Sunteți pe pagina 1din 14

Curs 4

Notiuni cheie:
Contract, clauze contractuale, stipulaţia pentru altul, stipulant, promitent, principiul relativităţii
efectelor contractului, succesorii universali, donaţia cu sarcini, simulaţie, creditorii chirografari,
pacta sunt servanda, contracte consensuale, contracte reale, contracte solemne, contracte
bilaterale, contracte unilaterale, contracte comutative, contracte aleatorii, contracte principale,
contracte accesorii, contracte numite, contracte nenumite, contractele generatoare de drepturi
de creanţă, contracte constitutive sau translative de drepturi, contracte declarative de drepturi,
contracte cu executare succesivă, contracte cu executare imediată, contract de vânzare-
cumpărare, ofertă, preţ, vânzare internaţională, licitaţii deschise, licitaţii închise, burse de
mărfuri, burse de valori, , operaţiuni la termen, bani lichizi, burse de specializare, burse
speciale, vânzarea prin burse internaţionale, vânzarea prin licitaţii internaţionale.
 
Continut curs:
Curs conform Antonio Silviu Mutulescu,Diana Anca Artene, Dreptul afacerilor, în curs de apariţie
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2012.

CONTRACTUL

Contractul este definit ca fiind acordul între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui,
modifica sau stinge un raport juridic (art.1166 din NCC)
Noţiuni introductive referitoare la contract

Doctrina a definit contractul ca fiind „acordul de voinţă între două sau mai multe persoane, prin
care se nasc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii, adică un raport juridic de obligaţii” şi ,
în sfârşit , potrivit altor autori , „contractul este acordul de voinţă care dă naştere, modifică sau
stinge drepturi şi obligaţii”.
Elementul specific al contractului, astfel cum rezultă şi din definiţii, este acordul de voinţă al
părţilor, adică întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe individuale, cu intenţia părţilor
de a produce efecte juridice.
Acordul de voinţă intervenit între subiecţii de drept civil este considerat ca având putere de lege
între părţile contractante (pacta sunt servanda), iar litigiul ivit între părţile contractante trebuie
soluţionat avându-se în vedere intenţia comună a părţilor.
Dreptul de a încheia acte juridice, desemnat prin expresia „libertate contractuală”, face parte,
consideră unii autori, din conţinutul capacităţii civile a persoanei fizice şi juridice, fiind considerat
un drept fundamental al omului .
Libertatea contractuală este recunoscută tuturor subiectelor de drept civil cu respectarea
limitelor generale privind ordinea publică şi bunele moravuri (art.1169 NCC).
Părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi
pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie (art.1170 NCC).
Clasificarea contractelor

După modul de formare distingem:


 contracte consensuale - sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor (solo consensu) , fără nici o formalitate;
 contracte solemne - sunt acele contracte pentru a căror încheiere şi valabilitate se cere nu numai
acordul de voinţă ci şi respectarea unei anumite forme cerute de lege, care, de regulă, este forma
autentică;
 contracte reale - sunt acele contracte pentru a căror formare, pe lângă acordul de voinţă al
părţilor, este necesară şi remiterea materială a obiectului prestaţiei uneia dintre părţi.
După conţinutul lor distingem:
 contracte unilaterale - sunt acele contracte care dau naştere la obligaţii numai în sarcina unei
părţi;
 contracte bilaterale (sinalagmatice) - sunt acele contracte în care părţile se obligă reciproc una
către alta.
După scopul urmărit de părţi distingem:
 contracte cu titlu oneros sunt acele contracte prin care, în schimbul folosului patrimonial
procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial;
 contractul comutativ - acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere, părţile cunosc existenţa
şi întinderea obligaţiilor;
 contractul aleatoriu - acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere părţile cunosc numai
existenţa obligaţiilor, nu şi întinderea acestora, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi,
datorită unei împrejurări viitoare, incerte.
 cu titlu gratuit - este acel contract prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări
obţinerea altui folos patrimonial în schimb.
 contracte dezinteresate - sunt acele contracte cu titlu gratuit, prin care una din părţi procură
celeilalte părţi un folos patrimonial, fără să-şi micşoreze patrimoniul;
 liberalităţile - sunt contracte cu titlu gratuit, prin care una dintre părţi îşi micşorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat celeilalte părţi.
După efectele produse se clasifică în două grupe:
 prima grupă cuprinde:
 contractele constitutive sau translative de drepturi reale - sunt acele contracte prin care se
constituie sau se transmite un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz,
dreptul de servitute, dreptul de superficie).
 contractele generatoare de drepturi de creanţă - sunt acele contracte prin care iau naştere
raporturile juridice obligaţionale.
 cea de-a doua grupă cuprinde:
 contracte constitutive sau translative de drepturi - sunt acele contracte care produc efecte ex
nunc (pentru viitor) din momentul încheierii lor;
 contracte declarative de drepturi - sunt acele contracte care au ca efect consolidarea sau
definitivarea unui drept preexistent.
După modul de executare distingem:
 contracte cu executare imediată - sunt acele contracte care presupun o executare instantanee,
care se produce la un singur moment;
 contracte cu executare succesivă - sunt contractele a căror executare presupune mai multe
prestaţii eşalonate în timp.
După nominalizarea în legislaţie distingem:
 contracte numite - sunt acele contracte care au o denumire stabilită de legea civilă şi o
reglementare proprie;
 contracte nenumite - sunt acele contracte care nu au o denumire şi o reglementare proprie.
După corelaţia dintre ele distingem:
 contracte principale - sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă
nu depinde de aceea a altor contracte încheiate între părţi;
 contracte accesorii - sunt acele contracte care însoţesc unele contracte principale şi depind de
soarta acestora.

Încheierea contractelor

Prin încheierea contractelor înţelegem realizarea acordului de voinţă a părţilor asupra clauzelor
contractuale . Art.1178 NCC dispune că contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă. În măsura în
care legea specială prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată sub
sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.
Pentru întâlnirea voinţei părţilor este nevoie de o propunere de a încheia un contract (oferta) şi de o
acceptare, fără rezervă, de destinatarul ofertei a acesteia (acceptarea ofertei).
Potrivit art.1182 din CC contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea
fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Oferta este propunerea pe care o persoană o face altei persoane sau publicului în general de a
încheia un contract în anumite condiţii. Oferta poate fi făcută în scris sau verbală, poate fi expresă
sau tacită.
Pentru a produce efecte juridice oferta trebuie să fie fermă şi neechivocă dar şi precisă şi completă,
fiind făcută cu intenţia de a se angaja din punct de vedere juridic.
Acceptarea ofertei constă în manifestarea de voinţă a unei persoane de a încheia un contract în
condiţiile stabilite de oferta ce i-a fost adresată în acest scop .
Acceptarea, care presupune exteriorizarea manifestării de voinţă a acceptantului adresată
ofertantului, poate fi expresă (în scris sau verbală) sau tacită, aceasta trebuind să îndeplinească
toate condiţiile de valabilitate prevăzute de lege pentru voinţa juridică în general.
În ceea ce priveşte acceptarea tacită s-a pus problema dacă tăcerea are sau nu valoare de acceptare,
în acest sens în doctrină considerându-se că, de regulă, prin ea însăşi tăcerea nu constituie o
modalitate de exprimare a consimţământului , dar există şi situaţii de excepţie când legea sau
practica judiciară acordă tăcerii valoare de acceptare (tacita relocaţiune, oferta făcută exclusiv în
favoarea destinatarului).
Problema încheierii contractelor, atunci când ambele părţi sunt prezente, este relativ simplă
deoarece, odată făcută oferta, dacă ea este acceptată imediat, integral şi fără rezerve, acordul de
voinţă fiind realizat, contractul se poate considera încheiat (dacă nu sunt necesare şi respectarea
unor aspecte de formă).
Dacă însă oferta este făcută în absenţa destinatarului ei (trimisă prin poştă, fax, mail, etc.),
întâlnirea acordului de voinţă este mai dificilă.
Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă
acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
Contractul se mai consideră încheiat şi în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act
sau un fapt concludent, fără a îl înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor
statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest
mod.
În primul rând, ofertantul poate să-şi revoce oferta atât timp cât aceasta nu a ajuns la destinatar
respectând condiţia ca revocarea să ajungă la cel din urmă cel mai târziu odată cu oferta.
Dacă oferta a ajuns la destinatarul ei, ofertantul poate să o revoce după expirarea termenului (dacă
există un astfel de termen) sau după trecerea unui termen rezonabil (dacă nu există un altfel de
termen stipulat). Dacă revocarea ofertei se face fără respectarea acestor termene, este declanşată
răspunderea ofertantului pentru prejudiciile produse ca urmare a revocării intempestive a acesteia.
Momentul încheierii contractului (momentul realizării acordului de voinţă) diferă după cum
subiecţii se află sau nu în acelaşi loc.
Dacă persoanele contractante se află faţă în faţă, momentul încheierii contractului coincide cu cel al
acceptării ofertei dacă aceasta a fost acceptată integral şi fără rezerve.
Dacă persoanele nu sunt prezente faţă în faţă apar dificultăţi deoarece momentul manifestării
voinţei de acceptare a destinatarului ofertei nu coincide cu acela al cunoaşterii acceptării de către
ofertant .
Doctrina şi jurisprudenţa noastră acceptă ca moment al încheierii unui contract sinalagmatic cel în
care acceptarea ofertei a ajuns la ofertant şi acesta a recepţionat-o (se instituie o prezumţie simplă
potrivit căreia odată recepţionată acceptarea, ofertantul ia cunoştinţă imediat de conţinutul ei).
În ceea ce priveşte contractele unilaterale, pentru majoritate (printre excepţii este şi donaţia
deoarece se încheie printr-un act autentic), se consideră ca moment al încheierii contractului
momentul în care destinatarul ofertei s-a hotărât să o accepte, chiar dacă voinţa de acceptare nu a
fost expediată ofertantului .
Interpretarea contractelor

Interpretarea contractelor reprezintă operaţia prin care se determină sensul exact al clauzelor
contractuale prin cercetarea voinţei manifestată de părţi în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă .
Dintre regulile de interpretare a clauzelor contractuale enumerăm:
• contractul se interpretează nu după sensul literar al termenilor folosiţi ci după voinţa părţilor;
• clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, nu în sensul în care n-ar putea să o
facă;
• clauzele se interpretează în sensul în care se potriveşte mai bine cu natura contractului;
• clauzele se interpretează după obiceiul locului în care s-a încheiat contractul;
• clauzele se interpretează în favoarea celui care se obligă, a debitorului;
• Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celul care le-a propus.

Efectele contractului

Codul civil distinge între efectele contractelor, care constau în a da naştere unor obligaţii şi efectele
obligaţiilor.
Când ne referim la efectele contractului trebuie să avem în vedere:
 interpretarea contractului în vederea stabilirii cuprinsului său;
 puterea obligatorie a contractului stabilită atât între părţile contractante cât şi faţă de alte
persoane care nu au calitatea de părţi;
 efectele specifice contractelor sinalagmatice.
Obligativitatea contractului. Conform art. 1270 alin. 1 din NCC: „contractul valabil încheiat are
putere de lege între părţile contractante”, acest text de lege instituie principiul obligativităţii
contractului între părţi – pacta sunt servanda.
Forţa obligatorie a contractului pentru părţile contractante constă în următoarele consecinţe:
 părţile contractante sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de cealaltă, obligaţiile la care s-
au îndatorat. Dacă debitorul nu îşi execută obligaţiile, creditorul are dreptul de a utiliza toate
mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiilor datorate. În
cazul în care executarea în natură este nerealizabilă, obligaţia debitorului se transformă, prin
angajarea răspunderii contractuale, în daune interese;
 contractul nu poate fi revocat doar prin voinţa uneia dintre părţi. Art. 1270 alin. 2 din NCC
consacră regula simetriei în contracte, ceea ce înseamnă că un contract, fiind rezultat al
acordului de voinţă a părţilor (mutuus consensus) poate fi revocat sau modificat în principiu, în
acelaşi fel adică prin acordul ambelor părţi (mutuus dissensus). În materie contractuală, regula
este că în afară de cazurile expres prevăzute de lege, revocarea contractelor nu se poate face
prin voinţa exclusivă a uneia din părţile contractante;
 executarea contractelor trebuie realizată cu bună credinţă.
Noul cod civil introduce prin art.1271 o noţiune nouă, impreviziunea. Această noţiune a a stârnit
în doctrină comentarii aprinse. Acest articol din Noul Cod Civil consacră o regulă, dar şi o
excepţie de la aceasta, aplicabilă în domeniul executării contractului atunci când împrejurările
pe care părţile le-au luat în considerare la încheierea contractului s-au modificat şi astfel
contractul a dobândit valenţă de sarcină excesivă pentru una dintre părţi.
În această situaţie instanţa de judecată intervine în contract.
Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă,
fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii
contraprestatiei (art.1271alin 1). Potrivit acestui prim alineat, fiecare în parte trebuie să îşi
execute obligaţia sa conform clauzelor contractului, chiar şi atunci când obligaţia proprie a
devenit mai oneroasă decat părea să fie la data încheierii contractului, afectând echilibrul iniţial,
prezumat, dintre prestaţiile reciproce.
Daca executarea a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbari excepţionale a
împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, există
posibilitatea intervenţiei instanţei în contract. Aceasta poate să dispună:
a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce
rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Instanţa nu poate interveni în contract în orice situaţie ci numai atunci când sunt îndeplinite mai,
multe condiţii cumulative:
a) elementul care provoacă un caracter excesiv al sarcinii debitorului să nu fi existat la data
încheierii contractului, ci să fi apărut după acest moment;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia să nu fi fost avute în vedere şi nici
sa nu fi fost posibil să fie avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul
încheierii contractului;
c) partea pusă în dificultate să nu-şi fi asumat (expres sau prin natura contractului) să suporte
riscul producerii evenimentului perturbator şi nici să nu se poată în mod rezonabil considera că
şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul să fi încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului.
Sesizarea instanţei este abia a doua etapă a demersului debitorului obligaţiei devenită excesiv
de oneroasă, acesta fiind ţinut, ca şi condiţie prealabilă sesizarii instanţei, să încerce
negocierea cu cealaltă parte, în scopul de a obţine adaptarea contractului.
Principiul relativităţii efectelor contractului şi opozabilităţii acestuia. Acest principiu este instituit
prin prevederile art. 1280 C.civ.: “Convenţiile nu au efect decât între părţile contractante, dacă
prin lege nu se prevede altfel”.
Aşadar potrivit principiului relativităţii efectelor contractului puterea obligatorie a contractului
priveşte numai părţile contractante, nimeni neputând fi obligat prin voinţa altei persoane, iar
drepturile care rezultă dintr-un contract aparţin şi profită părţilor contractante . Acest principiu dă
expresie adagiului res inter alios acta alus neque nocere, neque prodesse potest (actul juridic
încheiat între anumite persoane nu poate nici să vatăme nici să profite altor persoane).
În opoziţie cu părţile contractante, care sunt acele persoane care au încheiat contractul fie direct
fie prin reprezentare, sunt terţii adică persoanele străine de contract, cele care n-au participat la
încheierea lui nici direct şi nici prin reprezentare.
Între părţi şi terţi există o a treia categorie de persoane care nu au participat la încheierea
contractului dar faţă de care contractul produce efecte. Această a treia categorie este formată
din succesorii în drepturi ai părţilor sau avânzii cauză: moştenitorii universali sau cu titlu
universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.
Succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc patrimoniul unei părţi contractante.
Din această categorie fac parte: moştenitorii legali, legatarii universali, persoanele juridice care
dobândesc prin reorganizare un patrimoniu care a aparţinut persoanei juridice reorganizate.
Succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care dobândesc o parte din patrimoniul unei
părţi contractante. Aceştia sunt: moştenitorii legali (dacă sunt mai mulţi), legatarii cu titlu
universal, persoanele juridice care dobândesc prin reorganizare o parte din patrimoniul care a
aparţinut persoanei juridice reorganizate.
Succesorii universali şi cei cu titlu universal alcătuiesc aceeaşi categorie de avânzi cauză,
diferenţa fiind doar cantitativă.
Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc de la altă persoană unul sau
mai multe drepturi determinate, privite în individualitatea lor şi nu ca un element component al
unui patrimoniu .
În ceea ce priveşte calitatea de avânzi cauză a succesorilor cu titlu particular, ea diferă în
funcţie de tipul de drepturi şi obligaţii asumate de autorul său.
Succesorul cu titlu particular profită de drepturile reale şi este ţinut de obligaţiile sau sarcinile
reale născute din contracte încheiate de autorul său – în această situaţie fiind avânz cauză.
Faţă de drepturile şi obligaţiile personale născute din contracte încheiate de autorul său,
succesorul cu titlu particular are, în principiu, calitatea de terţ. De la această regulă există
următoarele excepţii: cazul în care aceste drepturi şi obligaţii personale ale autorului se transmit
în urma faptului că în contract există expres sau implicit prevăzut acest lucru; în situaţia în care
legea prevede - pentru motive de interes public - transmiterea obligaţiilor personale ale autorului
către succesorii cu titlu particular.
Creditorii chirografari sunt acei creditori care au ca singură garanţie comună şi proporţională a
realizării dreptului lor de creanţă, întregul patrimoniu al debitorului, ceea ce constituie gajul lor
general . Creditorii chirografari sun consideraţi a fi avânzi cauză deoarece având un drept de
gaj general asupra patrimoniul debitorului înseamnă că acest drept de gaj va suferi toate
fluctuaţiile pe care le va suferi şi patrimoniul debitorului datorită contractelor pe care le încheie.
Cu toate acestea, creditorii chirografari, nu devin debitori sau creditori în contractele încheiate
de autorul lor (debitorul).
Datorită existenţei acestor raporturi întemeiate pe ideea de gaj general, creditorii chirografari pot
exercita anumite drepturi şi acţiuni, ca de exemplu: dreptul de a cere, la moartea debitorului,
separaţia de patrimonii; posibilitatea de a interveni într-un proces de ieşire din indiviziune dacă
debitorul său este parte; alte drepturi şi acţiuni aparţinând debitorului lor.
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului şi opozabilităţii acestuia. Suntem în
prezenţa unei excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului şi opozabilităţii acestuia
atunci când un contract dă naştere la drepturi sau creează obligaţii în favoarea respectiv sarcina
altor persoane decât părţile contractante şi succesorii în drepturi ai acestora. Excepţiile de la
acest principiu sunt de două feluri: excepţii aparente şi excepţii reale.
Din categoria excepţiilor aparente fac parte:
• promisiunea pentru altul sau promisiunea faptei altuia (convenţia de porte fort) este acel act
juridic prin care o parte promitentul - se angajează faţă de cealaltă parte - creditorul promisiunii
– să determine o a treia persoană - un terţ - să ratifice actul încheiat în absenţa sa;
• simulaţia este acea operaţiune juridică în care, printr-un act aparent public dar mincinos,
nereal, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un alt act, ascuns, dar
adevărat;
• reprezentarea este procedeul tehnico - juridic prin care o persoană numită reprezentant,
încheie un act juridic civil, în numele şi pe seama altei persoane numită reprezentat, în aşa fel
încât efectele actului încheiat se produc direct în persoana celui reprezentat.
În doctrină este considerată a fi o excepţie reală de la principiul relativităţii stipulaţia pentru altul
sau contractul în favoarea unei a treia persoane.
Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cu o altă
persoană, numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei terţe
persoane, terţ beneficiar, care nu ia parte la încheierea actului juridic civil nici direct, nici prin
reprezentare. Este o excepţie reală, şi nu aparentă, deoarece, deşi terţul beneficiar nu participă
la încheierea actului juridic civil, nici personal, nici prin reprezentare, drepturile sale izvorăsc în
mod direct din convenţia încheiată între stipulant şi promitent.
Sunt aplicaţii ale contractului în favoarea unei terţe persoane: donaţia cu sarcini, vânzarea-
cumpărarea cu obligaţia plăţii unei părţi din preţ către o altă persoană, asigurările facultative în
favoarea unei terţe persoane.

CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

Sediul materiei: regulile generale ale vânzării-cumpărării comerciale sunt aceleaşi cu cele ale
vânzării - cumpărării civile, fiind reglementate de Codul Civil în art 1650-1762.
Conform art. 1650 C. Civ.:“vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau după caz,
se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care
cumpărătorul se obligă să îl plătească. Poate fi transmis prin vânzare un dezmembrământ al
dreptului de proprietate sau orice fel de alt drept”.
Contractul comercial de vânzare-cumpărare are următoarele caracteristici:
 contract legat de producţia de mărfuri, constituie instrumentul juridic prin care se realizează
circulaţia mărfurilor;
 este utilizat pentru aprovizionarea cu materii prime, materiale necesare producţiei şi pentru
desfăşurarea mărfurilor realizate;
 prin mijlocirea acestui contract, mărfurile ajung de la producător la consumator;
 activitatea comercială se realizează direct prin contractul de vânzare – cumpărare, şi indirect,
prin intermediari, prin contracte de intermediere: contract de mandat, de comision şi de
consignaţie.

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

Contractul de vânzare-cumpărare este contractul în baza căruia o persoană, numită vânzător,


transferă şi garantează altei persoane, numită cumpărător, dreptul sau de proprietate asupra unui
bun sau alt drept real ori drept de creanţă, sau dreptul asupra unei universalităţi juridice,
cumpărătorul obligându-se în schimb a plăti vânzătorului o sumă de bani, numită preţ.
Contractul de vânzare-cumpărare nu poate avea ca obiect drepturi personale nepatrimoniale şi nici
drepturi patrimoniale care au caracter strict personal, precum nici alte drepturi prevăzute de lege
ori rezultate din acte unilaterale sau convenite prin contracte „intuitu personae”.
Din definiţia dată contractului de vânzare-cumpărare rezultă caracterele juridice ale acestuia, şi
anume:
 bilateral (sinalagmatic);
 cu titlu oneros;
 comutativ;
 este un contract consensual;
 translativ de proprietate.
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic (bilateral) deoarece prin
încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante. Astfel, vânzătorul are
obligaţia să predea lucrul vândut şi să-l garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi pentru viciile
ascunse ale bunului vândut, iar cumparatorul are obligaţia să plătească preţul convenit şi să preia
lucrul.
Contractul de vânzare-cumpărare este prin esenţa sa un contract cu titlu oneros, deoarece ambele
părţi urmăresc anumite interese patrimoniale, adică primirea unui echivalent (contraprestaţie) în
schimbul prestaţiei la care se obligă. Astfel, vânzătorul urmăreşte să primească preţul contra
echivalent al prestaţiei sale, iar cumpărătorul urmăreşte să primească bunul cumpărat în schimbul
preţului convenit.
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea
drepturilor şi obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi la încheierea contractului şi nu depind,
ca în cazul contractelor aleatorii, de un eveniment viitor şi incert, care ar face să existe şanse de
câştig şi pierdere pentru oricare dintre părţile contractante.
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual - deoarece se încheie valabil prin
simplul consimţământ al părţilor (solo consensu). Există și unele excepții de la această regulă și
acestea privesc fie situație în care se înstrăinează un imobil – teren (atunci devin aplicabile
dispozițiile referitoare la înscrierea în cartea funciară) fie situația în care vânzarea nu poate fi
opusă terților decât după îndeplinirea anumitor formalități de publicitate (art. 1675 NCC).
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate. În principiu, orice
contract are ca efect naşterea de drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor dacă este vorba de
contracte sinalagmatice, sau doar a uneia dintre părţi, în contractele unilaterale.
Cât priveşte transmiterea dreptului de proprietate sau al altui drept (real sau de creanţă), aceasta
prezintă un aspect particular al contractului de vânzare-cumpărare. Deosebit de generarea de
drepturi pentru vânzător şi cumpărător, se produce şi un efect excepţional constând în
transmiterea unui drept, astfel încât încheierea contractului are drept consecinţă transmiterea
dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător, dacă sunt întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
 vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut cu excepţia vânzării lucrului celuilalt, iar
contractul valabil încheiat;
 obiectul contractului trebuie să fie format numai din bunuri determinate individual, deoarece în
cazul bunurilor determinate generic transferul proprietăţii nu poate avea loc în momentul
încheierii contractului, întrucât nu se cunosc bunurile care urmează a fi efectiv dobândite de
cumpărător. În situaţia bunurilor determinate generic efectul translativ se produce numai în
momentul individualizării lor, operaţiune care se realizează, de regulă, prin predarea lucrului
vândut cumpărătorului. În cazul bunurilor viitoare, efectul translativ se produce, în general, la o
altă dată decât cea a încheierii contractului;
 este necesar ca părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii dreptului real ori de creanţă printr-
o clauză specială, până la predarea bunului sau la împlinirea unui termen sau a unei condiţii.
Asemenea clauze sunt permise şi pot fi inserate în contract, întruncât regula stabilită în art. 1295
alin. 1 C. civ. nu este imperativă, ci supletivă putând fi înlăturată chiar dacă lucrul vândut este
individual determinat.
Formele vânzării internaţionale

Vânzarea internaţională cuprinde:


 Contractul de vânzare-cumpărare internaţională;
 Vânzarea prin burse internaţionale;
 Vânzarea prin licitaţii internaţionale.

Contractul de vânzare-cumpărare internaţională. Contractul de vânzare-cumpărare internaţională


constituie principalul instrument juridic prin care se desfăşoară comerţul internaţional şi implicit
relaţiile de afaceri internaţionale. Pe lângă forma clasică el cunoaşte şi forme noi, moderne. De
aceea, acest tip de contract poate fi considerat "universal", deoarece schimburile comerciale
internaţionale au cunoscut o dezvoltare fără precedent, prin intermendiul vânzării asigurându-se
circulaţia mărfurilor de la producător la consumator în cadrul relaţiilor comerciale şi de afaceri
internaţionale.
Contractul este caracterizat în principal de două elemente: existenţa unui element de extraneitate şi
caracterul comercial (faptul ca în joc sunt interese legate strict de comerţul internaţional). În
privinţa elementelor de extraneitate, acestea nu pot fi decât cele care prezintă o semnificaţie sau
sunt de o natură deosebită. Sunt considerate astfel criterii proprii: sediul părţilor, mişcarea
obiectelor vândute, locul încheierii contractului, locul predării lucrului vândut.
Contractul de vânzare-cumpărare în comerţul internaţional este actul juridic prin care părţile
vânzător şi cumpărător, având sediile în state diferite, se obligă ca primul să transfere proprietatea
unui bun, iar cel de al doilea să achite preţul convenit.
Denumire: contract de vânzare-cumpărare, contract de vănzare, contract de cumpărare, contract
de import, contract de export, contract de export-import, etc.
Contractul de vânzare-cumpărare internaţională se diferenţiază de contractul de vânzare intern
prin aceea că pe lângă elementul comercial ce caracterizează contractele comerciale, apare
caracterul internaţional dat de elementul de extraneitate (cetăţenia părţilor, sediul, locul încheierii
contractului, locul executării). Din această cauză contractul de vânzare-cumpărare internaţională
este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe sisteme de drept, ridicându-se astfel
problemele legii aplicabile.
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena
din 1980 precizează că "se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în
state diferite", iar "naţionalitatea părţilor" este luată în considerare pentru aplicarea convenţiei
(art.l). Dacă o parte nu are sediu, reşedinţa sa obişnuită îi ţine locul (art. 10 lit.b).
Opinia general acceptată în doctrină cu privire la conţinutul noţiunii de vânzare a fost aceea că
prin vânzare se înţelege contractul prin care o parte numit vânzător se obligă să livreze un bun,
iar cealaltă parte numită cumpărător, să plătească preţul. Convenţia de la Viena stabileşte în
art.30 şi art. 53 care sunt obligaţiile vânzătorului şi respectiv ale cumpărătorului.
Deci, textele convenţiilor internaţionale multilaterale întăresc convingerea că definiţia dată este
corectă şi cuprinde aspectele esenţiale. Pe baza acestor texte, ajungem la aceeaşi concluzie,
că vânzarea este un contract încheiat între două părţi prin care una din ele numită vănzător se
obligă să predea celeilalte o marfă şi să-i transmită proprietatea, în schimbul unui preţ plătit de
cealaltă parte numită cumpărător.
În privinţa legii aplicabile contractului de vânzare internaţională, lex contractus va cârmui:
interpretarea contactului, drepturile şi obligaţiile părţilor, existenţa şi validitatea contractului şi
elementele sale, inclusiv formarea contractului (oferta şi acceptarea) condiţiile de validitate,
legalitatea plăţii, a mijloacelor şi modalităţilor de plată. Lex contractus poate fi stabilită de părţi
conform lex voluntatis sau va fi determinată pe baza regulilor dreptului internaţional, iar în cazul
statelor Uniunii Europene semnatare ale convenţiei comunitare, va fi aplicat art.4 din Convenţia
de la Roma din 1980 privitoare la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie marfa vândută. Convenţia de la Viena
din 1980 utilizează noţiunea de marfă începând chiar cu titlul ei. Acest fapt a fost criticat în
literatura de specialitate pe motiv că noţiunea de marfă este nejuridică şi nu permite realizarea
distincţiilor necesare între bunurile mobile corporale şi bunurile imobile, respectiv între bunurile
mobile corporale şi bunurile mobile incorporale.
În comentariul asupra textului Convenţiei de la Viena, Secretariatul ONU a arătat, în termeni
neechivoci, că art.l se aplică vânzărilor de bunuri corporale. În dreptul afacerilor, prin marfă se
înţelege un bun mobil, evaluabil în bani, susceptibil să formeze obiectul unor tranzacţii
comerciale.
Determinarea obiectului contractului este importantă fiind legată strict de natura mărfurilor şi în
funcţie de aceasta stabilirea parametrilor calitativi. Astfel la mărfurile fungibile obiectul se
stabileşte prin parametri calitativi şi cantitativi, iar la bunurile nefungibile se determină prin
elemente precise şi amănunţite.
Efectele contractului de vânzare internaţională de mărfuri. În practica comercială pentru această
noţiune se mai foloseşte şi denumirea de executare sau derulare a contractului. Este posibil să
se aplice dreptul român, sau dispoziţiile uniforme, cum ar fi cele din Convenţia de la Viena din
1980 care reprezintă un cadru legal al vânzărilor internaţionale, dacă ambele părţi sunt parte la
convenţie, şi de altfel este şi situaţia multora din statele lumii, inclusiv a României care a ratificat
această convenţie.
Mai sunt aplicabile normele legii române de drept internaţional privat şi legile altor state sub
aspectul dreptului aplicabil potrivit normelor de drept internaţional privat.
Dar multe din contractele de vânzare se încheie pe baza de condiţii generale, iar în privinţa
efectelor contractului se indică tipul de vânzare pe care-1 încheie, referindu-se la clauzele
Incoterms (Vânzarea GIF, FOB,etc).
Transmiterea proprietăţii şi a riscului. Cu privire la acest aspect există mai multe sisteme
(reglementări diferite de la stat la stat).
Momentul încheierii contractului constituie punctul de plecare al tuturor efectelor pe care acesta
urmează să le producă. Astfel în unele sisteme de drept efectele reale ale contractului se
realizează în momentul acordului dintre părţi, în contractele care au ca obiect transmiterea
proprietăţii, constituirea sau transmiterea unui drept real, proprietatea sau dreptul real respectiv
se transmite şi se dobândeşte ca efect al consimţământului părţilor, deşi remiterea bunurilor nu
a avut loc. Tot din acest moment riscurile pierderii fortuite a lucrului (obiect al contractului), trece
la dobânditor, fiindu-i aplicabilă regula res perit domino. Deşi reglementăril din internaționale
diferă le putem grupa (după momentul în care se transmite proprietatea şi implicit riscurile) în
două situaţii:
 proprietatea se transmite în momentul realizării acordului de voinţă (în acest sens a se vedea
codul civil francez, italian, polonez, etc.);
 proprietatea se transmite în momentul predării mărfii vândute (codul civil german B.G.B.,
austriac, spaniol, grec, olandez, etc.).
În practica comercială internaţională, prin recurgerea la contractele tip şi la clauzele Incoterms,
se simplifică foarte mult situaţia, în sensul că momentul transmiterii riscului şi al proprietăţii va fi
stabilit prin acord, de către părţi.
Transmiterea proprietăţii şi transmiterea riscurilor pot reprezenta momente diferite, nu este
obligatoriu ca ele să fie tratate în bloc, dar pentru aceasta părţile trebuie să stipuleze în mod
clar în contractul lor, intenţia pe care o au privind considerarea a două momente distincte,
independente.
De aceea în absenţa unei clauze exprese, transferul riscurilor este supus lui lex contractus. În
argumentarea acestui punct de vedere se poate invoca Legea aplicabilă vânzărilor cu caracter
internaţional de bunuri mobile corporale (art.5 pct.3) şi Legea aplicabilă transmiterii proprietăţii
în cazul vânzării cu caracter internaţional de bunuri mobile corporale, semnată la Haga în 1958
(15 aprilie).
Vânzarea va fi supusă legii statului în care vânzătorul are la data încheierii contractului, după
caz, domiciliul, sau în lipsă reşedinţa, ori fondul de comerţ, sau sediul social. Prin excepţie
vânzarea comercială va fi supusă legii statului în care cumpărătorul are fondul de comerţ sau
sediul social, dacă:
 negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat de către părţi prezente în acel stat;
 contractul prevede în mod expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia de livrare a mărfii
în acel stat.
În cazul licitaţiilor şi vânzărilor la bursă sau târguri contractul este supus legii statului unde are
loc încheierea contractului. Dacă legea statului pe teritoriul căruia se organizează licitaţia, bursa
sau târgul permite părţilor să-şi desemneze o lege aplicabilă atunci aceştia vor desemna legea
pe care o doresc să le guverneze contactul.
Obligaţiile vânzătorului. În temeiul contractului de vânzare internaţională, vânzătorul are
următoarele obligaţii principale:
 predarea mărfii;
 transmiterea proprietăţii asupra acesteia;
 remiterea documentelor referitoare la marfă (documentaţia tehnică);
 conformitatea mărfurilor cu stipulaţiile clauzelor contractului.
Referitor la prima şi cea mai importantă obligaţie, predarea mărfii vândute, important este
termenul livrării care trebuie să fie determinat sau cert ori determinabil sau indicativ, locul
predării care de obicei este locul convenit prin contract, în raport de condiţia de livrare şi desigur
răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei de predare, situaţie în care cumpărătorul are două
posibilităţi legale:
 să ceară executarea în continuare a contractului;
 să declare rezoluţia contractului.
Exonerarea de răspundere are loc în situaţia în care neexecutarea obligaţiei de predare se
datorează unui caz de forţă majoră.
Referitor la obligaţia vânzătorului privind conformitatea mărfurilor cu stipulaţiile clauzelor
contractului, marfa livrată trebuie să posede calităţile şi particularităţile prevăzute expres sau
tacit în contract (conformitatea mărfii), fără defecte sau vicii. Desigur marfa trebuie livrată în
cantitatea stabilită în contract.
Obligaţiile cumpărătorului. Cumpărătorul are două obligaţii principale:
 plata preţului;
 luarea în primire a bunurilor.
Plata preţului. Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul cuprinde pe aceea de a lua toate măsurile
şi a îndeplini formalităţile necesare prevăzute în contract şi lege spre a permite plata preţului.
Preţul este cel contractual, determinat direct sau implicit prin referire sau prin dispoziţie care să
permită determinarea lui. În situaţia în care contractul de vânzare a fost valabil încheiat, fără
însă ca preţul mărfurilor să fi fost fixat în contract, în mod expres ori implicit printr-o dispoziţie
care să permită determinarea lui, se consideră că părţile s-au referit (fără a exista o altă
stipulaţie contrară) la preţul din momentul încheierii contractului; dacă preţul a fost stabilit în
funcţie de greutatea mărfurilor, atunci preţul va fi determinat după greutatea netă.
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena
din 1980, la care şi România este parte şi care constituie dreptul comun în materie, precizează
în art. 53 obligaţiile cumpărătorului: "cumpărătorul trebuie să plătească preţul pentru mărfuri şi
să le preia aşa după cum a fost stabilit în contract sau prezenta convenţie”. Art 54 prevede:
"obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul include îndeplinirea tuturor formalităţilor care sunt
cerute de contract sau de lege şi alte reglementări privind plata ce urmează a fi făcută." De
asemenea vânzătorul va fi obligat să suporte orice cheltuială suplimentară determinată de
schimbarea sediului ce a avut loc după încheierea contractului.

Vânzarea prin burse internaţionale. Vânzarea prin burse – bursa este o piaţă unde se întâlnesc
comercianţii pentru a încheia afaceri pe bază de cerere şi ofertă. Operaţiunile la bursă se încheie fie
pentru mărfurile care nu sunt prezente, fie pentru mărfurile viitoare. La bursă se vând de regulă
produsele fungibile, hârtiile de valoare şi valutele.
Astfel, bursele se împart în:
 burse de mărfuri (comerţ);
 burse de valori (de efecte şi de devize).
Funcţiile bursei:
 bursa constituie o piaţă principală pentru unele mărfuri sau valori;
 facilitează încheierea rapidă a tranzacţiilor;
 asigură acoperirea din timp a nevoilor de materii prime;
 permite transmiterea sau divizarea riscurilor;
 înlesneşte realizarea operaţiunilor speculative;
 influenţează nivelul preţurilor care se formează în afara burselor;
 reprezintă un izvor de informaţii cu caracter economic şi juridic.
Clasificare burselor:
În funcţie de varietatea tranzacţiilor sunt:
 burse generale;
 burse de specializare.
Din punct de vedere al obiectului:
 burse de mărfuri sau comerţ;
 burse de valori;
Din punct de vedere al formei de organizare sunt:
 burse private;
 burse organizate de stat.
În funcţie de admiterea participanţilor sunt:
 burse la care participarea nu este limitată şi se face prin bilete;
 burse la care participarea este permisă numai membrilor.
Bursele sunt conduse de către un comitet care exercită următoarele prerogative:
 menţinerea ordinei la bursă;
 supravegherea respectării uzanţelor şi regulamentului bursei;
 reprezintă bursa faţă de terţi;
 îndeplineşte sarcinile curente.
La bursă preţurile se numesc cotaţii sau cursuri. Mărfurile sau efectele de comerţ trebuie înscrise
oficial la bursă de un comitet special care stabileşte şi cotaţia minimă a operaţiunii. Tranzacţiile se
încheie prin strigările publice de ofertă şi cerere ale agenţilor oficiali şi sunt perfectate ulterior în
formă scrisă.
În bursă există două tipuri de operaţiuni:
 de bani lichizi (cash);
 operaţiuni la termen.

Vânzarea prin licitaţii naţionale sau/şi internaţionale.

În raport cu bursele, licitaţiile prezintă unele caracteristici în sensul că:


 mărfurile sau mostrele se găsesc la locul unde se desfăşoară licitaţia;
 programul de funcţionare a licitaţiei nu este continuu.
Clasificarea licitaţiilor se face pe mai multe criterii în funcţie de:
 posibilitatea de participare licitaţiile pot fi:
 deschise;
 închise.
 poziţia sau calitatea organizatorilor licitaţiile pot avea:
 forma licitaţiilor de mărfuri pentru vânzare sau cumpărarea de produse, instalaţii;
 forma atribuirii de lucrări de construcţii.
Licitaţia pentru vânzarea de mărfuri sau produse pentru export – se instituie de către
producători, vânzători sau persoane specializate.
În unele state funcţionarea licitaţiilor este supravegheată de către stat participând la
desfăşurarea licitaţiei şi autorităţi. Pregatirea licitaţiei presupune efectuarea unei publicităţi prin
publicarea de anunţuri în presă, prin trimiterea de cataloage, prospecte sau invitaţii persoanelor
interesate. Cumpărătorii pot participa la licitaţii personal sau prin agenţi. Înaintea începerii
licitaţiei, participanţii trebuie să depună o garanţie bancară numită cauţiune. Există două tehnici
de licitare:
 tehnica preţului crescător unde vânzarea are loc pe baza de strigări iar marfa se atribuie celui
care oferă preţul mai mare;
 tehnica preţului descrescător care se realizează prin comunicarea preţului maxim, care în
mod treptat este redus, până se anunţă o ofertă, marfa atribuindu-se celui care licitează primul.
Licitaţia pentru cumpărarea de produse, instalaţii şi atribuirea de lucrări de construcţii – conferă
o serie de avantaje:
 asigură obţinerea unui număr mare de oferte;
 facilitează luarea unor decizii obiective şi rentabile;
 contribuie la cunoaşterea pieţelor externe.
Licitaţiile de import se pot desfaşura în două feluri:
 licitaţii obişnuite;
 supralicitaţiile.
Ofertele depuse se deschid la data fixată, printr-o procedură publică, în cadrul căreia se
comunică numele participanţilor şi valoarea ofertelor. Adjudecarea licitaţiei se constată printr-un
proces verbal în baza căruia comisia de adjudecare anunţă participanţilor hotărârea luată şi se
comunică în scris firmei care a obţinut comanda data până la care se va încheia contractul.