mamă) I(i: a merge) NEO(nouă)

SCUTE(scuti: a proteja) ODIE(odie:
duşmănie) LIO FUO(a fi) A OI(oi) SI
OGAREI(ogari: câini de vânătoare)
MAS(mas: adăpost) ODIE(odie: scârbă)
DOI SAI(săi: cai sperioşi). MOI(obosiţi)
ATINDI(întinde) OERIO(oieri) DEGE(zece)
DODEO(a se porni, a dădea) GATO(gata)
SO IASO(a ieşi). NIO(ne, noi) SOIE(soi: a
dormi) FIO(a fi) A REIPI(răpi: a fura). SO
DEGERA(digera: a înghiţi) TUPI(tupi: a
ascunde) IDIE(gând) SOI(soi: a dormi)
DOA(două) OI. SIO(sii: a fi)
EGEIPTIO(Egipt) NO(nu) EDO(ede: a
răspândi, a cunoaşte) OI ILOZEI(ilizie:
ruşine, bătaie de joc) BOINDOL(bolând:
smintit) LOUA(a lua) MI (mie)
PIETAGORIO A TEGIO(tigi: a ascunde, a
tivi) ZAMOLXOI OSIA(osi: a se întări ca
osul, puternic). GENIE(gena: răutate)
BEZIKIOI(bezevenchi: pungaş) ASO(asa:
ocolo) LOSEI(a lăsa) FOGIO(a fugi)
GE(ge: sacru) KEPRITILE (căpriţele)
NO(nu) SOI(soi: a dormi) TO(tu) SOI(soi: a
dormi) LO OI ESO(a ieşi) ON(on: a
strânge) TAGOI(tagă: a nu recunoaşte)
PIETAGORIO. OI LO NOI PIO(piu:
credincios, preot) TRABELI(trebălui: a face
 treabă) TEASIO(teşi: a uniformiza). ON(on:
rude, însoţitori) TOIRNA(a întoarce)
SOE(soi: a dormi) ON (on: neam, a însoţi)
TOI(toi: ceartă) PA MOI(mie) LOA(a lua)
SOT(soţ, însoţitor) A LOI ILO
SCIITEO(scitul) I(i: a alerga)
OKOIRA(ocăra: a certa) FIO(a fi). ORI
NO(no: uite!) RIPI (răpi: a a fura) NO(nu).
NO(nu) FE(a face) TIO(cuvânt cu care se
alungă animalele) KRIS(cris: critică,
judecată) ADIE(adie: bătaie uşoară a
vântului). DOSESI(dusăşi) ROPO(răpăi: a
bate toba) ON(on: rude) IO DOI(a da) LO
RODIEO(rodie: sărbătoarea zilei de
naştere) ZIO(zi). IOI(Mîntuitorul) = M (mato:
ocrotitor) = P(piu: credincios) =
SB(Sabelio). Pe soclu ABA(aba: bătrân)
RISO(rizui: a face un şanţ mic în lemn sau
metal) ZAM-XOI.
Zamolxei avea zece oi pe care le-a dat nouă să
le păzim de duşmani ca o mamă, ogari răi
precum şi doi cai sperioşi pe care îi ţinea
într-un adăpost simplu. Oierii s-au întins
pentru odihnă iar zece oi dădeau gata să
iasă. Noi dormeam cînd s-a făcut hoţia.
 Când somnul ne-a înghiţit mintea, două oi
au dispărut.
Când am fost în Egipt, aminteşte cu sfială
Zamolxei nu am distrus turma de oi ca un
nebun aşa cum m-a luat cu neruşinare
puternică Pitagora, ascunzându-şi faptele.
Din răutate acest pungaş a lăsat ocolul
deschis să fugă căpriţele sacre cînd el
dormea. Nu eu dormeam! Oile lui au ieşit
fără a fi însoţite dar Pitagora nu
recunoaşte. Dar la noi preoţii trebăluiesc
împreună. Cînd ne-am trezit din somn cu
însoţitorii, eram în mijlocul unui scandal cu
bătaie iar soţul meu Ili Scitul a fost gonit şi
certat pentru că a făcut fapta. Dar uite, nu
el a furat. Nu fă critică cu adieri de vânt.
(Nu judeca după bătaia vântului!). Darul
făcut pentru rodie nu trebuie însoţit de bă-
tăile tobei. Sabelio este ocrotitorul
credincios al Mântuitorului. Rizuită(dăltuită,
scrisă) de bătrânul Zamolxei.

T 3 Turnată pe la 560 î.e.n. Stânga IP(ipui: a

face puieţi, a se înfrăţi din aceeaşi
tulpină) PETOS(pietos: evlavios, cucernic)
+ IM(im: pământ) SIO(sii: a fi).
TECAO(ticăi: a se frământa, a trudi)
SICI(seci: loc defrişat într-o pădure folosit
ca păşune sau ogor) I(i: a merge) IO
GIE(vie) ROP(răpi: a fermeca, a minuna) +.
MUSTEO(musti: a fi îmbibat cu un lichid
sau cu sevă) I(i: a alerga) IG(ig: a cerceta,
a boteza cu vin) IM(im: măsură) POI(poi:
pleavă de cânepă, mulţime) IP(ipui: a face
puieţi, a se înfrăţi) PEO(piu: credincios,
evlavios). SAI(săi: cai sperioşi, a sări)
ZAGI(a zace) + ILI(ili: a fi în frunte, a
străluci, a salva) STIO(a şti) EI ER(er: a
convinge, rugăciune, a da rod). ESI(a ieşi)
EG(eg: a strânge la grămadă, a boteza cu
vin) PORTIO(porţie: parte)
ILEO(Mântuitorul) IG(ig: a spune, a
cerceta) KABIRI (cabiri: cei mari; grup de 4
divinităţi pelasge preluate în religia grecilor
avînd un cult în insulele Imbros, Lemnos şi
Samotraches, descoperitorii metalurgiei,
populaţie getică din Asia Mică) LO ++
Dreapta LOSI(lozi: a glumi, a spune
snoave) ROI(roi: pui de căprioară) IGI(igi:
ochi, faţă, a privi, a scânteia) MINO (mânie:
supărare) SOG(sogi: a subţia, a rupe dintr-
un întreg). + ISC(isca: a apărea, a porni)
TIU(ţiu: vârf ascuţit de munte sau stâncă)
GODI(godie: mireasă în ziua întâi)
OI(uimire) ZOIN. ZAMOLXIO UE(uie: ulie)
I(i: a alerga) GAI(gai: pădure de şes)
TOG(tog: luminiş, adăpost în câmp)
SIG(sâc: a face în ciudă, înfruntare)
GIGOTIE(jigodie) SOI(soi: a murdări, jeg)
EP (ipui: a face puieţi, a se înfrăţi) TICO(tic:
râtul porcului, partea de dinainte încovoiată
în sus, a tălpilor saniei; ticăi: a se frământa,
a pune la cale o mişelie) PITAGO- RA.
SOEME(şoime: şoimane, frumoasele)
POPI (popi: a călugări, a păstori, a sprijini)
I(i: a merge) IZI(izi: a se aprinde, strălucire)
SAMOES(insula Samos unde s-a născut
Pitagora şi unde locuiau o parte dintre
cabiri) GI(gi: nobil, credincios)
MERMODAME (mirmidoni: pitici).
Stînga. Pământul care este pătruns de
veneraţie pentru puterea sfintei cruci a dat
pui(s-a înmulţit). Eu am mers plin de
nelinişte la neamul care trăieşte într-o mare
poiană din pădure să văd aievea minunile
crucii. Am alergat, am cercetat cu măsură
şi am botezat cu vin mulţimea înfrăţită ce
mustea de evlavie. Am făcut cu folos
rugăciuni cu sfânta cruce a
Salvatorului/Mîntuitorului pentru cei
speriaţi(chinuiţi de duhuri) care zăceau.
Toţi cabirii cînd au ieşit în poiană, au fost
cercetaţi şi botezaţi cu vin în credinţa sfintei
cruci a Mîntuitorului, ca un singur trup.
 Dreapta. Jignirea devine scandal când se
fac glume pe seama strălucitorului pui de
căprioară. Cînd sfânta cruce a apărut în
vârf de munte, Zoin ne-a dat minunata
cunună a miresei. Ca un uliu, Zamolxe a
alergat într-un luminiş de pădure şi i-a făcut
în ciudă acestei jigodii jegoase de Pitagora
care era înfrăţit cu râtul porcului(stătea
numai cu nasul pe sus). Micile şi
credincioasele zâne au mers pline de
strălucire şi au păstorit(au ajutat credinţa)
în insula Samos.

T 4 Turnată pe la anul 560 î.e.n. Stânga IG(ig:

a judeca, a privi, a străluci) SIO(a fi)
 ZOIN(divinitate)
Dreapta AG(ag: cinste, loc, a face) FE(a face)
AZ(az: eu, primul) D(dio: sfânt).
Aceasta este judecata lui Zoin. Cinstea te face
în primul rând sfânt. [Călăreţul get aduce
cinstire îngerului păzitor].
T 5 Turnată pe la 550 î.e.n. pentru că apar
imaginile lui Zamolxe şi Pitagora de pe T
2. AG(ag: loc, a săvârsi) SLII(slei:
obosire, vlăguire) E SAGEO(săgeac:
pirostrii pentru

foc) DAB + FI(fu) DUE(a duce) E

ADETE(adet: datină, obicei) OSI (osi:
tare ca osul, puternic) FI(a fi) EDO(ede:
a se înălţa, a judeca) SO IP(ipen: întreg,
sănătos). SEI(sâi: a fi) IO GEOI(gioi: vioi,
plin de viaţă) I(i: a merge, a alerga)
DUO(a duce) EDOC(edec: lucru necesar
într-o gospodărie) SOI(soi: neam, a
dormi) AG(ag: cinste, respect) SO. ISI(a
ieşi) GAIS(gaiţă: lampă simplă) SEI(sâi:
a se sfii) IOI(Mântuitorul) ARS.
DAGIE(dage: adunare) GATE(găti: a se
îmbrăca frumos, a se pregăti)
SOTISZ(sotişă: dans popular, melodie
după care se execută acest dans)
SEL(sel: torent, şanţ prin care se scurge
apa unui şuvoi). TITI(titii: a şopti)
PIO(preot, credincios) TEI(tei: a curăţa
teiul de coajă) I(i: a merge, a alerga)
DUGI(a duce) IO SALOT(salut: salvare,
bunăstare). LUO(a lua) TROPEU(tropez:
a suferi o înfrângere, a da greş)
SOE(soi: murdărie, a dormi) DUO(a
duce) EDI (ede: a se înălţa, a judeca).
OSO(osi: a se întări ca osul, puternic)
NOBALO SIA (sia: comandă ce se dă
unei ambarcaţiuni pentru a merge
înapoi) LOSIEO(lozi: a glumi) PIE(piu:
credincios) LIE(lie: minune) DIO(sfânt)
ZOEI ILO(ila: a înălţa, a salva)
DABO(cetate) GETO SOE(soi: neam, a
dormi) LO SARMISETUZO. Alfabet
 religios: COA(coa: trebuie să) I(i: a
merge) DIO(sfânt) BAICO MOI(moi:
căldare, gaură mare) EDI(ede: a aduce
mormanul) MITOC(mitoc: mănăstire
mică, loc de găzduire la o mănăstire) I(i:
a goni) DAB(cetate). Primele trei rânduri
nu au fost desluşite. În colţul stânga jos
sunt reluate imaginile lui Zamolxe şi
Pitagora.
După săvârşirea chinului(morţii), au fost duse
sfintele pirostrii ale cetăţii cum este datina
străbună pentru a fi înălţat întreg la ceruri.
Eu am fost vioi şi am alergat să-i duc cele
necesare cinstitului somn de veci. Am ieşit
şi plin de sfială am aprins candela
Mântuitorului(IOI). Mulţimea adunată s-a
îmbrăcat frumos şi a dansat cântînd ca un
şuvoi. Preoţii şoptind(spunând rugăciuni)
au curăţat pirostriile(de cenuşă) iar eu am
alergat să-i duc salvarea. Suferinţa şi
murdăria au fost luate şi duse la dreapta
judecată. Puternicii nobili glumind, au dat
comanda să se înalţe la credinciosul şi
minunatul sfânt Zoei să-şi doarmă somnul
de veci în Sarmisetuzo, cetatea geţilor.
 Baico trebuie să mergi fuga la sfîntul Zoei
pentru un adăpost a cenuşii tale în mitocul
cetăţii.
Constantin Olariu
Ariminia
CITATE
“Cel mai mare păcat al oamenilor e frica,
spaima de-a privi în faţă ş-a recunoaşte
adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai
el foloseşte.” Mihai Eminescu
“Strămoşii etnici ai românilor urcă neândoielnic
până în primele vârste ale Umanităţii,
civilizaţia neolitică română reprezentând
doar un capitol recent din istoria ţării”
Eugene Pittard
“În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai
mare ţară care se întindea din Asia Mică
până în Iberia şi din Nordul Africii până
dincolo de Scandinavia, ţara imensă a
Dacilor. Dionisie Periegetul, 138 dH,
“Concisa, pasionanta, captivant ilustrata”
“Locurile primare ale dacilor trebuie căutate,
deci, pe teritoriul României. Într-adevăr,
localizarea centrului principal de formare şi
extensiune a indo-europenilor trebuie să fie
plasată la nordul şi sudul Dunării.” Gordon
W. Childe
“Care a fost dialectul vorbit de vlahi? Filologii l-
au considerat ca fiind importat de la romanii
cuceritori. Nu este decât o aserţiune.
Idiomul vlahilor este acela al pelasgilor, el s-
a format de treizeci de secole. El a fost
vorbit şi în Munţii Pindului, cu mai mult de o
sută de ani înaintea cuceririi lui de către
soldaţii lui Traian. . . În Peonia, în
Pelasgonia, în Macedonia de Sus, pe care
Eschil o numeşte Pelasgia, în cantoanele
din Epir şi din Tesalia, ocupate de pelasgi,
dialectul vlah nu a fost împrumutat de la
stăpânii lumii. Dimpotrivă, romanii vorbeau
limba pelasgilor. . . Este evident că
descendenţii pelasgilor care locuiesc în
număr de mai multe sute de mii, în munţii
care au fost leagănul rasei lor antice, cei
care populează fosta Dacie, vorbesc încă
limba naţională, care în Italia a dat naştere
limbii latine. . . Nu ne mai este permis să ne
îndoim că naţiunile pelasgice nu au fost
poporul latin. Totul concură spre a dovedi că
dialectul lor a devenit limba latină. Este
incontestabil că pelasgii au contribuit la
fondarea Romei. . .Dialectul vlah preexistă.
Imediat după cucerirea romană, el s-a
revelat spontan în Dacia, în Panonia şi pe
Pind. . . A trebuit ca istoria să înregistreze
povestea despre colonii care au adus în
Dacia limba latină. În acest scop scriitorii au
inventat povestea sângeroasă a exterminării
naţiunii dace de către Traian”. – Felix
Colson, 1862
“… N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că ei
n-au avut o altă limbă proprie, care să fie
înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o
astfel de limbă pentru simplul motiv că Dacii
vorbeau latineşte.
Limba Dacilor n-a pierit. Ea a devenit în
Italia întai limba Romanilor care era o forma
literară a limbii Daciei, iar mai târziu limba
italiană; aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în
Franţa a ajuns întâi limba Galilor, iar cu
timpul limba franceză; în Spania ea a
devenit întai limba Iberilor, iar cu timpul
limba spaniolă, iar aici a devenit cu vremea
limba noastră românească.” – I. Al.
Brătescu-Voineşti, 1942
“Nu cumva noi nu putem “găsi” nici un cuvânt
dac care să fie ne-latin, ne-grec,
ne-german, ne-slav şi ne-maghiar, caz tipic
de orbire când nu se vede pădurea din
cauza copacilor?” Petre Morar, “Noi nu
suntem Latini, Latinii sunt noi”
“Analele Chinei păstrează amănunte despre
statutul şi mişcările triburilor pastorale, care
pot fi adeseori distinse sub denumirea vagă
de Sciţi sau Tărtari, succesiv vasali,
duşmani şi cuceritori ai unui mare
imperiu. . . De la vărsarea Dunării până la
Marea Japoniei, longitudinea Sciţieii se
întindea pe aproape 110 grade, care
cuprindeau, pe această direcţie, peste 1.700
de localităţi. Triburile pastorale ale nordului
au reuşit de două ori cucerirea Chinei”
Edward Gibbon, “Istoria decăderii Imperiului
Roman”, 1835
“Toate legendele, toate tradiţiile arienilor,
istoricii din Asia confirmă că vin din
Occident. . . Să căutăm leagănul lor comun
la Dunărea de Jos, în această Tracie
pelasgică” Roger Clemence, “Buletinul
Societăţii de Antropologie”, Paris 1879
“Drumul parcurs de arienii carpatini până la
ajungerea în India i-a purtat prin nordul Mării
Negre şi nordul Mării Caspice” volumul
“Cambridge History of India”, 1922
“Purtătorii civilizaţiilor cele mai vechi ale Chinei
şi Japoniei au imigrat în epoca neoliticului,
în mare parte, din sud-estul Europei, din
regiunea Nipru, Dunăre şi Balcani”
arheologul german Klaus Schmith
“Chiar dacă trebuie să căutăm în Asia prima
origine a arsacizilor, când au supus această
parte a lumii, ei veneau din Europa şi făceau
parte dintr-o puternică naţiune răspândită de
la malurile Dunării până în ţinuturile cele mai
îndepărtate ale Asiei superioare: aceste
popoare erau dacii, acesta era numele
naţional al arsacizilor, pe care l-au dat
tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea
erei noastre, Ungaria şi Bactriana purtau în
mod egal numele de Dacia/Dakia şi această
denumire, care se poate recunoaşte uşor
oricând, dar modificată în mod diferit în
idiomurile care s-au succedat în Europa şi
Asia, se foloseşte chiar şi pentru a desemna
popoarele germane şi pe urmaşii vechilor
persani” – Henry Jules Klaproth, “Tableaux
historiques de l’Asie, depuis la monarchie
de Cyrus jusqu’à nos jours, accompagnés
de recherches historiques et
ethnographiques sur cette partie du monde”
“Poporul român este unul dintre cele mai vechi
popoare din Europa şi cel mai frumos
exemplu istoric de continuitate a unui neam,
fie că este vorba de traci, de geţi sau de
daci. Locuitorii pământului românesc, au
rămas aceeaşi din epoca neolitică, a pietrei
şlefuite până în zilele noastre, susţinând
astfel, printr-un exemplu, poate unic în
istoria lumii, continuitatea unui neam” Albert
Armand
“Limba Română este o limbă-cheie, care a
influenţat în mare parte toate limbile
Europei” Ekstrom Par Olof
“Să fie clar pentru toţi, că cei pe care
antichitatea i-a numit cu o veneraţie aleasă
Geţi, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o
înţelegere unanimă, Goţi. …grecii şi alte
popoare au luat literele de la Geţi. La
Herodot şi Diodor găsim opinii directe
despre răspîndirea acestor litere.” Carolus
Lundius, “Zamolxis, primus Getarum
Legislator”
„De reţinut acest adevăr unic şi anume că Geţii
şi Goţii au fost unul şi acelaşi neam şi că
aceştia s-au mai chemat şi cu numele de
Sciţi” Carolus Lundius, “Zamolxis, primus
Getarum Legislator”
“Este sigur că neamul goţilor este străvechi; unii
bănuiesc că obârşia lor se trage din Magog,
fiul lui Iafet, după asemănarea ultimei silabe,
scoţând atare lucru mai ales după profetul
Ezechiel. Dar şirul învăţaţilor de pe vremuri
obişnuiesc să -i numească pe ei mai
degrabă Getas decât Gog şi Magog.” Isidor
din Sevilia, “Historia de regibus Gothorum ,
Wundalorum et Suevorum”
“Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor,
a trebuit să slujească supusă şi să
primească jugul triumfului getic.” Isidor din
Sevilia, aceaşi carte
“Iar nu de mult, geţii care se numesc astăzi goţi,
de care Alexandru a rostit că trebuie să te
fereşti, de care Pirrhus s-a îngrozit şi chiar şi
Cezar i-a ocolit. . .se oferă ei înşişi să apere
Imperiul Roman, ei, singurii de care s-au
temut regate nebiruite” Orosius
“Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor
forma Grecia, grecii înşisi nu ştiu nimic.
Până în prezent, solul grec n-a scos la
iveală nici o urmă materială a paleoliticului.
Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii
– pelasgii – , aparţinând timpului
neoliticului.” A. Jarde
“România este vatra a ceea ce am numit
Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă
între anii 6.500- 3.500 i.Hr., axată pe o
societate matriarhală, teocratică, paşnică,
iubitoare şi creatoare de artă, care a
precedat societăţile indo-europene,
patriarhale, de luptători din epocile bronzului
şi fierului” Marija Gimbutaş în cartea
”Civilizaţie şi cultură: vestigii preistorice în
sud-estul European”
“Sunt unul dintre specialiştii cei mai cunoscuţi,
nu numai în Europa, ci în toată lumea, şi
spun adevărul. Civilizaţia dacică este
magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt
pentru daci, aici, în ţara dumneavoastră”
Barbara Deppert Lippitz
”Singura politică pe care trebuie să o facem
este aceea a iubirii de neam şi a apărării
drepturilor lui sfinte, prin muncă, prin cinste,
prin blândeţe, prin Conştiinţă şi, mai ales,
prin exemplul vostru în toate şi faţă de toţi”
Ion Antonescu
“Nici o furtună, nici o invazie, nici un cutremur,
nici o ocupaţie, nici o lovitură, oricât de
dureroasă, de nimicitoare, nu a putut să-i
clintească pe Românii din Dacia. Nimeni şi
nimic nu ne va putea smulge din ea.” Ion
Antonescu
”Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi
poporul Român, răspândindu-se apoi, atât
spre răsărit, cât şi spre apus, acum circa 13-
15.000 de ani !” William Schiller în cartea
”Unde s-a născut civilizaţia?”
“Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi
consideraţi ca <locuri> de origine a limbilor
indo-europene, adică strămoşii Omenirii.”
Louise de la Valle Pousin
”Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi
aici şi vom pleca cei din urmă” Ion
Antonescu
“Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc
acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în
limba în care glăsuiau mai demult părinţii
lor.” Huszti Andras
“Geţii au avut propriul lor alfabet cu mult înainte
de a se fi născut cel latin (roman). Geţii
cântau, însoţindu-le din fluier, faptele
săvârşite de eroii lor, compunând cântece
chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce
– o scrie Cato – romanii au început să facă
mult mai târziu.” Bonaventura Vulcanius
“Nu pot să trec sub tăcere, faptul că
întotdeauna am fost admiratorul, mai mult
decât al tuturor, al acestui nume prin
excelenţă nobil al unui neam, care crede din
adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor,
căci, după judecata mea, condamnând
puternic moartea, ei capătă un curaj
neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se
vede, neamul geţilor s-a ivit aşa din
totdeauna de la natură, el a fost şi este un
popor cu totul aparte şi veşnic.”
Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua
getarum sive gothorum”, 1597
“Sanctuarele descoperite în România au un
rafinament arhitectonic pe care templele
greceşti îl vor atinge după mai bine de o mie
două sute de ani.” Paul Mac Kendrick
“Maramureş este satul primordial. Nu ştii precis
de unde vine şi te copleşeşte până la urmă
acest sentiment. Poate din toate, din port,
din bisericuţele de lemn, din făptura omului.
Este un complex de realităţi care converg în
a simţi că aici te afli în satul primordial.
Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai
sentimentul că au venit direct din cer în
Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii
au venit de undeva, aici nu ai acest
sentiment. Aici, în Maramureş, este omul
primordial în nobleţea sa princiară, nu
primitivă, în frumuseţea lui de înaltă
civilizaţie” Minoru Nambarra
“Blândeţea caracteristică a poporului românesc
dovedeşte că în trecut el a trăit
economiceşte mulţămit, c-a avut ce-i
trebuia.” Mihai Eminescu

De ce ne este frică de adevărata

istorie a străbunilor?
Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai
vechi vestigii ale existenţei şi activităţii
omului în Europa, indicând apartenenţa lui
la marea arie a antropogenezei.
În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti, bogate resturi
de oase de animale ne duc în faţa
perioadei Villafranchiană.
Resturi osteologice umane din peştera de la
Ohaba Ponor (două falange de la mână şi
una de la picior) provenind de la tipul Homo
sapiens neandertalensis ne poartă într-o
altă perioadă istorică.
Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni,
judeţul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se
dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani.
Despre aceşti strămoşi îndepărtaţi, ai
poporului carpato-dunărean, sigur că nu
putem spune prea multe azi.
Unele dintre cele mai deprimante aspecte ale
istoriei spaţiului carpato-dunărean încep în
momentul când istoricii-politicieni încearcă
să manipuleze trecutul.
Te descoperi neputincios în faţa unor oameni
de ştiinţă, care ajung la nişte concluzii aşa
de ilogice despre istoria poporului carpato-
dunărean, încât te întrebi cu teamă dacă
nu cumva este bine să nu te amesteci în
 “afacerea” dumnealor. Dar, cum adevărului
îi trebuie două lucruri – cineva să-l
rostească şi cineva să-l audă – noi vom
face primul pas vorbind despre adevăraţii
strămoşi ai spaţiului carpato-dunărean,
tracii, carpo-geto-dacii.
Şansa de a nu fi uitată istoria noastră s-a numit
în antichitate Herodot, Dio Cassius şi Dio
Chrisostomus. Dacă acea carte a V-a a lui
Herodot este în mare parte dedicată
poporului nostru carpato-dunărean,
atmosfera pregătirii războiului daco-roman
o găsim la Dio Cassius. Şi totuşi,
adevăratul “reporter” al pregătirii războiului
daco-roman a fost Dion, zis Dio
Chrisostomus (“gură de aur”), mare orator
şi filosof, stilist pompos şi moralist care, din
pricina lui Domiţian, este exilat şi el, ca şi
Ovidiu, în spaţiul nostru carpato-dunărean.
Rătăceşte şi el printre geto-daci, începând
de la anul 87 d.Hr. Se pare că a trecut şi pe
la Sarmisegetusa, când se urzea un război
în care unii luptau pentru jefuire şi putere,
iar alţii pentru libertate şi demnitate. El a
putut vedea cum Decebal a umplut Dacia
 cu fortificaţii, a întărit cuibul de şoimi din
munţii Orăştiei, acolo unde Burebista şi
Deceneu puseseră temelia cetăţii şi a
sanctuarelor din Sarmisegetusa Regia;
acolo unde se dezvolta şi se întărea un
cuib de rezistenţă cum nici Hasdrubal n-a
avut la Cartagina, nici Vercingetorix la
Alesia.
Dacă am avea “De bello Dacico”, în care se
spune că Traian şi-a descris campaniile
împotriva lui Decebal, dacă ni s-ar fi păstrat
“Getica” scrisă de Criton, medic al
împăratului, participant şi el la acest război,
dacă nu s-ar fi pierdut scrierea retorului Dio
Chrisostomus – “Orationes” (Discursuri),
din care au ajuns la noi doar câteva
fragmente, dacă ar fi ajuns până la noi
măcar cărţile lui Appian despre războaiele
dacice, ne-ar fi fost mai uşor să ne
înţelegem strămoşii şi să îi recunoaştem. Şi
Tacit, formidabilul istoric al primilor împăraţi
romani, şi-a propus să scrie o istorie a lui
Nerva şi a lui Traian, dar n-a mai apucat.
Poetul Caninius Rufus a plănuit să
povestească în versuri războiul dacic.
 Plinius cel Tânăr îl va felicita pentru intenţia
sa. Dar nici azi nu ştim dacă Caninius
Rufus a scris sau nu ceea ce şi-a propus.
S-a pierdut şi poemul lui Annaeus Florus
despre triumful lui Traian asupra lui
Decebal. Din cele 80 de cărţi ale lui Dio
Cassius, scriitor al veacului al III-lea,
tocmai din cărţile 67-68, care povesteau
despre războaiele daco-romane din
vremea lui Domiţian şi Traian, ne-au rămas
numai nişte fragmente, rezumate jalnice şi
incoerente, copii bizantine târzii. A dispărut
până şi acea parte din istoriile lui
Ammianus Marcellinus, care a trăit în
secolul al IV-lea, unde se trata epoca lui
Domiţian şi a lui Traian.
Putea fi ceva mai trist, mai vitreg pentru ştiinţa
istorică, pentru rolul strămoşilor noştri geto-
daci în istorie şi civilizaţie ? Să fie toate
aceste “dispariţii” simple întâmplări ori
indolenţa celor ce refuză să le caute?
Perioada medievală, prin scriitorii săi, va fi
aceea care va hotărî direcţia în care se va
orienta istoria acestui spaţiu carpato-
 dunărean. Un grup de cercetători consideră
că, datorită asemănării limbii române cu
cea italiană şi în special cu cea latină,
românii sunt nepoţii târzii ai romanilor.
În special că aceştia din urmă, în anul 106 d.Hr.
au cucerit Dacia (vechiul nume al spaţiului
carpato-dunărean locuit azi de români)
pentru 165 de ani. De ce oare nu observau
ei o asemănare mult mai evidentă a limbii
noastre cu sanscrita-vedică?
Celălalt grup argumentează că, în 165 de ani,
trupele romane nu ar fi fost în stare să
impună limba latină, până la completa
dispariţie a celei locale. Dacia fiind cucerită
în proporţie de numai 14% de către romani
şi cu nişte soldaţi care vorbeau orice limbă,
numai limba latină nu.
Dar, de fapt, cum a apărut prima ipoteză, cea
care este acceptată oficial în ziua de azi?
Grigore Ureche (1560-1647), în
“Letopiseţul Ţării Moldovei”, aminteşte că
“noi de la Râm ne tragem”, datorită
asemănării limbii vorbite de moldoveni cu
cea a populaţiei peninsulei Italice. Ce
 informaţii savante o fi deţinut el acum
aproape 500 de ani ca să facă o asemenea
afirmaţie, nimeni nu ştie. De ce nu i-a trecut
ideea că latinii sunt nepoţii târzii ai geto-
dacilor? Poate s-a bazat pe o intuiţie de
moment, stând închis într-o chilie şi visând
la romani? Răul adus de el istoriei
poporului român a fost şi este de
neimaginat.
Dar ce putem spune de cei care i-au preluat
ideea şi au început să o răspândească cu
mândrie? Miron Costin (1633-1691), un alt
savant al istoriei Moldovei, nevrând să
rămână cu nimic mai prejos decât
înaintaşul său, a început să popularizeze
această idee chiar şi în alte limbi, ca
poloneza, în lucrarea “Poema Polona”. El a
emigrat din Polonia în Moldova, la vârsta
de 18 ani, după ce studiase într-un colegiu
iezuit nu numai limba poloneză, dar în
special limba italiană şi latina clasică.
Dar ei nu sunt singurii promotori ai unei origini
romane a poporului moldovean, vlah si
transilvănean (care şi pe acea vreme, ca şi
 azi vorbea o limba unitară de rezonanţă
latină).
Le urmează, în 1558, Nicolaus Olahus, cel ce a
scris “Geografia Ungariei” şi care se
mândrea că se trage din coloniştii romani ai
Daciei. Aparent, originea dubioasă a
poporului daco-român (faptul că fetele şi
soţiile dacilor s-au repezit “să se alăture”
soldaţilor romani, pentru a învăţa limba
latină de la aceştia) i-a surâs şi Papei Pius
al II-lea. În secolul XVII, alţi doi emeriţi
savanţi, Dimitrie Cantemir şi stolnicul
Constantin Cantacuzino, vor prelua şi
populariza originea romană a poporului
carpato-dunărean (cu toate că la un
moment dat D. Cantemir spune: “limba
noastră dacică”).
În secolele XVIII-XIX, apare şi Şcoala
Ardeleană cu corifeii ei: Samuel Micu,
Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Acum ce
se mai putea face? În şcoli, gimnazii şi
universităţi se predă originea romană a
poporului român!
În 1908, marele conferenţiar Nicolae Iorga
(după mamă, Argiropol), la prima conferinţă
de la Universitatea Populară de la Vălenii
de Munte, a repus în circulaţie aşa-zisa
“romanizare” a poporului dac, idee
nefericită care a frânat cercetarea dacică
pentru câteva zeci de ani.
Să nu uităm însă situaţia politică a celor trei
principate în perioada 1859-1918. Ele
încercau să se unească, nu mai doreau să
fie o adunătură de “Slavi şi Rumunok”(vezi
Marki Sandor, Ard vmgtort, vol. I., p.499-
500 ), ci voiau să facă parte din ceata
nobilă latină.
În anii aceia, istoricii noştri, prea mulţumiţi că ne
cunoşteam acum originea romană (şi încă
prilej de a ne făli cu această origine pe care
şi celelalte naţiuni nu ne-o contestau), erau
ocupaţi cu formularea unei istorii a Patriei,
pe care încă nu o aveam în plinul ei.
Oare dacă ei ar fi acceptat că, de fapt, în anii
1859-1918, s-au reunificat doar câteva
dintre provinciile Daciei, cum ne-ar fi privit
Europa? Reapariţia pe harta Europei a
 celui mai vechi imperiu al ei, a Daciei,
redeşteptarea conştiinţei unuia din cele mai
vechi popoare ale Europei, poporul daco-
român, nu ar fi fost confortabilă pentru
nimeni, decât pentru noi.
Dar să-i vedem pe cei care-i consideră pe geto-
daci drept cei mai viteji dintre traci, drept
adevăraţi strămoşi ai poporului carpato-
dunărean de azi. În anul 1554, la Roma
apare “Historia de Omnibus Gothorum” a
lui Joannes Magnus, care vorbeşte despre
geto-daci ca despre poporul formator al
Europei, despre Zamolxis drept acela ce
prezintă primele legi scrise din istoria
omenirii din care se vor inspira cele
atheniene şi aproape toate legile
antichităţii. El publică nu numai Legile lui
Zamolxis, dar şi alfabetul getic. Oare de ce
cărturarul moldovean Grigore Ureche nu a
avut norocul să-l citească?
Cartea a fost scrisă în latina medievală când
Grigore avea 6 ani. Vârsta să-l fi împiedicat
pe acest erudit cărturar moldovean să intre
în posesia cărţii sus amintite?
În anul 1597, apare la Lyon cartea eruditului
Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua
Getarum sive Gotharum”. Grigore Ureche,
fiind de data aceasta un adult de 37 de ani,
este, aparent, ghinionist din nou şi rămâne
la nivelul cunoştinţelor dobândite acolo,
undeva într-o chilie a unei mânăstiri izolate
din Moldova.
Anul 1687 constituie un moment deosebit
pentru istoria spaţiului carpato-dunărean,
când apare, la Upsala, lucrarea
preşedintelui Academiei de Ştiinte a
Suediei, Carolus Lundius, “Zamolxis
Primus Getarum Legislator”, o lucrare
deosebit de documentată despre geto-daci
şi care, desigur, nu a mai putut fi citită de
Grigore Ureche, dar ar fi putut fi studiată de
cărturarul Miron Costin, în vârstă de 54 de
ani (cu 4 ani înainte de moartea-i violentă –
a fost acuzat de domnitorul Moldovei drept
spion polonez şi a fost decapitat).
Dar şi pe teritoriul spaţiului carpato-dunărean s-
au găsit documente care atestă
continuitatea dacilor în secolul XI; acest
 document este Codex Rohonczi, unde se
poate vedea cum scriau dacii, de la
dreapta la stânga şi de jos în sus.
Faptul că slujba în bisericile ortodoxe, la
vremea aceea, era ţinută în limba dacică,
“Latina prisca”, nu ne poate mira.
Găsim aici primele note muzicale din istoria
Europei, “Imnul tinerilor blaki”, de credinţă
faţă de Ţară şi domnitorul Vlad.
În Transilvania, se naşte una din cele mai
erudite personalităţi ale poporului carpato-
dunărean, Nicolae Densuşianu (1846-
1911), care are curajul să-i înfrunte pe toţi
şi să le dovedească o altă origine a
poporului din care şi ei făceau parte, una
care în loc să înceapă în anul 106 d.Hr., se
întindea cu mii şi mii de ani în urmă, unde
moşii şi strămoşii erau nişte eroi, nişte
personaje demne de respect.
El, Nicolae Densuşianu, şi-a închinat toată
puterea de muncă şi suflarea pentru
neamul căruia i-a aparţinut şi cu care s-a
mândrit. El era dintre aceia care iubeau cu
 patimă toată ţara locuită de daco-români,
fără anume hotare decât acelea ale
graiului. Dacia, Dacia protolatină, Dacia
Pelasgă era patria pe care el a iubit-o,
pentru a cărei înălţare a muncit şi s-a
sacrificat. I-a fost publicată, post-mortem,
“Dacia preistorică” în 1913.
Dar istoricii noştri nu au văzut şi încă nu văd cu
ochi buni “noutatea” originii poporului
nostru. Răsturnarea din temelie a
adevărului asupra originii noastre ar fi fost
un lucru cu urmări de neînchipuit. Am fi
pierdut dragostea, sprijinul şi milostivenia
de la unele naţiuni pentru ruda lor săracă şi
care era ameninţată să fie înghiţită de
masele ugro-slavice. Şi, de ce să nu
recunoaştem, istoricii noştri şi-au pierdut cu
desăvârşire capul, ba s-au înspăimântat în
faţa unui asemenea studiu cu un cuprins cu
adevărat monumental.
Nicolae Densuşianu se ivise ca un nimicitor de
false forme vechi, dar şi ca un mare
înnoitor şi reconstructor al adevăratei
 noastre istorii, a adevăratei noastre origini
dacice.
Treziţi din uluială, istoricii noştri, îmboldiţi şi de
acel instinct al conservării, şi-au pus
întrebarea: “Cum noi, nişte cioflingari de
Valahi, cari Dumnezeu ne mai ştie cum de
ne mai purtăm “neatârnarea” între gurile
lacome a două mari monarhii gata să ne
sfâşie, să mai avem cutezanţa să mai
spunem lumii că suntem cel mai vechi
popor în Europa, că am avut cea mai
minunată religie, că şi de pe plaiurile
Carpaţilor noştri s-au împrăştiat razele
culturii şi civilizaţiei în tot restul
continentului? O, nu! Aceasta ar fi pieirea
noastră!”. Deci lucrarea lui N. Densuşianu,
printr-o înţelegere tacită, nu a fost şi nu
este luată în seamă.
Nici un istoric nu cutează nici să-i
preamărească “mărgăritarele”, nici să-i
osândească “exagerările”. Vezi Dr. Nicolae
Lupu,” Exagerări istorice”, în ziarul
“Curentul” din 25 ianuarie 1942. Şi cum
acelaşi autor ne spune că “Getul care nu
 se teme decât de cer, ca să nu cadă peste
el, nici eu nu mă tem decât de a nu jigni
adevărul”.
De ce să fim o naţiune mică şi neînsemnată,
când suntem urmaşi ai celor mai drepţi
dintre cei drepţi, când suntem DACI?
Nimeni până acum nu a cutezat să scoată
la lumină teoria lui N. Densuşianu, pentru
că “ea există în stare latentă în miile şi
milioanele de generaţii de geto-daci”, ne
spune Cesar Pruteanu în “Cartea de Aur a
Vitejilor”, Arad, 1941.
Acest adevăr îl simţim că zace de milenii
ascuns în sângele nostru şi în firea
noastră. Anii trec şi avem surpriza ca să
apară în Statele Unite, California, Los
Angeles, în 1974, cartea profesoarei de
arheologie europeană, Marija Gimbutas:
“The Goddesses and Gods of Old Europe”,
care parcă în cunoaşterea scrierilor celor
sus menţionaţi declara spaţiul carpato-
dunărean drept vatră a vechii Europe, iar
pe locuitorii acestui spaţiu drept autohtoni
creatori de civilizaţie europeană, cu mult
 înainte ca acea civilizaţie a grecilor sau cea
iudeo-creştină să înflorească.
Nu putem să negăm un adevăr evident: faptul
că poporul carpato-dunărean nu a putut
dispărea peste noapte, în urma unei invazii
temporare, parţiale (ocuparea a 14% din
teritoriul Daciei de către armatele romane)
şi pe o foarte scurtă perioadă istorică, 165
de ani, el, cel mai mare popor din lume
după indieni (vezi Herodot).
Nu putem accepta faptul că până în anul 106
d.Hr. poporul daco-român n-a existat,
pentru că aşa se învaţă azi în şcolile şi
universităţile româneşti.
Nu putem accepta faptul că legiunile romane au
pătruns în Dacia, au cucerit 14% din
teritoriul ei, pentru o perioadă istorică de
neglijat şi peste noapte toată populaţia
Daciei, ocupată sau neocupată de romani,
a început să vorbească o limbă nouă,
romanică (fără ca 86% din teritoriul Daciei
să fi fost călcat de picior de soldat roman).
Chiar aşa să fie? Sunteţi siguri, domnilor
profesori de istorie din România, că de la
soldaţii romani, sosiţi din toate colţurile
lumii – Africa, Palestina, Germania etc. –
au învăţat ei, dacii, latina?
Sunteţi siguri că aceşti soldaţi romani, veniţi din
toate colţurile lumii, vorbeau limba latină?
Nu cumva este mai logic ceea ce ne
dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes
Magnus, Bonaventura Vulcanius, Carolus
Lundius, Nicolae Densuşianu, Marija
Gimbutas, anume că dacii vorbeau “latina
prisca” cu mii de ani înainte ca Roma să fi
existat?
Napoleon Săvescu