Eroii populari din legendele românești

Regele Arthur, Ştefan cel Mare şi Aprodul Purice

Regele Arthur, Ştefan cel Mare şi Aprodul Purice,

eroi legendari, unele dintre cele mai populare
personalităţi istorice şi mitice, au dominat veacuri
de-a rândul imaginaţia românilor. Ei au rezonat în
conştiinţa populară prin felul în care au înţeles să
se apropie de popor şi să conducă destinele ţării
spre prosperitate, belşug şi neatârnare.
Regele Arthur era irezistibilul războinic din secolul
al cincilea, care a condus luptele cu invadatorii
saxoni. Chiar dacă înscrisurile cu privire la acest
erou nu sunt multe, legenda “merge din gură in
gură” până în ziua de astăzi.
El a fost un războinic creştin eroic, care se lupta cu
vitejie cu triburile anglo-saxone pentru libertatea
ţării. 
Regele Arthur a fost descris ca un cavaler, care
căuta ce era de dorit, dar de neatins. Personajul
istoric a devenit legendă.
Ştefan cel Mare a fost domnitorul Moldovei.
Ştefan Cel Mare a fost şi este stimat nu numai în
Moldova, în România, ci şi în Europa, fiind un mare
apărător al creştinătăţii împotriva expansiunii otomane şi
al altor seminţii.

Ştefan Cel Mare, cu oastea sa de moldoveni, în marea lor

majoritate ţărani, a luptat cu dăruire, până la sacrificiu,
împotriva năvălitorilor străini - tătari, turci, leşi, unguri şi
alţii, apărând cu străşnicie hotarele Moldovei, preocupat
necontenit de buna stare a ţarii.

Ştefan Cel Mare îşi iubea mult poporul din rândurile

căruia îşi forma oastea, satisfăcându-i nevoile.
Un gând referitor la calitatea de "Sfânt" a lui Ştefan cel
Mare. În această privinţă sunt anumite rezerve. Credem că
nu sunt motive întemeiate, mai ales că această calitate a
fost dată, după multă chibzuinţă de către Biserica
ortodoxă română. "Motivele" care au dus la această
rezervă, invocă în principal, legăturile avute de Ştefan cel
Mare cu unele partenere, în afara familiei. Aceste legături
au o justificare firească, omenească, deoarece ele au avut
loc departe de Curtea Domnească, când Ştefan cel Mare
lipsea nedorit mult timp de acasă pentru susţinerea
luptelor împotriva năvălitorilor străini. Trebuie avut în
vedere că nici documentele oficiale şi nici legendele nu
remarcă faptul că aceste legături ar fi fost făcute cu forţa
şi că partenerele acceptau de bunăvoie. De menţionat şi
faptul că aceste "legături" au fost şi există şi în prezent la
"case mari", cu deosebirea că unii care au avut (au)
asemenea legături le fac numai pentru plăceri trupeşti,
abandonându-şi sau nerecunoscându-şi eventualii urmaşi
nelegitimi, în timp ce Domnitorul Moldovei Ştefan cel
Mare şi-a ocrotit urmaşii nelegitimi, ca şi cum ar fi fost
fiii săi legitimi, creându-le cele mai bune condiţii de viaţă
şi învăţătură.
Biserica ortodoxă română a cântărit cu mare discernământ
faptele lui Ştefan cel Mare şi aplicând concepţia "iertării
păcatelor" a ţinut seamă că faptele măreţe şi bune
predomină în viaţa lui Ştefan cel Mare, că Domnitorul a
fost, în acelaşi timp şi un vajnic apărător al Creştinătăţii
pentru Europa.

Când Otomanii veniră în Moldova, să ne-o jefuiască şi să

ne-o cuprindă, Ştefan strânse oaste în grabă şi le ieşi
înainte. Începu o luptă îngrozitoare. Pământul se înroşi de
sângele celor care picau morţi.

Pe când Ştefan se arunca cu vitejie împotriva duşmanilor,

îi căzu calul, străpuns de un glonte. Între călăreţii
domnului se afla şi aprodul Purice, un om mititel la trup,
dar viteaz. Văzând Purice primejdia în care se afla Ştefan,
descălecă repede şi îi dete calul său domnului. Fiindcă şi
Ştefan era mic la statură şi nu putea să încalece singur,
aprodul Purice se făcu jos, la picioarele lui, ca o moviliţă,
pe care domnul se urcă şi încălecă uşor: Zâmbind, Ştefan
se întoarse către Purice şi îi zise:

„Purice, băiete, de voi câştiga, în Movilă-naltă eu te voi

schimba!“

Viteazul domn se aruncă apoi din nou în luptă, cu mai

multă furie. Românii ieşiră învingători.

După război, Ştefan dărui aprodului Purice moşii, pentru

fapta lui şi dragostea ce-i purtase. Purice ajunse bogat şi
luă numele de Movilă. Din el se trage neamul boierilor
Movileşti, dintre care unii ajunseră şi domni.