Sunteți pe pagina 1din 13

MATERIALE, COMPONENTE ȘI

MONTAJUL CIRCUITELOR
ELECTRICE, ELECTROTEHNICE
ȘI ELECTRONICE

1
CIRCUITUL
ELECTRIC

2
CUPRINS

1. INTRODUCERE
2. COMPONENTELE CIRCUITULUI ELECTRIC
3. CONCLUZII
4. BIBLIOGRAFIE

3
INTRODUCERE

Electronica este ştiința care se ocupă de studiul şi aplicațiile fenomenelor legate de mişcarea
purtătorilor de sarcină electrică în semiconductoare, în vid şi în gaze rarefiate.

Dispozitivul electronic este un subsistem fizic realizat pe baza unui dispozitiv semiconductor
încapsulat şi prevăzut cu terminale pentru conectarea în circuit.

Producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice precum şi transformarea sa în alte


forme de energie (mecanică, termică, radiantă etc.), se realizează în cadrul şi cu ajutorul circuitelor
electrice.

Circuitul electric reprezintă o succesiune de medii conductoare prin care circulă curent
electric, care realizează o anumită funcţie în cadrul unui montaj complex. Este caracterizat de
parametrii de circuit (rezistenţă, inductivitate, capacitate).

Într-un circuit complet tipic, în care se pun în evidenţă principalele fenomene ce


caracterizează un circuit electric, se disting următoarele parţi componente:
 sursă de energie electrică caracterizată prin două borne;
 un receptor (consumator) având tot două borne;
 două conductoare (fire) de legătură.
Prin intermediul acestei configuraţii se poate transmite energia electrică la distanţă între sursă
şi consumator.

Fig. 1 Circuit electric simplu


În cadrul unui circuit electric putem găsi două categorii de elemente:
 Elemente active (generatoare de energie electrică) care au rolul de a transforma în energie
electrică o altă formă de energie;
 Elemente pasive (receptoare sau consumatori) care transformă energia electrică în alte forme de
energie.
4
COMPONENTELE CIRCUITULUI ELECTRIC

Curentul electric, ca fenomen, reprezintă mişcarea dirijată a purtătorilor de sarcină electrică


de-a lungul traseelor conductoare. Mai precis această deplasare este denumită curent electric de
conducţie, iar starea circuitelor poartă numele de stare electrocinetică

Circuitele sau reţelele electrice intervin în producerea energiei electromagnetice, transportul,


distribuţia la locul de utilizare şi conversia acestei energii în alte forme utile.

Ele sunt constituite prin interconectarea elementelor de circuit, adică a unor elemente fizice,
dintre care se exemplifică: rezistorul, bobina, condensatorul electric, dioda, tranzistorul,
amplificatorul operaţional. Elementele ideale de circuit sunt obiecte idealizate în sensul că
interacţiunea electromagnetică cu exteriorul poate fi complet caracterizată printr-un sistem de
curenţi şi un sistem de tensiuni electrice.

Rezistorul
Rezistorul este componenta de circuit cel mai des întâlnită în circuitele electrice. Principalul
parametru al rezistoarelor este rezistenţa electrică iar unitatea de măsură în sistemul internaţional
este ohm-ul (Ω).
Termenul de rezistenţă electrică este în strânsă legătură cu fenomenul de conducţie electrică
(curentul electric – mişcarea ordonată a purtătorilor de sarcină). Rezistenţa electrică este fenomenul
de opunere trecerii curentului electric printr-un conductor. Mărimea prin care se poate măsura
fenomenul de rezistenţă electrică, la un material conductor se numeşte rezistivitate electrică (ρ) şi se
măsoară în Ω/m.

Fig. 2 Simbolizarea rezistorului a. ideal; b. real

Rezistorul ideal este caracterizat printr-un singur parametru – rezistenţa electrică. În cazul
rezistorului real apar inductivităţi şi capacităţi parazite.
5
Clasificarea rezistoarelor
1. După mărimea curentului pe care-l suportă:
 Rezistoare pentru curenţi slabi;
 Rezistoare pentru curenţi tari.
2. Din punct de vedere constructiv:
 Rezistoare fixe;
 Rezistoare variabile:
o Reglabile;
o Potenţiometre.
3. Din punct de vedere al destinaţiei:
 Rezistoare de uz general;
 Rezistoare profesionale.
4. În funcţie de forma caracteristicii:
 Liniare;
 Neliniare.
o Termistoare (rezistenţa variază cu temperatura);
o Varistoare (rezistenţa variabilă cu tensiunea);
o Fotorezistoare (rezistenţa variabilă cu iluminarea).
5. După elementul rezistiv utilizat:
 Pentru curenţi slabi:
o Peliculare;
o De volum.
 Pentru curenţi tari:
o Rezistoare bobinate;
o Rezistoare ştanţate din tablă;
o Rezistoare spiralate din benzi metalice.
6. După posibilitatea conectării în circuit:
 Cu terminale axiale;
 Cu terminale radiale;
 Circuite integrate hibride;
 Arii de rezistoare.

BOBINA

Bobina este componenta de circuit a cărei principal parametru este inductanţa electrică [L]. În
Sistemul Internaţional aceasta se măsoară în Henry [H].
6
Realizarea unei bobine se face prin înfăşurarea unui fir conductor pe carcase având diferite
secţiuni şi proprietăţi dielectrice foarte bune. Există mai multe tipuri de bobinaje (într-un singur
strat, multistrat, piramidal, secţionat, fagure) fiecare imprimând anumite caracteristici bobinei.

Bobinajul poate fi realizat din fir de aluminiu sau cupru, monofilar sau multifilar (pentru
frecvenţe mari). Pentru frecvenţă ultraînaltă (datorită efectului pelicular) se folosesc conductoare de
cupru argintat (curentul trecând prin pelicula de argint) sau conductoare de aluminiu (pentru puteri
mari).

Aluminiul prezintă anumite dezavantaje faţă de cupru, din cauza problemelor pe care le ridică
lipirea sa, respectiv rezistivitatea electrică mai ridicată în comparaţie cu cuprul care impune mărirea
secţiunii conductoarelor conducând la soluţii constructive necorespunzătoare.

Conductoarele pentru bobine pot avea secţiune circulară sau dreptunghiulară (pătrată) şi pot fi
izolate sau neizolate.

Bobinele se clasifică astfel:


• Bobine fixe (inductanţa constantă pe timpul funcţionării);
• Bobine variabile (prin poziţionarea unui miez magnetic);
• Bobine fixe cu miez magnetic;
• Bobine fixe cu miez magnetic şi întrefier;

Fig. 3 Simbolurile bobinelor; a. Bobină, inductanţă; b. Bobină, inductanţă variabilă; c. Bobină,


inductanţă cu miez magnetic; d. Bobină, inductanţă cu miez magnetic şi întrefier.

Un tip special de bobine sunt variometrele, ansamblu de două bobine (una fixă şi alta mobilă
cu acelaşi ax) fără miez, care asigură modificarea cuplajului magnetic (inductanţa mutuală) dintre
ele. Se utilizează în circuitele de acord de ieşire ale emiţătoarelor radio si cele de intrare ale
radioreceptoarelor gonio.

CONDENSATORUL

Condensatorul este un sistem de două conductoare despărţite de un dielectric. Cele două


conductoare se numesc armături. Condensatorul se caracterizează prin capacitate (C).
7
Atunci când se aplică o tensiune (diferenţă de potenţial) la bornele unui condensator, acesta
acumulează o sarcină electrică (Q) proporţională cu tensiunea aplicată.
Condensatoarele pot fi clasificate astfel:
1. În funcţie de natura dielectricului utilizat în condensatoare:
 cu mică
 cu hârtie;
 cu pelicule plastice;
 electrolitice.
Există un alt tip de condensatoare, ceramice, care se realizează din materiale ceramice cu polarizare
spontană sau temporară.
2. Din punct de vedere constructiv:
 fixe;
 variabile;
 semireglabile;
 de trecere.

Fig. 4 Reprezentarea condensatoarelor: a. fixe; b. variabile; c. semireglabile;


d. f. g. electrolitice; e. de trecere.

DIODA

Este un dispozitiv electronic neliniar cu doi electrozi: anod (A) şi catod (K), introduşi într-un
balon vidat. Funcţionarea diodei cu vid este caracterizată de două mărimi:
 Tensiunea anodică - tensiunea anod-catod (UA);
 Curentul anodic - curentul din circuitul exterior tubului (IA).
Dioda cu vid se utilizează în scheme de redresare, limitare, detecţie. Diodele prezintă anumite
proprietăţi, a căror apreciere se face pe baza parametrilor şi valorilor caracteristice.

Fig. 5 Dioda cu vid

8
TRANZISTORUL

Tranzistorul este un dispozitiv electronic din categoria semiconductoarelor care are cel puțin
trei terminale (borne sau electrozi), care fac legătura la regiuni diferite ale cristalului
semiconductor. Este folosit mai ales pentru a amplifica și a comuta semnale electronice și putere
electrică. Aspectul tranzistoarelor depinde de natura aplicației pentru care sunt destinate, fiind
componenta fundamentală a dispozitivelor electronice moderne.
Tranzistorii se realizează pe un substrat semiconductor (în general siliciu, mai rar germaniu,
dar nu numai), iar tehnologia de realizare diferă în funcție de tipul tranzistorului dorit. De exemplu,
un tranzistor de tip PNP se realizează pe un substrat de tip P, în care se creează prin diferite metode
(difuzie, de exemplu) o zona de tip N, care va constitui baza tranzistorului.
Clasificare:
 tranzistoare de mică putere;
 tranzistoare de putere;
 tranzistoare de joasă frecvență;
 tranzistoare de înaltă frecvență;
 tranzistorul bipolar.

Tranzistorul bipolar este un dispozitiv electronic activ cu trei terminale: emitorul (E),
baza (B) şi colectorul (C). Aceste trei terminale sunt plasate pe trei regiuni semiconductoare de
conductibilitate diferită (p sau n) ale aceluiaşi cristal semiconductor (în general germaniu – Ge sau
siliciu – Si). Denumirea de tranzistor bipolar provine de la următoarea caracteristică: conducţia este
asigurată de două tipuri de purtători de sarcină de polaritate diferită (electroni şi goluri). Se
folosește în circuitele electronice atât digitale cât și analogice, de obicei pentru amplifica sau
transmite un semnal electric.

Un tranzistor permite închiderea sau deschiderea unui circuit electric, acest regim numindu-se
"în comutație", când fronturile de schimbare sunt scurte ca durată, bruște, sau este numit analogic,
atunci când se folosește regimul liniar/tranzitoriu de funcționare.

Fig. 6 Tranzistor bipolar

9
AMPLIFICATORUL OPERAȚIONAL

Amplificatorul operațional este un amplificator cuplat în curent continuu (amplificator


analogic), care amplifică puternic tensiuni aplicate diferențial la două intrări și are uzual o singură
ieșire. Are funcțional un punct de nul, adică este alimentat de la două tensiuni, pozitivă și negativă.

Un amplificator operațional ideal se caracterizează prin:


 impedanță de intrare, văzută între cele două intrări, infinită;
 impedanță de ieșire, văzută între terminalul de ieșire și masă, nulă;
 amplificare diferențială în buclă deschisă infinită.

Fig. 7 Schema generală a unui amplificator operațional

FUNCȚIONARE – CIRCUIT ELECTRIC SIMPLU

Un circuit electric este o structură care direcționează și controlează curentul electric pentru a
efectua diverse funcții, inclusiv amplificarea semnalului, calculul și transferul de date. Firele sau
urmele conductive sunt folosite pentru a conecta componentele circuitului unul la celălalt. Cu toate
acestea, un circuit este complet numai dacă începe și se termină în același punct, formând o buclă.

Complexitatea și numărul componentelor dintr-un circuit electric se pot schimba în funcție de


aplicarea acestuia. Cu toate acestea, cel mai simplu circuit constă în trei elemente, inclusiv o cale
conductoare, o sursă de tensiune și o sarcină.

Calea conductoare
Curentul electric curge prin calea conductoare. Deși firele de cupru sunt folosite în circuite
simple, ele sunt înlocuite rapid cu “urme conductoare”. Aceste imprimeuri conductoare sunt doar

10
niște foi de cupru laminate pe un substrat neconductor. Ele sunt adesea folosite în circuite mici și
complexe, cum ar fi plăcile cu circuite imprimate PCB
Sursă
Funcția primară a unui circuit este de a permite curentului electric să treacă prin el în
siguranță. Deci, primul element cheie este sursa de tensiune. Acesta este un dispozitiv cu două
terminale, cum ar fi o baterie, un generator sau un sistem de alimentare care oferă posibilitatea
diferenței de potențial între două puncte din circuit, astfel încât curentul să poată curge prin el.

Sarcina
Sarcina este un element din circuit care consumă energie pentru a efectua o anumită funcție.
Un bec este cel mai simplu exemplu de sarcină. Cu toate acestea, circuitele complexe au sarcini
diferite cum ar fi rezistențe, condensatori, tranzistori.

Circuite electrice analogice


Aceste circuite analogice sunt cele în care curentul sau tensiunea pot varia în mod continuu cu
timpul pentru a corespunde informațiilor reprezentate. Circuitele analogice sunt construite din două
blocuri fundamentale: în serie și paralel.

Într-un circuit de serie, același curent trece printr-o serie de componente. Într-un circuit paralel,
toate componentele sunt conectate la aceeași tensiune, iar curentul se împarte între diferitele
componente în funcție de rezistența lor.

Fig. 8 Schema unui circuit electric simplu

11
CONCLUZII

Un circuit electric este o rețea electrică în buclă închisă ce include componente electrice și
realizându-se astfel o cale închisă (cu dus și întors) pentru curentul electric.

Principial, din punct de vedere electric, o rețea, este o conexiune dintre două sau mai multe
componente, și poate fi și deschisă, nu neapărat un circuit închis.

Rețelele electrice, care se compun din surse de tensiune sau de curent, elemente liniare
(rezistori, capacități - condensatori, inductori) și elemente liniar distribuite (linii de transmisie a
energiei), pot fi analizate prin metode algebrice pentru determinarea răspunsului în curent continuu,
în curent alternativ, sau și în regim tranzitoriu. Aceste rețele sunt numite rețele electrice analogice
(liniare).

O rețea care în plus conține și componente electronice active se numește circuit (rețea)
electronic. Aceste rețele pot fi liniare, neliniare (digitale) sau combinate, și necesită un design și o
analiză mai complexă.

12
BIBLIOGRAFIE

1. http://www.automation.ucv.ro/Romana/cursuri/beAB12/1%20Elemete%20de%20circuit.pdf
2. https://www.academia.edu/31596382/CAPITOLUL_1_CIRCUITE_ELECTRICE
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tranzistor
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tranzistor_bipolar
5. https://cleste.ro/atelier/circuite-electrice/

13