Influenţe şi presiuni politice în presă

Din păcate unii jurnalişti acţionează în mod “mecanic” , punându-se după venirea

la putere a unuia sau altuia dintre partide sau alianţe politice la dispoziţia acestora ,

ulterior pledând ca „independenţi”, alţii solidarizându-se până la identificare cu

partidele politice. Deşi autonomă faţă de stat, o parte a presei este „subordonată” şi , din

nou, nu structurii de putere în general , ci anumitor forţe politice din cadrul acestei

structuri. Fără autonomizarea mass-media în raport cu partidele şi cu celelalte entităţi

politice, societatea nu va fi bine servită de acestea.

Dacă exerciţiul libertăţii presei este proporţional cu mijloacele de comunicare

aflate la dispoziţia publicului, atunci autoritatea publică are obligaţia morală de a

suprima orice obstacole, ca primă condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru a

satisface nevoia de comunicare . Nu suficientă deoarece pentru a asigura un pluralism

efectiv în comunicarea de masă este nevoie de un anumit « intervenţionism pozitiv » din
partea statului pentru sprijinirea mediei existente şi crearea altora noi , mai ales pentru

grupurile lipsite de disponibilităţi materiale . Statul român s-a arătat destul de

conservator în materie de piaţă liberă a media prin menţinerea monopolului asupra
resurselor de materii prime şi materiale , a reţelei naţionale de difuzare, dar şi prin

politica de impozite şi taxe, deloc stimulatoare1.

O anchetă realizată la începutul anului 2005 de către redacţia Gazetei jurnaliştilor

releva faptul că 75% din repondenţi apreciau că Puterea face presiuni indirecte asupra
presei, după cum urmează: prin pârghii economice (preţul hârtiei , lipsa sprijinului

financiar, distribuţia preferenţială şi condiţionată a subvenţiilor , sistemul taxelor şi

impozitelor pentru publicitate), prin blocarea accesului la informaţii ; prin intimidări

directe şi şicane (procese de calomnie , evacuări din sedii, ameninţări din partea

prefecţilor, a Gărzii Financiare, interceptarea convorbirilor telefonice şi a

1
Georgiu, Grigore, Istoria culturii române moderne, Ed. Comunicare.ro, 2002, p.109
corespondenţei, etc.)

Or, dacă testul pentru autonomia presei într-o societate deschisă ar trebui să

urmărească dacă presa este subordonată numărului cel mai mare de autorităţi diferite ,

gradul ei de subordonare şi al jurnaliştilor ei şi absenţa controlului guvernamental ,

suntem puşi în situaţia de a recunoaşte că cea mai mare parte a presei este în momentul
de faţă autonomă, dar locul agentului exterior de control - Puterea - a fost luat de un

agent intern de control – Patronul , Acţionarul - la care se adaugă creditorul,

publicitorul, cu alte cuvinte este liberă, nu şi independentă2.

Cele mai severe condiţionări ale libertăţii jurnaliştilor s-au înregistrat în zona
presei politice şi, în sens mai larg, a celei « de casă », deţinută de persoane sau grupuri

interesate mai degrabă de propria imagine . În acest sens se poate spune că ziarele sunt

autonome, independente de guvern, dar nu şi indivizii, grupurile, organizaţiile care le

deţin. Presa este autonomă şi în acelaşi timp subordonată intereselor economice ,

sociale, politice, etnice, religioase şi culturale ale proprietarilor .

(http://romania.indymedia.org/ro/2008/03/2470.shtml)

Corupţia din presă

Dezbaterea asupra corupţiei în presă ar trebui purtată pe două paliere: unul care
să privească patronatul şi eventual şefii instituţiilor de presă , iar altul jurnalistul simplu,

fără atribuţii de conducere.

Discuţiile despre corupţia în presă pot fi purtate doar teoretic , căci este aproape

imposibil de demonstrat cine şi cum a procedat . Putem bănui din modul în care sunt

reflectate anumite evenimente de către un ziar sau o televiziune , de modul în care un

subiect este susţinut mai mult sau mai puţin de către un mijloc de informare , dar

2
Georgiu, Grigore, Istoria culturii române moderne, Ed. Comunicare.ro, 2002, p.122
dovezile lipsesc. Discuţia ar trebui purtată mai degrabă la nivel instituţional , cum

construim pârghiile ca să diminuăm corupţia în presă , în măsura în care ea există.

Dacă un jurnalist acceptă foloase necuvenite pentru a scrie sau a nu scrie ceva ,

este greu de demonstrat fără ca una din părţile implicate să se autodenunţe . Însă
redacţiile îşi pot construi mecanisme de apărare prin modul în care îşi selectează ziariştii
şi prin modul în care le este urmărită activitatea . Dar asta este mai mult o problemă

internă a fiecărei redacţii . Nu există încă un caz dovedit în România de ziarist care să se

fi lăsat corupt în timpul activităţii sale . Pot exista reguli acceptate de întreaga presă ca

atunci când un astfel de caz ar apărea , acel jurnalist să fie exclus din breaslă . Căci,

altfel, ca orice alt cetăţean este supus rigorilor legii penale . Însă, problema devine mai

complicată când vorbim de corupţia la nivelul cel mai înalt în presă , atunci când şefi de
gazete sau patroni de presă fac eforturi pentru eliminarea unui subiect doar pentru că au
anumite avantaje materiale de pe urma celui incrimat sau , mai grav, când recurg la

presiuni, folosind informaţiile culese de jurnalişti , pentru a obţine finanţări oculte. Au

existat cazuri la noi în care oameni de afaceri care făceau obiectul unor anchete
jurnalistice să ajungă în scurt timp acţionari în respectivele instituţii de presă , pentru ca

atacurile să înceteze după aceea.3

In mod normal, o societate democratică elimină de la sine astfel de situaţii , având

un sistem de autoapărare dezvoltat . Astfel de tranzacţii oculte sunt amendate de cititori ,

care se îndreaptă automat spre alte publicaţii sau alte televiziuni daca se simt trădaţi de
un canal de televiziune sau de către un cotidian ori revistă . Cu condiţia ca mass-media

să critice astfel de practici atunci când ele sunt dovedite , astfel ca publicul să poată lua

cunoştinţă de ele. Apoi cazul trebuie să fie discutat în organizaţiile patronale , sindicale

şi profesionale, în cadrul Comisiei Paritare organizată la nivelul ramurii mass-media ,

conform Contractului Colectiv de Muncă, hotărârile acesteia fiind obligatorii pentru

3
Chişu, Lician, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2002, p.172
părţi.