TEMA 1

Prelucrarea automată a datelor, generarea şi utilizarea resurselor informaționale.

Managementul informaţiei

Pentru cunoaşterea şi gestionarea eficientă a unei unităţi economice este necesară parcurgerea mai
multor etape: delimitate precis a obiectivelor; identificarea evenimentelor şi faptelor care generează
date; stabilirea purtătorilor materiali de informaţie; stabilirea metodelor şi instrumentelor prin care se
culeg, se înregistrează şi se prelucrează datele, precum şi a modalităţilor de transfer al acestora către
destinatar.

1.1. Prezentarea și analiza noţiunilor fundamentale: informaţie, cunoştinţă, dată

Ca atribut fundamental al materiei, alături de masă, câmp şi substanţă, informaţia este prezentă
atât în materia vie, cât şi în cea nevie. Utilizând simboluri asociate cu realitatea, informaţia este
folosită în caracterizarea ordinii şi a organizării specifice, în studiul procesului de reflectare, căpătând
semnificaţii proprii fiecărui domeniu al cunoaşterii. Termenul de informaţie a fost introdus iniţial în
domeniul tehnic, pentru a defini eventuala incertitudine înlăturată prin realizarea unui eveniment
dintr-un set de evenimente posibile. În timp, a dobândit diferite semnificaţii în funcţie de contextul
concret în care a fost utilizat.
În general, informaţia rezultată în procesul cunoaşterii este privită ca o cunoştinţă, o
reflectare a realităţii obiective în conştiinţa umană.
Informaţia este caracterizată în mare măsură prin gradul de subiectivitate-obiectivitate, care
se referă la dependenţa acesteia de utilizator, de intervalul de timp asupra căruia face referinţă,
dar şi de aspectele calitative şi cantitative; un exemplu în acest sens este „informaţia contabilă”.
Informaţiei trebuie să i se asocieze o valoare de utilitate, respectiv, speranţa de economie,
calculată prin diferenţa realizată între efectele unei decizii promovate, cu şi fără elementul
„cunoaştere” a informaţiei respective.
Informaţia reprezintă un mesaj, un semnal care reflectă starea unui sistem sau a
mediului în care aceasta funcţionează şi care aduce receptorului său un spor de cunoaştere.
Data reprezintă o însuşire de caractere numerice sau alfanumerice, ce au o anumită
semnificaţie. Datele sunt reprezentate prin şiruri de caractere, simboluri, cifre, cuvinte, fiind
supuse procesului de prelucrare şi duc la obţinerea informaţiilor ce reprezintă semnale, ştiri
despre evenimentele sau procesele economice care au loc în cadrul unei unităţi economice. În
cazul unităţilor economice, existenţa unui volum foarte mare de informaţie a condus la diverse
clasificări. După situarea în timp, informaţiile pot fi: active, pasive şi previzionare.
Informaţiile active sau operative sunt informaţiile care reflectă activitatea curentă, în mod
operativ, adică la locul şi momentul producerii unui efect sau proces economic. Acestea sunt
utilizate de către conducerea unui agent economic în influenţarea imediată a activităţii unităţii
respective.
Informaţiile pasive reprezintă informaţiile care reflectă o activi-tate trecută a unei unităţi
economice şi sunt utilizate de către organele de conducere pentru a influenţa perioada viitoare.
Informaţiile previzionare privesc perioada viitoare şi se obţin pornind de la analiza
informaţiilor istorice sau pasive.
Pentru a fi eficientă, informaţia trebuie să fie fundamentată ştiinţific, să fi oportună, să fie
captată la timp şi de cine trebuie, fiind clară şi nu contradictorie. Un alt criteriu de clasificare a
informaţiilor constă în delimitarea acestora după forma de exprimare. În conformitate cu
acest criteriu, informaţiile se prezintă sub formă de informaţii analogice, informaţii cantitative şi
informaţii calitative. Informaţiile analogice, ca relaţii între diversele date de intrare, se obţin, în
special, în procesul de producţie. Informaţiile cantitative reflectă cantitativ activitatea economică
desfăşurată de unitatea economică iar informaţiile calitative reflectă calitatea activităţii
economice.
După conţinut, informaţiile sunt: elementare, complexe şi sintetice. Informaţiile elementare
reflectă un singur moment din activitatea întreprinderii şi se obţin prin prelucrarea datelor ca
urmare a producerii unui fenomen sau proces economic. Informaţiile complexe se obţin prin
prelucrări succesive de informaţii elementare. Ele au rolul de a centraliza întreaga activitate
desfăşurată de o unitate economică într-o anumită perioadă. Informaţiile sintetice se obţin în
munca de analiză şi ca urmare a prelucrării informaţiilor complexe şi elementare. Acestea au
rolul de a caracteriza activitatea economică a unei unităţi pe o perioadă mai mare de timp şi de a
evidenţia cauzele şi factorii care au influenţat-o.
Informaţia poate fi definită sub trei aspecte: semantic, sintactic şi pragmatic. Aspectul
semantic al informaţiei se referă la semnificaţia pe care o are aceasta pentru elementul care
recepţionează informaţia; sintactica defineşte măsura în care semnele ce compun informaţia
înlătură un element de incertitudine, de determinare a fenomenului, iar utilitatea practică a
informaţiei pentru receptor defineşte aspectul pragmatic al acesteia.
Având în vedere forma concretă pe care o poate lua informaţia în momentul stocării pe un
suport tehnic, aceasta se poate afla sub formă analogică şi digitală.
Forma analogică a informaţiei presupune reprezentarea fenomenelor fizice, imagini fixe,
sunete şi imagini în mişcare, aşa cum sunt ele percepute de dispozitivele tehnice de înregistrare, fără a fi
necesară o conversie sau codificare a acestora, înainte de transmitere sau memorare pe suporturile
tehnice de date.
Forma digitală se obţine pornind de la fenomenul real sau de la forma analogică a acestuia, în
ambele cazuri având loc o codificare numerică, o evaluare cantitativă, o cuantificare a fenomenului care
face obiectul reprezentării. Pe suportul tehnic, informaţia se prezintă ca o succesiune de valori binare (0
şi 1), ordonate după un sistem de reguli (cod). Informaţia introdusă în sistemele de calcul, prin folosirea
tastaturii sau a altor dispozitive de introducere manuală sau umană (masă de desen, voce), se transmite
şi se memorează direct în momentul perceperii acesteia, fără o conversie prealabilă a ei. Pentru
procesarea informaţiei analogice este necesară conversia ei în formă digitală, cu ajutorul unor
dispozitive specializate de conversie din analogic şi digital, acestea putând fi folosite independent sau
introduse în configuraţia unui sistem informatic de birou.
Din punct de vedere al suportului informaţiei, distingem o gamă largă de suporturi fizice,
cum ar fi:
1. Informaţia aflată pe suporturi tehnice, clasificate, la rândul lor, în:
Suporturi magnetice, ca, de exemplu, caseta magnetică, discul magnetic, banda magnetică, discul
flexibil etc.;
Suporturi cu lectură optică a informaţiei, cum sunt discurile optice de mare capacitate a căror
informaţie digitalizată este citită optic cu dispozitive laser.
Informaţia memorată pe suporturile tehnice este înregistrată şi poate fi citită numai cu ajutorul
unor dispozitive tehnice de citire/scriere.
2. Informaţia aflată pe suporturi grafice, care pot fi:
suporturi opace, cum sunt documentele clasice, documente obţinute la imprimantă sau realizate
cu ajutorul mesei de desen de tip plotter;
suporturi transparente realizate din peliculă fotografică, peliculă film, microfilm, celită. Acest tip
de suport este destinat lecturii numai după operaţia de mărire a imaginii înregistrate.
 În funcţie de gradul de prelucrare, informaţiile se împart în:
1. primare (de bază) – sunt acele informaţii care anterior nu au suferit un proces de prelucrare
informaţională, având un pronunţat caracter informativ. Acest gen de informaţii sunt cele mai
răspândite la nivelul executanţilor.
2. intermediare – sunt acele informaţii care se află în diferite faze de prelucrare informaţională,
fiind răspândite la nivelul personalului funcţional şi al şefilor de compartimente.
3. finale – sunt acele informaţii care au parcurs întregul şir de pre-lucrări informaţionale prevăzute,
având un caracter sintetic, complex şi decizional. Acest tip de informaţii se adresează, de regulă,
managerilor.
Decizia are un rol major asupra informaţiei, urmărind armoni-zarea obiectivelor cu resursele
pentru a rezulta o eficienţă maximă. Calitatea deciziei depinde de precizia în interpretarea
elementelor informaţionale, de nivelul de pregătire al decidenţilor şi de utilizarea unor metode
moderne de prelucrare.
Deşi extrem de variate din punctul de vedere al surselor care le creează, al conţinutului şi al
modului în care ele sunt comunicate şi recepţionate, există o unitate de măsură, obiectiv
determinată, cu aju-torul căreia se măsoară şi se compară informaţiile. Această unitate de măsură
se numeşte BIT (BInary digiT), datorită faptului că precizarea uneia din cifrele 0 sau 1 ale
sistemului binar, presupuse egal probabile, constituie o informaţie unitate.
Informaţia economică aduce cunoştinţe cu privire la resursele economice şi la producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul de rezul-tate. Planificarea, organizarea şi controlul asupra
activităţii economice şi sociale se realizează în funcţie de aceste informaţii, obţinute sub forma
lor activă, pasivă sau previzionară.
Informaţia contabilă, parte a informaţiei economice, vehiculează cunoştinţe de reflectare şi
control privitoare la situaţia patrimoniului, entitate economică şi juridică de gestiune a valorilor
materiale şi băneşti.

1.2. Procesul de generare şi de utilizare a resurselor informaționale. Managementul

informaţiei
Conceptul de management al informaţiei se bazează pe unanima acceptare a faptului că
resursele informaţionale constituie un activ al firmei, rezultând că pot şi trebuie să fie gestionate.
Datorită faptului că informaţia reprezintă o resursă rară şi scumpă, aceasta trebuie să fie
evidenţiată, apreciată şi valorizată. Sub aspectul specific al utilizării multiple, procesul de
generare şi de utilizare trebuie să fie plasat în directă subordonare faţă de nivelul de conducere,
alcătuindu-se şi actualizându-se, printr-o strategie specifică, un repertoar al informaţii-lor
disponibile.
Managementul informaţiei presupune desfăşurarea unor activităţi specifice: conceperea şi
actualizarea proiectelor strategice în domeniul informaţional, aplicarea unor soluţii de
restructurare coerente, definirea şi respectarea unor standarde de culegere, transmitere,
prelucrare şi stocare a datelor, asistarea la nivel înalt a utilizatorilor finali.
Această activitate va trebui să devină o prioritate a agenţilor economici, managerul
devenind un catalizator al informaţiei, implicându-se efectiv în integrarea, administrarea şi
actualizarea informaţiei pertinente, din miile de date disponibile.

1.3. Managementul strategic proces care conduce la performanţe organizaţionale superioare

pe termen lung şi deservirea acestuia prin tehnica electronică de calcul
 Relaţiile economice, sociale, politice, legislative şi etice ale mediului unei firme
determină influenţa pe care societatea omenească o are asupra evoluţiei firmei.
Echipa managerială responsabilă de destinele unei firme are ca sarcină prioritară corelarea
deciziilor strategice cu condiţiile mediului extern, asigurând realizarea unor strategii care să permită
îmbunătăţirea imaginii companiei, concomitent cu creşterea performanţelor.
Unul dintre factorii care deţin cea mai puternică influenţă în procesul de stabilire a strategiei este
cultura firmei. Prin cultura firmei se înţelege ansamblul valorilor promovate, a tradiţiilor, a
simbolurilor, modelelor de atitudine şi a comportamentului, specifice politicilor adoptate, dar şi a
modului de efectuare a sarcinilor. Calităţile distinctive ale unei firme, în raport cu celelalte societăţi,
sunt: gradul de identificare a membrilor firmei cu aceasta; importanţa acordată factorului uman şi
coeziunea colectivelor; măsura în care este promovat lucrul în echipă; atenuarea şi minimizarea apariţiei
conflictelor în cadrul societăţii; definirea corectă şi concretă a criteriilor de recompensare pentru munca
prestată.

1.4. Managementul documentelor prin platforme colaborative - solutie care urmărește

crearea unui avantaj competitiv al organizaţiei. Tipologia sistemelor informatice

Afacerіle pe Іnternet sunt în continuă dezvoltare şi vііtοrul este al firmelor care vοr
utіlіza în mοd curent această modalitate/facilitate în cοmpetіţіa cu alte societăţi. Este cunoscut
faptul că mediul de afaceri online reprezіntă un іnstrument efіcace în scopul reducerii cοsturіlοr
precum şі aprοpіerii de cοnsumatοr.
Managementul documentelor realizat cu ajutorul unei aplicaţii software personalizată
acoperă toate aspectele legate de activitatea de management a documentelor dintr-o societate
comercială şi nu numai, pornind de la organizarea companiei şi ajungând până la arhivarea
informaţiilor detaliate despre activitatea companiei.
Printre posibilităţile şi avantajele oferite de aplicarea unui management al documentelor
automatizat enumerăm:
➢ managementul documentelor și activităților;
➢ reducea supra-alocării, reducerea greselilor umane şi îmbunătăţirea eficienţei muncii;
➢ creşterea confidentialitatii informaţiilor prin permiterea alocărilor de roluri diferite fiecărui
tip de utilizator,
➢ flexibilitate în operarea structurii organizatiei,
➢ acces direct în sistem,
➢ generarea de rapoarte,
➢ întocmirea şi generarea dosarelor proiectelor, a actelor, a deciziilor,
➢ evidenţa proiectelor şi a tuturor informaţiilor vehiculate într-o companie, etc.
O aplicatie specializata pe managementul documentelor permite controlul şi organizarea
documentelor organizaţiei, într-un mod sigur si eficient, stocarea in medii alternative -stocare în
cloud.
Platformele colaborative oferă posibilitatea stocării documentelor de orice tip, fie
acestea texte, imagini, sau orice alte tipuri de fişiere, fiecare document va fi încadrat într-un
anumit tip de document (factura, oferta, contract, proces verbal etc), documentele vor fi stocate
structurat, organizat şi centralizat, urmând ca utilizatorii să le regăsească şi să le acceseze în mod
securizat, în funcţie de drepturile fiecăruia.
Utilizarea aplicaţiilor software de platforme colaborative ale documentelor va avea ca
rezultat realizarea unui management de înaltă calitate, evidenţa tuturor variabilelor necesare unei
bune funcţionări a colaborării dintre angajat–angajator, în scopul reducerii timpului şi costurilor
asociate bunei funcţionări a oganizaţiei.
Sistemul va oferi un tablou de bord pentru conducere, tablou care va reflecta de la situaţia
sintetică până la aspectele de detaliu ale gestiunii, elemente diferenţiate, în funcţie de interesul
celui care vizualizează respectivul raport. Tabloul de bord poate fi definit ca un instrument de
sinteză care permite conducerii ca, într-un interval scurt de timp, să poată urmări desfăşurarea
activităţilor esenţiale, să ia decizii prompte şi să poată întrevedea, cu un grad sporit de exactitate,
evenimentele în perspectivă.
Rolul tabloului de bord pentru conducere este reprezentat prin următoarele caracteristici:
gruparea într-un loc bine definit a informaţiilor semnificative;
prezentarea sistematizată a informaţiilor;
existenţa informaţiilor care să redea evolutiv fenomenele;
avertizarea evoluţiei nedorite a unor fenomene sub forma vehiculării unor informaţii de
alertă şi/sau de alarmă;
conţinerea potenţială a unor soluţii de remediere;
furnizarea elementelor absolut necesare luării deciziei şi exer-citării controlului;
indicarea unor posibile măsuri de perspectivă.
Tabloul de bord trebuie să satisfacă o sumă de cerinţe impor-tante, dintre care pot fi
menţionate: să fie echilibrat şi să conţină date referitoare la toate funcţiunile unităţii respective,
oferind, în acest fel, o imagine completă asupra fenomenelor care se desfăşoară în unitate; să fie
obiectiv şi să uşureze elaborarea unor concluzii, localizând fenomenele şi oferind posibilitatea de
dimensionare a responsa-bilităţilor; să prezinte datele în ordinea cronologică a proceselor; să fie
adaptabil la cerinţele utilizatorului şi la schimbări; să poată fi completat în mod operativ, în aşa
fel încât sistemul de informare să se apropie de vehicularea informaţiilor în timp real; să fie
accesibil utilizatorilor şi să fie expresiv în prezentarea informaţiilor.
Tabloul de bord, pentru a reprezenta un real instrument de lucru al managerilor, trebuie să
îndeplinească următoarele funcţii: funcţia de informare şi caracterizare; funcţia de
sistematizare, ordonare; funcţia de ierarhizare; funcţia de generalizare; funcţia de integrare;
funcţia de analiză şi sinteză; funcţia previzionară; funcţia de control; funcţia de avertizare; funcţia
de diagnoză; funcţia de raportare şi funcţia de dialogare.
Utilizarea sistemelor informatice prin aplicaţiile sale în domeniul operaţional, managerial
asigură crearea unui avantaj competitiv al organizaţiei de la nivelul local, intern (în colaborarea
dintre compartimente, între nivelele ierarhice) până la formele comerţului electronic, schimbului
de informaţii utilizând Internetul.
Sistemele informatice joacă un rol vital în succesul unei organizaţii. Astfel, prin acestea
se pot asigura infrastructura informaţională internă (prin Intranet-uri) sau externă,
interorganizaţională (prin extranet-uri) pentru necesităţile business-ului în:
- Asigurarea eficienţei operaţionale;
- Asigurarea unui management eficient;

- Asigurarea unui avantaj competiţional.

Dezvoltarea de sisteme informatice reprezintă modul în care utilizatorii (finali) elaborează
sisteme informatice pentru a rezolva problemele din cadrul organizaţiei sau pentru a creşte
productivitatea.
Sistemele informatice joacă un rol important în asigurarea suportului activităţilor
manageriale şi operaţionale în business.
Din acest motiv există posibilitatea de a clasifica tipologia sistemelor informatice la nivel
 conceptual în:
1. Sisteme informatice operaţionale
2. Sisteme informatice pentru management
Sistemele informatice operaţionale cuprind:
- sisteme informatice operaţionale;
- sisteme pentru procesarea (prelucrarea) tranzacţiilor;
- sisteme pentru controlul proceselor;
- sisteme pentru colaborarea la nivelul organizaţiei.
2. Sisteme informatice pentru management cuprind:
- sisteme informatice pentru management (în general);
- sisteme informatice pentru fundamentarea deciziei;
- sisteme informatice pentru activitatea executivă.
Sistemele informatice operaţionale
Sistemele informatice sunt necesare pentru a prelucra datele enerate şi utilizate în
operaţiile de business. Aceste sisteme informatice operaţionale produc a varietate de produse
informaţionale pentru uz intern sau extern. Aceste informaţii vor fi prelucrate mai departe de
către sistemele informatice pentru management. În general acestea au rolul:
- de a procesa date privind business-ul;
- de a controla procese industriale.
 TEMA 2
Definirea şi fundamentarea noţiunilor de sistem informaţional, sistem informatic.
Funcţiile generale ale unui sistem informatic de birou. Reprezentarea internă a datelor

2.1. Definirea şi fundamentarea noţiunilor de sistem informaţional, sistem informatic

În cazul unui sistem integrat de prelucrare a datelor, care are ca scop obţinerea informaţiilor
pe baza unor date de intrare şi a unor normative unice, procedeele de prelucrare sunt considerate
elemente intercondiţionate şi inseparabile ale procesului de conducere.
Considerând unitatea economică ca un sistem, se pot identifica în structura ei trei
subsisteme: subsistemul operaţional (condus), subsistemul decizional (de conducere) şi
subsistemul informaţional (de legătură). Subsistemul informaţional poate fi privit ca un sistem de
sine stătător.
Sistemul informaţional prelucrează şi vehiculează informaţiile între sistemul condus şi
sistemul conducător, fiind reprezentat de totalitatea metodelor, procedurilor şi mijloacelor
folosite în procesul informaţional şi poate fi definit ca un ansamblu organizat şi integrat de
operaţii de culegere, transmitere, prelucrare, sistematizare, analiză şi păstrare, difuzare şi
valorificare a informaţiilor. Sistemul informaţional trebuie să fie capabil să furnizeze rapoarte
periodice privind desfăşurarea activităţii, dar şi rapoarte la cerere, determinate de semnalarea
unor situaţii neobişnuite.
Sistemul informatic lărgeşte câmpul de acţiune al sistemului informaţional, îi potenţează
valenţele, îmbunătăţindu-l sub aspect calitativ. Odată cu evoluţia sistemelor electronice de calcul,
sistemul informatic tinde să se suprapună sistemului informaţional ca sferă de cuprindere. Mai
mult, dacă se include în sfera sistemului informatic activitatea de conducere a proceselor
tehnologice cu ajutorul calculatoarelor de proces, sfera sistemelor informatice va depăşi sfera
sistemelor informaţionale.
Datele şi informaţiile proprii circuitului economic al patrimoniului sunt consemnate în
documente contabile. În raport cu modul de întocmire şi rolul lor în cadrul sistemului informaţional,
documentele contabile pot fi justificative, de evidenţă contabilă sau de sinteză şi raportare.

2.2. Funcţiile generale ale unui sistem informatic de birou

Indiferent de conţinutul concret al activităţii, un sistem informatic de birou îndeplineşte

următoarele funcţii generale: funcţia de introducere a informaţiei în sistem; funcţia de memorare
şi regăsire a informaţiei; funcţia de prelucrare a informaţiei; funcţia de ieşire a informaţiei din
sistem; funcţia de comandă-control a sistemului.
Funcţia de introducere a informaţiei în sistem se realizează prin: preluarea informaţiei
provenite din reţelele de comunicaţii naţionale sau internaţionale, publice sau private; prelucrarea
informaţiei provenite din reţeaua locală de date; introducerea manuală a datelor şi textelor sau
înregistrarea cu echipament adecvat a convorbirilor, imaginii şi sunetului.
Funcţia de memorare şi regăsire a informaţiei are un rol important în funcţionarea unui
sistem birotic, capacitatea de stocare a informaţiei şi viteza de acces la date constituind criterii
fundamentale de apreciere a performanţelor unui sistem informatic de birou, în raport cu durata şi
volumul informaţiei memorate.
Funcţia de prelucrare se referă la următoarele operaţii şi procese: conversia informaţiei
din formă analogică în digitală, pentru memorarea şi procesarea ei cu mijloace informatice,
precum şi operaţia de conversie din digital în analogic, pentru a o face compatibilă cu
echipamentele de tip analogic, pentru redarea, înregistrarea sau transferul de informaţie audio şi
vizuală; transferul informaţiei de pe un tip de suport (magnetic, optic) pe altul se numeşte
conversie de suport; copierea informaţiei pe acelaşi tip de suport, denumită operaţie de reproducere a
informaţiei şi a documentelor; crearea şi încărcarea bazei informaţionale a sistemului birotic
presupun un set de proceduri, prin care se generează structura şi modul de organizare a informaţiei pe
suportul tehnic, încărcarea bazelor de date; actualizarea bazei informaţionale, prin eliminarea
informaţiilor inutile, introducerea de informaţii noi, modificarea valorilor existente; tratarea
informaţiei care constă în efectuarea de operaţii care privesc fie forma documentelor şi a imaginilor, fie
conţinutul lor; consultarea în timp real a informaţiei se realizează prin intermediul unor programe care
permit căutarea, selectarea şi transmiterea informaţiei solicitate la un dispozitiv periferic de ieşire;
punerea în formă a informaţiei solicitate la ieşire constă în prelucrarea datelor pentru obţinerea de
rapoarte şi situaţii complexe, care vor fi transferate la dispozitivele de ieşire, în vederea imprimării lor,
afişării la terminal sau a comunicării locale, ori la distanţă, prin intermediul reţelelor de date.
Funcţia de ieşire a informaţiei din sistem trebuie să satisfacă anumite cerinţe,
corespunzător mai multor aspecte: natura informaţiei transferate la ieşire, date, texte, secvenţe
sonore sau vizuale, combinaţii ale acestora; conţinutul efectiv al informaţiilor solicitate la ieşire;
natura suportului tehnic sau grafic, pe care urmează să fie transferată informaţia la ieşire; forma
digitală sau analogică a informaţiei transmise; destinatarul şi mijlocul de comunicare adecvat,
comunicare care poate fi în interiorul sistemului, către memoria externă şi arhiva electronică a
sistemului birotic, în afara sistemului către parteneri de afaceri, instituţii de stat, acţionari, public.
Funcţia de comandă-control a sistemului este reprezentată de totalitatea atributelor necesare
pentru dirijarea şi reglarea funcţionării întregului ansamblu, a tuturor funcţiilor sale. Alocarea optimă a
resurselor sistemului se referă la echipament, memorie internă, baza de programe şi baza
informaţională, controlul proceselor de intrare, prelucrarea şi ieşirea informaţiei în funcţie de natura ei.

2.3 Reprezentarea internă a datelor

Necesitatea reprezentării caracterelor numerice s-a materializat în apariţia şi existenţa
simultană a unor diferite sisteme de numeraţie.
Un sistem de numeraţie este format din totalitatea regulilor de reprezentare a numerelor cu
ajutorul unor simboluri numite cifre. Sistemele de numeraţie sunt de două feluri: poziţionale
şi nepoziţionale. Un exemplu de sistem poziţional este sistemul zecimal, iar de sistem
nepoziţional, sistemul roman.
În sistemele de calcul se folosesc în special sisteme de numeraţie poziţionale, datorită
simplităţii de reprezentare şi de efectuare a calculelor aritmetice. Acestea se definesc ca sisteme
de numeraţie, în care valoarea unei cifre din cadrul unui număr este determinată de poziţia ei în
cadrul numărului. Fiecare sistem de numeraţie poziţional conţine un alfabet format din cifre şi
litere al căror număr este egal cu baza sistemului respectiv. Sistemul binar, al cărui alfabet este
format numai din două cifre, 0 şi 1, este cel mai potrivit pentru a fi utilizat în calculatoarele
numerice care sunt construite în principal din elemente cu două stări stabile; se poate obţine astfel
o reprezentare fizică a informaţiei, prin atribuirea uneia dintre stările dispozitivului cifrei 0, iar
cealaltă cifră 1. Cele două caractere ale sistemului binar se numesc cifre binare, iar poziţia pe
care acestea o ocupă în interiorul unei grupări binare se numeşte poziţie binară.
Sistemul de numeraţie octal utilizează drept simboluri caracterele: 0,1,2,3,4,5,6,7. Între
acesta şi sistemul binar există o legătură directă prin faptul că unui caracter octal îi corespund trei
caractere binare.
 În sistemul de numeraţie hexazecimal sunt utilizate simbolurile 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9,
A, B, C, D, E, F, cu ajutorul cărora se pot reprezenta valorile 0-15. Prin convenţie, pentru
reprezentarea numerelor cu valori cuprinse între 10-15 se utilizează literele A-F. Între sistemul de
numeraţie hexazecimal şi cel binar există, de asemenea, o relaţie de corespondenţă, prin faptul că
un caracter hexazecimal poate fi reprezentat printr-un grup de 4 poziţii binare.
Necesitatea reprezentării în calculator a unui număr mare de caractere (cifre, litere, caractere
speciale) a condus la apariţia şi utilizarea unor coduri. Deoarece în calculatorul electronic orice
informaţie este reprezentată în sistemul binar, apare necesitatea translatării informaţiei externe,
accesibilă omului, în informaţie internă, accesibilă calculatorului, şi invers. Această translatare se
realizează prin utilizarea codurilor de reprezentare.
Codul este reprezentat prin mulţimea C a succesiunilor de cifre dintr-un sistem de
numeraţie, corespunzătoare mulţimii A a simbolurilor unui alfabet. Corespondenţa dintre
mulţimile C şi A este biunivocă, numărul elementelor din mulţimea C fiind determinat de
numărul elementelor mulţimii A.
Codurile în care sunt reprezentate numai numere se numesc coduri numerice. Codurile în
care sunt reprezentate numere, litere şi alte semne speciale se numesc coduri alfanumerice.
Dintre codurile alfanumerice, cele mai reprezentative sunt codurile ASCII şi EBCDIC. În
ambele cazuri se foloseşte octetul (opt poziţii binare) pentru reprezentarea unui caracter.
ASCII (American Standard Cod for Information Interchange) este un cod ce utilizează 7
cifre binare cu care se pot realiza 128 de combinaţii. Pentru a asigura protecţia informaţiei în
procesul de transmitere a acesteia, se adaugă structurii codului din 7 biţi o poziţie pentru
controlul de imparitate.
EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange Code) este un cod ce utilizează 8
cifre binare cu care se pot realiza 28=256 de combinaţii. O parte din combinaţii sunt utilizate
pentru codificarea anumitor comenzi. Fiecare caracter se reprezintă prin două simboluri din
sistemul de numeraţie hexazecimal.
În cazul în care nu dispunem de tabela extinsă corespunzătoare codului EBCDIC putem
utiliza tabela restrânsă sau redusă a codului, menţionând că aceasta permite doar reprezentarea
literelor mari (majusculelor).
 TEMA 3
Arhitectura sistemelor electronice de calcul

Apariţia şi dezvoltarea rapidă a tehnicii electronice de calcul au marcat o nouă etapă în

revoluţia tehnică, cu profunde implicaţii în evoluţia societăţii omeneşti. Spre deosebire de
primele două etape ale revoluţiei tehnice, care au vizat în primul rând reducerea efortului fizic,
cea de-a treia revoluţie, considerată şi revoluţia maşinilor-creier, este orientată în special spre
uşurarea şi creşterea randamentului muncii intelectuale. Rolul principal în cadrul acestei noi etape
îl are calculatorul electronic.

3.1. Dezvoltării tehnologice a mijloacelor de prelucrare automată

Istoria evoluţiei tehnicii de calcul pune în evidenţă parcurgerea a două etape, şi anume:
etapa dispozitivelor mecanice şi etapa calculatoarelor electronice.
Cel mai vechi este dispozitiv este ABACUL, cu ajutorul căruia se operează adunări şi
scăderi, dispozitiv păstrat până în zilele noastre. A fost consemnată utilizarea lui de către
babilonieni în anii 2200 î.e.n. În jurul anului 1610, John Napier, un matematician scoţian a
conceput şi realizat o serie de baghete (numite la acea vreme bones) care, dispuse într-o anumită
manieră, duceau la aflarea rapidă a rezultatelor operaţiilor matematice de adunare şi scădere.
Astfel a fost creată pe cale mecanică prima tabelă de logaritmi.
Ultimul moment important al acestei etape l-a constituit primul calculator electromecanic, în
anul 1944. Părintele acestuia, Haward Aiken, angajat al firmei IBM şi doctorand al Universităţii
Harvard, exasperat de numărul mare de calcule necesar lucrării sale de doctorat, a recurs la
concepţiile previzionare ale lui Babbadge. Descrierea originală a maşinii analitice a fost singurul
lui ghid în crearea modelului MARK I, în anul 1944, care, nefiind integral electronic, marchează
doar trecerea către adevăratele sisteme electronice de calcul. Datele erau încărcate de pe
cititoare de cartele IBM, era manipulată prin comutatoare manuale, avea incredibile dimensiuni
de 2,45 m înălţime şi 15,55 m lungime, era compusă din 750.000 părţi legate prin 804.500 km de
sârmă. În aceste condiţii, maşina era dispusă pe două etaje, utilizatorii urcând şi coborând pe
scară pentru a seta manual comutatoarele sau a încărca hârtia pentru imprimare.
Etapa calculatoarelor electronice se structurează pe cinci generaţii distincte. Prima
generaţie (1942-1959) este marcată de apariţia primelor calculatoare electronice cu numele ABC
(Atanasoff Berry Computer) sau ENIAC (Elecronic Numerical Integrator And Calculator). ENIAC a
fost realizat în anul 1945 de către inginerii John Manéhly şi Prosper Eckert, membri ai
Universităţii Pennsylvania din SUA. Acest calculator conţinea circa 18.000 tuburi electronice,
ocupa o suprafaţă de circa 170 m2 şi cântărea în jur de 30 de tone. Performanţa sa constă în
efectuarea unui număr de circa 300 de operaţii/sec.
Prima generaţie cuprinde gama calculatoarelor electronice, realizate până în anul 1955,
acestea având următoarele caracteristici principale:
aveau ca elemente constructive de bază tuburile electronice, releele şi liniile de întârziere;
pentru introducerea datelor utilizau cartele sau benzi perforate;
programarea se făcea în cod-maşină, bit cu bit, pe baza a câteva sute de instrucţiuni;
viteza de calcul şi capacitatea de stocare a datelor era limitată;
solicitau condiţii speciale de instalare şi de funcţionare, un consum mare de energie şi de
muncă pentru exploatare şi întreţinere.
Aceste calculatoare utilizau, în principal, limbaje maşină, respectiv, descrierea operaţiilor pe
care calculatorul urma să le execute în combinaţii de cifre binare 0 şi 1.
 Generaţia a doua (1959-1965) cuprinde calculatoarele realizate în perioada 1956-1963,
marcată de apariţia tranzistorului în tehnologia circuitelor logice. Primul calculator cu tranzistori
a apărut, de fapt, în anul 1954 şi se numea TRADIC.
Minicalculatoarele apar la mijlocul anilor ’60, odată cu CDC 6600, creat de Seymour
Cray.
Aceste sisteme au marcat trecerea către o nouă tipologie industrială în domeniul hardware şi
standardizează atributul „compatibil IBM”. Modelul IBM 1400 este cel mai cunoscut model de
calculator al acestei generaţii, generaţie care se remarcă prin câteva caracteristici distincte, şi
anume:
utilizarea tranzistoarelor în locul tuburilor electronice;
prezintă mai multă siguranţă în funcţionare, concomitent cu creşterea performanţelor
privind viteza de calcul, capacitatea de memorie şi posibilităţile de programare;
sunt orientate preponderent către aplicaţii economice (Busines-Oriented Computers), cu
capacitate de stocare mare, facilităţi de introducere şi redare a datelor finale;
utilizează o gamă sporită de periferice;
au o greutate mai mică, necesită consum mai redus de energie şi sunt mai uşor de
întreţinut şi de exploatat;
utilizează limbaje maşină, dar şi limbaje simbolice (apar primele limbaje de programare
evoluate COBOL, FORTRAN etc.).
Generaţia a treia (1965-1970) se localizează istoriceşte după anul 1964, odată cu apariţia
circuitelor integrate, care concentrează pe o suprafaţă minimă mai multe componente active şi
pasive (tranzistori, diode, condensatori, rezistenţe etc.). Această generaţie a stat sub semnul
firmei IBM. În 1964, preşedintele IBM, Thomas Watson Jr. anunţă „cel mai important produs
din istoria companiei”. Timpul a arătat că formularea a fost corectă, deoarece nu a fost lansat un
calculator, ci o familie de calculatoare: System/360.
Calculatoarele acestei generaţii prezintă o serie de caracteristici superioare faţă de
precedentele, şi anume:
creşterea considerabilă a vitezei de calcul, a capacităţii de stocare a datelor şi a facilităţilor
de intrare/ieşire în şi din sistem;
posibilităţi noi de adresare a memoriei principale şi secundare;
utilizarea unei game extinse de limbaje evoluate şi echipa-mente periferice (care pot fi
exploatate în paralel);
creşterea gradului de miniaturizare şi simplificarea condiţiilor de instalare, funcţionare şi
exploatare, permiţând extinderea teleprelucrării;
sisteme de operare complexe, prin care sunt posibile: multiprogramarea şi multiprocesarea
interactivă, multiacces local sau la distanţă, tratarea pe loturi şi timp partajat etc.;
apar periferice speciale care permit comunicarea via linie telefonică, preluarea directă a
informaţiilor de pe suporţi externi (procedura de scanare a paginilor de hârtie), afişarea pe
monitor a informaţiilor în mod text sau grafic, digitalizarea şi prelucrarea sunetelor (inclusiv
recunoaşterea comenzilor verbale de către calculator şi execuţia comenzilor recepţionate);
capacităţile de stocare a informaţiilor cresc la milioane de caractere, în condiţiile accesării
lor rapide, în fracţiuni de secundă;
timpul de acces la memorie se reduce la circa 0,7 ms., faţă de cele din generaţia a doua,
sau 10 ms., la cele din prima generaţie;
apar numeroase limbaje de programare de nivel înalt şi foarte înalt;
fiabilitate sporită şi cost redus.
 Generaţia a patra se remarcă începând cu anul 1970 şi cuprinde calculatoarele electronice
ce utilizează ca elemente constructive circuitele integrate generalizate pe scară medie (MSI),
mare (LSI) şi foarte mare (VLSI). Această generaţie se bazează pe „Teoria laserului” a lui John
M. Carol şi a dus la realizarea memoriei laser la National Aeronautics and Space Administration
(NASA), a cărei performanţă a fost estimată la stocarea a 50 de miliarde de caractere pe suprafaţa
ocupată de o marcă poştală.
Are loc o ultraminiaturizare a componentelor electronice, care accentuează performanţele
generaţiei anterioare astfel:
creşte viteza de calcul (la miliarde de operaţii pe secundă) şi capacitatea de stocare a
datelor (peste un milion de octeţi), concomitent cu reducerea timpului de acces la memorie
(posibilităţi extinse de adresare);
calculatoarele pot lucra cu mai multe procesoare, realizarea operaţiilor în mod paralel şi
„pipeline”;
atrage după sine o revoluţionare a informaticii, în sensul distribuirii acesteia spre
utilizatori, a dezvoltării reţelelor de calculatoare (LAN, WAN etc.), a bazelor de date şi a
teleinformaticii;
apar limbaje de programare care permit tratarea vectorială;
apar şi se răspândesc foarte rapid calculatoarele personale care devin preponderente în
economie;
are loc o standardizare a programării, o monitorizare a funcţiilor calculatorului,
autodiagnosticarea şi o extindere a programării prin hardware.
Generaţia a cincea, prefigurată începând cu anii ’90, printr-un program comun sponsorizat
de Statele Unite şi Japonia, urmăreşte atât revoluţionarea concepţiei tehnologice, cât mai ales a
celei software. Dintre caracteristicile care au fost conturate până acum şi care se întrevăd în
continuare în cadrul acestei generaţii, sunt de reţinut următoarele:
extinderea utilizării microprocesoarelor ca elemente de automatizare a diferitelor funcţii
specializate, care conduc la creşterea considerabilă a gradului de inteligenţă a acestora şi a
productivităţii;
revoluţionarea sistemului de comunicare om-calculator, prin utilizarea limbajului natural,
ce va conduce la generalizarea interogării şi a răspunsului prin voce sau simboluri grafice;
trecerea de la informatica clasică la informatica inteligenţei artificiale, care urmăreşte
prelucrarea în primul rând a cunoştinţelor, şi nu a datelor;
dezvoltarea unor periferice inteligente capabile să rezolve funcţiile ce le revin, degrevând
unitatea centrală;
tendinţa de schimbare a concepţiei hardware şi software, prin lansarea pe piaţă a unor tipuri
noi de calculatoare.
Privite din punct de vedere al contribuţiilor diferitelor categorii de specialişti la evoluţia
tehnicii de calcul şi a utilizării acesteia, generaţiile sunt nominalizate în literatura de specialitate
astfel: prima generaţie este considerată generaţia inventatorilor; generaţia a doua este considerată
generaţia tehnologiilor; generaţia a treia este generaţia programatorilor, iar generaţia a patra este
„era utilizatorilor”. Această separare scoate în evidenţă ordinea intrării în scenă a diferitelor
categorii de specialişti şi nu ordinea ieşirilor, pentru că, în realitate, există o strânsă colaborare
între aceste categorii, iar evoluţia rapidă în ultimii ani a informaticii are la bază tocmai această
colaborare.
 TEMA 4
Arhitectura generală a sistemului electronic de calcul.

Totalitatea echipamentelor de calcul şi a sistemelor de programe care realizează prelucrarea

automată a datelor constituie un sistem electronic de calcul. Sistemul electronic de calcul este
alcătuit din sistemul de echipamente - hardware, adică totalitatea componentelor fizice folosite
în culegerea, memorarea, prelucrarea datelor şi transmiterea rezultatelor şi din sistemul de
programe de bază - software, respectiv, ansamblul programelor care asigură conducerea,
supravegherea şi controlul procesului de prelucrare.
Componenta hardware realizează următoarele funcţii principale:
memorarea datelor şi a programelor;
controlul permanent al procesului de prelucrare automată a datelor;
efectuarea operaţiilor aritmetice şi logice asupra datelor stocate în memoria internă;
introducerea datelor şi a programelor în memoria internă, precum şi redarea rezultatelor
prelucrării pe hârtie sau stocarea acestora pe suporturi tehnice de date.
Pentru realizarea acestor funcţii, sistemele electronice de calcul au fost concepute cu
următoarele componente: unitatea centrală, unităţi periferice şi unităţi de memorare.
Pe parcursul executării unui program de aplicaţie, în funcţionarea sistemelor de calcul se
evidenţiază mai multe fluxuri informaţionale
Acestea sunt următoarele: fluxul de instrucţiuni, care apare la lansare în execuţie a
programului, iar instrucţiunile sunt preluate de unitatea de comandă-control şi transformate în
comenzi; fluxul de comenzi, care apare în momentul în care unitatea de comandă-control
transmite comanda către celelalte componente ale sistemului electronic de calcul, pentru
realizarea operaţiilor de intrare/ieşire, calcul etc.; fluxul de date, care apare în momentul
executării unor comenzi de intrare/ieşire.
Un calculator este compus din unitatea centrală, memoria internă, echipamente periferice.
Unitatea centrală este componenta care realizează efectiv memorarea şi prelucrarea datelor şi
care controlează întregul sistem de echipamente. Ea este alcătuită din unitatea de comandă-
control şi unitatea aritmetico-logică. Unitatea de comandă-control reprezintă componenta care
urmăreşte executarea programelor, comandă unităţile de memorie şi anumite periferice, asigură
decizia în cazul apariţiei unor întreruperi. Această unitate este compusă din:
unitatea de control central, care comandă execuţia instrucţiunilor din program;
unitatea de comandă a memoriei, prin care se realizează accesul către memorie;
unitatea de control a întreruperilor, care asigură gestionarea şi memorarea semnalelor de
întrerupere;
unitatea de control pentru intrare / ieşire, care facilitează controlul legăturii unitate
centrală - periferice;
orologiul intern, compus din ceasul sistemului şi din circuitele de control aferente.
Pentru ca un program să poată fi executat trebuie să fie introdus în memoria internă, unitatea
de comandă-control analizând fiecare instrucţiune în parte.
Unitatea aritmetico-logică este componenta care realizează efectiv instrucţiunile aritmetice
şi logice. Ea reprezintă un ansamblu alcătuit din registre care stochează temporar operanzii şi
rezultatele operaţiei şi din circuite care determină succesiunea operaţiilor necesare efectuării unei
operaţii aritmetice complexe.
Memoria internă este resursa principală a unui sistem elec-tronic de calcul care conţine
informaţii ce reprezintă instrucţiunile de executare a programelor, datele necesare efectuării
operaţiilor şi rezultatele ce urmează a fi extrase. Unitatea elementară de memorie se numeşte
celulă binară şi este capabilă să reţină valorile numerice 0 şi 1 ale unei variabile binare.
Memoria este alcătuită din mai multe părţi de dimensiuni egale, denumite locaţii de
memorie. Acestea sunt „etichetate” începând cu valoarea „0” şi, corespunzător fiecărei locaţii, se
vor defini adresele de memorie.
Accesul la memorie reprezintă realizarea legăturii cu memoria, în vederea unui schimb de
informaţii. Pentru a selecta informaţia dorită, este necesară o informaţie de control, care va
permite accesul la locaţia de memorie corespunzătoare, acest proces fiind numit adresare de
memorie.
Informaţiile elementare se măsoară în biţi, iar 8 biţi reprezintă 1 byte. Byte-ul constituie
unitatea elementară care poate fi adresată individual în cadrul memoriei interne. Conţinutul
informaţional al unei locaţii de memorie poate fi un byte, atunci când locaţia conţine un grup de 8
biţi, sau un cuvânt, atunci când locaţia conţine un grup mai mare de biţi.
Caracteristicile comune dispozitivelor de memorare sunt capacitatea de memorare
(unitatea de măsură putând fi byte-ul sau cuvântul) şi durata ciclului de memorie, adică
intervalul de timp dintre două operaţii succesive de scriere/citire din memorie.
În cadrul memoriei interne, datele sunt reprezentate în funcţie de natura acestora (alfabetice,
alfanumerice şi numerice). Această reprezentare a datelor este convenţia prin intermediul căreia
fiecărui caracter i se asociază o valoare binară proprie. Datele alfabetice şi alfanumerice sunt
reprezentate în memorie prin succesiuni de caractere, fiecărui caracter corespunzându-i câte un
octet (byte). Acest lucru se realizează prin folosirea codului EBCDIC sau ASCII. În ceea ce
priveşte datele numerice, sunt utilizate două moduri de reprezentare: reprezentarea zecimală şi
reprezentarea binară.
Unităţile periferice realizează legătura cu mediul exterior, ele permiţând schimbul de
informaţii şi dialogul utilizator-sistem electronic de calcul, precum şi stocarea unei cantităţi de
informaţii mult mai mari decât cea permisă de memoria internă. Dialogul se materializează în
introducerea programului, a datelor problemei şi, respectiv, afişarea lor. Datele de intrare, datele
de ieşire (rezultatele) precum şi programele pot fi introduse şi executate imediat de la tastatură
sau pot fi introduse şi păstrate pe suporturi tehnice de date pentru prelucrarea lor ulterioară.
Din punct de vedere al funcţiei realizate, unităţile periferice se împart în: unităţi periferice de
intrare, unităţi periferice de ieşire şi unităţi periferice de memorare. Unităţile periferice de intrare
permit introducerea de către operator a programelor şi a datelor problemei, cel mai reprezentativ
echipament de acest fel fiind tastatura. Pe lângă aceasta, mai putem aminti creionul optic, mouse-ul,
scanerul, tabletele grafice.
Unităţile periferice de ieşire permit afişarea rezultatelor prelucrării, dar şi a unor mesaje
utilizator-calculator, incluzând display-urile, imprimantele, mesele de desenat.
Unităţile periferice de memorare, numite şi echipamente de memorie externă, sunt unităţile
(driver) de discuri magnetice, de bandă sau casetă magnetică. Aceste unităţi permit înregistrarea şi,
ulterior, consultarea informaţiilor.

4.1. Principale componente hardware ale Personal Computer

Din punct de vedere al caracteristicilor constructive, calculatoarele electronice se clasifică
în: microcalculatoare, minicalculatoare şi calculatoare medii şi mari.
Microcalculatoarele sunt realizate având ca element central un microprocesor în jurul
căruia s-a dezvoltat o arhitectură, la început mai simplă, apoi din ce în ce mai performantă, pe
măsură ce s-a trecut de la utilizarea unui microprocesor cu lungimea cuvântului de 4 biţi la 8-16
biţi, iar în prezent la 32-64 biţi.
 Putem împărţi microcalculatoarele în microcalculatoare familiale, microcalculatoare
semiprofesionale şi calculatoare personale.
Microcalculatoarele familiale, Elementul specific constă în faptul că tastatura include atât
unitatea centrală, cât şi circuitele de interfaţă cu echipamentele periferice.
Microcalculatoarele semiprofesionale sunt realizate cu microprocesoare de 8 biţi dar cu
echipamente periferice performante: unităţi de floppy-discuri, imprimante.
Calculatoarele personale (Personal Computers sau PC) au cucerit supremaţia în lumea
microcalculatoarelor prin utilizarea de floppy-discuri şi a microprocesoarelor pe 16 biţi INTEL.
Minicalculatoarele au apărut datorită puternicului proces de miniaturizare a generaţiei
vechi de calculatoare, prin utilizarea masivă a circuitelor integrate.
Calculatoarele medii şi mari. În prezent, aceste calculatoare sunt denumite şi sisteme „main-
frame”-uri.
Pc-ul a apărut prima dată în SUA şi prin denumire sugerează accesul unei largi categorii de
persoane la utilizarea lor. Calculatorul personal reuneşte într-un tot unitar şi funcţional două părţi:
hardware-ul şi software-ul.
Din punct de vedere structural, calculatorul se compune din microprocesor şi memorie.
Microprocesorul execută programele care se găsesc în memorie, iar programele operează asupra
datelor care se află tot în memorie.
Din punct de vedere funcţional, calculatorul este compus din unitatea centrală şi
echipamente periferice.

4.2. Considerații privind placa de bază, microprocesorul şi memoria internă

Placa de bază, cunoscută şi sub denumirea de motherboard, reprezintă fundamentul unui
calculator, definind prin circuitele pe care le conţine PC-ul şi accentuând caracteristicile acestuia.
Construirea unui calculator cu ajutorul unei singure plăci de bază reprezintă cea mai
economică metodă, fabricanţii de asemenea componente străduindu-se să integreze cât mai multe
componente. Placa de bază constituie suportul principalelor componente electronice ale
calculatorului: microprocesorul, memoria internă, coprocesorul matematic, magistralele de
comunicaţie, interfeţele de conectare.
Toate aceste subansamble sunt amplasate pe placă, utilizându-se locaşuri dedicate.
Adăugarea unei componente a sistemului de calcul solicită montarea unei plăci de legătură (de
interfaţă), prin intermediul unui conector specific disponibil pe placa de bază.
Microprocesorul este conectat prin intermediul soclului de procesor, iar deasupra acestuia
este montat un ventilator care are rol de răcire pentru procesor.
În principiu există trei aspecte generale ale unei plăci de bază care trebuie avute în vedere:
Sloturile de extensie permit instalarea componentelor hardware, în special plăcile de
extensie. Principalele sloturi prezente pe o placă de bază modernă sunt: PCI-e (Peripheral
Component Interconnect Express), PCI (Peripheral Component Interconnect) și DIMM (Dual In-
Line Memory Module). Sloturile PCI și PCI-e sunt interfețe fizice în care sunt introduse plăcile
de extensie dedicate, cum ar fi placa video, placa audio, placa de rețea, TV Tuner.
Socket-ul (soclul) procesorului care permite instalarea procesorului direct pe placa de bază.
Acesta poate fi de mai multe tipuri: LGA (Land Grid Array) și PGA (Pin Grid Array).
Diferența dintre cele două este dată de modul în care conectează procesorul de placa de
bază. LGA utilizează plăcuțe sau pini mici de contact pe placa de bază, iar PGA folosește pini
subțiri care fac parte din procesor.
 Conectorii și porturile care asigură transferul de date, conectarea perifericelor sau
alimentarea cu energie a componentelor. Sloturile DIMM permit instalearea memoriei
sistemului de calcul, putând fi localizate în apropierea soclului procesorului.
Pentru a asigura o funcţionare corectă a tuturor componentelor periferice, placa de bază
dispune de un circuit de memorare specializat, numit BIOS.
Programele aflate în BIOS pot fi aduse la zi, situaţie posibilă pentru plăcile de bază care
dispun de memorie BIOS reprogramabilă (flash BIOS). Respectivele programe pot fi procurate
fie de la furnizorul de placă de bază, fie prin intermediul reţelei INTERNET.
Temperatura procesorului este un factor important, creșterea semnificativă a
temperaturii procesorului duce la scăderea productivității și chiar poate cauza defectarea acestuia.
Temperatura normală a procesorului diferă în funcție de caracteristicile sale. În mod normal
valoarea normală a temperaturii este:
În stare de așteptare până la 45 grade Celsius;
În sarcină până la 65 grade Celsius;
BIOS monitorizează în permanenţă temperatura atinsă de microprocesor, tensiunea de
alimentare şi numărul de rotaţii pe minut al ventilatorului procesorului (Cooler). În situaţia în
care aceste elemente ating pragul maxim, se produce automat oprirea calculatorului.
Microprocesorul este o unitate de prelucrare miniaturizată a datelor care trebuie supuse
prelucrării.
Istoria microprocesorului începe în anul 1971, când compania INTEL a realizat pentru
prima dată asamblarea într-un tot unitar a unui mare număr de tranzistoare, dar vor mai trece 8
ani până când această realizare se va concretiza în primul calculator personal.
Din famila de procesoare Intel utilizate în prezent remarcăm:
Intel Xeon - aceste procesoare au apărut în anul 1998 împreună cu procesoarele Pentium
II și se fabrică și în prezent. Procesoarele Xeon sunt destinate serverelor și workstation-
urilor, sunt procesoarele cele mai performante și cu cele mai multe nuclee.
Intel Celeron și Atom – acestea sunt optimizate mai mult pentru un consum redus de
energie decât pentru performațe ridicate. Majoritatea lor sunt single core, dar există și
variante Dual Core, care sunt net superioare celor Single Core. Procesoarele Celeron și
Atom au performanțe inferioare comparativ cu procesoarele Pentium, fiind sunt destinate
celor mai accesibile din punctul de vedere financiar. calculatore și laptopuri.
Intel Pentium - primul procesor Intel Pentium a fost lansat în anul 1993. În cursul anilor
care au urmat evoluția procesoarelor Pentium a determinat ca performanța acestora să se
apropie foarte mult de cea a procesoarelor din noua generație „Core 2”. Ultimele modele
de procesoare Intel Pentium se remarcă prin putere și viteză, pot avea mai multe nuclee,
apropiindu-se astfel de performanța generației Core.
Intel Core – reprezintă cele mai răspândite și cele mai noi procesoare orientate spre
laptopuri și desktopuri. Generația Core se împarte în 2 categorii: generația Core 2 și
generația Core “i”. Core i se împarte în 3 subcategorii: Core i3, Core i5 și Core i7.
Procesoarele i3 sunt dual core (două nuclee) și în cazul laptopurilor și în cazul
desktopurilor. Procesoarele i5 în cazul desktopurilor sunt quad core (4 nuclee) iar în cazul
laptopurilor sunt dual core. Procesoarele i7 în cazul desktopurilor sunt cel puțin quad core
sau în unele cazuri six core (șase nuclee) sau mai multe iar în cazul laptopurilor sunt dual
sau quad core.
Procesoarele AMD au fost incă de la inceput un concurent accesibil din punct de vedere al
prețului al procesoarelor Intel, cu performante asemănătoare.
 Clasificarea procesoarelor se realizează în funcţie de modul în care are loc execuţia
instrucţiunilor. Execuţia instrucţiunilor are la bază principiul microprogramării, existând astfel
două tipuri principale de procesoare. Procesoare de tip CISC (Complex Instruction Set
Computer) – modul de execuţie al instrucţiunilor după acest tipar fiind specifice procesoarelor
8086. Procesoare de tip RISC (Reduced Instruction Set Computer) – modul de execuţie al
instrucţiunilor este dat de tehnologia superscalară care permite procesoarelor să execute simultan
mai multe instrucţiuni (procesare paralelă). Acest mod de execuţie a instrucţiunilor este specific
procesoarelor dedicate pentru servere. Codurile acestor instrucţiuni sunt memorate într-o
memorie ROM (Microcode ROM) în interiorul procesorului.
Caracteristicile procesoarelor. Un procesor este caracterizat de viteza de lucru, capacitatea
maximă de memorie pe care o poate adresa şi setul de instrucţiuni pe care le poate executa. O
caracteristică principală a unui procesor este reprezentată de lungimea cuvântului cu care poate
lucra (capaciatea registrilor săi de lucru), existând procesoare ce lucrează cu lungimi de 8, 16, 32
şi 64 de biţi. Această caracteristică reprezintă un indiciu important asupra cantităţii de date pe
care procesorul o poate prelucra la un moment dat.
Cea mai importantă şi costisitoare componentă fizică a unui calculator personal este memoria
internă, prin intermediul căreia vom putea aprecia performanţele unui calculator. Aceasta este
unitatea funcţională a calculatorului destinată păstrării permanente sau temporare a programelor şi a
datelor necesare utilizatorului şi bineînţeles a sistemului de operare.
În configuraţia unui sistem electronic de calcul, în funcţie de modul în care se realizează accesul
la memorie, pot fi întâlnite simultan două mari tipuri de memorii: memorii ROM şi memorii RAM.
Memoria ROM (Read Only Memory – memorie care poate fi doar citită) – este un tip de
memorie nevolatilă (informaţia conţinută de acest tip de memorie nu se pierde la oprirea
calculatorului). Este o memorie de tip special, care prin construcţie nu permite programatorilor
decât citirea unor informaţii înscrise aici de constructorul calculatorului prin tehnici speciale.
Memoriile de tip ROM se clasifică în funcţie de modalitatea de scriere a datelor în PROM şi
EPROM.
1. memorii PROM (Programabile ROM), memorii ROM programabile, care permit o
singură rescriere de programe;
2. memorii EPROM (Programabile Electric PROM), care pot fi şterse şi reprogramate de
mai multe ori, utilizând tehnici electronice speciale.
Programele aflate în ROM sunt livrate odată cu calculatorul şi alcătuiesc aşa-numitul
firmware. Calculatoarele din familia IBM – PC conţin şi o memorie CMOS (de tip RAM,
alimentată în permanenţă de o baterie pentru a nu-şi pierde conţinutul informaţional. În această
memorie se stochează informaţii referitoare la configuraţia hardware a sistemului electronic de
calcul.
Dacă accesul la memorie este permis atât pentru citire cât şi pentru scriere memoria se
numeşte RAM (Random Access Memory - memorie cu acces aleator). Memoria RAM
reprezintă un spaţiu temporar de lucru unde se păstrează datele şi programele pe toată durata
execuţiei lor. Programele şi datele se vor pierde din memoria RAM, după ce calculatorul va fi
închis, deoarece aceasta este volatilă, păstrând informaţia doar atâta timp cât calculatorul este sub
tensiune.
Fizic, memoria RAM este constituită din elemente care prezintă două stări stabile,
reprezentate convenţional prin simbolurile 0 şi 1, denumite biţi sau cifre binare. Aceste elemente
sunt constituite din milioane de perechi de tranzistori şi condensatori.
Din punct de vedere al organizării interne, memoria RAM este împărţită din punct de
vedere logic, astfel:
 1. Memoria convenţională (de bază) – este formată din primii 640 Kb ai memoriei
calculatorului, fiind zona în care se execută toate programele care rulează sub sistemul de operare
MS-DOS.
2. Memoria superioară (rezervată) – este formată din următorii 384 Kb, rămaşi disponibili
până la 1Mb. Această zonă de memorie este împărţită în felul următor: primii 128 Kb sunt
rezervaţi pentru a fi utilizaţi de adaptoarele video pentru memorarea informaţiei afişate pe ecran,
următorii 128 de Kb sunt rezervaţi pentru a fi folosiţi de diferite adaptoare ce se pot conecta la un
sistem cum ar fi placa video, placa de reţea etc., ultimii 128 de Kb fiind rezervaţi pentru a fi
utilizaţi de componenta BIOS a sistemului.
3. Memoria extinsă – este cuprinsă între 1 Mb şi 4 Gb, caracte-ristica sa fiind aceea că
poate fi accesată doar dacă procesorul lucrează în mod protejat.
4. Memoria expandată EMS (Expanded Memory Specification) – acest tip de memorie nu
poate fi accesat direct de către procesor, ci prin intermediul unei ferestre de 64 de Kb stabilită în
zona de memorie superioară. Între componentele calculatorului, microprocesor, memoria internă
şi periferice, circulă trei categorii de informaţii: instrucţiuni de program, comenzi efective şi date.
Aceste categorii de informaţii circulă pe circuite electrice distincte, numite linii, care alcătuiesc o
magistrală sau un bus.

4.3. Componente structurale interfață, magistrală

Interfaţa reprezintă dispozitivul prin intermediul căruia două componente ale calculatorului
pot comunica reciproc. Această comunicare se poate realiza în două moduri: paralel şi serial, în
funcţie de modul de transmisie a biţilor de informaţie.
Interfaţa paralelă transmite cei 8 biţi ai unui byte prin intermediul a 8 fire împreună cu un
şir de comenzi. Acest tip de interfaţă este mai rapid, dar mai costisitor.
Interfaţa serială transmite fiecare bit al unui byte prin intermediul unui singur fir. Acest tip
de interfaţă are un preţ mai scăzut, dar şi viteza de transmisie este mai redusă.
USB (Universal Serial Bus) Reprezinta tipul de interfaţă care poate conecta computerul
la orice tip de echipament, eliminând portul serial si portul paralel. USB 2.0 Tip A USB Tip B
Mini USB Micro USB
IEEE 1394 (FireWire) este o alternativă la interfaţa USB fiind folosit în special pentru
transferul de date dintre o cameră digitală şi un computer.eSATA (External Serial ATA) este un
tip de interfaţă ATA serială ce conectează hard-diskul la computer. Este mai rapidă decât USB-ul
ori FireWire, asigurând un transfer foarte rapid de date.
Magistrala reprezintă mulţimea conductoarelor folosite în comun de mai multe unităţi
funcţionale pentru transmiterea semnalelor care codifică (reprezintă) un vector binar. După
semnificaţia semnalelor transmise pe magistrală, acestea pot fi de adrese, de date sau de control.
Din punct de vedere fizic, ele reprezintă trasee de cupru pe o placă de circuit imprimat.
Pe magistrala de comenzi circulă comenzile, iar pe magistrala de date circulă datele
transferate între componentele calculatorului.
Echipamentele periferice sunt cuplate la magistrală prin intermediul unei componente fizice,
numită controller. Controller-ul urmăreşte, comandă şi controlează întregul trafic de informaţii
între perifericele rapide, unitatea de hard-disk şi unităţile de floppy-disk şi memoria internă.

4.4. Dipozitive clasice de intrare, ieșire

Tastatura reprezintă elementul de legătură directă între om şi calculatorul personal, în
sensul că permite introducerea datelor şi comenzilor în calculator. Din punct de vedere
constructiv, tastatura poate fi privită ea însăşi ca un mic calculator.
 Se întâlnesc două tipuri de tastaturi: standardul QWERTY (standardul american şi englez)
şi AZERTY (standardul francez).
Tipuri de tastaturi.
Tastaturi standard Tastaturile standard sunt acele tastaturi alfanumerice care au o cursă (la
apăsare) completă a tastelor. Tastaturile de laptop Tastaturile laptopurilor au de obicei pentru
apăsare o cursă mai scurtă și un set redus de taste. Tastaturile multimedia Tastaturile cu taste
suplimentare cum ar fi tastaturile multimedia au taste speciale pentru acces la muzica, web si alte
programe utilizate în mod frecvent.
Tastaturi speciale Au fost introduse tastaturi speciale pentru laptopuri, PDA-uri, telefoane
mobile pentru utilizatori care au un spațiu de lucru limitat.
Tastaturi speciale. Tastaturile pliabile, flexibile sunt construite dintr-un plastic moale
sau din silicon și pot fi rulate sau împăturite pentru a putea fi usor transportate în timpul folosirii,
aceste tastaturi pot fi folosite și pe suprafețe denivelate și sunt mai rezistente la lichide decât
tastaturile standard.
Tastaturi cu proiecție laser proiectează o imagine a tastelor, de obicei cu tehnologie
laser, pe o suprafată plană.
Tastaturi cu tehnologie optică sau foto-electrice. Tehnologia folosită ȋ n tastaturile
optice utilizează emițătoare de lumină și senzori foto pentru a detecta optic tastele acționate.
Tastaturi iluminate Tastaturile pot fi iluminate dinspre interior acestea fiind folosite în
special ca echipamente pentru uz mobil. Unele tastaturi pot avea mici LED-uri de lumină în taste
mai importante pentru a aminti utilizatorului că o anumită functie este activată.
Odată cu Microsoft Windows şi OS/2 mouse-ul a devenit un echipament periferic larg
răspândit în familia PC-urilor, iar pentru producători de software un dispozitiv care obligă la
realizarea de funcţii speciale pentru aplicaţiile create.
Utilizarea mouse-ului implică conectarea acestuia la calculator, la nivel hardware (la unul
din porturile seriale) şi software (programul driver necesar pentru recunoaşterea mesajelor
primite de la mouse, pentru platforma sistemului de operare).
Un driver de mouse are sarcina de a desena şi deplasa un cursor pe ecranul monitorului în
toate modurile video standard. În mod implicit, este un bloc în invers-video pentru modul text sau
o săgeată pentru modul grafic.
Tot driverul defineşte acceleraţia la intrare a mouse-ului, respectiv, cât de repede se va
deplasa mouse-ul (în unităţi de măsură mickey/s) şi pentru ce valoare a acceleraţiei se va dubla
viteza mouse-ului pe ecran - „mouse acceleration threshold“.
Mouse-ul poate fi mecanic, optic, optico-mecanic. Mouse-ul mecanic cu bila produce prin
deplasare pe o suprafaţă rigidă, plană, schimba-rea coordonatelor cursorului afişat pe ecran până la
locaţia dorită de utilizator, conectarea dispozitivului periferic cu calculatorul realizându-se prin
interfaţa serială a unităţii centrale.
Mouse-ul optic se bazează pe două fotodiode care emit şi receptează două raze de culoare
diferită, o rază fiind rezervată pentru a analiza deplasarea dispozitivului pe orizontală, iar o altă
rază deplasarea pe verticală. Mouse-ul optico-mecanic îmbină caracteristicile optice şi mecanice.
Mouse-ul cu laser este utilizat de pasionatii de jocuri, foloseste aceeași tehnologie ca si
mouse-urile optice doar că în locul ledului este folosit un mic laser,care conferă o precizie mult
mai mare si tot odată o performanta remarcabilă.
Mouse-uri speciale pentru persoanele cu dizabilități. Mouse-ul camera urmărește un
punct selectat de pe capul unei persoane, atunci când persoana mișca din cap este mișcat și
cursorul pe ecran.
 Mouse-ul de picior este folosit de persoanele care nu își pot folosi capul sau mâinile și
este comandat cu ajutorul piciorului.
Trackball-ul, utilizatorulul mișca bila cu ajutorul mâini care la rândul său mișca cursorul.
Mouse-uri touch, care elimină tradițonalele butoane prin sensibilitate la atingere.
Din punct de vedere al conectivității unui mouse sau a unei tastaturi către calculator
identificăm.
Mouse-ul (tastatura) wired transmite datele către calculator prin intermediul unui fir.
Pentru mouse-urile wired există mufe PS/2 sau USB. În situația în care toate porturile USB sunt
ocupate se utilizează adaptoare USB către PS/2 sau invers,PS/2 către USB.
Mouse-ul (tastatura) wireless este bazat pe un emițător care este integrat mouse și un
receptor de dimensiuni mici care este introdus în portul USB al calculatorului și care primește
datele de la emițător, astfel nu mai este nevoie de fir.
Mouse-ul cu conectivitate bluetooth se conectează folosind un adaptor bluetooth, care
deseori este integrat în laptop
Monitorul permite afişarea sub formă de imagini sau text a infor-maţiei primite de la placa
video a calculatorului. În funcţie de tipul constructiv al ecranului, identificăm: dispozitive de
afişare cu ecran plat (FPD – Flat Panel Display) – în această categorie incluzându-se ecranele cu
cristale lichide (LCD – Liquid Crystal Display), ecranele cu tehnologie TFT (Thin Film Tranzistor),
ecranele cu tehnologie FED (Field Emission Display) şi cele cu plasmă (Plasma Display Panel);
monitoare cu tuburi catodice (CRT – Catode Ray Tube).
Monitoarele cu tub catodic, în funcţie de modul de dispunere a generatorilor de
electroni, se clasifică în:
a. monitor cu tub delta – cei trei catozi corespunzători celor trei culori de bază (roşu, verde,
albastru – R, G, B) sunt dispuşi sub forma unui triunghi echilateral. Tuburile delta se clasifică, la
rândul lor, în funcţie de tipul grilei folosită pentru ghidarea electronilor în tubul catodic, astfel:
tub cu mască de umbrire de tip tradiţional – fluxurile de electroni sunt ghidate spre suprafaţă de
luminofor cu ajutorul unei măşti (grile) metalice subţiri prevăzută cu orificii; tub cu slot mask –
foloseşte o mască care conţine grupe de câte trei puncte eliptice de luminofori dispuse întreţesut.
b. monitor cu tub Trinitron – cei trei catozi sunt dispuşi în linie iar masca de umbrire este
înlocuită de o grilă formată din fire metalice fine, verticale, paralele, foarte apropiate unele de
celelalte.
După tipul semnalelor video se pot identifica: monitoare analogice – acceptă semnale
video analogice; monitoare digitale – acceptă semnale video digitale.
Monitoarele LCD au în general o rezoluție mai slabă decât cele CRT, dar nu emit radiații și
consumî mult mai puțin Acestea folosesc o tehnologie diferită de funcționare: un fascicul de
lumină trece prin filtre speciale care o transformă în culorile roțu, verde sau albastru, iar
electricitatea le direcționează la fiecare celulă. Aceste celule conțin câte 3 pixeli care au valorile
culorilor rosu, verde si albastru (RGB). În general monitoarele cu ecran plat sunt folosite la
laptopuri pentru că ocupă mult mai putin spațiu.
În prezent se dezvoltă o nouă tehnologie HAD (holographic autostereoscopic display) care
permite ecrane tridimensionate. HAD este o conversie a tehnologiei LCD care înlocuiește
fasciculul de lumină cu HOE (holographic optical element) care este format din două seturi de
benzi orizontale fiecare apartinand unui ochi. Fiecare ochi vede câte o imagine diferită, fapt care
duce la efectul 3D.
Principalele caracteristici ale unui monitor sunt:
 dimensiunea ecranului – se exprimă în inch şi reprezintă lungimea diagonalei ecranului.
În mod uzual, domeniul de variaţie a acestei caracteristici este cuprinsă între 14’’ şi 21’’.
Diagonala ecranului la monitoarele LCD poate ajunge până la 42 inch;
rata de împrospătare pe orizontală – este o unitate de măsură a numărului de linii
orizontale baleiate de monitor într-o secundă şi se măsoară în KHz.
rata de refresh – exprimă numărul de cadre ce pot fi afişate pe ecran într-o secundă.
Valoarea minimă acceptată de standardele de calitate pentru această caracteristică este de 60 Hz
la o rezoluţie maximă suportată de monitor; Majoritatea monitoarelor au o rată de afișare de a
70Hz permitând afișarea a 70 de imagini pe secundă
densitatea de punct (dot pitch) – reprezintă distanţa dintre centrele a două puncte vecine de
aceeaşi culoare. Standardul de calitate ISO 2004 prevede pentru acest parametru o valoare de
0.20 mm;
rezoluţia – reprezintă capacitatea unui monitor de a afişa detalii. De obicei, majoritatea
producătorilor exprimă valoarea acestui parametru prin numărul maxim de pixeli pe care îi poate
afişa un monitor atât pe orizontală cât şi pe verticală. In general rezoluția monitoarelor poate
ajunge până la 1280x1024 de pixeli, dar monitoarele performante pot ajunge până la rezoluția de
1600x1280 de pixeli.

4.5. Dispozitive periferice specializate pentru preluarea și realizarea schimbului de date

Modemul (Modulator-Demodulator) este utilizat pentru schimburi de date şi comunicări
între doi sau mai mulţi utilizatori de calculatoare. Principala caracteristică a unui modem este
viteza de transmisie, măsurată în biţi/secundă, având diferite valori (300 bps, 1200 bps, 2400 bps,
9600 bps, 14400 bps, 33600 bps, 57600 bps).
Utilizarea modemului presupune, de fapt, utilizarea unui sistem de comunicaţie care
favorizează controlul legăturii dintre calculatoare, permiţând: apelarea unui alt calculator;
conectarea (logging in); expedierea sau recepţionarea unor mesaje, fişiere (upload şi download);
deconectarea (disconnect); încetarea comunicării (hang up).
Modemul este un dispozitiv de legatură între rețeaua locală și Internet. Modemurile
funcționează diferit în funcție de tipul de conexiune disponibil telefon, cablu, satelit. Acestea fac
legatura dintre portul de infrastructură la un capăt și un cablu de Ethernet la celălalt capăt pentru
a fi introdus într-un router (sau direct în computer) pentru a avea acces la Internet.
Rețeaua Internet poate fi disponibilă fără router la un singur computer, dar nu și fără
modem. Router-ul este cel care împarte internetul la telefon, tabletă și computer în mod egal. Un
router conectează mai multe rețele și împarte traficul între ele. Acesta are o conexiune pentru
rețea și una sau mai multe pentru dispozitivele periferice. Acesta are și un switch încorporat
pentru a putea conecta mai multe dispozitive, prin cablu sau prin wifi.
Router-ul permite conectectare de dispozitive multiple la o singură rețea fizică a
operatorul de Internet, dar oferă si dispozitivelor posibilitatea de a comunica între ele. Orice
router wireless beneficiază de o antenă antenă externă sau internă pentru propagarea semnalului.
Performanțele antenei sunt importante în semnalul pe care îl va furniza routerul wireless.
Antenele standard oferite de producători sunt omnidirecţionale, adică transmit semnalul în toate
direcțiile din jurul routerului.
Routerele wireless Dual Band lucrează pe frecvența 2.4GHz, este cea mai raspandită și
suprasolicitată, și pe frecvența 5GHz care practic este liberă oferind și o creșterea a vitezei Wi-Fi.
Imprimanta este un dispozitiv care permite tipărirea pe hârtie (hard-copy) a unui document de
tip text, a obiectelor grafice sau combinaţii ale acestora, rezultate în urma unor prelucrări efectuate de
calculator. Spre deosebire de alte echipamente periferice, imprimantele sunt fabricate într-o gamă
deosebit de mare, în diverse tipuri şi de către un mare număr de firme. Principalele caracteristici ale
unei imprimante sunt:
mecanismul de tipărire şi principiul de funcţionare;
viteza de tipărire;
dimensiunea liniei tipărite;
calitatea grafică a tipăririi;
memoria proprie;
fiabilitatea şi costul.
Imprimantele şi monitoarele au de soluţionat o problemă comună: realizarea ieşirilor
informaţionale prin aranjarea seturilor de „puncte", astfel încât să formeze texte sau imagini
grafice.
Principiul de funcţionare este matriceal sau vectorial şi se bazează pe una din procedurile de
imprimare:
lovirea hârtiei prin intermediul unei benzi tuşate cu un număr de ace (sau pini), în
configuraţii care conduc la realizarea unei imagini;
stropirea hârtiei cu un jet fin de cerneală, comandat electrostatic;
inscripţionarea cu toner utilizând LASERUL, a unui tambur şi apoi a hârtiei, ca la
copiatoarele XEROX;
pe cale termică.
Astfel, din punctul de vedere al mecanismului de imprimare şi principiului de funcţionare,
imprimantele pot fi grupate în:
imprimante cu caractere gravate pe tambur metalic, panglică metalică sau lanţ de litere,
aparţinând primelor tipuri, care au ieşit deja din uz;
imprimante matriceale ;
imprimante termice;
imprimante cu jet de cerneală;
imprimante laser;
dispozitive plotter .
Imprimantele se diferenţiază şi prin numărul de puncte imprimate pe inch: 100 - 400 - 600
etc. dpi (dots per inch).
Imprimanta matriceală (dot matrix) reprezintă modelul cel mai răspândit, în special
datorită preţului redus al dispozitivului şi al consumabilelor sale (benzile tuşate). Sunt modele cu
9, 18 sau 24 de ace. Operează, aşa cum sugerează şi numele, pe baza unui şablon (matrice de
puncte), pentru a forma un caracter sau a desena elemente grafice. Orice metodă de imprimare
care solicită impactul fizic dintre o componentă a imprimantei şi o bandă tuşată, pentru a
transfera cerneala pe hârtie, este cunoscută ca „imprimare prin impact” (Impact Printing).
Imprimanta cu jet de cerneală (Ink-Jet Printer) utilizează un „cap de scriere” care
direcţionează cerneala, sub forma unor mici jeturi, spre hârtie, desenând caractere sau imagini
grafice. Ele sunt tot mai mult răspândite, datorită comodităţii în imprimarea color şi a calităţii
tipăririi, în detrimentul celor matriceale. Pot imprima imagini cu rezoluţii ridicate, alb/negru sau
color, pe formate diverse de pagină (obişnuit A4), portret sau landscape, utilizând fonturi
scalabile sau bitmap.
Imprimantele laser asigură o înaltă calitate a tipăririi, având la bază principiul xeroxului.
Ambele utilizează o sursă de lumină şi un mecanism sofisticat de oglinzi, pentru a transfera o imagine
pe hârtie. Cu ajutorul razelor laser, se obţine o polarizare electrostatică a unui cilindru special, care, la
rândul lui, atrage şi se încarcă pe suprafaţă cu toner (praf special de cărbune, deosebit de fin) ce
urmează a fi depus pe hârtie. În continuare, hârtia este supusă unui tratament termic pentru fixare.
Dimensiunea maximă a hârtiei se referă la lăţimea hârtiei, lungimea nefiind luată în calcul
decât atunci când este furnizată explicit prin soft. Astfel, există imprimante de tip A3 (lăţimea
hârtiei este de 42 cm), imprimante de tip A4 (la care lăţimea hârtiei permise este de 21 cm) etc.
O altă caracteristică a imprimantelor este fiabilitatea acestora, adică posibilitatea de a
funcţiona fără defecte o perioadă de timp cât mai îndelungată.
Dispozitivul periferic scaner permite utilizatorului să digitalizeze diapozitive, fotografii alb-
negru sau color, formulare sau planuri, pentru a le prelucra ulterior, cu ajutorul calculatorului.
Rezoluţia optică este determinată de numărul de senzori utilizaţi. Astfel, un scaner cu o rezoluţie
optică de 600 dpi va recunoaşte mai multe detalii ale documentului, comparativ cu un dispozitiv
cu 400 dpi sau 200 dpi.
Un element important în definirea calităţii unui scaner este capacitatea de a deosebi cât mai
multe tonuri de gri sau de culoare.
Multifuncţionalul este numele sub care se comercializează dispozitivele care au funcţie
de imprimantă şi scanner conectivitate fiind USB, LAN și wireless, iar aceasta gamă de produse
este din ce în ce mai populară în rândul utilizatorilor.

4.6. Medii magnetice de stocare și dispozitive bazate pe circuite de tip flash

Floppy-discul (discul flexibil sau discheta), apărut pentru prima oară în anul 1971,
reprezintă un disc format dintr-o singură placă realizată din material plastic, acoperit cu un strat
feromagnetic. Principiul de funcţionare constă în următoarele: un mecanism de antrenare roteşte
floppy-discul cu o viteză constantă, iar scrierea/citirea se realizează cu ajutorul a două capete de
scriere/citire, care se poziţionează pe informaţiile plasate pe piste (track), dispuse în cercuri
concentrice. floppy-discurile sunt de dimensiuni diferite şi deci de capacităţi diferite. Cele mai
răspândite sunt floppy-discurile cu diametru de 5¼ inch şi cele cu diametrul de 3½ inch, care,
surprinzător, sunt de capacitate mai mare. Un disc magnetic flexibil se roteşte în interiorul unităţii
cu o viteză de 300 rotaţii/minut, având în principiu, un timp de acces la informaţie de 100 ms.
Hard-discul reprezintă o unitate fixă de stocare a datelor încor-porată în cutia care conţine
unitatea centrală şi încasetată într-un dispozitiv la care nu avem acces pentru a-l înlocui. În caz de
defectare, se înlocuieşte întreg ansamblul. Acest ansamblu se mai numeşte disc dur, disc fix sau
disc Winchester, după numele tehnologiei de construcţie.
În funcţie de interfaţa de conectare hard discurile se clasifică în:
1. Hard-discuri SCSI (Small Computer System Interface) – având caracteristici deosebite şi
fiind conectate la o interfaţă SCSI care este controlată de sisteme inteligente (controlere), acestea
având menirea de a coordona fluxul de informaţii dintre hard-disc şi sistem. Acest tip de unităţi
de stocare se folosesc cu precădere montate pe servere sau pe acele calculatoare unde se doreşte o
performanţă ridicată privind transferul de date.
2. Hard-discuri EIDE (Enhaced Integrated Drive Electronics) – termen general aplicat
tuturor unităţilor care au un controler inclus în unitate. De-a lungul timpului, unităţile de stocare
de acest gen au cunoscut o serie de implementări, printre care amintim: protocolul Ultra ATA –
care mai este denumit şi Ultra DMA/ ATA-33/ DMA-33, Ultra ATA 66, Ultra ATA 100. Aceste
denumiri se referă direct la realizarea transferului rapid de date. Legat de hardurile EIDE, în ultimul
timp şi-au făcut apariţia pe piaţă hard discurile SATA (Serial ATA), acestea reuşind să obţină o
viteză de transfer de 150 M/s.
Principalele caracteristici ale HD se referă la:
 capacitatea de stocare a informaţiilor/capacitatea de manipulare a datelor de către PC (PC
Data Handling),
timpul de căutare (seek time);
rata de transfer a sistemului gazdă;
rata de transfer a hard-discului (media rate);
numărul de rotaţii/minut (rpm);
cantitatea de memorie cache.
Fiecare dintre aceste caracteristici îşi spune cuvântul în ceea ce priveşte determinarea
performanţelor sistemului de calcul în ansamblul său. Viteza de rotaţie a discului, adică numărul
de rotaţii pe minut, poartă şi numele de spindle speed. Una dintre particularităţile HD-urilor este
aceea că este utilizată în mod constant o singură viteză de rotaţie: 3600, 3880, 4500, 5200, 5400,
7200 rpm.
Rata (medie) de transfer a HD reprezintă viteza cu care datele sunt transferate spre şi
dinspre platan. Unitatea uzuală de măsură a acestei caracteristici este numărul de biti pe secundă.
Parametrul care influenţează rata de transfer, pe lângă viteza de rotaţie, este dat şi de densitatea
datelor pe platan exprimată fie prin număr de piste / inch, fie prin cantitatea de biţi / inch.
Capacitatea de înregistrare a mediului de stocare se referă la densitatea de platan. Parametrii
care reflectă această stare de lucruri sunt:
număr de piste/inch (track per inch sau tpi - reprezintă numărul de piste care pot încăpea
într-o zonă cu dimensiune de 1 inch).
biţi/inch (bpi - defineşte cantitatea de biţi ce pot fi scrişi pe o distanţă de 1 inch, de-a
lungul unei piste de pe suprafaţa HD).
Timpul de căutare (seek time) este o măsură, exprimată în milisecunde, a rapidităţii cu care
hard discul îşi poate deplasa capetele de scriere citire de la o locaţie la alta.
Datele existente pe un HD care nu mai funcționează pot fi supuse unei proces de
recuperare date, procedură complexă care necesită echipamente speciale de recuperare date,
mediu adecvat desfacerii HDD-urilor și personal calificat în recuperare date.
Principalele cauze care pot duce la pierderea datelor:
• Ștergeri de fisiere, softuri produse în mod intentionat,
• Stergeri în mod accidental de fișiere, softuri
• Formatări accidentale sau intenționate
• Virusarea și alterarea fișierelor
• Fluctuații de tensiune
• Coruperea datelor
• apariția de sectoare defecte pe suprafata HD-lui
• Defectarea plăcii electrice
• Probleme de natură mecanică apărute în urma supunerii HD-ului la șocuri
O categorie de unități de stocare dar care nu se bazează pe principii magnetice, dar care
categorie concurează serios HD este reprezentată de SSD Solid State Drive. O unitate de stocare
SSD poate fi considerată o versiune mai dezvoltată a unui stick de memorie USB.
Ca și un stick de memorie, un SSD nu are părți mobile, informația este stocată în
microcipuri. Unitatea SSD nu foloseste nici o componentă mecanică pentru a citi sau scrie date,
aceasta se bazează pe un procesor integrat denumit microcontroller pentru operațiuni referitoare
la scriere și citire.
Cea mai la îndemână soluţie pentru stocarea datelor este stick USB, care are câteva
avantaje majore.
 Ca rezultat stick-urile USB sunt alegerea ideală dacă există necesitatea de a folosii
anumite documente pe mai multe calcsitatea, însă sunt mai puţin indicate pentru păstrarea datelor
pe termen lung.
Stickurile de memorie USB sau cardurile de memorie flash sunt printre cele mai frecvente
accesorii pentru telefoane mobile, tablete și camere foto digitale.
Memoriile flash pot fi scrise și stearse de mai multe ori, fiind folosite in SSD-uri, carduri
de memorie pentru telefon, tablete și camere foto digitale, în strick-uri USB de capacitate mult
mai mare.
Pe măsura răspândirii dispozitivelor mobile, cardurile de memorie SD au câstigat
popularitate, fiind folosite aproape la fel de des ca și stick-urile USB.
Stocarea datelor pe benzi magnetice a fost una dintre primele metode utilizate în acest sens.
Dezvoltarea continuă a tehnologiilor a păstrat metoda ca pe o soluţie optimă: cost pe MB scăzut,
suport de citire/scriere, volum fizic mic pentru volum mare de date, software specializat şi robust
pentru arhivare (back–up), standardizarea strictă a formatului de arhivare.
În strategia de proiectare şi realizare a sistemelor informatice un capitol obligatoriu îl
constituie copia de siguranţă sau back-up, a cărei utilitate reală se manifestă numai la apariţia
incidentelor în exploatare a pachetelor de programe, cu ocazia refacerii bazelor pentru furnizarea
datelor statistice, istorice etc. sau pentru difuzarea datelor către depozitele de date (warehouse).
HDD-urile externe oferă cele mai generoase capacităţi de stocare, însă preţurile sunt pe
măsură. Din punct de vedere al mediul de utilizare HDD-urile externe de 2.5” sunt relativ uşor
de transportat, iar greutatea este în general de 150-200 grame.
O altă modalitate de stocare din ce în ce mai utilizată este cea în Cloud, însă nu este
soluţia ideală pentru orice situaţie.
Capacitatea de stocare este în medie de 50 GB, accesarea datelor de realizează rapid, cu
condiţia existenţei unei conexiuni bune la internet. Soluţia este însă utilă pentru fişiere de mici
dimensiuni.

4.7. Medii optice de stocare a datelor

Compact-discul constituie un alt suport de memorie externă care, datorită unor performanţe
superioare faţă de discurile flexibile, tinde să se generalizeze.
Putem defini discul compact ca pe un suport pe care sunt stocate informaţii prin
intermediul mijloacelor optice (tehnologia laser), atât în procesul de scriere, cât şi în cel de citire.
CD-ROM-ul a apărut în 1978, iar în 1982 compact-disc audio de 5" (12 cm).
Există patru tipuri principale de unităţi de CD, fiecare dintre acestea putând citi informaţiile
plasate doar pe anumite tipuri de suporturi.
Denumim înregistrare optică de informaţii procesul prin care sunt înscrise şi/sau citite date cu
ajutorul unui fascicul de lumină (în mod obişnuit laser) pe/de pe un suport sensibil din punct de
vedere optic.
Proprietăţile specifice ale luminii laser (Light Amplification by Stimulated Emission of
Radiation –
Datele trebuie citite după suport cu o anumită viteză. În această privinţă, există două
principii: CLV Constant Linear Velocity şi CAV Constant Angular Velocity.
Principiul CLV face referire la faptul că datele aflate pe pistă trebuie citite cu aceeaşi viteză şi în
aceeaşi cantitate, indiferent de poziţia informaţiei pe respectivul suport. În acest scop, suportul optic se
deplasează prin faţa sistemului de capete de citire cu viteze diferite, realizându-se transferul aceleiaşi
cantităţi de informaţii pe unitatea de timp.
 Principiul CAV se referă la faptul că unităţile moderne de CD permit rotirea suportului cu o
viteză constantă, dar se va mări sau micşora, după caz, cantitatea de informaţii citită.
Metodele şi tehnologiile optice pentru scrierea/citirea informaţiilor se pot grupa în:
Prerecorded Media: sunt suporturi pe care informaţiile sunt înscrise de către producător
şi nu pot fi alterate de beneficiar (exemplu: discuri compacte, CD-ROM, video-discuri etc.);
Write-Once Media: suporturi pe care informaţia se poate înscrie o singură dată de către
utilizator, după care conţinutul nu se mai poate modifica (exemplu: discurile WORM, CD-W,
CD-R);
Rewritable Media sau ROD (Rewritable Optical Disk): pe care se pot opera un număr
nelimitat de înscrieri de informaţie (discurile magneto-optice).
Suportul DVD este asemănător CD-ului. DVD-ul reprezintă un disc cu un diametru de 4,7
inchi, datele sunt stocate pe singura pistă spiralată a suportului şi sunt citite prin intermediul unei
multiple raze laser, procedeu similar celui utilizat la CD. DVD-ul este compus din două discuri
optice asamblate într-unul singur, permiţând astfel mărirea capacităţii de stocare a suportului. În
continuare, sunt prezentate principalele tipurile de DVD-uri existente.
Blu-Ray reprezintă o etapă nouă în dezvoltarea mediilor optice de stocare. Blu-Ray poate
stoca 25 GB de informații. Această diferență mare apare prin utilizarea tehnologiilor noi
respective laserul Raza albastră care are o lungime de undă de 405 nm (pentru formatul DVD
aceasta lungime este de 650 nm, si se refera la lumina rosie). Procesul de scriere si citire se
realizeză identic cu cel al CD, DVS bazându-se pe aceleași componente opto-electronice și
mecanice. Există discuri Blu-Ray cu unul, două, trei și patru straturi. Capacitatea discului Blu-
Ray cu un strat este de 25 GB, în timp ce discurile cu două, trei și patru straturi pot stoca 50, 100
și 128 GB.
 TEMA 5
Sisteme de operare - Componenta software a unui PC

În cadrul calculatoarelor, sistemul de operare îndeplineşte rolul de responsabil în alocarea

şi utilizarea resurselor hardware – memoria internă, unitatea centrală de prelucrare, spaţiul
disponibil pe un suport magnetic şi dispozitivele periferice. Sistemul de operare intern a fost cel
care a apărut primul, având rolul de a coordona şi de a realiza transferul de date între diferite
echipamente periferice. Un sistem de operare este format dintr-un pachet de programe, aflat în
permanenţă în memoria internă, care intervine în interpretarea şi realizarea cererilor utilizatorului
privitoare la procesul de afişare, tipărire sau transfer al fişierelor de date. Dintre cele mai
populare sisteme de operare, pot fi amintite: Microsoft Windows, Apple Mac OS X, Linux,
ChromeOS.
Microsoft Windows
Microsoft a revoluţionat utilizarea calculatoarelor prin sistemul de operare Windows, care a
copiat conceptul de interfaţă grafică pionierat de Steve Jobs la Apple pe Macintosh în 1984. În
prezent, la aproape 30 de ani distanţă, Windows deţine o cotă de piaţă de aproape 90% prin
intermediul a trei versiuni:
Windows 7 – Spre finalul anului 2009, Microsoft a lansat Windows 7, un sistem de
operare bazat pe Vista care a pus însă accentul pe experienţa utilizatorului final. Pe lângă
compatibilitatea foarte bună cu aplicaţiile şi, mai ales, cu componentele hardware,
Windows 7 include un nou design pentru interfaţa grafică, îmbunătăţiri menite să ajute
performanţa sistemului şi suport pentru multi-touch.
Windows 8 – acesta este un sistem de operare dedicat atât PC-urilor, cât şi tabletelor,
dispozitive care cunosc o explozie de popularitate. Programat să apară în cursul anului
2012, Windows 8 propune o interfaţă de utilizator complet schimbată botezată Metro,
asemănătoare cu cea disponibilă pe tablete: meniul de start dispare în favoarea unui Start
Screenm, Windows Explorer cu interfaţa Ribbon, Task Manager îmbunătăţit, magazin de
aplicaţii Windows Store asemănător cu App Store sau Android Market şi multe altele.
Practic, prin Windows 8 va exista o apropiere de funcţionalitate şi utilizare între PC-uri,
tablete şi, de ce nu, telefoane mobile. Spun şi telefoane mobile mai ales datorită direcţiei
Google, al cărui Android IceCream este optimizat atât pentru tablete, cât şi pentru mobile.
Windows 10 este un sistem de operare pentru computere personale dezvoltat de
Microsoft ca parte a familiei de sisteme de operare Windows NT. Versiunea finală fiind
lansată oficial pe 29 iulie 2015. Windows 10 introduce aplicațiile universale, extinzând
aplicațiile Metro, acestea fiind proiectate sa ruleze pe mai multe dispozitive din familia
Microsoft, incluzând computere personale, tablete, smartphone-uri, sisteme înglobate,
Xbox One, Surface Hub și Windows Holographic. Interfața Windows a fost revizuită
pentru a ușura tranziția dintre o interfață adaptată pentru mouse și o interfață adaptată
pentru touchscreen, bazate pe dispozitivele de intrare disponibile. Prima versiune de
Windows 10 a mai introdus o caracteristică pentru a administra ferestrele și desktop-urile
virtuale numită Task View, browser-ul Microsoft Edge, suport pentru autentificarea cu
amprentă sau prin recunoașterea facială, noi caracteristici de securitate pentru sistemele
enterprise, și DirectX 12 și WDDM 2.0, acestea îmbunătățind capabilitățile de grafică ale
sistemului de operare pentru jocuri.
Este de așteptat ca Microsoft să se lanseze în zona smart home prin viitorul sistem de
operare și printr-un nou PC realizat, care este posibil să se numească Surface Studio.Se
preconizeză un dispozitiv Surface All-in-One care să vină cu două sau trei dimensiuni diferite ale
ecranului (21 și 24 sau 27 inch). În ultima vreme se vorbește tot mai mult despre un sistem all-in-
one pe care Microsoft ar putea să îl lanseze, numele de cod este Cardinal, el ar fi gândit ca un
produs care ar putea transforma biroul într-un studio.
Apple Mac OS X este urmaşul sistemului de operare dezvoltat de Apple în prima parte a
anilor ‘80 pe primele versiuni ale calculatoarelor Macintosh, cunoscut la vremea respectivă sub
banalul nume System Software. În 1999 a apărut Mac OS X, care pe parcursul ultimului deceniu
a ajuns la versiunea 10.7, cunoscută şi sub numele de cod Lion.
Mac OS X este un sistem de operare închis, disponibil exclusiv pe computerele Apple.
Comparativ cu diversele versiuni de Windows, MacOS pune accentul pe experienţa utilizatorului
final printr-o interfaţă grafică intuitivă şi un taskbar bazat pe un concept diferit de utilizare.
Principalele avantaje sunt uşurinţa de utilizare a aplicaţiilor, care pot fi accesate foarte uşor
datorită existenţei unei singure iconiţe şi pot fi dezinstalate prin simpla “aruncare” a acestora în
“coşul de gunoi”.
Linux, un sistem de operare Open Source cu o cotă de piaţa de aproximativ 1%.
Deschiderea OS-ului a însemnat că oricine a putut crea propria distribuţie de Linux, motiv pentru
care în prezent există numeroase opţiuni pentru utilizatori.
Deşi diferite, toate distribuţiile de Linux au câteva puncte comune esenţiale: sunt gratuite,
sunt uşor de instalat, au compatibilitate hardware bună, au versiuni gratuite pentru cele mai
uzuale aplicaţii Windows, sunt stabile şi nu au (aproape deloc) viruşi. Dacă activitatea
utilizatorului se bazează preponderent pe navigare web, comunicare pe chat, editare de texte,
vizionat filme şi ascultat muzică poţi lua în calcul instalarea unei distribuţii Linux.
Linux Mint 11 – Aceasta este în prezent cea mai apreciată distribuţie de Linux. Procesul
de instalare este simplu şi durează maxim 15 minute, iar interfaţa este simplă şi intuitivă:
există un singur meniu pentru aplicaţii şi administrarea OS-ului.
Ubuntu 14.04.2 LTS–Ubuntu rămâne una dintre distribuţiile de top datorită desktopului
Unity, o interfaţă full-screen care permite schimbarea rapidă între aplicaţii. Din păcate,
are probleme de stabilitate şi cerinţe hardware destul de ridicate.
Fedora 15 – Aceasta distribuţie mizează pe interfaţă grafică Gnome Shell, care permite
tranziţii animate, un taskbar şi un “lansator” de aplicaţii. Se aseamănă în bună măsură cu
Ubuntu, dar are numeroase probleme la instalarea codecurilor MP3, pluginurilor Adobe
Flash şi driverelor Nvidia.
ChromeOS – Internetul s-a dezvoltat dramatic în ultimii ani, iar numărul şi performanţele
aplicaţiilor web-based cresc semnificativ în ultima perioadă, ceea ce duce la o scădere a influenţei
aplicaţiilor desktop. Google a intuit acest potenţial în creştere şi a lansat Google Chrome OS, un
sistem de operare care lucrează doar cu aplicaţii web. Practic, Chrome OS este format doar dintr-
un browser Chrome care se conectează la internet, acesta fiind mediul în care interacţionezi cu
toate aplicaţiile, indiferent că vorbim despre editare documente, editare foto sau streaming video.
Google Android reprezintă unul dintre cele mai utilizate sisteme de operare, atât pe
desktop, laptop, cât şi tabletă sau smartphone. Principalul factor fost creşterea numărului de
smartphone-uri cu acces la internet şi scăderea vânzărilor de PC-uri tradiţionale.

5.1. Funcţiile şi structura de bază ale unui sistem de operare

Sistemul de operare este stocat şi încărcat de pe un suport magnetic, folosindu-se, de obicei,
discul magnetic, de unde şi denumirea de disc sistem.
Funcţiile unui sistem de operare sunt următoarele:
funcţia de gestiune a memoriei;
 funcţia de gestiune a procesorului;
funcţia de gestiune a dispozitivelor periferice;
funcţia de gestiune a informaţiei.

3.2. Sistemul de operare Windows

În materie de sisteme de operare, firma Microsoft pune acum la dispoziția utilizatorilor
windows 10.
Sistemele de operare Windows sunt perfect adaptate pentru cele două categorii de
utilizatori: utilizatori individuali; utilizatori de grup, de reţele complexe.

5.2. Evoluția sistemelor de operare win 1 – win 10

Windows 10 disponibil în acest moment utilizatorilor este construit după o gândire mobile
first, cloud first, se poate executa pe toate dispozitivele unei companii, telefoane, tablete și
calculatoare, fiind un sistem de operare care poate rula pe mai multe dispozitive
Edițiile Windows 10 disponibile sunt: Home, Windows 10 Mobile, Pro, Enterprise,
Education, Windows 10 Mobile Enterprise.
In luna ianuarie 2018 Microsoft a anunțat că Windows 10 Home va primii 5 ediții
disponibile începând cu luna aprilie 2018, fiecare având cerinţe hardware diferite și adresate
anumitor categorii de dispozitive:
Windows 10 Entry: recomandat pentru sisteme cu procesor Intel Atom/Celeron/Pentium,
având mai puţin de 4GB memorie RAM şi mai puţin de 32GB spaţiu de stocare tip SSD.
Diagonala ecranului poate fi de minim 14.1” pentru sisteme laptop, 11.6” în cazul
tabletelor şi 17” pentru PC-uri AiO
Windows 10 Value: are caracteristici similare versiunii Entry, dar oferă suport şi pentru
configuraţii care depăşesc 4GB memorie RAM, 64GB spaţiu de stocare SSD sau 500 GB
stocare pe hard disk
Windows 10 Core: nu poate fi folosit pe dispozitive care răspund specificaţiilor versiunii
Core+, sau Advanced
Windows 10 Core+: este adresat sistemelor laptop 2 în 1 cu procesoare high-end şi mai
mult de 4GB memorie RAM (minim 8GB RAM pentru configuraţiile care depăşesc
rezoluţia 1080p), 2TB spaţiu de stocare pe hard disk sau SSD

Principiul de bază al WINDOWS-ului este utilizarea ferestrelor, ca zone încadrate de un

chenar, cu o structură standard, unde se găsesc aşezate diverse obiecte ce simbolizeză aplicaţii.
Activarea şi manipularea acestora se pot face într-o manieră simplificată prin mouse.
Sistemul de operare Windows este adaptat perfect pentru cele două categorii de
utilizatori: individuali; utilizatori de grup, de reţele complexe.
 Lansarea în execuţie a Windows se face automat de către calculator la stabilirea contactului
de alimentare cu energie electrică. Ecranul monitorului va fi ocupat în întregime de fereastra de
bază care se caracterizează prin următoarele elemente:
zona activă a ferestrei;
linia de stare.
Zona activă a ferestrei conţine o serie de reprezentări grafice implicite, care dau
posibilitatea utilizatorului să aibă acces, la principalele componente ale calculatorului prin
reprezentarea This PC, la reţeaua INTERNET, prin reprezentarea grafică Microsoft Edge
Explorer şi la un gestionar al fişierelor şterse, Recycle Bin, care poate permite utilizatorului
reconstituirea acestora.
Lina de stare, poziţionată, implicit în partea de jos a ecranului, asigură utilizatorului accesul
nemijlocit la elementele software şi hardware ale calculatorului, la aplicaţiile aflate în lucru şi la
numele fişierelor asociate acestora, realizând aducerea la cunoştinţa utilizatorului, prin
poziţionarea prompterului de mouse, a următoarelor elemente: notificări privind tipul de
dispozitiv utilizat (desktop sau Tablet mode, tipul de rețea la care este conectat dispozitivul
(WiFi, Flight mode, Mobile hotspot) modul de alimentare cu energie a dispozitivului și nivelul de
încărcare, autonomie în cazul laptopurilor, localizarea tastaturii utilizate; volumul sunetelor
produse de către placa de sunet; data curentă.
Dorinţa utilizatorului de a realiza oprirea calculatorului se realizează prin poziţionarea
prompterului de mouse pe butonul Start din linia de stare, selectarea opţiunii Power, care va
avea ca efect apariţia pe ecran a unei ferestre de dialog în care utilizatorul poate avea trei opţiuni:
renunţarea la lucrul cu Windows, pentru a se realiza oprirea calculatorului (Shut down);
repornirea calculatorului în Windows, cu reluarea procesului de iniţia-lizare a sistemului
(Restart); economisirea resurselor energetice, în special ale calculatoarelor portabile, producând
trecerea sistemului în stare de aşteptare (Sleep).
La Windows 10 spre deosebire de versiunile anteroare, este eliminat din afișarea implicită
modul Hibernate (hibernarea) care permite oprirea calculatorului, fără a închide aplicaîiile
deschise și fără a pierde rezultatele muncii nesalvate. După pornirea calculatorului din hibernare,
utilizatorul va continua activitatea de la locul în care a ramas.
Când este activat modulul Hibernate, conținutul memoriei RAM este scris pe mediul de
stocare după aceea se Pc-ul se opreste. Acest mod activat în mod automat este extrem de utilă
atunci când laptopului utilizatorului i s-a descărcat bateria sau când se închide brusc capacul
laptopului.
Modul Sleep este complet diferit de Hibernate deoarece datele nu sunt salvate pe mediul
de stocare, iar calculatorul este alimentat în continuare cu energiea electrică. Toate datele, care n-
au fost salvate, se vor pierde, iar aplicațiile, care au fost deschise vor fi închise.
Controlul şi modificarea elementelor componente ale calculatorului se realizează din panoul de
comandă (Windows Settings), care va permite utilizatorului: stabilirea parametrilor de funcționare a
sistemului de calcul System, tipul de monitor, notificările care vor apare în Action Center,
dispozitivele periferice mouse, imprimantă, scanner care sunt instalate Devices, executarea unei
operaţiuni de instalare automată a unor subansamble nou adăugate în configuraţia calculatorului;
conectarea Pc–ului cu dispozitive mobile Android, iPhone Phone, adăugarea sau ştergerea automată a
unor programe Apps; modificarea orei, a datei calendaristice şi a zonei în care se află instalat
calculatorul Time& Language; conectarea la Internet prin WiFi, VPN, mobile Hotspot Network &
Internet, personalizarea calculatorului din punct de vedere al interfeței graficeet, utilizarea elemetelor
de asistență pentru persoane cu deficiențe Ease of Access.
 Windows permite cunoaşterea caracteristicilor constructive ale calculatorului, realizând o
prezentare detaliată a caracteristicilor sistemului, dar şi a modului în care calculatorul poate
răspunde cerinţelor utilizatorului.
Windows permite utilizatorilor să folosească seturile de caractere proprii, iar prin stabilirea
zonei în care este instalat, se va afişa fusul orar pentru zona respectivă, efectuând modificarea
orei sistemului când va avea loc trecerea la ora de vară sau de iarnă.
 Unitatea de învățare 6.
Structura ferestrelor WINDOWS

Windows dispune de trei tipuri de ferestre: de aplicaţii, de document şi de grup. Operaţiile

fundamentale privind utilizarea dispozitivului mouse cuprind: selecţia unei ferestre, mărirea la
maxim a unei reprezentări grafice sau icoane şi deplasarea, mărirea şi reducerea ferestrelor.
Selecţia unei ferestre, icoane, fişier sau opţiuni dintr-o fereastră de dialog se face prin
poziţionarea prompterului mouse-ului pe elementul dorit şi apoi apăsarea butonului din stânga („clic”
o singură dată).
Mărirea icoanelor, execuţia aplicaţiilor şi selecţia elementelor dintr-o listă se fac prin
poziţionarea vârfului prompterului pe elemen-tul dorit şi apoi apăsarea de două ori consecutivă şi
rapidă a butonului din stânga mouse-ului. Deplasarea, mărirea sau reducerea ferestrelor şi
deplasarea icoanelor se execută prin poziţionarea prompterului mouse-ului pe elementul în
cauză, apăsarea butonului din stânga şi menţinerea acestuia pe parcursul deplasării până în locul
de destinaţie.
Windows lucrează cu meniuri de comenzi, fiecare dintre acestea putând avea subcomenzi
care se pot detalia pe mai multe niveluri ierarhice. Unele dintre aceste comenzi solicită
utilizatorului o serie de parametri prin intermediul unor casete de dialog, care pot încorpora
casete de liste de valori posibile.
O casetă de dialog poate conţine în principal: butoane de comandă (execută o acţiune),
zone de text (fixează anumite valori), casete de opţiuni (pentru parametrii care se exclud
mutual), casete de marcaj (care pot fi activate x sau dezactivate).
Cu ajutorul mouse-lui se poate apela meniul contextual (sau meniul de conjunctură).
Butonul din dreapta al mouse-ului este utilizat pentru a accesa proprietăţile obiectului respectiv.
Opţiunile meniului contextual sunt:
View permite modificare dimensiuni iconorilor afișate pe desktop, aranjarea automată a
acestora sau alșinierea loe pe coloană.
Sort by permite dispunerea ordonată a iconurilor pe desktop, după următoarele criterii:
 by Name: după nume;
 by Type: după tip sau natură;
 by Size: după dimensiune;
 Date modified – data ultimei actualizări.
Setarea curentă este semnalizată prin apariţia automată a simbolului √ în faţa opţiunii.
Refresh permite actualizarea informaţiilor afişate pe ecran, în urma efectuării unor
modificări.
Paste şi Paste Shortcut permite copierea unor informaţii pe desktop din zona specială de
memorie, denumită Clipboard.
Undo Copy opţiune afişată numai în cazul în care au fost copiate obiecte de pe desktop şi
care permite anularea operațiunii de copiere și golirea zonei de memorie.
New permite crearea unor obiecte noi şi dispunerea lor pe desktop. Varietatea de obiecte ce
pot fi create este dată de aplicaţiile instalate pe sistemul de calcul. Tipurile de obiecte ce pot fi
create depind de aplicaţiile instalate pe sistemul de calcul.
Display settings și Personalize permit afişarea / modificarea proprietăţilor desktopului, respectiv
a modului de afişare al obiectelor pe desktop.

6.1. Componentele interfeţei grafice Windows 10

 Componentele interfeţei grafice Windows sunt următoarele:
 Linia de stare (Taskbar);
 Gestionarul de unităţi periferice (This PC) sau File Explorer;
 Gestionarul de reţea (Network);
 Gestionarul de fişire şterse (Recycle Bin);
 Reprezentări grafice sau icoane proprii utilizatorului, definite de acesta (Shortcut).
Sistemul Windows tratează unitar, într-un mediu complet grafic, foarte sugestiv, uşor de
utilizat, programe ce permit gestionarea memoriei, a perifericelor (ecranul, tastatura, imprimanta,
mouse, hardul special pentru multimedia), a fişierelor, a aplicaţiilor.
Butonul START este dispus pe bara de taskuri şi permite accesul la aplicaţiile instalate
(prin meniul cu programe), la panoul de control al sistemului de operare şi la anumite funcţii
sistem (de oprire, Help, Find - căutare, lansare în execuţie a programelor).
Opţiunile în dreptul cărora sunt afişate nişte săgeţi au la rândul lor subopţiuni, fiind
organizate pe foldere, iar acestea, de asemenea, pot conţine aplicaţii sau alte foldere. Opţiunea
care are o culoare mai deschisă decât celelalte este opţiunea selectată. Pentru a lansa în execuţie o
aplicaţie selectată este necesară confirmarea selecţiei printr-un click cu butonul din stânga al mouse-
ului.
Elementele meniului START sunt ordonate în afișare având în vedere 3 categorii principale
de afișare aplicațiile cele mai recent instalate, aplicațiile cel mai des utilizate, aplicatiile instalate
sotrate alfabetic. Aplicațiile instalate pot fi diferite de la un echipament de calcul la altul deoarece
utilizatorul are posibilitatea modificării prin adăugarea/ştergerea de elemente. Există însă un set
de opţiuni care sunt instalate automat, odată cu sistemul de operare şi se regăsesc, în general, pe
toate calculatoarele. Dintre aceste opţiuni, menţionăm: , Alarm &Clock, Calculator, Calendar,
Camera, Connect, Cortana Get Help, Mail, Maps, Microsoft Edge, Microsoft Store, News,
OneDrive, Paint 3D, People, Settings, Tips, Weather, Windows Accessories, Windows
Administrative Tools.
În Settings sunt în general grupate obiecte destinate administrării sistemului de operare şi
anume:
Control Panel este un folder ce conţine aplicaţii pentru administrarea sistemului de operare;
Printers este un folder ce conţine aplicaţii pentru administrarea imprimantelor;
Taskbar & Start Menu – afişează proprietăţile barei de taskuri şi a meniului START.
Folder Options – permite utilizatorului să configureze modul de vizualizare al folderelor şi
ferestrelor acestora.
Active Desktop adaugă desktopului funcţionalitate Internet.
Windows Update permite actualizarea automată a sistemului de operare prin preluarea
ultimelor corecţii de pe Internet.
Folderul Search oferă utilizatorului facilităţi de căutare a fişierelor, folderelor şi
calculatoarelor (în cazul în care echipamentul de calcul este conectat în reţea), inclusiv
posibilitatea de căutare în cadrul Internetului şi a informaţiilor stocate în agende electronice,
referitoare la o anumită persoană (prin opţiunea People).
Opţiunea Help reprezintă o facilitate pentru accesul la fişierele de tip Help ce conţin
documentaţia aferentă sistemului de operare.
Run permite lansarea în execuţie a programelor, prin introducerea căii de acces.
Căsuţa de dialog. Întreg dialogul purtat de Windows cu utilizatorul se realizează printr-un
sistem de căsuţe de dialog. Marea majoritate a acestor căsuţe propun anumite opţiuni ce pot fi
selectate înaintea unor comenzi, mesaje de avertisment sau mesaje care explică de ce anumite
operaţii nu pot fi executate.
Într-o casetă de dialog pot să apară: butoane de comandă; zone de text; zone de liste; casete
pentru liste derulante (când lista prea mare); casete de opţiuni (în care opţiunile se exclud
reciproc); casete de verificare.
Iconuri, reprezentări grafice. Iconul este o reprezentare grafică a unor elemente cu care
operează sistemul Windows, un desen însoţit de un text afişat sub desenul respectiv.
În Windows există 3 tipuri de iconuri: de aplicaţie; de document; de program.
Pe tot parcursul lucrului, utilizatorul este asistat de un „motor” de Help, bazat pe un index şi
ierarhizat.

6.2. Managementul componentelor sistemului de operare şi controlul accesului

utilizatorului
La instalarea versiunilor anterioare de Windows utilizatorul avea posibilitatea alegerii
componentelor ce puteau fi instalate pe calculatorul respectiv. Instalarea sistemului de operare
Windows 10 se va realiza doar cu componente standard care includ instrumentele multi-media,
jocurile sau pozele pentru fundalul desktopului, componentele serviciilor avansate, majoritatea
lăsând la latitudinea utilizatorului dacă vor fi instalate sau nu.
Adăugarea sau dezinstalarea anumitor componente Windows se realizează din opţiunea Add
or Remove Program a ferestrei Settings fişa Apps & Features, prin selectarea sau deselectarea
elementelor conţinute de listă. În unele cazuri, anumite componente pot conţine o listă de
subcomponente, ce poate fi afişată prin apelarea butonului Details .
Comparativ cu versiunile anterioare ale sistemului de operare Windows, sistemul de operare
Windows 10 prezintă îmbunătăţiri substanţiale în ceea ce priveşte modul de management al
programelor instalate. Sistemul de protecţie a fişierelor previne ca prin instalarea unor
programe să fie afectate fişierele de sistem. Astfel, au fost îmbunătăţite opţiunile puse la
dispoziţie de utilitarul Apps &Features din fereastra Setting (două butoane Modify şi Uninstall).
Instalarea programelor sub sistemul de operare Windows 10, depinde de permisiunile pe care
le are contul utilizator folosit. Pentru o bună funcţionare a programelor, acestea se instalează de
pe contul de administrator, unde, în mod normal, ar trebui ca programul să se instaleze fără nici o
restricţie. În cazul în care se încearcă instalarea unui program de pe un cont utilizator cu drepturi
limitate, programul respectiv fie nu va funcţiona, fie se va afişa un mesaj privind imposibilitatea
instalării programului.
Conturile de utilizator care au dreptul de a instala programe sunt conturile de
administrator şi conturile de Power User.
Managementul programelor instalate pe un sistem electronic de calcul pe care este
instalat un sistem de operare Windows 10 se realizeză cu ajutorul aceluiaşi utilitar – Apps
&Features.
Conturile utilizator reprezintă elemente specifice de securitate, având rolul de a identifica în
mod unic fiecare individ ce utilizează un calculator. Informaţiile definitorii pentru delimitarea
tipurilor de conturi sunt reprezentate de numele şi parola utilizatorului. La instalarea sistemului de
operare Windows 10, rutina de setup cere crearea a cel puţin un cont de utilizator (contul de
administrator şi contul de invitat sunt create implicit), ce poartă denumirea de power user.
Contul de administrator este reprezentat de acea persoană ce are un control absolut asupra
calculatorului respectiv. Utilizatorul care se va conecta la calculator pe acest cont va putea
efectua schimbări majore asupra sistemului, cum ar fi: instalarea sau reconfigurarea com-
ponentelor hardware ale calculatorului, instalarea sau dezinstalarea de software, schimbarea
drepturilor de acces şi a permisiunilor celorlalte tipuri de conturi etc. Administratorul de sistem
va fi singurul în măsură să ruleze anumite aplicaţii, destinate fie îmbunătăţirii performanţelor
calculatorului, fie mentenanţei acestuia.
Contul de invitaţi (guest account) este desemnat pentru utilizarea calculatorului de către o
persoană care nu are declarat în mod explicit un cont pe acel calculator. Acest tip de cont se
creează la instalarea sistemului de operare în mod implicit, drepturile pe care le are un utilizator
la acest tip de cont fiind extrem de limitate.
Crearea modificarea sau ştergerea conturilor utilizator se realizează apelând opţiunea Sign-
in option din Settings, fapt ce va duce la afişarea pe ecranul monitorului a ferestrei User
Accounts.

6.3. Gestionarul de unităţi periferice (This Pc)

Componenta This Pc permite consultarea şi actualizarea informaţiilor aflate stocate pe
unităţile de disc magnetic sau pe alte dispozitive periferice de memorare, locale şi partajate în
reţea, utilizatorul putând folosi programele de întreţinere de sistem.
Prin apelarea opţiunilor din linia de meniuri, se pot crea, şterge, redenumi directoare,
fişiere de diferite tipuri, în funcţie de aplicaţiile existente, se pot aranja reprezentările grafice
afişate pe ecran, în funcţie de nume, natură, dimensiune, data creării.

Gestionarul de unităţi periferice (This Pc)

Pe măsură ce utilizatorul îşi defineşte propriile aplicaţii, acestea trebuie constituite în
grupuri sau pot fi ataşate unor grupuri deja existente. Manipularea aplicaţiilor în cadrul grupurilor
şi între acestea se face prin operaţiile de adăugare, modificare, ştergere, mutare şi copiere.
În urma lansării în execuţie a aplicaţiei This Pc, pe ecran va fi afişată o fereastră (figura) în
care se poate observa dispunerea a două panouri:
 Panoul din stânga afişează ierarhizat lista de foldere (foldere de date şi foldere de sistem)
din cadrul sistemului; deasupra acestui panou se află eticheta cu denumirea All Folders.
 Panoul din dreapta al ferestrei afişează conţinutui folderului selectat în panoul din stânga
ecranului; eticheta aflată deasupra acestui panou indică utilizatorului denumirea folderului pentru
care este afişat conţinutul.
 Fereastra aplicaţiei This Pc
Modul în care sunt afişate informaţiile în cadrul ferestrei Explorer poate fi configurat de
către utilizator apelând View din bara de meniuri, unde este disponibilă opţiunea Toolbars, care,
la rândul ei, oferă mai multe subopţiuni, câte una pentru fiecare bară de utilitare ce poate fi afişată
pe ecran.
În funcţie de modul în care utilizatorul a configurat fereastra aplicaţiei This Pc, aceasta
poate dispune de o bară cu utilitare, sau de mai multe bare cu utilitare (toolbar – ce se află sub
bara de meniu) care ajută la navigarea pe Internet.
Utilizatorul poate opta pentru folosirea unui alt gestionar de unităţi periferice File Explorer
care permite executarea acelorași operațiuni, dar care are o interfață puțin modificată.

6.4. Asistentul digital personal Cortana

Cortana este un asistent digital personal dezvoltat de catre compania Microsoft și este
destinat de a fi folosit în special pe dispozitivele mobile pe care ruleaza sistemul de operare
Windows Phone incepand cu versiunea 8.1. Ulterior, odată cu lansarea Windows 10, Microsoft a
implementat Cortana pentru sistemele desktop.
Acesta este o aplicație software nu un dispozitiv similar ca PDA (Personal Digital
Assistent) care reprezintă un mini calculator asemănător telefoanelor mobile inteligente însă fără
posibilitatea de a efectua convorbiri cum este cazul telefoanelor mobile de ultima generație care
îmbină ambele caracteristici. Rolul asistentului digital personal este de a face în primul rând
utilizarea dispozitivul pe care este instalat mai usoară, acesta având acces la datele, serviciile și
aplicațiile care rulează în sistem. Permite inițierea și execuția de comenzi nu de la tastatura sau
ecranul tactil ci vocal, prin intermediul microfonului. Folosind comenzile vocale se poate
interacționa rapid, eficient.
Există două moduri prin care se poate interacționa cu Cortana:
1. Tastarea întrebării sau comanda caseta de căutare a Cortanei -figura, din bara de activități.
2. Comunicarea verbală prin apăsarea pe semnul microfonului din caseta ei de căutare de pe
bara de activități. Cortana înțelege: engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă sau
chineză.
 La deschiderea aplicației pot fi observate câteva butoane plasate în partea din stânga a
interfeței, folosite pentru a accesa toate caracteristicile și setările.
1. Home (Acasă): poziționare în ecranul de pornire al Cortanei unde se afișează diverse
informații pe care Cortana le crede că prezintă interes
2. Notebook (Carnet): este locul unde Cortana păstrează toate setările și unde se pot
personaliza toate aspectele legate de modul de lucru al aplicației și fiecare informație care
se permite a fi cunoscută despre utilizator.
3. Reminders (Memento): permite gestionarea și vizualizarea mementourilor stabilite.
4. Feedback: oferă posibilitatea de a trimite feedback despre Cortana către Microsoft.
Cortana poate reprezenta un asistent virtual foarte bun, ajutănd la creșterea productivității,
fiind în același timp o aplicație amuzantă.

6.5 Blocnotesul digital OneNote

OneNote este o aplicație de productivitate, disponibilă pentru toate platformele:

Windows Phone, Android și iOS. OneNote este aplicația distribuită de Microsoft în pachetul
Office urmărind ușurarea modului în care se pot realiza notițe pe PC sau smartphone/tabletă. Cu
OneNote se pot crea diferite tipuri de note, liste de activități, înregistrări audio și notițe de la
cursuri și ședințe. Aplicația sincronizează notițele pe toate dispozitivele folosind SkyDrive și
contul de Microsoft. În Windows Phone, OneNote este inclus în sistemul de operare, fiind un
instrument puternic.
Pentru a scrie notița utilizatorul smartphone atinge ecranul deasupra tastaturii, telefonul
informează că ascultă, se dictează prin voce nota, comentariul.
Notițele permit inserarea instantă de poze, secvențe audio și video, preluate direct de pe
smartphone.
Această aplicație permite ca datele să fie salvate automate în cloud, via SkyDrive și
utilizatorul să le poată recupera rapid pe laptop, PC, tabletă sau să le partajeze cu cei interesați.
 TEMA 7.
Reţele de calculatoare. Internet. Clasificarea şi topologia reţelelor. Arhitectura unei reţele
de sisteme electronice de calcul.

Comunitatea Europeană a lansat, în anul 1988, programul de dezvoltare RACE (Research

and development for Advanced Communications in Europe), urmat, în anul 1995, de programele
ACTS (Advanced Communications Technologies and Services), NICE (National host
InterConnection Experiments with global linkage) şi ESPDIT (European Strategic Program for
Research and Development in Information Technology), în cadrul cărora se urmăreşte definirea
conceptului de „Sistem de Comunicaţii Universale” - cunoscut şi sub denumirea de „Societatea
Reţea Spaţială", concept definit la Davos, în luna ianuarie a anului 1997, sau „Reţele Globale de
Informaţii”, definit la Bonn, în iulie 1997, concepte care utilizează tehnologii TIC (Tehnologii
Informaţionale şi Comunicaţii
În cadrul acestor programe a fost urmărită elaborarea standardelor necesare pentru trecerea la
generaţia a 3-a de sisteme de calcul conectate wireless, denumite UMTS (Universal Mobile
Telecommunications Systems) şi MBS/WCPN (Mobile Broadband Systems/Wireless Custo-mer
Premises Networks).

7.1.Utilizarea tehnologiei 5G și conectarea la Internetul Tuturor Lucrurilor. Piața Unică

Digitală începând cu 2020

Parlamentul European pentru introducerea Internetului mobil în tehnologia 5G începand

din 2020 a stabilit ca banda de frecvenţe de 700 MHz să fie disponibilă din 2020.
Rețeaua 5G va folosi toate frecvențele de bandă, nu doar una singură. Benzile de
frecvență pentru 5G sunt diferite de cele pentru 2G, 3G și 4G. 5G va realiza separarea de upload
și de download, obținând viteze de transfer mult mai mari În cazul 5G, downlink-ul ar putea
funcționa pe 3,5Ghz, iar uplink-ul pe 3,5Ghz sau pe 2,1Ghz sau pe 1,8Ghz. Aceasta presupune
alocarea mai multor benzi, nu o singură bandă ca în cazul 2G, 3G și 4G.
Standarul 6G propune o integrare a sistemelor wireless terestre cu sistemele de sateliți,
pentru o acoperire permanentă, globală pe bandă largă
Domeniile, industriile integrate pe verticală integrate pe verticală transporturile, logistica,
automobilele, sănătatea, producția, energia, media, divertismentul și sectorul public inclusiv
orașele inteligente, siguranța publică și educația vor solicita rețele inteligente și tehnologii care să
permită utilizatorilor o conectivitate permanentă, rețelele ultra-dense, hardware reconfigurabil,
interfațe optice fără fir.
Semnificația simbolurilor G, E, 2G, 3G, H, H+ și 4G care pot fi observate lângă
indicatorul de semnal de pe bara de stare a telefonului, de obicei plasată în partea dreapta-sus a
ecranului.
Simbolurile variază în funcție de tipul disponibil al conexiunii de internet (mai bine spus,
în funcție de tipul semnalului disponibil). Simbolurile care apar pot fi: G, E, 2G, 3G, H, H+ și
4G.

7.2. Clasificarea şi topologia reţelelor

 O reţea de calculatoare ca fiind un ansamblu de calculatoare interconectate prin intermediul
unor medii de comunicaţie, asigurându-se în acest fel utilizarea în comun de către un număr mare
de utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware), logice (software şi aplicaţii de bază) şi
informaţionale (baze de date) de care dispune ansamblul de calculatoare conectate. Un criteriu de
clasificare a reţelelor de calculatoare este reprezentat de mărimea lor fizică. Astfel, reţelele pot
fi împărţite în:
a) reţele locale (LAN - Local Area Networks), reţele private localizate într-o singură clădire
sau într-un campus de cel mult câţiva kilometri. Rolul acestora este acela de a conecta şi a facilita
schimbul de informaţii între staţiile de lucru ale unei firme sau instituţii. Caracteristica mediului
de transmisie este că vitezele de transmisie a datelor nu depăşeşte 10 - 100 Mb/s;
b) reţele metropolitane (MAN - Metropolitan Area Networks), versiunea extinsă a LAN-
urilor, folosite pentru transmisii de date şi voce, întinderea lor localizându-se la nivelul unui oraş
sau judeţ;
c) reţele extinse (WAN - Wide Area Networks), care pot fi la nivelul unei ţări sau continent.
d) Internetul sau reţeaua de reţele, nivelul de acoperire fiind global.
Din punctul de vedere al administrării, reţelele de calculatoare pot fi clasificate în:
a) reţele publice, administrate de companii de telefonie publice care deţin avantajul unei
infrastructuri destul de dezvoltate.
b) reţele private, administrate chiar de utilizatori.
c) reţele comerciale, aparţinând mai multor corporaţii.
Fiecare dintre aceste tipuri de reţele se caracterizează prin evoluţie istorică, prin detaliile
tehnice de proiectare, mediul de transmisie, serviciile şi facilităţile oferite, precum şi prin grupul
de utilizatori pe care îl deserveşte.

7.3. Arhitectura unei reţele de sisteme electronice de calcul

În prezent, la nivelul agenţilor economici, a apărut necesitatea interconectării sistemelor
electronice de calcul existente, eliminându-se situaţia de realizare a operaţiunilor curente de editare
a documentelor de intrare-ieşire a mărfurilor. Din acest motiv vom prezenta cele două modele de
referinţă ale arhitecturii unei reţele de calculatoare, modelul OSI şi modelul TCP/IP.

7.3.1. Modelul OSI (Open Systems Interconection)

Modelul de referinţă OSI reprezintă un model primar pentru comunicarea în cadrul unei
reţele de calculatoare, fiind considerat cea mai bună unealtă disponibilă pentru a învăţa şi explica
modul în care sunt trimise şi primite datele în cadrul unei reţele.
Modelul OSI ne permite să vizualizăm funcţiile reţelei care survin la nivelul fiecărui nivel,
precum şi înţelegerea modului în care informaţia sau pachetele de date circulă prin mediul reţelei
(de exemplu: Fire), de la aplicaţiile program către alte aplicaţii program localizate pe un alt
calculator din cadrul reţelei. În modelul OSI se face referinţă la un număr de şapte nivele, fiecare
dintre acestea ilustrând o funcţie particulară a reţelei. Separarea reţelei în şapte nivele conferă
următoarele avantaje:
1. Separă comunicarea din reţea în părţi mai mici şi mai simple;
2. Standardizează componentele reţelei;
3. Permite diferite tipuri de hardware şi software să comunice între ele.
4. Previne ca schimbările survenite la un anumit nivel al modelului OSI să afecteze alte
nivele.
 În modelul de referinţă OSI, problema circulaţiei informaţiei între calculatoare este divizată
în şapte mici probleme. Fiecare din cele şapte probleme este reprezentată de propriul nivel.
Fiecare dintre aceste nivele are stabilit un set de funcţii, pe care respectivul nivel trebuie să le
îndeplinească pentru ca pachetele de date să poată circula de la calculatorul sursă la calculatorul
destinaţie.

7.3.2. Modelul TCP/IP

Modelul TCP/IP conţine, spre deosebire de modelul OSI, doar patru nivele; aceste nivele
care răspund cerinţelor principiilor: un nivel trebuie creat atunci când este necesar un nivel de
abstractizare diferit; fiecare nivel trebuie să îndeplinească un rol bine determinat; alegerea
funcţiei fiecărui nivel va avea în vedere protocoalele standardizate; trebuie realizată minimizarea
fluxului de informaţii prin interfeţe, prin delimitarea corectă a nivelurilor; numărul de nivele
trebuie să fie concomitent, suficient de mare pentru a nu fi necesară introducerea unor funcţii
diferite la acelaşi nivel şi suficient de mic, pentru ca arhitectura să rămână funcţională.
Nivelul gazdă la reţea realizează conectarea emiţătorului la reţea pentru a trimite pachete
de date, utilizând un anumit protocol, care este diferit de la emiţător la emiţător, de la reţea la
reţea.
Nivelul Internet, axa întregii arhitecturi, permite emiţătorilor să trimită pachete în orice
reţea, care vor circula independent până la destinaţie. Acest nivel defineşte un format de pachet şi
un protocol Internet, realizând dirijarea pachetelor şi evitarea congestionării reţelei.
Nivelul transport permite conversaţii între entităţile pereche din gazdele sursă şi, respectiv,
destinaţie. Acest nivel are definite două protocoale capăt la capăt (TCP, UDP).
Protocolul de control al transmisiei, TCP (Transmission Control Protocol), fiind orientat pe
conexiuni, facilitează ajungerea la destinaţie fără erori a pachetului, prin fragmentarea acestuia,
expedierea către nivelul Internet şi reasamblarea componentelor pe fluxul de ieşire în pachete
identice cu cele expediate.
Al doilea protocol, protocolul datagramelor utilizator UDP (User Datagrame Protocol), nu
este orientat pe conexiuni; din acest motiv este nesigur, fiind folosit pentru interogări întrebare-
răspuns şi pentru aplicaţii în care comunicarea promptă este mai importantă decât comunicarea cu
acurateţe, cum ar fi, de exemplu, aplicaţiile de transmisie a vorbirii şi a imaginilor video.
Nivelul aplicaţie conţine toate protocoalele de nivel mai înalt, TELNET terminal virtual,
FTP transfer de fişiere, SMTP poştă electronică, DNS stabilirea corespondenţei nume gazdă –
adresă reţea, NNTP transfer articole de ştiri, HTTP aducerea paginilor de pe WEB.

7.4. Transferul de date, voce şi imagini bazat pe transmisia prin sateliţi

Tehnologia VSAT (Very Small Aperture Terminal) furnizează o infrastructură de

comunicaţie bazată pe transmisia prin sateliţi, oferind posibilitatea transferului de date, voce şi
imagini între noduri conectate la distanţă, cu o flexibilitate maximă, disponibilitate imediată şi cu
un raport performanţă/cost optim.
Fiecare nod de comunicaţie este dotat cu un sistem propriu VSAT, sistem care constă într-o
antenă, într-un dispozitiv de transmisie/recepţie a semnalelor (outdoor unit) şi în subsistemul de
interfaţă.

7.5. Modelul Client/Server

 Aplicaţiile software au un rol central în cadrul unei întreprinderi, asigurând reducerea
costurilor şi îmbunătăţirea serviciilor oferite clienţilor. Acestea au determinat apariţia, utilizarea
şi proiectarea modelului Client/Server, model care oferă date distribuite, portabilitate între
platforme şi un acces standardizat la resurse.
Termenul Client/Server îşi revendică originea, pornind de la metoda tradiţională de
accesare a unui computer central, numit server, de către alte computere aflate la distanţă, clienţi,
într-o infrastructură de reţea, serverul asigurând stocarea şi întreţinerea datelor prin baze de date
relaţionale. Clientul şi serverul reprezintă două entităţi software, clientul efectuează cereri, iar
serverul interpretează şi îndeplineşte cererile clienţilor. Pentru a îndeplini cererea, serverul poate
accesa o bază de date, poate efectua procesări asupra datelor, poate controla alte periferice sau
poate efectua cereri adiţionale altor servere. Relaţia între client şi server este o relaţie de
comandă-control, clientul iniţiază cererea, iar serverul este cel care o îndeplineşte, transmiţând
rezultatul clientului, aplicaţia fiind procesată prin divizarea ei între cele două entităţi, transferul
datelor fiind bidirecţional.

7.6. Internet. Intranet, Extranet. Navigarea, localizarea informaţiilor şi principalele servicii

oferite de reţea

În anul 1968, Departamentul Apărării al Statelor Unite a angajat compania Bolt Beranek
and Newman din Cambridge, Massachusetts să construiască o reţea care să unească centrele de
cercetare cu specific militar ale SUA, numele reţelei fiind ARPAnet. Pe măsură ce tehnologiile
de conectare s-au dezvoltat, acestora li s-au adăugat şi alte instituţii. În anul 1973, a fost demarat
un program de interconectare a diverselor reţele de calculatoare izolate, denumit „Internetting
problem”, având ca rezultat conectarea, până în 1983, a 400 de calculatoare. Internetul comercial
a luat naştere în perioada 1990, odată cu dezvoltarea instrumentelor care permiteau navigarea în
reţea (browserelor Web) şi cu conectarea a doi distribuitori de servicii de reţea CompuServe şi
AmericaOnLine.
Principalele servicii oferite de Internet sunt: poşta electronică (E-mail); conectarea la
distanţă (TELNET), transferul de fişiere (FTP) şi consultarea unui ansamblul de
documente legate între ele World Wide Web (WWW sau Web). Toate aceste servicii sunt
aplicaţii de reţea, bazate pe modelul Client-Server.
Structura unei adrese de Internet este următoarea:
Nume_calculator_gazdă.nume_subdomeniu.nume_domeniu
Nume calculator gazdă este reprezentat de un şir de caractere alcătuit în aşa fel, încât să
permită o gestiune distribuită a informaţiilor, dar şi o identificare unică a sa.
Numele de domeniu şi de subdomeniu reprezintă localizarea specifică a unui calculator
din Internet şi sunt alcătuite dintr-o serie de cuvinte, separate prin puncte. Aceste cuvinte
identifică organizaţia, activitatea acesteia şi ierarhia de domenii căreia îi aparţine. Domeniile, în
general, sunt codificate printr-un şir de trei caractere care prezintă caracterul sau serviciile oferite.
Oricare calculator gazdă se află plasat geografic într-o anumită ţară care are atribuit un
anumit cod ISO (International Standard Organisation).
Poşta electronică permite comunicarea simplă între doi utilizatori conectaţi la Internet şi
aflaţi oriunde în lume. Aceste serviciu funcţionează după principiul poştal clasic.
Fiecare utilizator de Internet se identifică printr-o adresă de e-mail, unică în lume, compusă
după următoarea formă generală:
nume-utilizator@nume-calculator-gazdă.domeniu.ţară
 Fiecare mesaj expediat prin poşta electronică conţine patru grupe de informaţii, şi anume:
plicul; adresa; conţinutul şi informaţii diverse.
Pentru a localiza şi a consulta anumite informaţii, utilizatorul are posibilitatea de a utiliza
anumite componente (programe) specializate, numite Web Browser. Dintre acestea, menţionăm
două: Internet Explorer, Microsoft Edge, Google Crome şi Netscape Communicator.
Browserul reprezintă interfaţa utilizatorului cu World Wide Web (WWW), oferind posibilitatea
de vizualizare a informaţiei, dar şi de a naviga de la un nod Internet la altul.
Pentru a localiza o anumită informaţie sau o anumită pagină Web, utilizatorul va folosi un
„motor de căutare” (search engine). O pagină Web (Home Page) cuprinde atât texte, cât şi
imagini sau reprezentări grafice care produc prezentarea, recomandarea unei instituţii-firme. O
pagină Web conduce pe cel care o consultă spre alte pagini ale firmei. Totalitatea paginilor Web
corespunzătoare unei anumite instituţii este cunoscută sub denumirea de Web Site, acesta având o
anumită adresă.
 TEMA 8.
Intranet, Extranet, Introducere în limbajul HTML.
Stocarea, partajarea activelor digitale - servicii de cloud

Intranet-ul este o rețea informatică privată a unei companii, similară ca funcționalitate cu

mediul Internet. Intranet-ul pune la dispoziția angajaților resursele companiei, nepermițând drepturi
la informațiile confidențiale utilizatorilor.
Ca și Internet-ul, Intranet-ul folosește tehnologia client-server și suita de protocoale de
Internet TCP/IP, HTTP, SMTP și FTP.
Un intranet poate fi ȋ nțeles ca o analogie privată a Internetului sau ca o extensie privată a
Internetului limitat la o organizație. Ȋ n organizații mari, utilizatorilor din intranet li se permite
accesul la Internet prin intermediul serverelor firewall.
Avantajele oferite de rețeaua intranet sunt următoarele:
- independenţa în spaţiu (aplicaţiile dau intrări şi ieşiri oriunde pe glob)
- cost redus de întreţinere
- informaţiile se prezintă pe pagini web care sunt uşor de întreţinut
- informaţiile sunt private
- utilizatorii sunt cunoscuţi
- informaţia este limitată la domeniul de preocupare al grupului
Extranet-urile extind o rețea privată pe Internet cu dispoziții speciale pentru acces,
autorizare și autentificare.
Extranet-ul permite comunicarea între anumite instituții și a oamenilor din această rețea
Extranet, în cele mai multe cazuri oferind un acces limitat la rețeaua Intranet a acestor organizații.
Diferența între Extranet și Internet constă în aceea că Extranet-ul este o rețea exterioară
corespunzătoare anumitor firme, rețea ce permite și accesul limitat la rețeaua Intranet a acestor
firme, pe când Internetul nu permite accesul la rețeaua Intranet a firmelor.

8.1. Introducere în limbajul HTML

Una dintre căile de acces la informaţie este serviciul WWW sau World Wide Web. Unul din
primele elemente fundamentale ale WWW este HTML (HyperText Markup Language), care
descrie formatul primar în care documentele sunt distribuite şi văzute pe Web. Paginile pe
Internet sunt, de regulă, realizate prin intermediul acestui limbaj, documentele HTML fiind în
format ASCII. Editarea acestora se poate demara utilizând orice program de editare de texte, spre
exemplu Notepad din Windows.
Un document HTML reprezintă un mixt de informaţie textuală şi tag-uri, care explică
browserului cum să vizualizeze acest text pe ecranul monitorului. Tag în engleză semnifică „etichetă”
sau „marcator”, rolul acestora fiind de a indica browserului modul de afişare a textului. În consecinţă,
aceste şiruri de caractere nu vor apărea în fereastra de vizualizare.
Pentru a le deosebi de text, tagurile sunt incluse între paranteze speciale, formate din
semnele „mai mic” şi „mai mare”: <aceasta_e_tag>, în dependenţă de conţinutul „etichetei” (ceea
ce e scris între „<”şi „>”) textul este reprezentat diferit.
Documentele HTML din punct de vedere structural conţin două părţi: headul şi body-ul.
Body este zona cea mai mare a documentului în care se va găsi conţinutul paginii. Headul unui
document conţine titlul acelui document şi o scurtă descriere. În continuare, este prezentată
spre exemplificare structurarea unui document HTML:
Structura unui document Html
Tagurile <HTML> şi </HTML> indică începutul şi sfârşitul unui document HTML. În cadrul
zonei de declarare a antetului <head> şi </head> se tastează de obicei informaţii având un caracter
special, informaţii ce creează relaţii între documente sau permit transmiterea unor comenzi speciale
către browser. Tot în cadrul acestei zone se mai poate defini un bloc care face referinţă la titlul
documentului. Şirul de caractere cuprins între tagurile <title> şi </title> va apărea în bara de titlu a
browserului. În cazul în care acest bloc lipseşte din structura unui document HTML, în bara de titlu
a browserului va apărea numele sub care se va salva pe hard documentul HTML.
Corpul unui document HTML începe cu tagul <body> şi se termină cu </body>. Între
aceste taguri se găseşte partea principală a documentului, respectiv secvenţa de text care va fi
afişată de browser. Modul de afişare a textului şi de prezentare a unui document HTML se poate
schimba cu ajutorul unor atribute.
Formatarea de ansamblu a documentului privită prin prisma încadrării textului în pagină
se realizează cu ajutorul a două etichete şi anume: leftmargin – stabileşte distanţa dintre marginea
din stânga a ferestrei browserului şi marginea din stânga a textului din pagină, topmargin –
stabileşte distanţa dintre marginea de sus a ferestrei browserului şi marginea de sus a textului din
document. Fiecare din aceste atribute pot primi ca valori fie numere întregi pozitive –
reprezentând aceea distanţă măsurată în pixeli, fie sunt exprimate în procente din înălţimea sau
lăţimea ferestrei browserului.
Stabilirea culorii de fundal a documentului se realizează cu ajutorul atributului bgcolor. De
menţionat, este faptul că o anumită culoare poate fi precizată în două moduri: fie prin
menţionarea efectivă a numelui de culoare, caz în care valoarea se înlocuieşte cu numele culorii
respective (<body bgcolor=numeculoare>), fie culoarea se poate declara cu ajutorul construcţiei
“#RRGGBB” unde R, G, B sunt cifre hexazecimale luând valori între 00 (echivalent zecimal 0
reprezintă o nuanţă închisă de culoare) şi FF (echivalent zecimal 255 reprezentând o nuanţă
deschisă de culoare), acestea referindu-se la modelul de culoare Roşu (Red), Verde (Green),
Albastru (Blue).
Inserarea imaginilor într-un document HTML se poate realiza prin hiperlegătură
(hiperlink) sau nu. Atunci când nu este hiperlink se foloseşte tagul <img> adresa specificându-se
printr-un nume de fişier imagine (.GIF). Dacă imaginea este o hiperlegătură se foloseşte
împreună cu tagul de ancoră, iar adresa este specificată prin URL. Imaginile pot face ca o pagină
să fie mai atractivă, mesajul transmis astfel, fiind mai uşor de înţeles de către cel ce consultă acea
pagină. Marele neajuns al inserării de imagini într-un document HTML, îl reprezintă faptul că de
obicei aceste imagini sunt stocate în fişiere cu o dimensiune mare iar folosirea excesivă a acestora
va determina timpi mari de încărcare a paginilor.
Partea cea mai atractivă a unei pagini WEB o reprezintă structurarea informaţiei pe date
neomogene prin definirea şi stabilirea unor legături într-un document HTML. Hipertextul
este considerat un document care conţine legături către alte documente sau către alte porţiuni ale
aceluiaşi document. Forma generală a unei legături este dată de „ancora” cu tagul <a> şi </a>.
Spre exemplu, o legătură către o adresă cunoscută este:
<a href=”http://spiruharet.ro”> Universitatea Spiru Haret </a>. Pentru a naviga mai uşor
se foloseşte şi un text scurt pentru a marca legătură în cazul nostru: Universitatea Spiru Haret.
După cum se observă, o astfel de legătură este compusă din două părţi: ancora, care
reprezintă textul sau imaginea care punctează legătura între documente şi referinţa URL, care
reprezintă adresa la care se află. Aceste adrese pot fi de două tipuri: absolute, atunci când se scrie
toată calea acelui document inclus în http:// şi relative, atunci când adresa este relativă la site-ul şi
directorul curent. În funcţie de tipul adresei avem 3 tipuri de legături: interne (atunci când
localizarea se face în acelaşi document), locale (când adresa este un fişier pe acelaşi calculator) şi
externe (adresa fiind dată de forma http://).

8.2. Stocarea, partajarea activelor digitale utilizând furnizorii de servicii de cloud

Folosirea serviciilor de stocare cloud permite accesul permanent la cele mai importante
active digitale, indiferent dacă acestea sunt documente Word, Excel. Cloud-ul oferă cele mai
bune soluții de stocare ale fișierelor, acestea fiind mereu la îndemână, accesul fiind posibil de
oriunde, sincronizarea cu fiecare dispozitiv mobil reprezentând un beneficiu imens. Toate
documentele sunt disponibile în ultima variantă tot timpul.
Alegerea soluție de stocare se face în funcție de tipurile de fișiere, de accesul la aceste
(fișiere - publice, private, acces doar unor anumite persoane), de dispozitivele care se utilizează
pentru a deschide și edita aceste fișiere completând cu un factor important - securitatea acestora.
Există multe soluții de acest gen, unele sunt extrem de ușor de utilizat, cunoscute sub numele de
"user-fiendly", în timp ce altele oferă personalizare avansată în special pentru iubitorii de o
tehnică avansată.
Cele mai multe soluții de stocare a documentelor în cloud oferă o integrare cu alte servicii
și aplicații, ceea ce face ca vizualizarea și editarea de documente să fie mult mai naturală. Există
posibilitatea ca alte servicii să acceseze și prelucreze aceste documente, business-ul beneficind de
simplitate și eficiență.
Accesul la aceste fișiere se face prin intermediul unui browser sau a unei aplicaţii mobile
care va fi instalată pe calculator/tabletă/telefon și prin intermediul Internet-ului.
Cele mai utilizate soluții de stocare a documentelor în cloud sunt: IDrive, Google Drive,
Box, Microsoft OneDrive, Dropbox, Apple iCloud Drive, SpiderOakOne, SugarSync.
Nevoia unui serviciu de stocare online a datelor este generată în special de posibilitatea de
a putea accesa rapid un anumit fişier indiferent de calculatorul, laptopul, smartphone-ul sau
tableta de pe care te conectezi, prin intermediul unui browser sau a unei aplicaţii mobile.
Stocarea Cloud este din ce în ce mai promovată, însă nu este soluţia ideală pentru orice
situaţie. Caracteristici principale
 capacitatea de stocare – În prezent, cele mai multe servicii de stocare gratuite în cloud
oferă un spaţiu de 2 GB, 5 GB, poate 10 GB, ofertele de zeci de GB apar în cazul în care
se plăteşte un abonament lunar de aproximativ 10 euro
mediul de utilizare – Dacă există necesitatea ca datele să fie disponibile pe numeroase
calculatoare, stocarea în cloud de fişiere de mici dimensiuni, accesebile rapid, cu condiţia
existenţei unei conexiuni bune, permite eliminarea dispozitivelor de stocare care să
însoțească utilizatorul.
siguranţa datelor – În acest caz, toate fişierele sunt stocate pe serverele companiei
furnizoare de servicii în cloud, dar pot apare defecţiuni tehnice care să ducă la pierderea
datelor, însă furnizorii de clud dispun de soluţii de back-up pentru a preveni astfel de
incidente neplăcute.
preţ – Stocarea în cloud este cea mai ieftină soluţie pentru datele.
Dropbox este unul dintre cele mai cunoscute servicii pentru păstrarea datelor pe internet, în
primul rând datorită uşurinţei de utilizare, a interfeţei prietenoase, a aplicaţiilor disponibile pentru
platforme mobile şi a posibilităţii de a împărții cu uşurinţă datele cu alţi utilizatori.
OneDrive anterior SkyDrive este serviciul de cloud al Microsoft, la care utilizatorii se pot
conecta prin intermediul contului Windows Live şi dispun de un spațiu de stocare gratuit de 15
GB.
Google Drive oferă un spațiu de stocare gratuit de 15 GB pentru posesoriii de cont Gmail,
reprezintă o extensie a Google Docs, care odată activată va produce înlocuirea link-ului de la
Google Docs (docs.google.com) cu cel de la Disc Google (drive.google.com).
Box este un alt serviciu popular de sincronizare fişiere, care pune accent pe integrarea cu alte
servicii, dar oferă un spațiu de stocare gratuit de 10 GB. Acest serviciu pune accent pe
securitatea datelor și se integrează cu Microsoft Office și Google Docs.
ADrive este unul dintre cele mai vechi servicii de acest gen, care şi-a câştigat un bun renume
pentru cantitatea generoasă de date gratuită de 50 GB. aplicaţia fiind orientatătă în principal spre
stocare de date, mai puțin pentru partajarea acestora.
iCloud este serviciul de stocare online oferit utilizatorilor de produse Apple, oferind beneficii
de integrare avansată cu sistemul de operare iOS şi aplicaţiile livrate pe dispozitivele Apple,
punând la dispoziţie 5 GB spaţiu de stocare gratuit.
Servicii românești de transfer de fișiere mari: YoTransfer.ro, GFile.ro, Transfer.ro,
Fastupload.ro, Trimit.ro.
 TEMA 9.
Procesarea de texte şi imagini. Microsoft Word 2016

9.1. Procese informaţionale

Procesarea textelor reprezintă un ansamblu de operaţii specifice lucrului cu textele. Textul

structurat în pagini, paragrafe, fraze şi cuvinte este supus unor operaţii pentru determinarea formei
caracterelor şi a mărimii acestora, forma şi mărimea paginii, modul de aşezare a textului în pagină.
Procesarea textelor presupune şi operaţii lingvistice, cum sunt: despărţirea în silabe, controlul
gramatical, lexical şi ortografic al textului analizat. Rezultatul acestor operaţii constă într-un document
de tip text care poate fi consultat prin afişarea pe ecran, imprimat pe hârtie sau microfilm.
Procesarea documentelor grafice reprezintă un mod de utilizare eficientă a tehnicilor
informatice şi electronice pentru receptarea, memorarea şi prelucrarea grafică a imaginilor introduse
anterior în documente. Procedarea informaţiei vizuale se realizează cu programe specializate pentru
procesarea documentelor (Ventura, PageMaker, CorelDraw) sau de către funcţii specializate ale
procesoarelor de texte sau tabele (Word, Excel, WordPerfect, Works, Lotus 1-2-30. Documentele
procesate în acest fel se memorează pe suporturi tehnice de date, care au o anumită organizare pentru a
putea fi uşor regăsite, consultate la terminal, imprimate pe hârtie sau microfilm, comunicate la distanţă,
sau introduse într-un nou proces de prelucrare grafică.
Procesarea de imagini constituie una din realizările moderne ale electronicii şi
informaticii. Informaţia vizuală dinamică se realizează prin afişarea şi perceperea unui număr de
imagini succesive pe unitatea de timp (minim 25 de imagini pe secundă), generând factorului
uman senzaţia vizuală de mişcare. Informaţia video este obţinută cu tehnica de filmat (cameră de
filmat alb-negru sau color), imagini transmise prin sistemele de comunicaţie video de natură
profesională realizate pe calculator, cu ajutorul unor dispozitive fizice şi logice. În mod curent,
prelucrarea informaţiei vizuale este însoţită şi de prelucrarea informaţiei sonore, după cum
imaginea este însoţită de sunete sau voce umană.
Tehnoredactarea reprezintă „pregătirea tehnică şi grafică a unui manuscris înainte de a
fi începută operaţiunea de tipărire”. Asupra unui document sunt aplicate o serie de operaţii de
prelucrare pentru obţinerea unui document cu calităţi grafice superioare, lizibilitate, aspect plăcut,
adaptarea formei de prezentare la conţinut. Tehnoredactarea computerizată presupune
existenţa unui calculator, a unor dispozitive periferice, dar şi existenţa unui sistem logic de
prelucrare, reprezentat prin programul specializat în operaţii de tehnoredactare, numit „procesor”
sau „editor de texte”.
Un procesor sau editor de texte trebuie să asigure realizarea unor funcţii elementare pentru
prelucrarea textelor, cum ar fi alinierea automată a textului, stabilirea diferitelor tipuri de caractere sau
stiluri de afişare, aranjarea textului în pagină.
Procesorul sau editorul de texte operează cu documente, care reprezintă ansambluri de texte,
imagini, tabele, grafice, care aparţin aceleiaşi lucrări, elemente procesate unitar.
Operaţiunea de tehnoredactare computerizată se realizează pe trei niveluri, la nivel de
document, la nivel de paragraf şi la nivel de caracter. La nivel de document se stabilesc
caracteristicile de ansamblu ale documentului, formatul de pagină, marginile acesteia, anteturi sau
subsoluri de pagină. La nivelul de paragraf se stabilesc caracteristicile fiecărui paragraf, tipurile de
caractere, dimensiunea acestora, modul de aliniere a paragrafelor. La nivel de caracter se execută o
prelucrare a grupurilor de caractere din interiorul paragrafelor, pentru realizarea unor efecte de scoatere
în evidenţă a unor nume, cuvinte cheie, citate, prin operaţii de subliniere, îngroşare, înclinare, schimbare
de dimensiune a caracterului.
Microsoft pune la dispoziția utilizatorului pachetul de aplicații Office 2013 și aplicațiile
independente sunt optime pentru utilizarea pe un singur PC și nu includ servicii cloud.
Pachetul cu aplicații Office 2016 de sine stătătoare conține Word 2016, PowerPoint 2016,
OneNote 2016, Publisher 2016, Access 2016, Visio 2016 (Standard și Professional) și Project
2016 (Standard și Professional), Excel 2016, Outlook 2016 Skype for Business în Windows
Skype for Business pe Mac
Pentru dispozitivele mobile Windows 10: aplicațiile Office Mobile (Word, Excel,
PowerPoint, OneNote, Outlook Mail și Calendar Outlook; iOS: Office for iPad® și iPhone®
necesită iOS 10.0 sau superior; Android: Office pentru Android poate fi instalat pe telefoane și
tablete care îndeplinesc următoarele criterii: rulează Android KitKat 4.4 sau versiuni ulterioare și
au un procesor bazat pe ARM sau Intel x86.
Pachetul Office 365 este proiectat să funcționeze cel mai bine cu Office 2016, Office
2013 și Office 2016 pentru Mac. Versiunile anterioare de Office, cum ar fi Office 2010, Office
2007 și Office for Mac 2011 pot funcționa cu Office 365 cu funcționalitate redusă.
Cu planurile de abonament Office 365 utitilizatorul poate obține versiunea completă a aplicațiilor
Office: Word, Excel, PowerPoint, OneNote, Outlook, Publisher și Access. (Publisher și Access
sunt disponibile doar pe PC.) Puteți instala Office 365 pe mai multe dispozitive, inclusiv
computere PC sau Mac, tablete Android, telefoane Android, dispozitive iPad și iPhone. Office
365 pune la dispoziția utilizatorului servicii precum minute cu Skype (pentru acasă) sau spațiu de
stocare online cu OneDrive.
Funcționalitatea pe bază de atingere multiplă necesită un dispozitiv tactil. De reținut că
noile caracteristici tactile sunt optimizate pentru folosirea cu Windows 10, Windows 8.1 sau
Windows 8, iar toate caracteristicile și funcționalitățile aplicațiilor sunt întotdeauna disponibile
prin utilizarea unei tastaturi, a unui mouse sau a altui dispozitiv de introducere standard sau
accesibil.
Aplicatiile Microsoft online disponibile necesită existența Office 365 activat sau a unui pachet
Office instalat.

9.2. Procesor de texte Microsoft Word. Prezentare generală.

Microsoft Word 2016 oferă posibilitatea ca utilizatorul să dispună printr-un singur produs de
posibilitatea creării, plecând de la un text simplu şi până la un raport (document) complicat de peste 800
pagini.
Există posibilitatea creării de desene (draw), grafice (graph), editării de ecuaţii, creării unor
baze de date (database), creării de formulare (forms) etc.
Fereastra procesorului de texte Word 2016 este prezentată în figura. Zona de lucru a fost
ocupată aproape în întregime cu linii de instrumente, introduse în dorinţa de a prezenta cât mai multe
dintre opţiunile posibile ale utilizatorului.
Fereastra procesorului de texte Word 2016
Fiecare linie de instrumente cuprinde butoane (grupate pe anumite funcţiuni) care realizează
anumite comenzi, care sunt executate rapid, prin acţionarea butonului mouse-ului. Word va afişa, prin
simpla alunecare a mouse-ului, prin dreptul unui buton, într-un dreptunghi colorat, funcţia acestuia.
În linia de instrumente există şi spaţii în care utilizatorul poate să-şi creeze propriile butoane pe
baza unor macrocomenzi.
Activitatea de redactare a unui document se poate realiza având ca zonă de editare activă
întreaga suprafaţă a ecranului.(View Full Screen), eliminându-se liniile de titlu, de meniuri, de
instrumente, linia de stare şi cursoarele de deplasare. Revenirea la modalitatea standard de afişare se
obţine prin acţionarea butonului Close Full Screen.
Programul de asistenţă al procesorului de texte poate fi activ şi afişat în permanenţă pe ecran,
prin intermediul unui asistent animat, selectat de utilizator.

9.2.1. Crearea, salvarea şi restaurarea unui document

Atunci când se deschide un document, Word îl copiază de pe disc şi îl afişează pe ecran, iar
modificările care se fac ulterior sunt memorate temporar în memoria calculatorului.
Pentru a salva un document nou nedenumit, fie se alege din meniul File comanda Save sau
Save As… fie provocând deschiderea casetei de dialog corespunzătoare.
Monitorizarea de catre utilizator a tipului de document rezultat in urma salvarii informatiilor
Dacă doriţi salvarea automată a documentului, în timpul lucrului se alege din meniul File
comanda Options şi se selectează indexul Advanced, în care se va marca Allow background
Save.
Realizarea copiilor de siguranţă se face cu ajutorul rubricii Always create backup copy,
prin care Word salvează versiunea anterioară a documentului ca o copie de rezervă, având acelaşi
nume, însă cu extensia .BAK. Furnizarea de către Word a acestor două opţiuni (de salvare automată şi de
crearea unor copii de siguranţă ale fişierului) permite restaurarea documentului în cazul unei căderi de
tensiune sau oricărei alte probleme. Atunci când se creează o copie de rezervă şi s-a realizat salvarea
fişierului de mai multe ori, puteţi deschide documentul de rezervă care este, de fapt, penultima versiune.
Word furnizează câteva moduri de restricţionare a modificării documentelor. Astfel, unui document
i se poate asocia o parolă, pentru a preveni deschiderea de către alţi utilizatori a documentului sau pentru a nu
permite altor utilizatori salvarea unor eventuale modificări în respectivul document figura.
Pentru a asocia o parolă unui document, alegeţi din File, Info, Protect Document, Encrypt
with Password. În continuare, se precizează parola aleasă în caseta Password to open (parola de
protecţie la citire) sau în Password to modify (parolă de protejare la scriere). O parolă poate conţine
până la 15 caractere (litere, numere, spaţii – diferenţiindu-se literele mari de cele mici), iar în timpul
tastării parolei, pentru fiecare caracter, Word va afişa câte un asterisc.

Restricţionarea posibilei modificării a documentelor, asocierea unei parole

O altă posibilitate de a proteja conţinutul unui document este cea prin care în caseta Restrict Access,
sau Mark as Final prin care se permite vizualizarea conţinutului documentului, dar nu şi modificarea acestuia.
În Word există posibilitatea de a localiza un document, folosind toate informaţiile pe care vi le
puteţi aminti despre acesta. Se poate găsi un document pe baza numelui acestuia, pe baza datei de creare
sau data ultimei modificări, ori, dacă se includ la salvare informaţii sumare, pentru a căuta după acestea,
ca, de exemplu numele autorului, titlul descriptiv ori după cuvintele cheie.

9.2.2. Formatarea caracterelor şi a paragrafelor

Caracterele sunt reprezentate prin litere, numere, simboluri, semne de punctuaţie şi spaţii,
având anumite caracteristici: tipul caracterului (fontului); stilul de afişare (normal, îngroşat, înclinat);
dimensiunea caracterelor; aspectul fontului (subliniat, tăiat, scriere ca exponent, scriere ca indice, scriere
cu majuscule, scriere ascunsă etc.); culoarea de afişare; spaţiul dintre caractere; poziţionarea pe verticală
a textului în cadrul liniei. În Word aceste caracteristici se stabilesc din meniul Format comanda Font.
Fontul reprezintă acea caracteristică a unui fragment de text prin care se determină mulţimea de
caractere ( de la 0 la 255 în codul ASCII) care se pot afişa, precum şi aspectul grafic extern.
Stilul de afişare reprezintă aspectul grafic al caracterelor în scopul obţinerii unor efecte
speciale: Normal, Bold (îngroşat) Italic (înclinat).
Atributele unui text se referă la o serie de prelucrări, transformări şi combinări, care scot un
fragment de text în evidenţă: subliniere (Underline): cu o linie, cu două linii, cu linie punctată sau
sublinierea doar a cuvintelor; tăierea cu o linie (Strikethrough); scrierea la exponent sau ca indice
(Superscript sau Subscript); scrierea textului cu MAJUSCULE REDUSE (Small Caps); scrierea
textului cu MAJUSCULE (All Caps); ascunderea textului (Hidden) figura 5.5.
Există o serie de prelucrări care se pot aplica asupra unui bloc de text, selectat în prealabil, care
sunt disponibile din meniul Format, opţiunea Change Case.
Dimensiunea caracterelor reprezintă mărimea în puncte (un punct 1/72”) a unui caracter şi se
stabileşte în rubrica Size. Atât dimensiunea, fontul, cât şi aspectul caracterelor pot fi rapid alese din linia
de instrumente prezentată în continuare.
 Culoarea de afişare a textului poate fi specificată prin intermediul listei ascunse aferente
casetei Color.
Pentru stabilirea spaţierii dintre caractere, se acţionează fişa index Character Spacing, din
caseta Font.
Opţiunea Expanded creează o distanţă majorată între caractere, iar Condensed realizează
scrierea textului condensat sau chiar suprapus. Există posibilitatea de a ajusta poziţia verticală a oricărui
caracter prin opţiunea Position. În cazul titlurilor care, în general, sunt afişate cu o dimensiune mare a
caracterelor, se poate aplica efectul Kerning, care constă în umplerea uniformă a spaţiului afectat
textului respectiv, prin apropierea sau depărtarea caracterelor, în funcţie de forma acestora.
Word poate realiza uşor copierea stilurilor de scriere cu ajutorul butonului Format Painter
(descriptor de formate), de pe linia de instrumente standard, caz în care mouse-ul se schimbă într-o
pensulă.
Modificarea formatelor implicite se realizează din meniul Format opţiunea Font, alegând,
după dorinţă, în caseta de dialog, Font, iar apoi butonul Default…, urmând ca Word să solicite
confirmarea modificării.
În Word, paragraful este o unitate de formatare, iar operaţiunea este utilă atunci când se
doreşte: alinierea paragrafelor; crearea identărilor pentru liste marcate sau liste numerotate; alinierea
coloanelor de text; interspaţierea liniilor din cadrul paragrafului etc.
Word oferă câteva tehnici alternative de formatare: fie din meniul Home – Paragraph; fie cu
ajutorul butoanelor din bara de instrumente; sau cu ajutorul combinaţiilor de taste.

O altă cale de a repeta formatarea este alegerea din meniul Home Format Painter sau cu
ajutorul instrumentului . Asupra paragrafelor se pot aplica operaţii de conturare.

9.2.3. Editarea unui document pe coloane, realizarea graficelor prin aplicaţia Chart, inserarea
antetului/subsolului de pagina
În mod normal, editarea unui text se face prin introducerea paragrafelor unul după altul, pe
întreaga lăţime utilă a paginii. S-a dovedit că pentru a uşura cititul, textul poate fi plasat în coloane
paralele, care împart pagina pe verticală.
Introducerea textului se face considerându-se suprafaţa utilă a paginii ca fiind o singură coloană.
Suprafaţa utilă a paginii poate fi împărţită în coloane paralele, care vor avea fiecare aceeaşi lăţime şi
aceeaşi distanţă între ele. Lăţimea coloanelor va fi determinată automat de editor, în funcţie de lăţimea
utilă a paginii.
Pentru a se afişa fereastra care permite definirea numărului de coloane care se doreşte a fi
obţinut, din linia de meniuri se alege opţiunea Insert, Table – Columns.
Procedura care permite crearea coloanelor se poate realiza cu ajutorul meniului Insert, Tables.
Dimensiunea coloanelor poate fi ulterior modificată, cu ajutorul marcajelor din riglă sau cu ajutorul
meniului.
Fereastra corespunzătoare editării pe coloane a unui text
Pentru construirea unor grafice pe baza unor date numerice obţinute în urma unor prelucrări
matematice este indicat, folosirea unor programe specializate de calcul tabelar, precum EXCEL sau
LOTUS.
Construirea graficelor se realizează având la bază o aplicaţie specială Chart, care
funcţionează ca server, respectiv, graficele generate pot fi incluse sub formă de obiecte (procesorul de
texte este considerat client), folosind mecanismul OLE. Lansarea în execuţie a aplicaţiei Microsoft
Chart este semnalată pe ecran, prin apariţia unui meniu şi a unei bare utilitare, a unui tabel şi a unei
reprezentări grafice figura.
Pentru crearea unui grafic, se va parcurge următoarea procedură:
se selectează datele de reprezentat introduse în tabel (eventual tot tabelul; cu mouse-ul Table se
alege Select Table sau cu ajutorul tastaturii);
se alege butonul Graph din bara de meniuri;
din meniul Insert se selectează opţiunea Chart Graph. Pe ecran va fi afişat un grafic implicit, ;
se şterge graficul implicit (selectând tabelul Datasheet şi apoi se acţionează tasta DEL);
se aduce tabelul a cărui reprezentare se doreşte (meniul Insert opţiunea Paste) sau se tastează
datele de reprezentat. Se pot şterge liniile sau coloanele a căror reprezentare nu se doreşte.
Construirea graficelor prin aplicatia Chart
Pentru a realiza titlul graficului, etichete, legende, adăugarea unor săgeţi, care să permită
indicarea valorilor maxime minime etc., se aleg opţiunile corespunzătoare din meniul conjunctural
(activat prin acţionarea butonului drept al mouse-ului); pentru formatarea caracterelor textului, formatul
numerelor se aleg opţiuni respective din meniului Home, Font; iar pentru a schimba forma graficului se

alege forma dorită, prin acţionarea butonului de diagrame . Graficul este plasat într-un cadru
(frame).
După definitivarea formei graficului, se revine în documentul Word.

9.2.4. Verificarea unui document, gramaticală, utilizarea dicţionarului de sinonime aplicate

unui document
Verificarea documentelor reprezintă ultima operaţie care se realizează asupra unui document
tastat într-o limbă străină sau în limba autohtonă. Verificarea documentelor se realizează, din punct de
vedere ortografic, gramatical, al dicţionarelor de sinonime, precum şi al separării cuvintelor în silabe.
Corectorul ortografic în limba română este activat în Word numai prin indicarea limbii
utilizate în realizarea documentului, prin activarea din linia de meniuri a meniului Review, Language,
Set Language. În căsuţa de dialog care va apărea pe ecran utilizatorul va avea de ales, din lista afişată,
limba în care se introduce textul.
Pentru a beneficia de corectare instantanee (textul se corectează pe măsură ce este introdus), se
va selecta din linia de meniuri, meniul Review, Proofing, indexul Spelling & Grammar se va activa
opţiunea Check Spelling.
Toate erorile gramaticale sau cuvintele care nu sunt localizate în dicţionarul aferent limbii
selectate vor fi marcate cu o linie ondulată de culoare roşie. Corectarea acestor erori semnalate se
realizează prin acţionarea butonului dreapta al mouse-ului, poziţionat fiind pe respectivul cuvânt. Din
meniul apărut se selectează cuvântul corect, sugerat de corector.
Dicţionarul de sinonime este apelat prin selectarea cuvântului dorit şi executarea secvenţei
Review, Proofing, Thesaurus, iar pentru activarea utilitarului de despărţire în silabe a unui cuvânt se
execută aceeaşi secvenţă, dar cu poziţionarea pe Hyphernation.
Verificarea ortografiei se realizează pe baza unui dicţionar standard şi unul sau mai multe
dicţionare personale (de specialitate). Se poate verifica tot textul începând cu poziţia curentă a
cursorului sau numai o parte, care se selectează în prealabil. Pentru verificarea ortografică a cuvintelor
se alege Tools Spelling.
Verificarea gramaticală permite depistarea frazelor susceptibile de erori gramaticale şi de stil,
precum şi eventualele soluţii de corectare a acestora. Pentru verificarea gramaticală, Word foloseşte
stiluri predefinite, care includ toate regulile gramaticale specifice unui domeniu
Dacă este găsită o frază suspectă de erori gramaticale, se va afişa o casetă de dialog, urmând ca
utilizatorul să aleagă una din variante (corectarea erorii pe baza unei soluţii propuse de Word, corectarea
erorii direct în document, ignorarea erorii, trecerea la o nouă frază, solicitarea unei explicaţii privind
regulile gramaticale aplicate, modificarea regulilor gramaticale etc.).
 TEMA 10.
Aplicaţii pentru calcul tabelar – Microsoft Excel 2016. Foaia de calcul şi valenţele sale
informaţionale. Introducerea datelor, organizarea, prelucrarea multiplă a acestora. Tipuri de
funcţii predefinite existente în Excel

Activitatea foi de calcul, serii de date

Un procesor de tabele, aşa cum este Excel, prezintă o agendă de lucru care apare pe ecran în
momentul lansării programului numită clasor sau Book1 care conţine foi de calcul numite Sheetn..
Structura foii de calcul Excel
Foaia de calcul reprezintă documentul principal care se utilizează în EXCEL, pentru a stoca şi
manipula date. O foaie de calcul este alcătuită din celule organizate în linii (65536) şi în coloane (256).
Alături de foile de calcul, dintr-un clasor mai pot face parte: foi grafice, foi pentru zone de
dialog şi module Visual Basic, numărul lor nefiind limitat decât de memoria disponibilă a
calculatorului.
Coloanele sunt identificate prin una sau două litere (A,B,C, ...AA,AB, ...IV), iar liniile prin
numere (de la 1 la 65536). O celulă este identificată prin referinţa sa, adică prin coordonatele coloanei şi
liniei la care se găseşte (de exemplu, A2). Celulele pot fi grupate în câmpuri (blocuri rectangulare de
celule). Un câmp (plajă de celule) este identificat prin coordonatele a două din colţurile opuse,
delimitate prin caracterul ":" (de exemplu, A2:D7 defineşte câmpul format din 24 de celule, care începe
de la celula A2 şi care se încheie cu celula D7).
O celulă poate conţine informaţii (text, numere, date calendaristice, obiecte) sau formule de
calcul

10.1. Introducerea şi editarea datelor, textelor, formulelor

La introducerea unei informaţii într-o nouă foaie de calcul, se selectează celulele în care această
informaţie trebuie să apară. În momentul în care se începe tastarea, caracterele tastate apar atât în
celulele selectate, cât şi în bara de formule de deasupra.
Când se introduce o informaţie într-o celulă, Excel verifică dacă ceea ce a fost introdus
reprezintă o formulă care trebuie calculată. Această verificare este făcută pentru a clasifica data
introdusă într-unul din cele trei tipuri de date: text, valoare sau formulă
Într-o foaie de calcul se pot introduce două tipuri de date: valoare constantă, reprezentată
printr-un text, valoare numerică, inclusiv o dată calendaristică, oră, fracţie sau o notaţie ştiinţifică;
formulă, reprezentată printr-o secvenţă de valori, adrese de celule, funcţii sau operatori care produc o
nouă valoare.
Formulele, obligatoriu trebuie să înceapă cu semnul =. În timpul introducerii datelor, linia de
formule este activă, afişând concomitent ceea ce se tastează în celulă.
Pentru a obţine într-o celulă rezultatul unui calcul, trebuie să se plaseze în aceasta formula
corespunzătoare operaţiei. O formulă trebuie să înceapă cu semnul „=" şi este formată din cel puţin un
operator şi un argument. Formula nu trebuie să includă spaţii sau virgule şi nu trebuie să conţină
propria sa adresă.
Un argument reprezintă un număr, o adresă de celulă, un nume de câmp sau o funcţie.
Operatorii de calcul disponibili în foaia de calcul sunt, în ordinea priorităţii de evaluare,
următorii:
% (procent) exemplu: 2%  0,02
^ (ridicare la putere) exemplu: 2^4  16
+ (adunare) exemplu: 2 + 4  6
- (scădere) exemplu: 2 - 4  -2
* (înmulţire) exemplu: 2 * 4  8
/ (împărţire) exemplu: 2 / 4  0,5
Cele mai simple formule sunt cele în care semnul egal este urmat de o funcţie încorporată, ca,
de exemplu, SUM (însumare, adunare) sau AVERAGE (medie). Alte formule simple conţin valori sau
adrese de celule care conţin valori separate de unul sau mai mulţi dintre următorii operatori matematici:
+ pentru operaţia de adunare; - pentru operaţia de scădere; * pentru operaţia de înmulţire; / pentru
operaţia de împărţire; ^ pentru operaţia de ridicare la putere.
Formula tastată poate conţine constante, referinţe de celule/plaje de celule (relative, absolute,
mixte, nominale), date calendaristice, texte, operatori, funcţii.
Pentru a include referinţe la celule / plaje de celule, în timp ce linia de formule este activă, se
selectează celula / plaja respectivă. Referinţele incluse sunt relative. Pentru a transforma o referinţă
relativă în absolută, se va acţiona tasta F4. Dacă se doreşte utilizarea referinţelor nominale, se tastează
numele dorit (creat anterior prin procedura Insert/Name/Define) sau se selectează acesta din lista
referinţelor nominale. Pentru a include funcţii, se utilizează asistentul de funcţii

sau se urmează procedura meniul Formulas, Function

Library.

10.2. Lucrul cu serii de date

Procesorul de tabele Excel pune la dispoziţia utilizatorului mai multe serii de date, predefinite,
cum ar fi lunile anului, zilele săptămânii etc. şi permite generarea automată de serii numerice cu un
anumit pas şi între anumite limite. Utilizatorul, la rândul lui, poate să definească noi serii de date.
Pentru lucrul cu seriile de date, se utilizează opţiunile meniului contextual, afişat prin acţionarea
butonului drept al mouse-ului poziţionat în prealabil în punctul de copiere (devenit astfel „punct de
umplere”).
Crearea unei serii crescătoare sau descrescătoare se realizează astfel: se selectează celula / plaja
pe care dorim să o incrementăm; se poziţionează cursorul de mouse în punctul de umplere (+); se
acţionează butonul drept şi cu el apăsat se glisează în direcţia dorită (,). Plaja astfel marcată este
completată cu datele incrementate.
Atunci când se copiază formulele, Excel ajustează automat adresele relative şi părţile relative
ale adreselor mixte din zona în care se inserează celulele copiate.
Dacă celula E8 din figura conţine formula = SUM(E4:E7) prin copiere pe orizontală ea va
deveni F8: = SUM(F2:F7), în G8: = SUM(G2;G7).
Prin utilizarea adreselor absolute, această ajustare nu mai are loc. Dacă E8 ar fi conţinut =
SUM($E$2 : $E$7), indiferent de direcţia de copiere, formula rămâne neschimbată, astfel F8, G8, ... =
SUM ($E$2 : $E$7).
Formulele pot fi mult simplificate prin utilizarea funcţiilor. În exemplul anterior, în locul
introducerii succesiunii de operanzi şi operatori, pentru a se executa suma (E8: = E2 + E3 + E4 +E5 +
E6 + E7) a fost utilizată funcţia SUM şi astfel formula a fost mult simplificată.
10.3. Funcţii predefinite ale procesorului de tabele Excel

Excel dispune un număr mare de funcţii predefinite, grupate pe următoarele tipuri:

1. funcţii matematice şi trigonometrice (MATH & TRIG), care permit efectuarea calculelor
matematice;
2. funcţii statistice (STATISTICAL), care permit efectuarea unor calcule statistice, utilizând serii
de valorii;
3. funcţii de informare (INFORMATION), care afişează informaţii despre celule şi câmpuri;
4. funcţii logice (LOGICAL), care, corespunzător unei condiţii iniţiale, determină valoarea de
adevăr sau fals;
5. funcţii bază de date (DATABASE), care efectuează, corespunzător unor criterii predefinite, calcule
asupra unor informaţii dintr-o bază de date;
6. funcţii de căutare şi consultare (LOOKUP & REFERENCE), care permit localizarea
punctuală a conţinutului unei celule dorite;
7. funcţii calendar sau dată calendaristică (DATE & TIME), care lucrează cu numere ce reprezintă
date calendaristice sau intervale de timp;
8. funcţii text sau şir de caractere (TEXT) oferă informaţii referitoare la textul existent în celule
şi permit operaţii cu etichete;
9. funcţii financiare (FINANCIAL), utilizate pentru calcule economico-financiare;
10. funcţii tehnice (ENGINEERING) utilizate pentru calculele inginereşti.
La aceste tipuri de funcţii standard Excel se adaugă funcţiile utilizator (USER DEFINED) care
realizează calcule specifice descrise cu ajutorul limbajului Visual Basic grupate intr-o macrocomadă
(macroinstrucţiune).

10.4. Funcţii matematice şi trigonometrice

Acest tip de funcţii permite efectuarea de calcule de la cele mai simple la cele mai complexe,
pentru a rezolva aplicaţii care necesită instrumente matematice şi trigonometrice uzuale.
= SUM (listă) realizează suma a două sau mai multe valori, având următoarea sintaxă: SUM
(number1,number2,...).
= Product (listă) multiplică valorile conţinute într-o listă. De exemplu, prin analiza figurii 6.4.
se poate calcula caloarea ca fiind produsul dintre cantitate şi preţ E3:=PRODUCT(C3;D3).
= SumProduct (listă) multiplică valorile situate în celulele corespondente, aferente unor serii de
câmpuri, iar apoi adună rezultatele obţinute. Dacă se doreşte calculul produsului celulelor C3:C8 şi
D3:D8 rezultatul operaţiei este evidenţiat în figura 6.4.
= SumIf (câmp de evaluat; criteriu; câmp de însumat) adună conţinutul celulelor, conform unui
criteriu de selecţie dat. Se doreşte însumarea comisionului doar a produselor a căror cantitate depăşeşte
230. Rezolvarea poate fi observată în figura 6.4, celula F12 va conţine formula
=SUMIF(C3:C8;”230”;F3:F8).
= INT(număr de rotunjit) reţine partea întreagă dintr-un număr. În figura 6.4 se exemplifică partea
întregă a comisionului pentru produsul 6, celula F8 conţinând formula =
INT(PRODUCT(E8;2,5/100)).

10.5. Funcţii statistice

Dintre aceste funcţii prezentăm:
= Max (listă) returnează cea mai mare valoare din listă, valoare compusă din numere, formule
numerice, adrese sau nume de câmpuri.
 = Min (listă) returnează valoarea minimă din listă. Pe baza exemplului anterior, se doreşte
afişarea celei mai note obţinute de primul student. Astfel celula J4 va conţine =MIN(E4:G4).
= Average (listă) calculează valoarea medie din listă.
= Count (listă) contorizează celulele ocupate dintr-o listă de câmpuri specificată.

Funcţii de informare
Aceste funcţii permit afişarea unor informaţii referitoare la celule şi câmpuri din foaia de calcul.
= IsBlank (X) determină dacă X sau amplasamentul definit prin X este sau nu o celulă vidă.
Funcţia returnează True (valoare logică de adevăr), dacă amplasamentul este o celulă vidă şi False
(valoare logică de fals), în caz contrar.
= IsNumber (X) verifică dacă X conţine o valoare numerică. Dacă X conţine un număr, funcţia
returnează valoarea True, în caz contrar, returnează valoarea False.
= IsText (X) verifică dacă X conţine un şir de caractere, returnând, după caz, True sau
False.

Funcţii logice
Acestea determină evaluarea unor expresii şi, în funcţie de acestea, furnizează acţiuni sau
rezultate complexe, generând adevărat sau fals, corespunzător unor condiţii care pot fi înlănţuite cu
operatorii logici AND, OR sau NOT.
=If (condiţie; X; Y) are ca efect testarea argumentului condiţiei şi ca rezultat al evaluării logice
generează X, dacă condiţia este adevărată, sau Y, dacă aceasta este falsă. Argumentele X şi Y pot fi
valori, şiruri de caractere plasate între ghilimele, nume de câmpuri, adrese de celule sau câmpuri care
conţin valori. Argumentele X şi Y se pot înlocui cu alte structuri condiţionale IF.
În figura poate fi studiat un exemplu privitor la această funcţie referitor la situaţia angajaţilor
unde se determină suma corespunzătoare sporului de vechime. Criteriile de acordare a sporului sunt:
vechime sub 5 ani, sporul este 0, vechime între 5 şi 10 sporul este 5% din salariul de bază, vechime între
10 şi 12 sporul este 6% din salariul de bază, vechime între 12 şi 15 sporul este 7% din salariul de bază
iar peste 15 sporul este 10% din salariul de bază. În celula F4 pentru prima persoană se va edita formula
=IF(D4<5;0;IF(D4<10;5/100*E4;IF(D4<12;E4*6/100;IF(D4<15;7/100*E4;10/100*E4)))) iar
pentru ceilalţi se angajaţi se va copia această formulă.

Figura Exemplu referitor la utilizarea funcţiei If

= And (evaluare logică 1, evaluare logică 2, .....) returnează valoarea logică True, dacă toate
argumentele sunt adevărate şi valoarea logică False, dacă unul sau mai multe argumente sunt false.
= Or (evaluare logică 1, evaluare logică 2, .....) returnează valoarea logică True, dacă orice
argument este adevărat şi valoarea logică False, dacă toate argumentele sunt false.
= Not (evaluare logică) inversează valoarea argumentului, returnând, după caz, True sau False.
 Se calculează o primă dacă angajatul are funcţia economist sau director, procentul primei fiind
20% din salariul de bază iar pentru ceilalţi angajaţi procentul este 16%.
Pentru rezolvarea acestui lucru se va edita în celula G4 formula
=IF(OR(C4="economist";C4="director");E4*20/100;E4*16/100).
 Se calculează o bonificaţie de vacanţă dacă funcţia este economist şi vechimea mai mare de 5
ani, introducându-se în celula H4 formula următoare
=IF(AND(C4="economist";D4>=5);F4*8/100;"Nu se incadreaza").

10.6. Funcţii de tip dată calendaristică şi oră

Acest tip de funcţii, vehiculează şi operează calcule cu valori numerice care reprezintă date
calendaristice sau timp.
 =Now () returnează un număr, corespunzător datei curente, zecimalele reprezentând ora.
 =Today () returnează un număr, corespunzător datei curente.
 =DateValue („şir de caractere”) calculează numărul / dată, corespunzător şirului de caractere
în format dată calendaristică.
 =Date (an; lună; zi) calculează numărul – dată pentru data calendaristică specificată ca
argument.
 =Year (număr – dată) returnează corespunzător anului un număr cuprins între 0 (1900) şi 199
(2099).
 =Month (număr – dată) returnează din numărul dată o valoare între 1 şi 12.
 =DAY(numar data) returnează numărul zilei ce corespunde argumentului specificat.
 =DAYS360(data debut;data sfarsit) calculează numărul de zile între două date calendaristice,
considerând anul ca având 360 de zile.
Exemplu care urmăreşte aplicarea funcţiilor de tip dată calendaristică şi oră scoţînd în evidenţă
şi influenţa formatului celulei asupra afişării datelor în celulele D3:E4.

Figura Exemplu complex privind utilizarea principalelor funcţii de dată calendaristică

10.7. Funcţiile text sau şir de caractere

Funcţiile de tip text (Text) oferă posibilitatea realizării operaţiilor cu şiruri de caractere şi
furnizează informaţii referitoare la textul existent în celule.
 =Char(cod numeric ASCII) returnează caracterul corespunzător codului numeric ASCII,
specificat ca argument.
=Trim (text) afişează şirul de caractere specificat în argument, anulând toate spaţiile (excepţie fac
cele care separă cuvintele textului).
=Code (text) returnează codul numeric pentru primul caracter din textul specificat ca argument.
=Concatenate (text 1; text 2; ...) concatenează mai multe şiruri de caractere specificate ca
argumente, într-unul singur.
=Exact (text 1; text 2) verifică dacă cele două şiruri de caractere sunt identice. Dacă DA funcţia
returnează valoarea logică TRUE, iar dacă NU returnează valoarea logică FALSE.
=Upper (text) afişează cu majuscule textul specificat ca argument.
=Lower (text) afişează cu litere mici textul specificat ca argument.
=Rept (text; număr de ori) are ca efect repetarea afişării textului de numărul de ori specificat în
argument.
În figura este prezentat un exemplu complex privitor la funcţiile de tip text

Exemplu complex de utilizare a principalelor funcţii de tip text

În figura este prezentat un exemplu de combinare a funcţiei logice IF cu funcţiile de tip text
aflând sexul unei persoane ştiind codul numeric personal, celula C2 va conţine formula
=IF(VALUE(LEFT(B2))=1;UPPER("m");UPPER("f")). Celula E2 conţine o combinaţie de funcţii
logice care testează dacă salariul brut este de tip numeric şi anume
=IF(AND(ISNUMBER(D2);ISNONTEXT(D2);NOT(ISBLANK(D2)));TRUE();FALSE()).

Exemplu complex de a funcţiei IF cu funcţii de tip text

10.8. Funcţii financiare
Aceste funcţii sunt utilizate pentru calcule economico-financiare, furnizând prin valorile
returnate informaţii referitoare la amortismente, rentabilitatea investiţiilor etc.
=PV (rata dobânzii; număr de perioade; mărimea plăţii; [valoare viitoare; tipul] )
Această funcţie, exemplificată în figura 6.11, returnează valoarea actuală aferentă unei sume investite
sau depozitate la bancă, prin plăţi periodice, în condiţiile în care rata dobânzii este constantă. Funcţia
este utilizată pentru a se determina dacă valoarea de revenire a unei anumite investiţii este favorabilă sau
nu, ţinând cont de valoarea iniţială a acesteia.
Argumentele funcţiei au următoarea semnificaţie: rata dobânzii reprezintă cota procentuală a
dobânzii pentru o anumită perioadă; numărul de perioade este numărul total de plăţi periodice; mărimea
plăţii reprezintă valoarea plăţii efectuată în fiecare perioadă; valoarea viitoare semnifică suma totală care
se doreşte a fi obţinută după ultima plată; tipul este parametru care semnifică că plata se efectuează la
începutul perioadei (valoarea 1) sau la sfârşitul acesteia (valoarea 0 care este implicită).
Dacă se omit ultimele două argumente, implicit, acestea au valori nule. Argumentele rata
dobânzii şi numărul de perioade trebuie exprimate în aceeaşi unitate de timp (lună sau an).

Exemplu referitor la afişarea valorii actuale aferente unei sume investite

=PMT (rata dobânzii; număr de perioade; valoare prezentă [;valoare viitoare; tip])
Această funcţie permite calcularea valorii lunare sau anuale a plăţii pentru o investiţie sau un
împrumut. Tabloul de rambursare a creditului este prezentat în continuare.

Exemplu privitor la afişarea valorii lunare aferente unui împrumut

=Rate (număr de perioade; valoarea plăţii; valoarea prezentă) returnează rata dobânzii pe
perioada unei anuităţi, pentru un împrumut sau o investiţie.
 TEMA 11.
Realizarea reprezentărilor grafice complexe.
Tehnica de îmbinare a documentelor- corespondenței

O reprezentare grafică este mai relevantă decât datele, deoarece aceasta facilitează compararea
între valori, datorită ilustrării sub forme desenate (linii, bare, suprafeţe etc.). O particularitate a
reprezentării grafice este aceea că aceasta este dinamică, ceea ce înseamnă că pe măsura modificării
datelor care au stat la baza graficului, ea se actualizează automat.

11.1. Organizarea datelor într-un grafic

Conţinutul foii de calcul are toate elementele necesare construirii unui grafic elementar.
Pentru a construi automat un grafic, Excel localizează prima celulă care conţine o valoare, dar
care nu este de natura dată calendaristică.
Datele numerice care urmează a fi reprezentate grafic pot fi interpretate ca fiind organizate pe
linii sau pe coloane, de dispunerea lor depinzând organizarea şi aspectul graficului. Seriile de date care
se pot reprezenta grafic pot fi definite, implicit, prin selecţia globală a câmpurilor, sau explicit, prin
selecţia lor particulară. Seriile de date sunt identificate prin atribuire globală sau particulară de litere, de
la A la W.

Exemplu complex privitor la afişarea valorii actuale aferente unei sume investite
Câmpul X corespunde etichetelor aflate sub formă de valori sau explicaţii afişate pe axa
absciselor (OX). Interferenţa seriilor de date (A-W) cu câmpul X va genera reprezentarea grafică, în
sensul că prima celulă a câmpului de date conţine valoarea Y asociată primei apariţii a câmpului X etc.
De cele mai multe ori, datele sunt regrupate într-un tablou de analiză prezent în foaia de calcul, câmp
care conţine seriile de date şi câmpul X. Datele care trebuie reprezentate grafic, ca şi câmpul X trebuie
să fie contigue (învecinate).
Exemplu referitor la principiile seriilor de date organizate pe linii. Dacă câmpul selectat pentru a
fi reprezentat grafic conţine mai multe coloane de date decât linii de date, sau acelaşi număr de linii şi
coloane, Excel va genera o reprezentare grafică bazată pe serii de date organizate pe linii de valori.
Astfel, prima linie aflată deasupra seriei de valori va fi interpretată ca fiind eticheta axei X-ilor,
iar prima coloană care conţine text va fi automat considerată legenda graficului. Seriile de date vor fi
reprezentate grafic pe linie. Similar acestei proceduri, datele pot fi organizate şi pe coloane. În acest caz,
prima linie de deasupra seriei de valori va fi interpretată ca fiind text care va reprezenta legenda, iar
prima coloană va conţine etichetele axei X.
Schimbarea modului de reprezentare grafică de la organizarea pe linie la cea pe coloană sau
invers, se face alegând din meniul contextual Chart, opţiunea Data range şi apoi Columns sau Row,
în funcţie de orientarea linie sau coloană.

11.2. Principalele tipuri de grafice disponibile în Excel

Excel oferă facilităţi evoluate de reprezentări grafice performante, datele putând fi prezentate
prin mai multe tipuri de grafice, care sunt posibil de realizat în două sau trei dimensiuni (3D). Graficele
3D sunt acelea în care liniile, suprafeţele, barele, sectoarele sunt reprezentate prin volume în trei
dimensiuni: lăţime, înălţime şi profunzime.
Sunt disponibile mai multe tipuri de grafice:
Grafice lineare prezintă în două sau trei dimensiuni seriile de valori.
Grafice coloană. Acest tip de grafic are o multitudine de variate prezentate sub formă de
dreptunghi, con (Cone), cilindru (Cylinder), piramidă (Pyramid).
Subtipurile de grafice coloană de tip dreptunghi, care se utilizează, în special, la rapoartele de
afaceri.
Reprezentare grafică Denumire subtip Explicaţie
Clustered column Comparare valorică a mai multor serii

Stacked column Reprezentare comparativă a aportului fiecărei

valori la total categorie

100 % Stacked Reprezentare comparativă procentuală a

column aportului fiecărei valori la total categorie

Clustered column Reprezentare comparativă în trei dimensiuni

with 3-D

Stacked column with Efect vizual în 3-D

3-D

100 % Stacked Reprezentare comparativă procentuală în 3-D

column with 3-D

3-D column Reprezentare pe categorii şi pe mai multe serii în

3-D

Grafic de tip sectorial. Acest tip de grafic este utilizat atunci când se doreşte evidenţierea
părţilor faţă de întreg.
Reprezentare grafică Denumire subtip Explicaţie
Pie Afişează contribuţia fiecărei valori din serie
faţă de total

Pie with 3-D Efect vizual în 3-D

Exploded pie Afişează contribuţia fiecărei valori din serie

faţă de total cu individualizarea fiecărei valori

Grafic de tip suprafaţă. Acesta permite reprezentarea grafică bi sau tridimensională realizată
prin suprafeţe.
Grafice de tip nor de puncte (XY- Scater). Acestea sunt reprezentări grafice lineare care
permit punerea în evidenţă a variaţiei valorilor unele faţă de altele.
Grafice de tip radar (Radar). Sunt reprezentări lineare sau în suprafeţe care desenează poziţii
faţă de un punct central.
În continuare, utilizând seriile de valori prezentate în tabelul din figură se evidenţiază folosirea
graficelor de tip linear şi sectorial. În cazul graficului de tip sectorial se solicită afişarea alăturată faţă de
fiecare parte a etichetelor părţilor şi a cuantumului procentual reprezentat de fiecare parte faţă de întreg.

Exemplu complex de reprezentare grafică a unei serii de valori

11.3. Instrumente de previziune aplicate seriilor de date Excel

Excel pune la dispoziţia utilizatorului o serie de instrumente de previziune, care, aplicate seriilor
de date, oferă tehnici avansate de analiză statistică, generează proiecţii despre evoluţia fenomenelor
supuse studiului. Acest tip de previziuni se bazează pe tendinţele de evoluţie ale unor fenomene al căror
trecut este cunoscut.
Excel are posibilitatea de analiză a unui set de valori şi de determinare a unei tendinţe de
evoluţie pentru respectiva serie de valori, utilizând analiza de regresie. Regresiile presupun stabilirea
legăturii dintre o variabilă dependentă şi una sau mai multe variabile independente. În cazul în care
avem o singură variabilă independentă apare o regresie simplă, în cazul în care sunt mai multe variabile
independente avem regresie multiplă.
Funcţii statistice predefinite
LINEST returnează un set de valori calculat prin metoda celor mai mici pătrate, care
aproximează cel mai bine seria de date iniţială.
Funcţia FORECAST calculează predicţia pentru valorile unei evoluţii viitoare, pe baza seriei
de date existente, utilizând metoda lineară..
Funcţia statistică TREND furnizează, pe mai multe perioade, tendinţa lineară a unui fenomen
studiat, plecând de la serii de date cunoscute. Această funcţie se poate calcula printr-o formulă
matricială, care generează într-un câmp anterior selectat mai multe valori succesive.
Funcţia statistică LOGEST returnează o serie de valori exponenţiale care aproximează cel mai
bine seria dată.
Funcţia statistică GROWTH calculează cu ajutorul exponenţialei evoluţia seriei date. Pe axa
OY returnează valorile seriei rezultat, iar pe axa OX valorile seriei iniţiale.
Procedură rapidă de autoumplere a celulelor cu rezultatele prognozei
Această metodă urmăreşte autoumplerea celulelor cu rezultatele prognozei. Rezultatele funcţiei
de previziune, bazate pe regresia lineară şi exponenţială se generează automat prin selectarea datelor
existente pe care se bazează prognoza şi glisarea către noul amplasament prin acţionarea butonului din
dreapta al mouse-ului. În urma acestei operaţii, se afişează un meniu contextual, de unde se poate alege
tipul tendinţei seriei de date pe care se construieşte prognoza:
Tendinţă lineară (Linear Trend);
Tendinţă exponenţială (Growth Trend).

11.4. Grafice de tendinţă

Graficul de tendinţă se construieşte, în mod obişnuit, selectând seriile de date pe linie sau pe
coloană. În selecţie se vor alege atât datele existente pe care se construieşte prognoza, cât şi câmpul care
se va estima prin previziune.
Pentru construirea graficului de tendinţă se selectează tipul de reprezentare grafică (numai linear
sau histogramă), iar din meniul contextual Chart se alege opţiunea Add Trendline.

11.5. Fuzionarea documentelor Office

Fuzionarea documentelor sau tehnica de îmbinare a corespondenţei este metoda prin
care acelaşi document poate fi personalizat pentru mai mulţi destinatari prin completarea sa cu
informaţii preluate dintr-o listă, colecţie sau o bază de date.
Documentul de la care se porneşte în tehnica de îmbinare a corespondenţei poartă
denumirea generică de scrisoare formular sau document principal (Main document).
In următorul exemplu se dorește completarea automată a câmpurilor Nume societate,
Adresa, Oraș, Nume persoană de contact, Funcția persoanei de contact, Număr de inregistrare,
Valoarea produselor oferite, Cota de reducere oferită, Data expirării ofertei.
Forma documentului principal care reprezintă sablonul care se va utiliza.
Documentul principal care va fi personalizat
Destinatarii și valorile câmpurilor care vor fi completata automat.

Baza de date aferenta cămpurilor care for fi completate automat

Din linia de meniuri a dcumentului principal de selectează opțiunea Mailings - Start Mail Merge,
se comunică numele fișierului care conține baza de date, operație prezentată in continuare.
Reprezentarea listei care conține datele necesate populării automate a câmpurilor din documentul
principal
In figura este prezentat documentul personalizat obținut pentru prima serie de date.

Documentul personalizat cu datele din baza de date

 TEMA 12.
Instrumentul multimedia de realizare a prezentărilor PowerPoint

Realizarea prezentărilor multimedia pe calculator urmăreşte obţinerea unei succesiuni de

imagini orientate ecran destinate captării rapide a atenţiei auditoriului prezent la conferinţe ştiinţifice,
lansări de programe cu diferite teme de interes, prezentarea rezultatelor unei perioade de activitate,
mandat electoral, etc.
Realizarea automată a unei prezentări prin folosirea asistentului
Pentru toate cazurile, în vederea obţinerii rapide a unei prezentări se poate utiliza un instrument
de asistenţă (Wizard) din partea calculatorului, AutoContent Wizard, prin care se dispune de o serie de
prezentări cu formă şi conţinut predefinit specifice domeniilor pentru prezentările cele mai des întâlnite.
Apelarea programului de asistenţă se realizează din linia de meniuri prin succesiunea:
File/New/Presentation. Acţionând asupra opţiunii From AutoContent Wizard controlul derulării
operaţiei de creare este sub asistenţa programului „vrăjitor” care va ghida în permanenţă activitatea.
Etapele care vor fi parcurse constau în alegerea tipului prezentării, a stilului acesteia, precum şi în
definirea opţiunilor utilizatorului.
Utilizatorul trebuie să urmărească cu atenţie mesajele care vor fi afişate, având la dispoziţie în
permanenţă trei butoane active dintr-un grup de 4. Acţiunea acestora este următoarea: Cancel – se
renunţă la execuţia procedurii automate de creare a setului de diapozitive; Back – permite deplasarea
înapoi la etapa parcursă; Next – trecerea la următoarea fază de realizare şi Finish care permite oprirea
execuţiei procedurii automate la cererea utilizatorului cu salvarea elementelor parcurse anterior.
Primul pas care este parcurs constă în alegerea unui anumit model (şablon) de prezentare
dintr-o bibliotecă predefinită disponibilă. Colecţia de prezentări predefinite este structurată pe 6 criterii
de organizare selectabile de utilizator. Din aceasta menţionăm: comunicarea unei anumite strategii de
urmat; aducerea la cunoştinţă a unor elemente nu tocmai plăcute; prezentarea unui plan de afaceri ;
realizarea unor modificări în structura firmei etc.
Utilizatorul va selecta modelul pe care îl consideră cel mai reprezentativ pentru specificul
problemei sale. În continuare este prezentată fereastra specifică acestui pas.

Definirea prin intermediul asistentului automat a modelului prezentării

Etapa care trebuie parcursă în continuare este materializată prin stabilirea stilului sau a modului
de valorificare a prezentării. Valorificarea succesiunii de diapozitive se poate realiza prin execuţia şi
afişarea pe ecranul calculatorului propriu (On-screen presentation); utilizarea „on line” prin intermediul
reţelei Internet sau aplicaţiei Internet Explorer (Web presentation); realizarea unor diapozitive
fotografice orientate alb-negru sau color (Black and white overheads, Color overheads); obţinerea unui
film cinematografic de 35 mm (35 mm slides).
 La final se solicită specificarea titlului expunerii (Presentation title), definirea unui mesaj care
se doreşte a fi introdus în subsolul diapozitivelor (Item to include on each slide), a numărului slide-ului
(Slide number) şi a datei, orei la care s-a generat expunerea sau ultima modificare de conţinut (Date last
updated).
Intervenţia programului de asistenţă se încheie, urmând ca utilizatorul să introducă prin tastare titlul
fiecărui diapozitiv şi să insereze datele sale specifice privitoare la acţiunea urmărită.

12.1. PowerPoint Folosirea instrumentelor de lucru specifice

Pentru realizarea prezentărilor se folosesc o serie de instrumente de lucru caracteristice

produselor de procesare de texte, elemente prezentate în cadrul capitolului dedicat special acestui
subiect, şi instrumente specifice realizării prezentărilor, cuprinse în linia specială de meniuri.

Meniurile de activităţi specifice prezentărilor

Prezentările se pot realiza prin una sau mai multe pagini de prezentare, numite slide. Paginile
fundamentale, principalele modele predefinite se regăsesc la iniţierea unui slide nou, după cum se poate
observa în figura. dintre aceste modele utilizatorul trebuie să selecteze unul. Variantele posibile
cuprind: 1- pagini care conţin doar titlu, 2- ecrane formate din titlu şi text, textul fiind amplasat pe una
sau două coloane, 3- slide cu titlu, grafic, tabel, organigramă şi eventual secvenţă video amplasate pe
coloane sau rânduri diferite, 4- titlu, grafic, 5- titlu şi organigramă, 6- pagini cu titlu în care textul este
combinat cu o imagine, grafic sau secvenţă video. La acestea se adaugă şi pagina „blank” în care
construcţia este lăsată integral la latitudinea utilizatorului.
 Deschiderea unei pagini elementare (slide) de prezentare
Prezentările cu formate şi conţinuturi predefinite se pot selecta la definirea unei prezentări noi şi
conţin, în majoritate, atât formele standard dar şi modelele utilizate în prezentările specifice internet-ului
(numite „online”). Pentru a putea face o alegere corespunzătoare dorinţei utilizatorului, la selectarea
unei anumite forme de prezentare, în fereastra de selecţie se produce o vizualizare a prezentării selectate
în zona Preview
Prezentările sunt grupate în pagini distincte, „Prezentation Designs” cuprinzând construcţii
care se utilizează doar în prezentările directe, „Prezentation” în care se regăsesc atât forme standard cât
şi corespondentele lor online şi „Web Pages” în care sunt cuprinse modele exemplificative.
Încă din momentul lansării în execuţie a programului PowerPoint se poate face o diferenţiere
între începerea construcţiei unei prezentări noi (şi tipul acesteia) şi deschiderea unei prezentări existente
(cu trecerea automată la operaţia de deschidere Open). Această diferenţiere este permisă prin
deschiderea automată a unei ferestre de dialog prin care utilizatorul trebuie să comunice acţiunea pe cere
doreşte să o realizeze, respectiv crearea unei prezentări noi sau încărcarea în memoria internă a unui set
de slide-uri existent pe discul magnetic.
Crearea unei noi prezentări se poate realiza în următoarele moduri: crearea automată a
prezentării prin folosirea programului de asistenţă (AutoContent wizard), crearea unei prezentări
pornind de la modele predefinite (Template) şi utilizarea unui slide „blank” (Blank presentation).
Într-o prezentare, primul slide definit este numit slide principal. Pentru adăugarea unor slide-uri
de continuare se inserează un slide nou în cadrul prezentării se va selecta din linia de meniuri Insert /
New Slide.

12.2. Modalităţi de sporire a atractivităţii prezentării

O primă cale prin care utilizatorul poate potenţa valenţele expunerii sale constă în
definirea şi utilizarea unui fundal cât mai expresiv şi atrăgător pentru privitori. Există
posibilitatea de a selecta şi utiliza un fundal dintr-o listă disponibilă de astfel de elemente,
modificarea şablonului sau crearea unui propriu model.
Pentru a îmbunătăţii aspectul prezentării, utilizatorul poate alege din opţiunea Slide Design
folosirea unui anumit model predefinit al culorilor (Color Schemes) aplicate asupra textului, liniilor,
graficelor, fundalului, sau selectarea unui anumit tip de animaţie (Animations Schemes) care se va
aplica prezentării realizate.
Utilizatorul poate recurge la stabilirea unei animaţii prin succesiunea Slide Show / Animations
Schemes. În figura se poate studia o parte şabloanelor de animaţie disponibile prin fereastra Slide
Show.
 Lista de şabloane de animaţie disponibile utilizatorului
În cadrul vizualizării unei pagini, fiecare componentă descriptivă a ei poate suporta o operaţie
de animaţie, adică de vizualizare prin mişcare. Caracteristicile efective pentru o componentă selectată
privesc temporizarea animaţiei dar şi modul în care aceasta debutează, efectul de animaţie realizat (la
introducerea animaţiei şi sunetului, după terminarea animaţiei la nivel de cuvânt sau la nivel de literă),
efectele asupra componentelor grafice şi modul de intervenţie a redărilor de tip multimedia pe parcursul
realizării animaţiei.
Caracteristicile aferente efectelor de animaţie se stabilesc prin intermediul ferestrei prezentată
anterior.
Pentru a uşura activitatea utilizatorului şi a face cât mai atractivă prezentarea sunt puse la
dispoziţie facilităţi sonore care constau în fructificarea unor secvenţe standard dar şi în înregistrarea şi
redarea unor mesaje proprii ale utilizatorului.
Din linia de meniuri prin succesiunea Insert / Media se apelează la o componentă specializată
în înregistrare video, audio, funcţională bineânţeles doar în situaţia în care există conectate dispozitive
specializate.
La vizualizarea unei prezentări, ordinea în care sunt văzute paginile, precum şi modul de
derulare a acestora pot fi stabilite prin succesiunea View Show / Set Up Show. Prezentarea poate fi
făcută utilizând toate paginile, paginile dintr-un interval specificat, sau doar anumite pagini şi într-o
ordine specificată de utilizator.
 Lista de opțiuni de stabilire a parametrilor prezentării realizate
Trecerea de la o pagină la alta se poate face automat după trecerea unui anumit timp, sau se
poate face în mod manual.
Vizualizarea directă a unei prezentări este posibilă fie integral, fie într-un anumit interval de
pagini, dar cu respectarea ordinii de definire a paginilor. Pentru a indica vizualizări care nu respectă
ordinea paginilor se utilizează un instrument de definire a succesiunii paginilor dintr-o prezentare. Acest
lucru se face din meniul Set Up Show / Custom Shows.
Pentru fiecare prezentare se pot defini mai multe forme de vizualizare, care pot fi gestionate
prin intermediul operaţiei de creare, modificare, eliminare sau copiere, realizată prin intermediul
ferestrei Custom Shows.
Utilizatorul poate stabili modul de trecere de la un slide la următorul printr-o componentă a
meniului Slide Show, submeniul Slide Transition. Pentru trecere se pot stabile trei tipuri de
caracteristici, respectiv efectul prin care se realizează trecerea, sunetul de acompaniere a trecerii şi
modul de avans. Pentru avansul între pagini se poate alege tranziţia manuală şi/sau automată. La
tranziţia automată trebuie specificat şi timpul ce trebuie să treacă de la completarea unui slide şi
începerea completării următorului slide din prezentare.
În cazul tranziţiei manuale, în cadrul prezentării efective, în fiecare pagină este prezent şi un
buton de navigare cu un meniu specific pentru realizarea acestei operaţii. Fereastra prin care se stabilesc
caracteristicile transferului de la o pagină a prezentării la următoarea este Slide Transition.

Fereastra Slide Transition

12.3. Execuţia unei prezentări şi portarea acesteia
O prezentare construită poate fi executată pe calculatorul pe care a fost realizată sau poate fi
transportată pe un alt sistem de calcul.
Execuţia prezentării în mod „full screen” se realizează din linia de meniuri Slide Show / Start
Slide Show sau prin acţionarea tastei funcţionale F5. Oprirea execuţiei se realizează prin acţionarea
tastei Esc. În cazul în care expunerea realizată este lungă, devenind obositoare, prezentarea se poate opri
temporar prin acţionarea tastei [.] „punct”. Atunci când se doreşte reluarea prezentării din locul de unde
a fost întreruptă se va acţiona încă o dată tasta „punct”.
Aplicaţiile de prezentare oferă posibilitatea de a adăuga imagini, grafice şi clipuri video,
ajuntându-ne astfel să trebuiască să vorbim mai puţin, dar atenție că a convinge calitatea prezentării
trebuie să fie maximă.
O prezentare perfectă presupune a scrie, învăța, repeta și exersa de mai multe ori ce prezintă
grafic dar și un discurs. În cazul în care ceva merge rău, dispar notiţele, apare o cădere de curent, se
defectează laptopul, poţi totuşi să ai capabilitatea de a transmite coerent mesajul.
Atunci cănd prezentarea conţine multe informații numerice, utilizează animația acestora în aşa
fel încât datele statistice şi informaţia în completare să provoace dorința auditoriului de a ghici o
statistică surprinzătoare înainte de a o prezenta. Dar mare atenție ca aceste efecte să nu abunde
producănd exact efectul opus celui dorit.
Prezentarea orală trebuie să fie asemănătoare unei povești cu un început, cuprins şi final, dar
atenție că o poveste trebuie să fie uşor de înţeles, emoţională şi memorabilă.