REALIZAREA DREPTULUI

1. Conceptul realizării dreptului

Elaborarea şi adoptarea normelor juridice în conformitate cu cerinţele formale ale

sistemului juridic, reprezintă o premisă pentru realizarea funcţiei sale, aceea de
ordonare şi de orientare a comportamentului uman. Pentru validitatea şi efectivitatea
normelor juridice este necesar ca destinatarii lor să le cunoască [1], să le respecte şi
să le execute. 

Realizarea dreptului înseamnă îndeplinirea rolului şi scopului său, respectiv acela de

a orienta conduita umană de a păstra ordinea juridică.

Realizarea dreptului este o condiţie a ordinii de drept, ca nucleu al ordinii sociale

reprezentând în acelaşi timp şi un element constitutiv al conducerii societăţii.

Procesul complex de realizare a dreptului este influenţat de factori macrosociali (cum

ar fi: tipul sistemului social, al organizării statale, tipul relaţiilor economice, gradul de
cultură şi civilizaţie, contextul politic etc.), dar şi de personalitatea, libertatea şi
conştiinţa fiecărui individ. 

Realizarea dreptului implică participarea unor subiecte de drept numeroase,

asigurarea cadrului necesar şi corespunzător pentru ca aceste subiecte să-şi
valorifice prerogativele legale, precum şi posibilitatea organelor de stat competente
de a acţiona în scopul asigurării mijloacelor de restabilire a ordinii de drept
încălcate [2].

Realizarea dreptului reprezintă implementarea normei juridice în viaţa socială,

acceptarea de către societate şi încorporarea ei în psihicul indivizilor.

Luând în considerare aceste aspecte, realizarea dreptului poate fi definită ca fiind

procesul complex al implementării prevederilor normelor juridice în viaţa socială,
proces în cadrul căruia membrii societăţii în calitate de subiecte de drept, respectă şi
execută dispoziţiile lor, iar organele de stat competente le aplică [3].

Din analiza definiţiei date se pot contura următoarele particularităţi:

- realizarea dreptului este un proces complex şi continuu de transpunere în viaţa

socială a conţinutului normelor juridice;

- în cadrul acestui proces, subiectele de drept respectă şi execută dispoziţiile

normelor juridice;

- organele statului aplică dreptul în temeiul competenţei lor;

- transpunerea în viaţa socială a prevederilor legale implică asigurarea unui cadru

organizatoric corespunzător; 

- realizarea dreptului este influenţată de realitatea socială, politică şi economică a

statului.

- realizarea dreptului cunoaşte două modalităţi: respectarea şi executarea sa de

către destinatari şi aplicarea dreptului de către organele de stat competente.

2. Formele realizării dreptului

Realizarea dreptului este mijlocul eficient de atingere a scopului dispoziţiilor juridice

emise de către legiuitor.

În literatura juridică de specialitate, se evidenţiază două forme principale de realizare

a dreptului:

- realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale de către

cetăţeni;

- realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat

competente.

2.1. Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale

Respectarea şi executarea normelor juridice, ca formă a realizării dreptului, constă în

subordonarea conduitei individuale la conduita abstractă şi generală prescrisă de
normele juridice. Această subordonare se concretizează atât în acte de respectare
cât şi în acte de executare a prevederilor cuprinse în regulile de drept.

Realizarea dreptului în acest mod este denumită şi realizarea dreptului prin

conformare, şi este considerată a fi cea mai importantă şi mai frecventă modalitate
de îndeplinire a obligaţiilor cuprinse în normele juridice.

Dreptul este considerat a fi mijlocul cel mai eficient în realizarea obiectivelor majore
ale vieţii sociale, deoarece oferă posibilitatea destinatarilor săi să se comporte în
libertate, care trebuie să fie expresia unei educaţii în spiritul valorilor sociale. Dreptul
urmăreşte disciplinarea conduitei umane, prin stabilirea de modele comportamentale
utile convieţuirii umane. Aceste modele de conduită sunt legate de statutul individului
şi cuprind totalitatea pretenţiilor pe care societatea le are faţă de acesta şi care
constituie premisele reglementărilor juridice ce urmează să fie adoptate.

Respectarea şi executarea prevederilor normelor juridice presupune subordonarea

conduitei individuale faţă de conduita-tip conţinută în norma juridică, conduită
concretizată atât în actele de respectare a legii cât şi în cele de executare a
dispoziţiilor sale. Aşadar, dreptul este un factor de programare a conduitei indivizilor,
de regularizare a raporturilor sociale şi de apărare şi menţinere a ordinii sociale.

Respectarea şi executarea dispoziţiilor juridice implică în primul rând, obligativitatea

cunoaşterii lor de către cei cărora li se adresează. Pentru ca destinatarii normelor
juridice să le poată cunoaşte conţinutul şi să le respecte, este necesar ca legiuitorul
să le fixeze într-un limbaj accesibil şi să le facă publice, astfel încât nimeni să nu se
poată scuza pentru fapta săvârşită invocând necunoaşterea legii (“nemo censetur
ignorare legem”).

Realizarea dreptului prin conformare, prezintă următoarele trăsături caracteristice:

- este principala formă de realizare a dreptului atât ca volum cât şi ca intensitate; 

- implică îndeplinirea dispoziţiilor normelor de drept;

- depinde de o serie de factori ca: accesibilitatea normei de drept, gradul de cultură

juridică, nivelul de trai etc.;

- nu ridică probleme deosebite de tehnică juridică (în sensul că, activităţile implicate
în realizarea acestei forme se pot desfăşura şi fără existenţa unor acte scrise, sau a
unor condiţii speciale de formă sau de fond);

- activităţile presupuse de această formă de realizare a dreptului, nu împiedică

încheierea şi desfăşurarea de raporturi juridice;

- prin respectarea şi executarea normelor juridice, indivizii îşi valorifică drepturile lor
subiective, ţinând cont însă şi de obligaţiile corelative.
2.2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele
statului (Aplicarea dreptului)

A. Noţiunea aplicării dreptului

Aplicarea normelor juridice reprezintă o altă formă principală de realizare a dreptului,

ce presupune o activitate concretă, de transpunere în practică a prevederilor
normelor de drept, activitate desfăşurată de organele statului în conformitate cu
competenţa lor.

Aplicarea dreptului reprezintă o prerogativă a organelor de stat şi a funcţionarilor

publici, statul fiind organizarea supremă a societăţii, cu atribuţii atât în edictarea cât
şi în aplicarea normelor juridice. [4] 

Aplicarea dreptului este activitatea etatică concretizată în emiterea de acte de

autoritate cu caracter individual, acte care duc la îndeplinirea prevederilor normelor
de drept. 

Considerată a fi un proces complex, aplicarea dreptului se realizează în baza legilor

şi a actelor normative subordonate acestora. Ea prezintă următoarele particularităţi:

- aplicarea dreptului este o formă importantă şi distinctă de realizare a dreptului;

- reprezintă aplicarea conţinutului textelor normative în vigoare;

- aplicarea dreptului implică naşterea de raporturi juridice în care un subiect este

totdeauna un organ al statului cu competenţă stabilită prin lege în acest sens;

- cetăţenii nu pot aplica dreptul;

- organele de aplicare ale dreptului sunt titulari ai atributelor de putere; 

- actele de aplicare ale dreptului sunt acte juridice de autoritate, care au un caracter
individual, concret;

- organele de aplicare ale dreptului sunt competente să constate sau să recunoască

drepturile şi obligaţiile legale ale subiecţilor de drept şi să stabilească sancţiunile ce
se impun pentru conduitele nelegale;

- finalitatea aplicării dreptului o constituie atât înfăptuirea normelor juridice,

(transpunerea în practică a dispoziţiilor acestora), cât şi restabilirea ordinii de drept
încălcate. 

B. Actul juridic de aplicare a dreptului

Activitatea complexă de aplicare a dreptului se exercită de organele statului şi se

concretizează printr-un rezultat specific denumit act de aplicare.

Actul normativ şi actul de aplicare sunt acte juridice distincte ce îndeplinesc funcţii
proprii de reglare a relaţiilor sociale; actul normativ este implicat direct în activitatea
de orientare şi disciplinare a conduitei umane în cadrul societăţii, reprezentând
cadrul general de manifestare a comportamentului indivizilor, în timp ce, actul
individual reglementează un comportament concret.

Între cele două categorii juridice, respectiv actele normative şi actele de aplicare
există următoarele asemănări şi deosebiri:

- atât actele normative cât şi cele individuale sunt obligatorii pentru destinatarii lor şi
sunt garantate prin intervenţia forţei coercitive;

- actele normative conţin reguli de conduită cu caracter general [5], tipic şi

impersonal [6], iar actele de aplicare a dreptului conţin dispoziţii cu caracter
individual, concret, ele vizează o anumită conduită personalizată; 

- actele normative produc efecte juridice din momentul intrării lor în vigoare până în
momentul ieşirii lor din vigoare, iar actele de aplicare devin obligatorii în principal, din
momentul aducerii lor la cunoştinţa destinatarilor interesaţi (din momentul comunicării
lor);

- actul normativ are ca scop reglementarea relaţiilor sociale prin intermediul normelor
juridice, iar în actul individual are ca şi scop realizarea practică a normelor juridice;

- actele normative acţionează, produc efecte juridice în mod repetat [7], continuu,

atâta timp cât sunt în vigoare, pe când, actele de aplicare a dreptului îşi consumă
efectele prin executarea lor imediată sau în termene stabilite;

- actele de aplicare dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice [8], în timp ce
actele normative nu creează raporturi juridice ci doar le reglementează pe cele
existente;

- validitatea actelor normative este condiţionată de reguli de tehnică legislativă, în

timp ce validitatea actelor de aplicare a legii (cu excepţia hotărârilor judecătoreşti şi a
proceselor verbale de contravenţie), nu este condiţionată de respectarea unor
proceduri prestabilite;

- actele normative se deosebesc de actele de aplicare a dreptului şi prin principiile

procedurale ce stau la baza căilor de atac împotriva lor. Astfel, din momentul
comunicării părţilor interesate, actul de aplicare poate fi contestat de partea
nemulţumită. Actele de aplicare pot fi controlate ierarhic sau pe cale judecătorească,
pe când, legalitatea actelor normative presupune un sistem de garanţii specifice
(controlul parlamentar sau judecătoresc). Actele normative ale Parlamentului pot fi
modificate sau abrogate numai de Parlament, iar controlul constituţionalităţii lor
revine Curţii Constituţionale;

- actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelor normative, ca expresie a

principiului legalităţii;

- activitatea normativă se realizează de organe ale statului cu atribuţii în acest sens,

iar activitatea de aplicare a dreptului se poate realiza de toate cele trei categorii de
organe ale statului (legislative, executive şi judecătoreşti);

- actele de aplicare sunt acte juridice concrete cu rol în asigurarea respectării actelor
normative în cadrul raporturilor juridice concrete.

Faptul că, actul juridic, ca fenomen social nu are o stare pură, adică poate fi normativ
pentru o categorie de persoane şi individual faţă de o singură persoană sau altă
categorie de persoane [9] nu înseamnă că între cele două categorii juridice nu se
poate face o delimitare riguroasă.

C. Fazele procesului de aplicare a dreptului

Fazele aplicării dreptului sunt etape necesare şi esenţiale în activitatea de aplicare a
normelor juridice, ce presupun atât operaţii de generalizare şi abstractizare, cât şi
activităţi şi procedee tehnice pentru înfăptuirea practică a prevederilor legale.

În activitatea de aplicare a dreptului, organul competent este obligat să îndeplinească

sarcini inerente soluţionării corecte a unui caz concret: să stabilească circumstanţele
de fapt şi de drept, să formuleze concluzii, să soluţioneze cauza definitiv şi să emită
actul de aplicare.

Procesul de aplicare a dreptului este un proces unitar, iar fazele de aplicare nu

presupun fragmentarea acestuia ci o relaţie de condiţionare reciprocă permanentă.
Aceste faze sunt: 
a. Stabilirea stării de fapt; 
b. Alegerea normei de drept aplicabile; 
c. Interpretarea normelor de drept; 
d. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare; 
e. Executarea actelor de aplicare a dreptului.

a. Stabilirea stării de fapt

În această primă etapă se culeg şi se consemnează date, informaţii concludente

pentru cunoaşterea circumstanţelor, a împrejurărilor în care s-a petrecut fapta
concretă. Organele de aplicare a dreptului sunt obligate să cerceteze împrejurările
legate de conduita indivizilor, precum şi consecinţele unor evenimente ce pot
produce efecte juridice.

În scopul emiterii unui act de aplicare real şi bine fundamentat, organul de aplicare
va consulta documente oficiale, va face reconstituiri ale faptelor petrecute, expertize,
va audia martori, va folosi rezultate oferite de cercetarea ştiinţifică etc.

Toate activităţile incluse în etapa stabilirii stării de fapt fac parte din procesul
efectuării probaţiunii, deoarece documentele pot să aibă sau nu, valoare probatorie. 
Toate informaţiile şi datele obţinute de organul de aplicare trebuie să fie reale, să
stabilească circumstanţele cauzei, să înlăture eventualele neclarităţi şi să creeze
convingeri ferme în legătură cu starea de fapt. În acest sens, Codul de procedură
civilă prevede în art.130 că, judecătorii trebuie “să stăruie, prin toate mijloacele
legale, pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea
faptelor”, pentru că numai astfel se pot pronunţa hotărâri temeinice şi legale [10].

Stabilirea stării de fapt poate cunoaşte o procedură specifică simplă sau complexă,
în funcţie de particularităţile actului de aplicare în cauză [11].

b. Alegerea normei de drept aplicabile [12]

După stabilirea stării de fapt, organul de aplicare este obligat să selecteze acele
norme juridice incidente, cele pe baza cărora se va califica juridic starea de fapt
stabilită, deci, se va lua hotărârea.

Cele două faze ale aplicării dreptului (stabilirea stării de fapt şi alegerea normei
legale aplicabile), sunt considerate a fi două operaţiuni interdependente. Astfel,
stabilirea unei stări de fapt conforme cu realitatea obiectivă, poate uşura activitatea
de identificare a dispoziţiilor juridice adecvate, pe când comiterea de erori în
stabilirea stării de fapt, va putea duce la alegerea unor dispoziţii juridice inadecvate
cazului concret.

Încadrarea juridică a stării de fapt conferă actului de aplicare a dreptului trăsături de

legalitate. Pentru o încadrare juridică corespunzătoare, organul de aplicare a normei
de drept este obligat să îndeplinească următoarele operaţiuni prealabile:

- selectarea normei juridice aplicabile;

- verificarea vigorii şi forţei juridice a acesteia;

- stabilirea relaţiilor normei de drept aplicabile cu celelalte norme juridice;

- determinarea conţinutului normei juridice;

- stabilirea acţiunii normei juridice selectate.

c. Interpretarea textului normelor juridice

Interpretarea normelor de drept este operaţiunea logico-raţională de lămurire a

sensului normativ-juridic, a conformităţii sale cu alte acte normative superioare, a
înlăturării conflictelor, dintre dispoziţiile legale aplicabile stării de fapt. Pentru ca
cerinţele normei de drept să poată fi transpuse în viaţa socială, este necesară
utilizarea unor mijloace şi procedee de interpretare juridică corespunzătoare.

d. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare

Actul de aplicare conţine soluţia dată unei situaţii concrete şi are ca rezultat
constituirea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice.
Elaborarea actului de aplicare şi emiterea sa, este ultima fază a procesului de
aplicare a dreptului, fiind rezultatul efortului raţional şi al manifestării volitive a
organului de stat competent. Atât demersul raţional (stabilirea în norma juridică
incidentă), cât şi manifestarea de voinţă (încadrarea într-o normă în vigoare şi
calificarea), trebuie realizate de organul de stat în temeiul legii şi în vederea aplicării
concrete a normei juridice selectate.

Emiterea actului juridic de aplicare, este operaţiunea finală în aplicarea dreptului, ce

presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.
Natura juridică a actului juridic de aplicare diferă de la o ramură de drept la alta. De
exemplu, soluţionarea unei cauze penale, presupune o hotărâre de condamnare sau
de achitare a făptuitorului, iar, soluţionarea unei cauze civile, implică o hotărâre de
obligare la plata unor despăgubiri, la plata reparaţiilor etc. În dreptul muncii, actul de
aplicare (hotărârea) poate privi încheierea sau desfacerea contractului de muncă.

e. Executarea actelor de aplicare a dreptului [13]

După elaborarea actului de aplicare, acesta trebuie adus la cunoştinţa celor interesaţi
în vederea executării lui. Executarea actului de aplicare a dreptului este o cerinţă a
desfăşurării normale a relaţiilor sociale, a asigurării şi garantării ordinii de drept.

Granatia contra evictiunii

Garantia pentru evictiune reprezinta una dintre cele mai importante obligatii
ale vanzatorului in contractul de vanzare-cumparare si este reglementata in
Codul civil, in art. 1337-1352.
Garantia opereaza de drept in orice vanzare, ceea ce inseamna ca nu e necesar ca
partile sa introduca o clauza specifica in contract.

Scopul garantiei il reprezinta protejarea dreptului cumparatorului de a nu fi tulburat in

folosinta lucrului dobandit prin acel contract, nici de catre vanzator, nici de catre terte
persoane.

Juridic, termenul de evictiune desemneaza pierderea unui drept in urma unui proces,
ceea ce practic, in contractul de vanzare-cumparare, reprezinta pierderea bunului de
catre cumparator. Actiunea in instanta nu este intotdeauna obligatorie pentru
pierderea dreptului. Atunci cand un tert are un drept evident asupra bunului, procesul
nu are sens.

Raspunderea pentru evictiune este in fapt o obligatie a carei incalcare se

sanctioneaza independent de vina (culpa) debitorului contractual, si chiar daca
vanzatorul a fost de buna-credinta. Obligatia subzista si fata de dobanditorii succesivi
ai bunului, deci se poate invoca atat impotriva vanzatorului cat si impotriva oricarui
autor anterior.

Garantia pentru evictiune poate avea doua forme: garantia pentru faptele personale
ale vanzatorului si garantia pentru tulburarile care provin de la terti. 

Garantia faptului personal al vanzatorului

Este esentiala pentru contractul de vanzare cumparare, vanzatorul si succesorii lui,
universali sau cu titlu universal fiind obligati sa se abtina de la orice act, anterior sau
ulterior vanzarii, de natura sa ameninte proprietarea, folosinta sau detentia
cumparatorului sau a succesorilor acestuia asupra bunului vandut. Nu exista termen
limita pentru aceasta obligatie, ci se considera a fi o obligatie permanenta si
perpetuua.

Tulburarea poate fi de drept sau de fapt. Tulburarea de drept, interzisa vanzatorului,

poate fi invocarea unui drept pentru care nu exista contract valabil, precum dreptul
de abitatie, de servitute, uzufructul sau locatiunea.

Tulburarea de fapt presupune garantia vanzatorului pentru orice fapt material al sau

care il priveaza in tot sau in parte pe cumparator de exercitarea dreptului de
proprietate dobandit prin contractul de vanzare-cumparare. Cumparatorul amenintat
cu o asemenea tulburare, poate opune in instanta exceptia de garantie. Potrivit art.
1339 C.Civ. orice conventie care inlatura raspunderea vanzatorului pentru faptele
personale este nula.

Garantia impotriva evictiunii provenind de la terti

Vanzatorul raspunde si pentru evictiunea ce provine de la o terta persoana, cu
precizarea ca este necesar sa se indeplineasca urmatoarele conditii:
– sa existe o tulburare de drept;
– cauza tulburarii sa fie anterioara datei de incheiere a contractului de vanzare-
cumparare;
– cumparatorul sa nu fi cunoscut cauza evictiunii.

In cazul tulburarilor provenite de la terti, cumparatorul are dreptul sa se planga numai

pentru tulburarile de drept. Ceea ce presupune ca tertul invoca un drept real (precum
proprietatea, uzufructul, servitutea) asupra bunului dobandit prin vanzare-cumparare
de catre cumparator. De asemenea, tertul poate sa invoce un drept de creanta
precum dreptul de locatiune sau chiar sarcini sau servituti care greveaza bunul. 

In principiu, vanzatorul poate fi chemat sa raspunda pentru tulburari de drept

provenind de la terti, dar numai tulburari a caror cauza este anterioara vanzarii
(drepturi ale tertului nascute anterior vanzarii, chiar daca exercitate ulterior).

De asemenea, obligatia vanzatorului la garantie exista numai daca, la data incheierii

contractului, cumparatorul nu a cunoscut faptul ca o terta persoana are sau pretinde
ca are drept asupra bunului. Sarcina probei cunoasterii cauzei evictiunii de catre
cumparator cade asupra vanzatorului. Numai in cazuri deosebite, cumparatorul poate
invoca necunoasterea si numai daca aceasta este legitima comparativ cu gradul de
cunostinte al cumparatorului, spre exemplu.

In fine, in ce priveste sarcinile, vanzatorul este obligat sa le declara in momentul

incheierii contractului de vanzare cumparare. Se are deci in vedere buna-credinta a
cumparatorului, corelata cu buna-credinta a vanzatorului si obligatia acestuia de
informare.