Activităţi motrice adaptate la elevii cu

deficienţe vizuale

Deficienţa de vedere.

În categoria copiilor cu CES, cei cu deficienţă de vedere constituie o populaţie aparte.

Termenii utilizaţi pentru categoriile de persoane care prezintă scăderea acuităţii vizuale sunt:

- ambioplie, când acuitatea vizuală este cuprinsă între 0,2 şi 0,1;

- cecitate (orbire), când acuitatea vizuală este cuprinsă între 0,05 şi incapacitatea de a percepe
lumina;

În funcţie de momentul instalării deficienţei de vedere există următoarele categorii de

deficienţi:

- ambliopii – care mai prezintă resturi de vedere;

- orbii târzii – caracterizaţi de lipsa vederii, deficienţa fiind instalată după vârsta de trei ani;

orbii congenitali sau orbii propriu-zişi – care nu au beneficiat niciodată de acest simţ sau la
care orbirea a survenit înainte de vârsta de trei ani, astfel încât ei nu-şi pot aminti reprezentări
vizuale (forme, culori, mărimi, proporţii).

Etiologia deficienţelor de vedere.

Deficienţele apar ca urmare a dificultăţilor de receptare, transmitere şi prelucrare a stimulului

luminos. Alături de tulburările de refracţie, alte cauze frecvente ale deficienţelor de

vedere sunt: glauconul, cataracta şi diabetul.

Rolul percepţiei vizuale în desfăşurarea activităţilor motrice.

Pentru a înţelege mai bine necesitatea adaptării didacticii activităţilor motrice este necesar să
evidenţiem care este rolul vederii în practica exerciţiilor fizice. Astfel:

- acuitatea vizuală dinamică este cea care răspunde de percepţia vitezei deplasare a obiectelor;

- controlul ocular sau coordonarea vizuală este răspunzătoare pentru vederea binoculară, în
jocurile sportive sau în activităţi de citit-scris;

- discriminarea vizuală – presupune recunoaşterea formelor, mărimilor, atât a obiectelor

utilizate în activităţi motrice, cât şi a celor utilizate la activităţile din clasă;
- vederea periferică joacă un rol important în anticiparea evenimentelor, copiii cu un câmp
vizual îngust vor întâmpina dificultăţi în practicarea jocurilor sportive;

- adâncimea percepţiei – este cea care permite aprecierea formei şi consistenţei obiectelor, în
funcţie de distanţa de la care sunt percepute;

- percepţia vizuală – formă – fond – permite focalizarea atenţiei copilului asupra unui stimul
vizual; lipsa acestei percepţii va îngreuna execuţia actelor motrice cum ar fi prinderea mingii,
lovirea mingii cu racheta, etc.

- coordonarea oculo-segmentară (manuală şi podală) constituie de asemenea, factor de succes

în activităţile motrice; de ea depinde precizia acţiunilor motrice, aprecierea forţei de lovire a
obiectivelor.

Particularităţi ale creşterii şi dezvoltării copiilor cu deficienţă de vedere

Caracterizarea copiilor cu deficienţă de vedere, ca de altfel a oricăror categorii de deficienţi,

constituie doar un punct de reper în înţelegerea consecinţelor pe care deficienţa la are asupra

dezvoltării personalităţii celor în cauză. Şi aceasta pentru că un rol extrem de important îl

joacă părinţii şi specialiştii angajati în procesul de educare – compensare a deficienţelor
copiilor

respectivi.

Deficienţa vizuală induce modificări pe mai multe planuri, şi anume:

- planul neurofiziologic;

- planul dezvoltării fizice;

- planul proceselor cognitive primare şi secundare;

- planul socio-afectiv;

- planul motricităţii.

Pe plan neurofiziologic, se constată că la copiii cu deficienţe vizuale se înregistrează o scădere

a vitezei de formare a reflexelor condiţionate şi a mobilităţii lor. Ca urmare a lipsei

excitaţiilor luminoase se constată, de asemenea, apariţia unor “dereglări ale funcţiilor

controlate de sistemul diencefalichipofizar.(W.Roth, citat de M. Ştefan, 1999).
Pe planul dezvoltării fizice, lipsa vederii nu cauzează în mod direct tulburări, dar tendinţa
către sedentarism care însoţeşte de mai multe ori deficienţa este responsabilă de acestea.

Lipsa de motricitate a copiilor din primii ani de viaţă are o serie de repercursiuni negative.
Rezultatele prezentate în literatura de specialitate (V. Preda, citat de M. Ştefan, 1999) afirmă
că întârzierile în dezvoltarea fizică la vârsta de 7 ani ar fi de circa 2 ani, în timp ce vârsta de
17 ani, rămânerea în urmă este de doar 1 an.

Motricitatea scăzută este cea care conduce la apariţia unor atitudini posturale deficiente sau
deficienţe fizice – cap şi gât aplecate înainte sau înclinate lateral, umeri căzuţi, etc.

Tendinţa de renunţare la activităţile motrice, în general asociată deficienţelor fizice

menţionate conduce la apariţia unor tulburări la nivelul sistemelor circulator şi respirator.

În plan cognitiv, la nivelul proceselor perceptive ale ambliopilor se constată diminuarea

impulsului declanşator al percepţiei, ca urmare a faptului că stimulii vizuali, externi sunt

sesizaţi cu întârziere sau nu sunt întârziaţi.

În ceea ce priveşte dezvoltatrea intelectuală a copiilor cu deficienţe de vedere, întârzierile în

dezvoltarea sunt consecinţa secundară a deficienţei deficienţei senzoriale, datorată în primul

rând unui nivel de solicitare necorespunzătoare din punct de vedere educaţional.

Între procesele psihice, memoria cunoaşte o dezvoltare deosebită, datorită solicitării intense.
Copiii nevăzători sau slabi văzători folosesc memoria cu scop compensator, susţinând

cunoaşterea mediului înconjurător şi adaptarea la schimbările lui.

O imensă solicitare cunoaşte şi atenţia, a cărei stabilitate atinge performanţe deosebite,

depăşindu-le adesea pe cele ale copiilor normali. O calitate a atenţiei care rămâne sub nivelul

mediu este comunicativitatea.

Deosebit de importantă pentru intervenţia educaţională este cunoaşterea planului socio-

afectiv. Se consideră că trăsăturile negative ale deficientului vizual sunt în primul rând
consecinţa condiţiilor socio-educative în care s-a dezvoltat, a unei educaţii inadecvate oferite
de o persoană cu pregătire inadecvată, în sens de necunoaştere sau abordare
necorespunzătoare a nevoilor lui.

Problemele de inadaptare la mediul social sunt consecinţa eşecurilor de comunicare cu

ceilalţi, a excluderii de la jocurile altor copii, evitării sau izolării lor. Astfel se explică o serie
de

reacţii de apărare ale copilului, manifestate prin stări depresive, nesiguranţă, atitudine
inhibată, sau dimpotrivă arogantă, insolentă, neîncredere în cei din jur. (M. Ştefan, 1999).

Pe planul motricităţii globale se înregistrează lipsă de coordonare şi mişcări aritmice.

Deficienţa de vedere influenţează şi eficienţa pe planul manualităţii, dat fiind faptul că nu se
poate

realiza sau se evită conducerea vizuală a mişcării mâinilor.

Încă din primul an de viaţă, mişcările nou-născutului orb congenital diferă semnificativ de
schema clasică de dezvoltare motrică.

La vârste mai mari acest retard se ameliorează prin contribuţia feed-back- ului corectiv al
profesorului, părintelui, ca substitut pentru monitorizarea propriilor mişcări.

Mersul nevăzătorilor este rigid, nesigur, ezitant. Membrele inferioare sunt uşor flexate,
păşirea se realizează fără rularea labei piciorului, în felul acesta asigurându-se o suprafaţă mai

mare de contact şi de sprijin.

Alergarea se carecterizează printr-un fuleu redus, ritm lent al paşilor, fază de sprijin
prelungită, etc. În literatura de specialitate se atrage atenţia asupra faptului că nivelul redus de

dezvoltare a forţei, a capacităţilor coordinative, a echilibrului, lipsa de siguranţă şi precizie în

mişcare, dificultăţile legate de orientarea în spaţiu, “determină la orbi o atitudine de renunţare

treptată la contactul cu mediul înconjurător prin intermediul mişcării, ceea ce le diminuează

şansele de adaptare nu numai la universul fizic, ci şi la cerinţele vieţii sociale.” (E. Firea,
1979)

În faţa acestor aspecte, intervenţiile educaţionale terbuie să urmărească susţinerea procesului

de devenire a copilului ambliop sau nevăzător, devenire caracterizată de capacitatea de
utilizare a forţelor de cunoaştere senzorială şi logico-vertebrală, a instrumentelor intelectuale,
autonomie personală şi socială, însuşirea unei meserii adecvate.
Obiectivele specifice activităţilor motrice adaptate pentru persoanele cu deficienţă de
vedere

- ameliorarea atitudinii posturale;

- dezvoltarea simţului tactil-kinestezic în vederea favorizării proceselor compensatorii;

- formarea şi consolidarea autonomiei de deplasare în mediul înconjurător;

- dezvoltarea calităţilor motrice şi psihomotrice necesare însuşirii şi exercitării eficiente unei

meserii;

- dezvoltarea încrederii în forţele proprii;

- eliminarea inhibiţiei motrice.

Activităţi motrice recomandate:

- gimnastică,

- jocuri sportive;

- atletism;

- dans;

- inot;

- ski alpin şi fond;

- judo;

- activităţi în aer liber;

- activităţi de expresie corporală;

- fitness(cu sau fără greutăţi);

- lucrul la bicicleta ergonomică sau covor rulant;

- biciclete în tandem alături de un partener cu vedere reziduală;

- arte marţiale şi lupte(menţinerea contactului permanent).

Bibliografie
Albu, A., Albu, C. (1999) Psihomotricitatea la vârsta de creştere şi dezvoltare, Editura Spiru
Haret, Iaşi

Arcan, P., Ciumăgeanu, D. (1980) Copilul deficient mintal, Editura Facla, Timişoara

Cristea, Dana, Kosa, A., (2007) Activităţi motrice adaptate – note de curs, Oradea

Dragnea, A., Bota, Aura (1999) Teoria activităţilor motrice,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Dragomir P., Scarlat E., (2004) Educaţie fizică şcolară,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

Dragomirescu, Georgeta şi colab (1977) Metodica educaţiei fizice în grădiniţa de copii,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti