Mecanotransducția - se referă la procesul prin care organismul transformă încărcarea

mecanică în răspunsuri celulare. La rândul lor, aceste răspunsuri celulare promovează

schimbarea structurală.

Mecanoterapia (definiție) - Tratamentul unor boli prin masaj, gimnastică.

Exercitiul fizic terapeutic ( definitie) - este mijlocul de bază al kinetoterapiei, mijloc folosit în

comun în toate subdomeniile domeniului Educatiei fizice şi sportului (educatia fizică, sportul

şi kinetoterapia).

Exercitiul fizic terapeutic ( elemente) - este format din trei elemente:

➢Poziţia de start şi mişcările efectuate din această postură, denumită “activitate”-A ➢Tipul

de contracţie musculară: izometrică, concentrică, excentrică, denumită “tehnică”-T

➢Elementele declanşatoare cu scop facilitator sau inhibitor-E

Contracția izotonică ( definitie) - Se produce forța, se dezvoltă tensiunea musculară și

mișcarea se produce pe o anumită rază de mișcare

Contracția concentrică ( definitie ) - Deplasare în sens opus rezistenței, Accelerează sau

produce forță

Contracția excentrică ( definitie ) - Deplasare în aceeași direcție cu rezistența, Decelerează

sau reduce forța

Relatia lungime tensiune se refera la - se referă la lungimea de repaus a unui mușchi și la

tensiunea pe care mușchiul o poate produce la această lungime de repaus

Inhibitia reciproca - este un fenomen natural care permite efectuarea unei mișcări.

Presupune contracția unui mușchi și relaxarea simultană a antagonistului său.

Dominanta sinergista - este un fenomen neuromuscular care apare atunci când sinergiștii

preiau funcția unui agonist principal care este slab sau inhibat

Testingul muscular ( definitie) - Metodă de examinare obiectivă a aparatului neuro-mio-

artro-kinetic. Folosit pentru determinarea gradului de forţă musculară. Rezultatele obţinute

prin această testare reprezintă baza unei planificări terapeutice corespunzătoare.

Evaluarea funcţională clinică a câte unui muşchi pe scala 0-5 ( ce inseamna fiecare cotatie )

• 0 = forţă nulă;

• 1 = forţă decelabilă dar inutilă pentru funcţie;

• 2 = forţă utilă dar insuficientă;

• 3 = forţă suficientă pentru funcţie uzuală;

• 4 = forţă normală dar care se epuizează uşor;

• 5 = forţă normală.

Tehnicile akinetice (akinetice) se referă la ideea suprimării mişcării articulare şi a contracţiei

voluntare.

Tehnicile akinetice sunt (enumerare): imobilizare (de punere in repaus, de contentie si de

corectie) si posturare (corective si facilitatoare)

Imobilizarea (definiție) - este o tehnică anakinetică ce se caracterizează prin menţinerea, mai

mult sau mai puţin prelungită, a corpului în întregime sau doar a unei părţi în nemişcare, cu

sau fără ajutorul unor instalaţii sau aparate" (Ionescu, A., 1994). Imobilizarea suspendă, în
primul rând, mişcarea articulară, ca şi contracţia voluntară, dar conservă contracţia

tonostatică.

Dezavantajele imobilizării prelungite sunt

a. induce hipotrofii musculare de inactivitate;

b. determina redori articulare, uneori greu reductibile;

c. tulbură circulaţia de întoarcere, determinând apariția edemelor şi trombozelor

venoase;

d. determină tulburări trofice de tipul escarelor;

e. creează disconfort fizic şi psihic pacientului.

Posturările(definiție) - atitudini impuse corpului întreg sau doar unor părţi ale lui, în scop

terapeutic sau preventiv, pentru a corecta sau a evita instalarea unor devieri de statică şi

poziţii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic" (Ionescu, A., anul).

Posturile corective - se recomandă preventiv în boli a căror evoluţie este previzibilă, şi care

determină mari disfuncţionalităţi (de exemplu spondilita ankilopoietică). Menţinerea

posturilor corective poate fi:

- liberă (postură autocorectivă)

- liber-ajutată (prin suluri, perne, chingi etc.)

- fixată (postură exterocorectivă) cu ajutorul unor aparate sau instalaţii

Tehnicile kinetice au ca elemente definitorii: contractia izometrica, relaxarea musculara -

bazate pe misari active/pasive, stretchingul

Scripetoterapia (definitie) - este un mijloc complex, util şi eficient de reabilitare, recuperare,

educare şi reeducare a unor funcţii biologice, diminuate ca urmare a unor traumatisme sau

afecţiuni.

Scripetele (definitie, tipuri) - este un dispozitiv simplu care permite schimbarea direcţiei unei

forţe fără ai modifica intensitatea. El este un dispozitiv mecanic format dintr-un disc circular,

mobil, pe periferia căruia trece, printr-un şanţ, un cablu la capetele căruia se aplica diverse

forte. Discul se învârte în jurul unui ax perpendicular, susţinut de 2 suporţi laterali (uniţi între

ei cu un dispozitiv de fixare)

Scripetele fix are punctul de sprijin (unde se manifestă forţa de sprijin) în axa

statică, imobilă a roţii.

Scripetele mobil are punctul de sprijin (acţionează forţa de sprijin) la unul din

capetele corzii /cordelinei statice.

Rolul scripetoterapiei:

- recuperarea afecţiunilor neurologice şi posttraumatice;

- limitarea parţială sau eliminarea efectului forţei gravitaţionale asupra aparatului

neuromioartrokinetic;

- diminuarea durerilor specifice reintegrării în activitate motrică;

- creşterea amplitudinii mişcărilor în vederea educării sau reeducării mobilităţii la

nivelul articulaţiilor;

- dezvoltarea forţei musculare (exerciţii cu contrarezistenţă progresivă);

- dezvoltarea rezistenţei generale şi specifice;

- reeducarea coordonării (datorită feedback-ului intern şi extern existent);

facilitarea neuromusculară şi proprioceptivă;

- facilitarea desfăşurării efortului din timpul şedinţelor de recuperare-reabilitare;

- controlul tracţiunilor/elongaţiilor continue sau discontinue ale membrelor;

- descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii

spatelui

- diminuarea impotenţei articulare posttraumatice

- readaptare globală şi segmentară;

- recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic

- redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură

corectă prin autocontrol

- creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;

- adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită

precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc..

Avantajele scripetoterapiei:

• permite subiectului să-şi controleze singur mobilizarea segmentului

eliminând teama de durere şi stimulând astfel implicarea activă a acestuia în propria

recuperare;
 • în cadrul sistemului auto-pasiv, mişcarea poate fi limitată prin aplicarea unui

limitator pe coarda/ cordelină;

• rezistenţa este constantă pe toată amplitudinea mişcării;

• rezistenţa poate creste treptat prin adăugarea unor greutăţi suplimentare,

ceea ce are un efect psihologic benefic asupra pacientului deoarece acesta îşi

conştientizează progresul;

• intervenţia kinetoterapeutică este uşurată, creşte motivaţia subiectului

datorită vizualizării progresului realizat cu propriile mişcări (conform specialiştilor din

psihoterapie efectul vizual care rezultă din activitatea motrică stimulează motivaţia

subiectului, acesta observând că propriile mişcări determină un răspuns mecanic al

sistemului de scripeţi pe care îl pune în mişcare, iar acest lucru stimulează implicarea activă

şi perseverenţa);

• permite reglarea cu precizie a direcţiei şi a valorii forţei care acţionează

asupra segmentului corporal de mobilizat.

Suspensoterapia - Ca orice tip de mecanoterapie, pentru a-şi atinge obiectivele şi a-şi

demonstra eficienţa, suspensoterapia şi-a determinat de-a lungul timpului regulile de

utilizare, principiile mecanice, biomecanice şi biologice şi, de asemenea, şi-a probat şi

argumentat aplicaţiile terapeutice.

Rolul suspensoterapiei - adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care

necesită precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc..):

- autoorganizarea spaţio-temporală;
- diminuarea oboselii locale sau periferice, prin inducerea relaxării anumitor zone;

- dezvoltarea forţei şi rezistenţei, generale şi specifice;

- descărcarea tensiunii acumulate la nivelul zonele anatomice interesate;

- diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;

- diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;

- educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;

- educarea şi reeducarea schemei corporale;

- efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare;

- educare şi reeducare kinestezică;

- facilitarea neuromusculară proprioceptivă;

- formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative – căţărare, escaladare;

- limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere

din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment ;

- mobilizări active, auto-pasive şi pasive;

- reeducarea reprezentării asupra mişcării;

- readaptare globală şi segmentară;

- recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic ;

- recuperarea funcţională după politraumatisme, după coalescenţă;

- reabilitarea funcţiei motorii;

- redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură

corectă prin autocontrol.

- relaxarea întregului corp prin mişcări de balansare, în direcţii diferite (suspensiile

globale);

- stimularea circulaţiei prin balans executat dinspre şi înspre cap sau membrele

inferioare (poziţionarea alternativă a capului sau picioarelor în punctele mai

înalte).

Conform literaturii de specialitate, aceste tipuri de mobilizări se adresează în special:

- menţinerii amplitudinii de mişcare;

- creşterii amplitudinii articulare şi excitabilităţii musculare,

- ameliorării contracturilor musculare prin „strech” / întinderea muşchiului. În

activitatea sportivă, acest efect poate menţine forma sportivă în perioadele de

covalescenţă;

- stimulării sistemului nervos (educarea şi reeducarea schemei corporale),

- stimulării tonusului psihic (prin prezenţa kinetoterapeutului);

- influenţării circulaţiei sangvine (efectele mecanice ale mişcările pasive asigură o

creştere a circulaţiei sangvine locale);

- recuperării subiecţilor neuroplegici, a celor cu suferinţe posttraumatice sau

reumatismale etc..
Mobilizările pasive efectuate prin suspensoterapie:

 nu trebuie să provoace durere;

 trebuie adaptate permanent la starea clinică a persoanei cu nevoi speciale

implicate în procesul kinetoterapeutic;

 se vor executa pe direcţia biomecanică normală, respectând limitele de

amplitudine la nivelul articulaţiilor solicitate sau a muşchilor întinşi;

 vor fi precedate de masaj sau termoterapie (pentru a creşte temperatura locală)

şi se vor asocia cu mişcări de facilitare;

 se vor adopta prize si contraprize corect aplicate;

 se va adapta forţa şi ritmul de mobilizare la specificul subiectului şi a tipului de

suspensie;

Mobilizările pasive efectuate prin suspensoterapie pot fi:

· tracţiuni continue, discontinue, cu menţineri fixe şi alternante ale segmentelor în anumite

poziţii, în axul segmentului sau articulaţiei (se aplică de către kinetoterapeut sau aparate

mecanice);

 mobilizarea pasivă pură asistată (cea mai des utilizată mobilizare, efectuată de

kinetoterapeut

 mobilizarea autopasivă (efectuată de subiectul însuşi prin presiunea corpului

sau a unui segment al acestuia, prin acţiunea membrului sănătos sau cu ajutorul
unor dispozitive);

 mobilizarea pasivă mecanică (a se vedea subcapitolul următor);

 mobilizarea pasivo-activă (mobilizarea pasivă asistată activ de către subiect).

Mobilizările mecanice pasive - sunt acelea în care o forţă exterioară iniţiază şi susţine

execuţia mişcărilor. Forţa exterioară este reprezentată de acţiunea unor aparate şi

dispozitive special create („atele motorizate electric”) pentru reabilitarea funcţiei motrice.

Tracţiunile / Elongaţiile mecanice - tracţiunea reprezintă „modul de lucru al unui corp supus

acţiunii unei forţe care tinde a-l lungi” (F.Marcu, 2000), iar elongaţia reprezintă „întinderea

terapeutică a unui membru al corpului. Mesele de elongaţii au ca principală acţiune

întinderea la nivelul anumitor articulaţii pentru a realiza decompresie (din punct de vedere

terapeutic, decompresia sau decompresiunea face referire la „înlăturarea compresiunii /

apăsării exercitate asupra unui organ de către un alt organ mărit; decomprimare”). La nivelul

coloanei vertebrale (structura anatomică cea mai frecvent supusă elongaţiilor mecanice),

decompresia vertebrală rămâne printre cele mai folosite metode nechirurgicale de

ameliorarea sau recuperare a afecţiunilor specifice.

Cârjele - sunt instrumente utilizate pentru sprijin şi echilibrare în mers. Kinetoterapeutul

poate apela la acestea în momentul în care mijloacele utilizate pentru reeducarea mersului

solicită descărcarea totală a greutăţii ambelor membre inferioare sau numai a unuia. Permit

aplicarea exerciţiilor în condiţii îmbunătăţite din punct de vedere al bazei de sprijin şi al

stabilităţii laterale. Asigurând unul sau două puncte de contact cu corpul (în cazul celor

bilaterale) şi unul sau două puncte de contact cu solul sunt utilizate mai des la persoanele la

care gradul de instabilitate în mers este mai ridicat la începutul programului de reeducare,

recuperare.
Ortezele - sunt instrumente care pot facilita grăbirea recuperării anumitor structuri

anatomice, pot facilita creşterea stabilităţii articulaţiilor şi forţei la nivelul acestora.

Sunt instrumente pe care un kinetoterapeut le poate folosi în aplicarea exerciţiilor

în diferite etape ale programului său, în funcţie de afecţiunea abordată sau de nivelul

capacităţii de efort a persoanei cu care se lucrează (nivelul forţei locale segmentare, al

rezistenţei locale etc.):

 orteza fixă - poate fi utilizată în etapele iniţiale ale programului de

recuperare / reeducare sau, în anumite condiţii şi etapele finale ale intervenţiei

sale (exemplu: eliminarea tensiunii psihice şi implicarea activă în efort a

membrului vizat în programul de recuperare. Se cunoaşte faptul că de multe ori,

persoana cu nevoi biologe speciale, datorită lipsei de curaj, a temei de durere, îşi

induce indirect stări subiective şi evită şi prelungeşte utilizarea unui membru

inferior afectat anterior. În acest caz, se poate apela la orteză fixă, imobilă, care

să blocheze articulaţiile membrului sănătos pentru a implica în efort membrul

afectat; bineînţeles, acolo unde kinetoterapeutul, în urma evaluării funcţionale,

are informaţii clare despre posibilitatea efectuării mişcării cu membrul afectat dar

persoana implicată evită totuşi să înceapă mişcările active cu acest membru);

 orteza mobilă - poate fi utilizată în etapele intermediare ale unei

intervenţii kinetoterapeutice, când stabilitatea, mobilitatea şi gradul de mişcare

permit persoanei respective să execute deja anumite mişcări, cu anumiţi indici de

amplitudine, viteză, flexie, extensie etc..