CURS 1

Medicina legală este o disciplină medicală de graniţă între ştiinţele medicale

şi cele juridice, care îşi pune cunoştinţele în slujba justiţiei, ori de câte ori pentru
lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare anumite precizări cu caracter medical-
biologic.
Deci medicina legală creează legătura dintre gândirea precisă, aparent
abstractă a juristului, legată de textele legilor şi cea medical biologică, variabilă de
la caz la caz, de la om la om.
Medicina legală poate fi considerată ca o adevărată “punte” între medicină şi
drept. Lucrările medico-legale reprezintă dovezi în sistemul judiciar, de fapt în
sistemul probaţional. Dacă privim lucrurile într-un mod simplist putem spune că de
fapt medicina legală furnizează dovezi justiţiei, că medicina legală se află nu
numai în slujba vieţii ci şi a adevărului.
Pentru înţelegerea medicinei legale considerăm necesară prezentarea câtorva
noţiuni de drept.
Infracţiunea (conform art. 17 Cod Penal) este fapta care prezintă pericol
social, săvârşită cu vinovăţie şi pedepsită de legea penală; infracţiunea este
singurul temei al răspunderii penale. Putem spune că infracţiunea este orice act
antisocial.
Există mai multe tipuri de infracţiuni; între tipurile de infracţiuni cu care se
“ocupă” medicina legală sunt cele contra persoanei, adică infracţiunile contra
vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii.
Ţinând cont de cele arătate mai sus, devine clar că actele de expertiză
efectuate de medicul legist trebuie să aibă valoare probatorie absolută; de aceea
medicul legist are dreptul de a solicita colaborarea oricărui specialist, din orice
ramură medicală.
Caracterul unitar al medicinei legale rezidă şi din stabilirea limitelor
responsabilităţii profesionale medicale veghind astfel la aplicarea principiilor
deontologiei profesionale.istoric
Cele mai vechi dovezi care atestă colaborarea medicilor cu justiţia se
regăsesc în Codul lui Hamurabi, în care există referiri la răspunderea medicilor,
fiind prevăzute sancţiuni pentru greşelii terapeutice.
La vechii evrei se găsesc referiri la faptele medicale sau medico-legale
privitoare la plăgi, omucideri, sinucideri, sarcină, virginitate, viol, perversiuni
sexuale, semnele morţii, etc. Legile vechilor egipteni prevedeau necesitatea
examinării de către moaşe a femeilor gravide condamnate la moarte, în vederea
amânării pedepsei până după naştere, în situaţia confirmării sarcinii.
În general popoarele vechi nu au avut un ansamblu de noţiuni medicale
sistematizate care să fie puse în slujba justiţiei.
 În timp, o dată cu dezvoltarea medicinei au căpătat contur şi conceptele
medico-legale. Astfel Hipocrate alcătuieşte un adevărat cod deontologic, Galenus
descrie caracteristicile plămânului respirat faţă de cel nerespirat; iar în China,
tratatul lui Sun-ţi din anul 1248 face referire la unele noţiuni de simulare, moarte
prin strangulare, înec şi intoxicaţii.
În perioada medievală, la popoarele nordice se găsesc dispoziţii referitoare la
plăgi, precum şi la problema responsabilităţii, ţinându-se cont de bolile mintale şi
de stadiul de minoritate. În aceeaşi perioadă, în Italia, unii dintre profesorii
Universităţii din Bologna erau autorizaţi în mod oficial să dea referinţe medico-
legale asupra activităţii medicilor municipali.
Primele elemente certe de organizare a expertizei medico-legale se găsesc în
Constituţia de la Bamberg şi în Legile Caroline, precum şi în tratatele tipărite în
perioada Renaşterii. În această perioadă Fortunato Fidelis scrie “De relationibus
medicorum libri quator” ce poate fi considerat primul tratat de medicină legală.
“Constitutio criminalis Carolinae” din 1532 acordă o mare importanţă
medicinei legale, precizând atribuţiile sale şi făcând referiri la infanticid, răni,
otrăviri, avort, arătând totodată şi mijloacele de constatare ale acestora.
În secolul XVI Ambroise Pare a publicat unul din primele tratate de
medicină legală cu referiri la răni mortale, asfixii, morţi subite, intoxicaţii. Secolul
XVII îmbogăţeşte medicina legală, prin apariţia lucrărilor lui Paulo Zacchia,
Roderico da Castro, Bohn. Secolul XVIII a impulsionat dezvoltarea medicinei
legale prin progresele făcute de anatomia patologică.
În secolul XIX îşi fac apariţia marile tratate de medicină legală ale lui
Tardieu, Hoffman, Brouardel. Este acum rândul apariţiei publicaţilor periodice de
specialitate în care se comunică şi se aprofundează noi domenii de cercetare şi
activitate medico-legală.
În secolul XX apar lucrările lui Mueller, Ponsold, Prokop, Mina Minovici,
ilustrând amploarea pe care au luat-o cercetările medico-legale. Acum apar marile
institute de medicină legală din întreaga lume, contribuind la creşterea autorităţii
ştiinţifice a probelor medico-legale administrate în justiţie. În România primele
elemente de medicină legală se găsesc în legiuirile lui Matei Basarab şi Vasile
Lupu (“Carte Românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti” tipărită la Iaşi
în 1646 şi “Îndreptarea legii” tipărită la Târgovişte în 1652). Au existat şi
preocupări cu caracter deontologic aşa cum rezultă din lucrarea „Responsabilitatea
medicală pentru intervenţia greşită” 1760. V. A. Ureche consemnează un act
întocmit în 1803 în care s-a făcut o descriere a leziunilor într-un caz de omor. În
1811, Divanul Moldovei dispune ca în caz de moarte violentă (năprasnică)
deschiderea trupului să se facă de către ţigah (chirurg). În România, prima autopsie
medico-legală a fost efectuată în anul 1832 în cazul lui Atanasie Bekeri, la care s-
au efectuat şi determinări toxicologice (bănuielile de intoxicaţie nu s-au confirmat).
În Ţara Românească, Codul lui Caragea din 1818 consemnează norme privind
iresponsabilitatea penală. „Condica criminală” a lui Sturdza din 1852 conţine
gradări ale pedepsei în raport de gravitatea faptei.
În 1856 la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, înfiinţată de Carol
Davila se preda şi medicina legală. Apariţia Codului Penal (1856) stabileşte rolul
medicului într-o serie de cazuri judiciare.
Primul profesor de medicină legală a fost Gheorghe Atanasovici, numit în
1861 la facultate, iar în anul următor a devenit şi medicul legist al capitalei. Carol
Davila înfiinţează în anul 1856 Şcoala de chirurgie în care se pun bazele disciplinei
de medicină legală, în cadrul căreia se predă şi toxicologia.
În 1860 se înfiinţează Universitatea din Iaşi cu facultăţile de ştiinţe, teologie
şi drept, în cadrul acesteia fiind prevăzută o catedră de medicină legală.
Primul profesor de medicină legală a fost I. Ciurea, care a predat
concomitent şi la facultatea de medicină. Adoptarea Codului Penal şi de Instrucţie
criminală din 1865 reglementează practica expertizei medicale judiciare. Ulterior
apar o serie de lucrări, cu precizarea situaţiilor în care este solicitat sfatul experţilor
- atentat la pudoare sau viol, rănire, înveninare, moarte violentă, moarte
necunoscută ori suspectă. Sunt menţionate expertizele traseologice (Pessicu G.I. -
Craiova 1872).
Din anul 1890 prof.univ.dr. Mina Minovici (1858-1933) a fost medicul
legist al capitalei, apoi profesor de medicină legală, organizând în această calitate
un sistem al instituţiilor medico-legale pe baze ştiinţifice. A proiectat şi coordonat
construcţia primului Institut de medicină legală din România, care a servit ca
model multor alte instituţii similare din lume. A publicat primul Tratat de
Complect Medicină legală (1928), care a fost premiat de Academia Română.
Împreună cu Alexandre Lacassagne a conceput decalogul medicului legist.
Profesorul Mina Minovici publică în 1930 “Medicina legală aplicată la arta
dentară” în care prezintă şi un criteriu de discriminare a sexului, reprezentat de
diametrul mezio-distal al incisivilor. A înfiinţat în anul 1909 Comisia medico-
legală de verificare a actelor medicale şi organizează primul curs de specializare de
medicină legală. Ca recunoaştere a întregii sale activităţi, în semn de omagiu,
Institutul Naţional de Medicină Legală îi poartă şi astăzi numele.
Profesorul Nicolae Minovici 1868-1941 a studiat fenomenele asfixice, având
experienţe personale în spânzurare („Studiu asupra spânzurării”), alte lucrări
consacrate sunt: „Autopsia medico-legală”, (prima lucrare de acest fel),
„Osteologia medico-legală”, scrisă împreună cu M. Kernbach, etc. A avut o
impresionantă activitate socială, a organizat serviciul de ambulanţă şi spitalul de
urgenţă. Numeroase tratate de medicină legală se referă la experienţele din
spânzurare pe care le-a efectuat personal, simptomele fiind descrise cu deosebită
acurateţe. Numele lui Ştefan Minovici (1867-1935), este legat de cercetarea în
domeniul chimiei analitice, a grafologiei şi de edificarea bazelor învăţământului
superior de farmacie. A dezvoltat toxicologia clinică şi analitică, studiind
intoxicaţiile cu As, Hg, CNK.
Profesorul Mihail Kernbach a publicat împreună cu N. Minovici „Tehnica
necropsiei medico-legale”, „Osteologia medico-legală”, având contribuţii
importante privind cauzalitatea în traumatologie. Profesorul Ion Moraru, a efectuat
studii privind efectele radiaţiilor asupra organismului uman şi a fost coordonatorul
unui tratat de anatomie patologică în trei volume şi a unui tratat de medicină legală
apărut în 1967. Au fost publicate numeroase cursuri de medicină legală: „Patologie
medico-legală” apărut în 1978, autori Gh. Scripcaru, M. Terbancea, reeditată în
1983, Problematică şi metodologie medico-legală autor V. Dragomirescu, apărut în
1980, „Tratat de medicină legală odonto-stomatologică „publicat în 1996, de
acelaşi autor, „Metode de investigaţie în practica medico-legală”, autor V.
Panaitescu a apărut în 1984.
În anul 1995 sub redacţia profesorului Vladimir Beliş aapărut un amplu
tratat de medicină legală, la redactarea căruia au contribuit experţi medico-legali de
prestigiu din centrele universitare din ţară.

TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
Definiţie: capitol distinct al medicinei legale care se ocupă cu studiul morţii.
(Thanatos-zeul morţii, logos- cuvânt, idee, ştiinţă). Acest studiu face posibilă
cunoaşterea mecanismelor morţii, a manifestărilor morţii, alăturând totodată
metodele de examinare ale cadavrelor, ce au drept scop final stabilirea felului şi
cauzei morţii.
În accepţiunea clasică, moartea reprezintă încetarea definitivă şi ireversibilă
a vieţii prin oprirea funcţiilor vitale (circulaţie, respiraţie, SNC). Modern, potrivit
legii prelevării şi transplantului de ţesuturi şi organe umane (art. 1, al. 6), moartea
este definită ca un proces determinat de dispariţia completă a aportului,
transportului sau utilizării oxigenului la nivel celular. După legea amintită mai sus
stabilirea momentului morţii se face în funcţie de următoarele criterii medicale:
- examen clinic: starea de comă profundă, flască, areactivă; absenţa
reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absenţa reflexelor fotomotor şi
cornean);
- absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee (la un Pa CO2
de 60 mm Hg),
- două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei
corticale.
Se instalează progresiv, în etape succesive. Între moarte şi viaţă există un
stadiu intermediar numit agonie.
Moartea are două etape distincte: moartea clinică şi moartea reală.
 Eutanasia
Primul care a formulat termenul de „euthanasie” a fost Francis Bacon (1561-
1626) care îi acorda un sens filosofic, cu semnificaţia de „moarte bună, liniştită,
fericită” (în limba greacă veche, „eu” înseamnă bun, armonios; „thanatos”
înseamnă moarte).
Dicţionarul Oxford defineşte eutanasia ca fiind „Gentle and easy death” -
moarte blândă şi uşoară; dicţionarul Random House Webster's defineşte două
sensuri ale termenului, unul „mercy killing”(omor din milă) - actul de a omorî fără
dureri sau lăsarea să moară prin întreruperea măsurilor medicale, a unei persoane
sau a unui animal suferind de o boală sau o stare incurabilă, mai ales dureroasă şi
doi „an easy or painless death” - o moarte uşoară sau fără dureri. DEX-ul propune
tot două definiţii: moarte fără dureri şi metoda de provocare de către medici a unei
morţi precoce, nedureroase, unui bolnav incurabil, pentru a-i curma suferinţa grea
sau prelungită. Observăm că s-a produs o schimbare a rolului medicului, acesta
devine un arbitru, se substituie şi dobândeşte puteri asupra vieţii şi a morţii,
considerând că poate decide privitor la întreruperea vieţii, derogând astfel de la
rolul de terapeut. Modalităţile prin care un medic poate provoca decesul sunt destul
de variate: injectare de barbiturice sau clorură de potasiu (Kervokian), instalaţii de
injectare dirijate pas cu pas prin computer de către pacient însuşi (dispozitiv
disponibil în Australia).
După Scripcaru, eutanasia are mai multe accepţiuni:
- eutanasia activă, omorul din milă, mercy killing
- eutanasia pasivă, prin abandonarea îngrijirii pacientului
- criptotanasia, o formă de eutanasie subtilă situată la limita uciderii din
culpă, ex. administrarea unei supradoze de morfină la un bolnav cu
insuficienţă respiratorie
- medicotanasia sau eutanasia pasivă ex. întreruperea respiraţiei asistate.
- eutanasia economică sau refuzul tratării corespunzătoare a pacienţilor de
vârsta a treia, a cazurilor sociale.
- eutanasia eugenică, un genocid mascat întâlnit în administrarea pauperă,
chiar întreruperea oricărui tratament medicamentos,
- eutanasia mixtă, activă şi pasivă, sau suicidul asistat (o formă mascată de
omor calificat) practicat de dr. Kervokian în SUA.
Sistemele juridice au atitudini diferite faţă de eutanasie, care variază de la
tentativa de evitare a abuzurilor acolo unde ea este acceptată (Olanda, Elveţia,
Oregon), la condamnarea acesteia. În Olanda se practică în mod legal eutanasia, de
către medici desemnaţi în acest scop, în cazuri de boli incurabile, la cererea
repetată a pacientului care are capacitate de exerciţiu deplină. Documentaţia
întocmită de medicul de familie este verificată de medicul legist şi de un tribunal
abilitat pentru a se evita orice abuz.
 România se raliază concepţiei altor ţări (Franţa, Italia), unde eutanasia este
inacceptabilă, fapta medicului care comite eutanasia fiind considerată omor.
Exprimând opoziţia faţă de eutanasie, colectivul de la Iaşi (Scripcaru, Astărăstoae)
afirmă repetat că medicina priveşte omul ca unicat, de neînlocuit şi consideră că
neglijarea unui om înseamnă „sărăcirea umanităţii”.
Asociaţia Medicală Mondială, a elaborat Codul Internaţional de Etică
Medicală, de inspiraţie hipocratică, în care se precizează: „Nu voi încredinţa
nimănui otrăvuri chiar dacă-mi cere, şi nici nu-l voi îndemna la aşa ceva”.
Datele comunicate din Olanda (după AIDS Care -1995) arătă că incidenţa
euthanasiei şi a suicidului asistat la persoanele cu SIDA a fost de 26% - o valoare
mai mare decât în multe alte populaţii, dar una care reflectă probabil realitatea din
lume.
Criteriile de îndrumare pentru efectuarea eutanasiei – „Regulile de conduită
grijulie” - ale Societăţii Medicale Regale Olandeze au fost revizuite în 1995, şi
stipulează că:
- hotărârea de a muri trebuie să fie luată în mod voluntar, de un pacient
competent şi informat;
- intenţia pacientului de a muri trebuie să fie clară, iar decizia trebuie să fie
liberă, el trebuind să ceară explicit şi în mod repetat administrarea
euthanasiei în aşa fel încât să nu existe nici o îndoială asupra dorinţei sale
de a muri;
- suferinţa fizică sau mentală trebuie să fie intense, de nesuportat şi fără
speranţă de revenire;
- NU este obligatoriu ca bolnavul să fie în stadiu terminal;
- toate modalităţile de tratament să fi fost încercate sau refuzate de către
pacient, iar altă soluţie de ameliorare să nu existe;
- euthanasia voluntară sau suicidul asistat trebuie duse la îndeplinire de
către un doctor;
- înainte de a acţiona, medicul curant trebuie să se consulte cu un alt medic
cu o ţinută morală şi profesională recunoscută;
- dacă pacientul suferă de o boală psihică, medicul curant trebuie să se
consulte cu cel puţin doi alţi medici, dintre care unul trebuie să fie
psihiatru;
- medicul trebuie să aibă înregistrate în scris toate detaliile cazului;
- moartea trebuie raportată la procuratura districtuală ca un caz de
euthanasie voluntară sau de suicid asistat şi nu ca o moarte de cauză
naturală.
Ulterior s-a mai remarcat că este de preferat suicidul asistat euthanasiei,
acolo unde este posibil, iar consultaţia pacientului trebuie făcută de un medic cu
experienţă, care nu are relaţii profesionale sau familiale cu medicul care a acordat
consultaţia primară a pacientului. Dacă un medic nu este de acord cu euthanasia, el
trebuie să îşi prezinte punctul de vedere pacientului şi să îl ajute pe acesta să
găsească un medic care doreşte să îl asiste. Efectuarea euthanasiei se realizează
prin două injecţii: prima induce o comă, iar a doua opreşte cordul.
AGONIA (VITA MINIMA)
Este o etapă de trecere de la viaţă la moartea clinică, în care procesele
biologice sunt treptat anihilate de cele tanatologice.
Poate dura minute, ore, zile sau poate lipsi.
Ea are 3 faze:
- faza euforică: individul este logoreic, agitat, cu mişcări dezordonate,
respiraţii rapide şi superficiale, ritm cardiac neregulat;
- faza a doua se caracterizează prin funcţii de relaţie reduse privirea fixă,
cianoza extremităţilor, transpiraţii reci, respiraţie neregulată cu perioade
de apnee sau respiraţie periodică;
- faza a treia se caracterizează printr-o imobilitate totală, răcirea
extremităţilor, scaderea temperaturii, dispariţia progresivă asimţurilor.
Din punct de vedere al conştienţei se pot distinge 3 forme:
- agonia cu delir (uneori cu acte de violenţă), apare de obicei în leziuni ale
sistemului nervos;
- agonia aparent lucidă în bolile cardiace, hemoragii.
- agonia alternantă, în care perioadele de delir alternează cu cele de
luciditate.
Din punct de vedere juridic problema discernământului la agonici este foarte
controversată; chiar şi în agonia considerată lucidă este necesar de a se stabili prin
expertiză discernământul.

FAZELE MORŢII. DIAGNOSTICUL MORŢII

Aşa cum am arătat mai înainte, moartea se instalează progresiv, evoluând în
timp, în etape succesive. Ea are două etape distincte: moartea clinică şi moartea
reală.

1 MOARTEA CLINICĂ
În mod obişnuit, se consideră că ea durează circa 5 minute. În această fază
cele trei funcţii vitale sunt oprite, individul fiind mort. Există situaţii în care în
funcţie de cauza morţii este posibil (strict în acest interval de timp), ca individul să
fie reanimat, deci readus la viaţă. Realizarea reanimării este posibilă în această fază
deoarece nu s-au produs distrucţii intracelulare ireversibile şi incompatibile cu
viaţa datorate anoxiei.
Trebuie precizat că acest interval de timp (5 minute) poate fi prelungit la
nou-născuţi, datorită rezistenţei mai mari a acestora la anoxie.
 2 MOARTEA REALĂ
Este caracterizată prin încetarea proceselor metabolice celulare, ceea ce
determină modificări structurale ireversibile. În această etapă apar semnele morţii
reale, care corespund înlocuirii fenomenelor biologice cu cele tanatologice.
Semnele morţii reale sunt: semne precoce şi semne tardive.
Semnele precoce sunt: răcirea cadavrului, deshidratarea cadavrului,
lividităţile cadaverice, rigiditatea cadaverică, autoliza.
Semnele tardive sunt:
- distructive: putrefacţia, distrugerea cadavrului de către animale şi insecte
necrofore
- conservatoare: mumificarea, adipoceara, lignificarea, îngheţarea.

MODIFICĂRI CADAVERICE PRECOCE

1.Răcirea cadavrului
Se datorează opririi circulaţiei şi metabolismului, apoi pierderii de căldură în
mediul ambiant. Căldura se pierde prin: radiaţie, conducţie şi convecţie. Răcirea
începe de la exteriorul cadavrului către interior, fiind mai rapidă la nivelul părţilor
descoperite şi mai lentă la nivelul plicilor.
S-a constatat că într-un mediu ambiant cu temperatura de 150C răcirea
cadavrului se face cu 10C pe oră, astfel încât după 24 ore de la moarte este posibil
ca temperatura cadavrului să fie egală cu cea a mediului ambiant.
Factori care influenţează răcirea cadavrului:
a) Factori acceleratori
– cauza morţii: boli care evoluează cu hipotermie (spânzurare,
hemoragii, etc.)
– factori de mediu: mediu rece, curenţi de aer, vânt.
– factori individuali: vârstă, constituţie (caşectici, nou-născuţi)
b) Factori inhibitori:
- cauza morţii: boli febrile, convulsii, septicemii.
- factori de mediu: mediu cald sau foarte cald (deşert), uscat, îmbrăcăminte
groasă.
- factori individuali: constituţie (obezi).
Din punct de vedere medico-legal se consideră că s-a instalat moartea reală
atunci când temperatura intrarectală este de 20C.
Importanţa medico-legală a acestui semn de moarte reală rezidă în
următoarele:
- este semn de moarte reală, dar luat separat nu are valoare în stabilirea
momentului morţii ci numai împreună cu celelalte semne de moarte reală.
2. Deshidratarea cadavrului
 Se datorează opririi circulaţiei cu hipostază consecutivă şi evaporării apei
din straturile cutanate superficiale. Ea începe în zonele cu epiderm subţire (scrot,
buze, vârful degetelor), precum şi în cele care stratul cornos este subţiat ori lipseşte
datorită unor leziuni traumatice.
În regiunile în care se produce deshidratarea, pielea se usucă, se întăreşte,
capătă o culoare galbenă, apoi brună, luând aspectul pergamentului. Pergamentarea
se produce atât în cazul în care lezarea epidermului a fost produsă în timpul vieţii,
cât şi consecutiv lovirii cadavrului în timpul transportului. În situaţia în care se
efectuează manevre de reanimare, pe tegumentele din regiunea toracală pot să
apară unele zone de pergamentare.
Dacă fanta palpebrală rămâne deschisă postmortem, pe cornee apar pete de
formă triunghiulară sau ovalară, localizate în unghiurile globilor oculari, numite
petele Liarche.
Datorită deshidratării globii oculari par să se înfunde în orbite, iar la bărbaţi
foliculii piloşi ai feţei se reliefează dând impresia de creştere a părului postmortem.
În mediul cald şi uscat, deshidratarea este mai rapidă; iar în mediu rece şi
umed ea este mai lentă. Datorită deshidratării, cadavrul pierde în greutate; astfel la
nou-născut scăderea în greutate poate fi de 200-400 grame.

3. Lividităţile cadaverice
Denumirea lor provine din latinescul livor care înseamnă vânăt.
Se datorează opririi circulaţiei sângelui, acumulării lui sub acţiunea
gravitaţiei în regiunile declive ale corpului, urmată de hemoliză, difuziune şi
imbibiţia ţesuturilor.
Sunt cel mai precoce şi cel mai sigur semn de moarte reală.
Evoluează în 3 stadii, având următoarele caracteristici:
a) Stadiul de hipostază:
- lividităţile sunt de culoare roşie-violacee,
- dispar la digitopresiune,
- la schimbarea poziţiei cadavrului dispar, reapărând în noua poziţie
declivă.
b) Stadiul de difuziune:
- lividităţile sunt de culoare violacee,
- la digitopresiune dispar parţial,
- la modificarea poziţiei cadavrului nu dispar, dar apar şi în noua poziţie
declivă.
C) Stadiul de imbibiţie-caracteristici:
- -lividităţile sunt de culoare violacee-negricioasă,
- -nu se modifică la digitopresiune şi nici la schimbarea poziţiei
cadavrului.
 Importanţa medico-legală a lividităţilor cadaverice rezidă în următoarele:
- -reprezintă un semn al schimbării poziţiei cadavrului în unele
situaţii, împreună cu celelalte semne de moarte reală poate orienta
asupra momentului morţii,
- culoarea lor poate orienta asupra cauzei morţii: de exemplu în
intoxicaţia cu oxid de carbonlividităţileau culoare roşie, în
intoxicaţia cu substanţemethemoglobinizante au culoare cafenie; în
asfixii sunt intens colorate
- -la spânzuraţi ele sunt situate pe antebraţe, regiunea hipogastrică,
membrele inferioare arătând astfel poziţia verticală a cadavrului,
- -uneori trebuie făcut diagnosticul diferenţial între lividităţi şi
echimoze. Diagnosticul diferenţial se face astfel:
- în primele două stadii evolutive ale lividităţilor, acestea dispar sau
pălesc la digitopresiune, pe când echimozele nu-şi modifică
culoarea la digitopresiune;
- în ultimul stadiu evolutiv al lividităţilor se practică o secţiune la
nivelul regiunii respective şi se spală cu apă, dacă ţesuturile rămân
albe înseamnă că este lividitate cadaverică, dacă ţesuturile rămân
roşii este echimoză.
4. Rigiditatea cadaverică
Este o modificare cadaverică precoce, care constă în întărirea musculaturii
striate şi netede, cu creşterea la nivelul lor a tensiunii şi scăderea plasticităţii şi
elasticităţii.
Apare la circa 2-4 ore de la instalarea lividităţilor cadaverice.
Substratul biochimic este următorul: după moarte scade rezerva de A.T.P.
din muşchi, ceea ce are drept consecinţă creşterea vâscozităţii miozinei.
Rigiditatea se instalează simultan atât la muşchii striaţi cât şi la cei netezi. În
mod obişnuit rigiditatea parcurge următoarele etape:
a) Etapa de instalare - caracteristici:
- -rigiditatea se observă la muşchii gâtului, ai membrelor superioare,
ai trunchiului, ai membrelor inferioare,
- -dacă se învinge forţat se reface din nou.
b) Etapa de stare şi de generalizare - caracteristici:
- -rigiditatea este totală şi completă;
- -dacă este învinsă, ea nu se mai reface.
c) Etapa de rezoluţie - caracteristici:
- -rigiditatea dispare treptat în ordinea în care a apărut;
- -învingerea ei la nivelul unei articulaţii, duce la dispariţia ei.
 - -rezoluţia este explicată prin autoliza fibrelor musculare şi
acumularea de amoniac.
Factori care pot influenţa rigiditatea:
- -mediul cald face ca ea să debuteze rapid, avînd intensitate şi
durată scurtă;
- -mediul umed face ca ea să se instaleze rapid;
- -mediul rece are drept urmare instalarea tardivă a rigidităţii, dar
intensitatea ei este mare şi de lungă durată.
Importanţa medico-legală a rigidităţii rezidă în următoarele:
- -este semn de moarte reală şi împreună cu celelalte semne de
moarte reală poate oferi indicaţii pentru stabilirea datei morţii;
- -are o valoare orientativă asupra cauzei morţii. Astfel ea se
instalează rapid şi are durată mare în morţi prin boli convulsivante
(epilepsie, tetanos, intoxicaţii cu stricnină sau parathion). Se
instalează tardiv, este slabă şi de scurtă durată la copii caşectici, în
anemii, septicemii, intoxicaţii cu fosfor.
O formă specială este rigiditatea cataleptică, în care instalarea este
concomitentă cu producerea morţii, cadavrul păstrând poziţia pe care o avea în
timpul vieţii. Această formă de rigiditate se instalează în leziunile de trunchi
cerebral, situate în zone din apropierea nucleului roşu sau în teritoriul cuprins între
tuberculii cvadrigemeni superiori şi nucleii vestibulari.

MODIFICĂRI CADAVERICE TARDIVE

Pot fi:
- -distructive - putrefacţia, distrugerea cadavrului de către insecte
şi/sau animale necrofore
- -conservatoare - mumificarea
- adipoceara
- lignificarea
- îngheţarea naturală sau artificială
a) Modificări cadaverice distructive
1. Putrefacţia
Este modificarea distructivă care constă în descompunerea substanţelor
organice, sub influenţa microbiană, în compuşi elementari. Începe la câteva ore de
la moarte şi progresează în raport cu condiţiile de mediu extern şi intern.
La exterior primul semn al putrefacţiei este reprezentat de pata verde de
putrefacţie, care apare de obicei în fosa iliacă dreaptă, unde intestinul este cel mai
apropiat de peretele abdominal. De aici ea se extinde, cuprinzând abdomenul şi
baza toracelui. La obezi ea poate lipsi.
 Apariţia ei se datorează degradării hemoglobinei sub acţiunea microbiană.
Mucoasa cecală, permeabilizată în urma autolizei, permite trecerea hidrogenului
sulfurat rezultat din degradarea aminoacizilor, în vase. În interiorul acestora,
hidrogenul sulfurat se combină cu hemoglobina, ducând la formarea de sulf-
hemoglobină şi sulf-methemoglobină, ambele de culoare verde. Ulterior, prin
eliberarea fierului din hemoglobina rămasă, se formează hematină, care
combinându-se cu hidrogenul sulfurat formează sulfura de fier, care are culoare
cenuşie-verzuie.
Pata verde de putrefacţie devine evidentă în condiţii favorabile de
temperatură, la circa 24 ore de la moarte. În timpul iernii, ea poate apărea la un
timp mai îndelungat. La cadavrele îngheţate, nu va apărea decât după dezgheţarea
acestora.
În cazul existenţei plăgilor sau al colecţiilor purulente, putrefacţia poate să
apară la nivelul acestora.
Tot la exterior apar dungi subcutanate, perivenoase, de culoare cafenie-
violacee. Ele sunt determinate de hematina difuzată din vase. Aceste dungi,
dispuse în special pe membre şi în jurul plăgilor, realizează aşa-numita circulaţie
postumă.
Iniţial acţionează flora microbiană aerobă (bacillus proteus vulgaris, bacillus
subtilis, bacillus mezentericus etc.) care consumă oxigenul ţesuturilor, le
alcalinizează, pregătind terenul pentru acţiunea anaerobilor (bacillus putrificus,
bacillus perfringens, etc.).
Acidifierea din primele două zile postmortem ţine de degradarea hidraţilor
de carbon, cu formarea de acid lactic. În prezenţa oxigenului, glucidele sunt
descompuse la CO2, H2O, acizi. Procesele de putrefacţie ce interesează proteinele
au la bază degradarea acestora de către enzimele microbilor facultativi aerobi şi
apoi ale microbilor anaerobi din colon. Proteinele sunt descompuse în aminoacizi,
iar aceştia în amoniac, dioxid de carbon, acizi organici şi derivaţii lor, amine
cadaverice, crezoli, fenoli, hidrogen sulfurat, etc. În timpul putrefacţiei, lipidele
suferă degradări de tipul râncezirii. Aminele rezultate prin decarboxilarea
aminoacizilor se numesc ptomaine. Prezenţa lor îngreunează examenele
toxicologice, deoarece dau reacţii asemănătoare cu cele ale alcaloizilor.
Gazele rezultate destind stomacul, intestinele, scrotul, penisul. Abdomenul
împinge în sus diafragma, comprimă cordul, care se goleşte de sânge şi plămânii
determinând apariţia unei spume roşietice la nivelul narinelor. Presiunea gazelor
determină pătrunderea conţinutului gastric în căile respiratorii sau scurgerea lui la
exterior prin gură şi nas.
Bulele de gaze împreună cu microbii străbat mucoasele, pătrund în sânge,
invadând treptat tot corpul. Acumularea subcutanată a gazelor realizează flictenele
de putrefacţie, iar la nivelul organelor duce la instalarea emfizemului de
putrefacţie. Conţinutul lichidian, gazos, absenţa proteinelor şi a reacţiei vasculare,
deosebesc flictenele de putrefacţie de cele din arsuri. Sub acţiunea gazelor cadavrul
se umflă, se desfigurează (creând probleme în stabilirea identităţii), câteodată
abdomenul poate exploda.
Faza gazoasă este urmată de faza de lichefiere şi topire a organelor, care
treptat se transformă într-o magmă negricioasă.
Lichidele de putrefacţie se adună în părţile declive ale cadavrului, fiind
absorbite de îmbrăcăminte, sol, sicriu.
În condiţii obişnuite de înhumare, scheletizarea unui cadavru se produce în
7-10 ani.
Factorii care influenţează putrefacţia:
- -temperatura ridicată accelerează putrefacţia (regula Devergie:
orele de putrefacţie vara sunt echivalente cu zile de putrefacţie
iarna).
- -excesul de oxigen are rol favorizant.
- -mediul: regula Casper - o săptămână de putrefacţie în aer = două
săptămâni de putrefacţie în apă = opt săptămâni de putrefacţie în
sol.
- -felul solului în care s-a produs înhumarea (soluri active cu
granulaţii mari, permeabile pentru apă şi aer, sau soluri alcaline şi
vegetale care accelerează putrefacţia).
- -boli preexistente morţii.
b) Modificări cadaverice conservatoare
1. Mumificarea
Condiţii de mediu: temperatura ridicată, umiditate scăzută, ventilaţie bună.
Aspectul cadavrului: cadavrul pierde în greutate, tegumentele se
pergamentează, devenind de culoare brun-închisă, se păstrează trăsăturile feţei,
leziunile de violenţă sunt estompate la părţile moi.
Permite o identificare bună prin păstrarea trăsăturilor feţei.
2. Adipoceara (Saponificarea)
Condiţii de mediu: mediu umed, fără oxigen sau cu oxigen puţin,
temperatură ridicată .
Se produce prin descompunerea grăsimilor în glicerină care este solubilă în
apă şi acid oleic lichid care sunt îndepărtaţi, rămânând acizii graşi palmitic şi
stearic, care se combină cu sărurile de calciu şi magneziu din apă rezultând astfel
săpunurile. Această reacţie este catalizată de prezenţa amoniacului rezultat din
descompunerea proteinelor.
Aspectul cadavrului: culoare alb-cenuşie sau alb-gălbuie, consistenţă moale
şi miros de brânză râncedă, se conservă forma organelor, se păstrează leziunile
traumatice. Menţionăm că în situaţia în care cadavrul este scos din mediul în care
s-a produs adipoceara, el se usucă şi devine friabil, ceea ce impune efectuarea
rapidă a autopsiei.
Este influenţată de talia cadavrului şi de cantitatea de ţesut adipos. (nu se
întâlneşte la copii mai mici de 7 luni şi la caşectici).
3. Lignificarea (Tăbăcirea)
Condiţii de mediu: medii cu pH acid, bogate în acid tanic şi humic (turbării,
mlaştini acide).
Aspectul cadavrului: pielea se tăbăceşte, devine brună şi dură, fanerele se
conservă, organele se micşorează şi pot să dispară, oasele devin brune, moi, se pot
secţiona cu cuţitul. Toate acestea se datorează faptului că în mediu acid sunt
dizolvate calciul, proteinele musculare şi grăsimea.
4. Îngheţarea
Poate fi naturală şi artificială (congelarea).
Condiţii de mediu: temperaturi sub 0 C permanente (aşa cum se întâlnesc
în regiunile zăpezilor veşnice).
Aspectul cadavrului: se conservă volumul şi structura cadavrului, trăsăturile
feţei şi leziunile traumatice sau patologice.
Dezgheţarea cadavrului determină instalarea foarte rapidă a putrefacţiei,
ceea ce impune efectuarea autopsiei de urgenţă.
SINDROAME TANATOGENERATOARE
Sindromul tanatogenerator este un complex de semne şi simptome clinice cu
substrat lezional specific având etiologie diversă. El este legat de cele trei elemente
ale trepiedului vital: sistemul nervos central, sistemul cardiovascular şi sistemul
respirator. Expertiza medico-legală şi examenele complementare, au rolul de a
preciza atât sindromul tanatogenerator cât şi cauzele care au dus la instalarea lui.
Clasificare:
1. Sindroame tanatogeneratoare specifice medicinei legale:
- D) decapitarea
- E) zdrobirea capului
- F) secţionarea trunchiului
- G) zdrobirea corpului.
2. Sindroame tanatogeneratoare clinice:
- H) sindroame ale insuficienţei sistemului nervos central
- sindroame ale insuficienţei cardio-vasculare
- J) sindromul insuficienţei respiratorii.
FELUL MORŢII
Din punct de vedere juridic moartea se clasifică astfel:
- -moarte neviolentă - se datorează unor cauze intrinseci
organismului (cu excepţia viruşilor, bacteriilor şi ciupercilor)
 - moarte violentă - se produce prin acţiunea unor factori de mediu
extern.
STABILIREA DATEI MORŢII
În unele situaţii organele judiciare adresează medicului legist întrebări
privind data morţii. Există mai multe metode pentru stabilirea datei morţii, dar nici
una din ele nu are valoare izolată, ci numai dacă datele oferite sunt interpretate în
context cu rezultatele celorlalte metode folosite.
Estimarea datei morţii este cu atât mai aproximativă cu cât timpul scurs de la
deces este mai mare, deoarece o dată cu trecerea timpului variaţiile factorilor de
mediu sunt tot mai greu de depistat.
Diversele scheme tanatocronologice au valoare orientativă, ele trebuind
individualizate şi valorificate în funcţie de fiecare caz în parte.
Pentru stabilirea datei morţii se pot folosi rezultatele obţinute prin evaluarea
următorilor parametri:
- -semnele morţii reale,
- -modificările cadaverice distructive,
- -modificări postmortem ale concentraţiei unor substanţe din sânge
şi LCR (acid lactic, aminoacizi, azotat rezidual),
- -stadiul în care se găsesc unele procese fiziologice: gradul de
digestie al conţinutului gastric, plenitudinea vezicii urinare,
prezenţa corpului galben,
- -examenul microscopic al plăgilor.

MOARTEA SUBITĂ ŞI MOARTEA SUSPECTĂ

Moartea subită poate fi definită ca o formă rapidă a morţii neviolente
(patologice), care survine pe neaşteptate la persoanele cu stare de sănătate aparentă
sau la bolnavii la care evoluţia clinică a bolii nu lăsa să se întrevadă un sfârşit letal
apropiat în timp.
Caracteristica fundamentală a morţii subite o constituie “asindromicitatea”
premergătoare decesului.
Moartea suspectă din punct de vedere juridic este o moarte subită care prin
bruscheţea şi locul instalării, generează suspiciunea de moarte violentă trezind
interesul opiniei publice şi obligând organele de cercetare şi urmărire penală să se
autosesizeze. Uneori sub masca morţii subite se poate disimula o moarte violentă.
După tabloul morfopatologic moartea subită se clasifică astfel (Moraru):
a) moarte subită cu leziuni organice incompatibile cu viaţa:
– hemoragii cerebrale,
– infarct de miocard,
– rupturi anevrismale, etc
 b) moarte subită cu leziuni cronice:
- ateromatoză,
- miocardoscleroză
- scleroze renale şi pulmonare
Aceste leziuni cronice limitează în mod drastic posibilităţile de compensare-
adaptare ale organismului la diverse solicitări. Leziunile cronice pot fi acutizate de
o serie de factori favorizanţi ca: stresul, efortul fizic, variaţiile temperaturii sau
presiunii atmosferice, ingestia de alcool, masa copioasă.
c) moarte subită cu tablou nespecific lezional pentru o boală, în care se
întâlnesc: stază viscerală, sufuziuni sanguine submucoase şi subseroase, etc.
Rezumând putem spune că moartea subită este întâlnită cu cea mai mare
frecvenţă în:
1. Afecţiuni de natură cardio-vasculară:
Este de două ori mai frecventă la bărbaţi, apărând în jurul vârstei de 60-65
ani. Femeile sunt mai expuse în jurul vârstei de 70 ani. În această categorie putem
include: ateroscleroza coronariană, hipertensiunea arterială, pericardite, miocardite,
endocardite, rupturi anevrismale, valvulopatii.
2. Afecţiuni de origine nervoasă
– accidente vasculare cerebrale,
– meningite şi encefalite acute,
– tumori cerebrale primare sau metastatice
– abcese cerebrale.
3. Afecţiuni de origine respiratorie:
– pneumonii bacteriene,
– bronhopneumonii,
– tuberculoză pulmonară,
4. Afecţiuni de natură digestivă:
– hemoragii digestive,
– pancreatită acută hemoragică,
– rupturi de chisturi hidatice,
– enterite hipertoxice.
5. Afecţiuni de natură urogenitală:
– glomerulonefrite,
– scleroze renale,
– sarcină extrauterină ruptă.

TANATOGENEZA ŞI RAPORTUL DE CAUZALITATE

Tanatogeneza cuprinde studiul tuturor mecanismelor etiopatogenice care pot
duce la moarte. Sindroamele mari tanatogeneratoare pot fi grupate în funcţie de
felul morţii: violentă şi neviolentă.
 În mod firesc fiecăruia din aceste sindroame îi sunt caracteristice anumite
modificări morfofuncţionale, ce determină moartea printr-un anumit mecanism.
Studiul cauzalităţii prezintă o importanţă deosebită în practica medico-
legală, în morţileviolente, deoarece ajută la stabilirea legăturii dintre traumatism şi
leziune, dintre traumatism şi moarte.
În activitatea de probaţiune juridică s-au vehiculat trei teorii principale,
susceptibile de utilizare în transpunerea cauzalităţii bio-medicale.
1. Teoria referitoare la “proxima causa”, adică a cauzei celei mai apropiate
de un eveniment, care are o pluralitate de cauze, aceasta fiind considerată drept
cauza acestui eveniment.
2. Teoria “echivalenţei condiţiilor”, în care toate evenimentele care concură
la realizarea unui prejudiciu se consideră drept cauze echivalente.
3. Teoria “cauzalităţii adecvate”, care apreciază că nu pot fi considerate
drept cauze, decât evenimentele care, în desfăşurarea naturală a faptelor, ar putea
produce efectul dăunător sau prejudiciul.
Barrot apreciază că noţiunea de normalitate realizează puntea între
cauzalitatea medicală, rezultând din cunoştinţele şi tehnicile specifice acesteia şi
cauzalitatea juridică, rezultată logic şi permiţând astfel de a vorbi de o cauzalitate
medico-legală.
În practica medico-legală se operează cu următoarele categorii de concepte:
legătură de cauzalitate, raport de cauzalitate şi proces de cauzalitate.
Prin legătură de cauzalitate se înţelege o activitate de analizare între
diferitele categorii de factori determinanţi şi discriminarea acestora.
Prin raport de cauzalitate se înţelege o comparare a valorii diferitelor
categorii de factori din realizarea prejudiciului, în vederea ierarhizării acestora.
Prin proces de cauzalitate se înţelege sintetizarea şi particularizarea datelor
ce rezultă din categoriile menţionate mai sus şi care ar fi mai corect exprimată prin
noţiunea de determinism, în teoria şi practica medico-legală.
Se consideră că există o cauzalitate primară şi o cauzalitate secundară.
a) Raportul de cauzalitate primară (directă) poate fi: necondiţionat şi
condiţionat.
Raportul de cauzalitate primar şi necondiţionat se stabileşte atunci când
traumatismul determină sigur şi în orice condiţii moartea. Exemple: decapitarea,
secţionarea trunchiului, zdrobirea craniului.
Raportul de cauzalitate primar condiţionat se stabileşte atunci când
traumatismul este nemortal prin el însuşi, dar se produce pe un teren patologic
preexistent. Exemplu: ruptura de chist hidatic hepatic în urma unui traumatism care
pe un ficat sănătos nu ar fi determinat ruptura ficatului.
Cazurile în care se discută stabilirea din punct de vedere medico-legal a unui
raport de cauzalitate primar condiţionat sunt dificile.
 b) Raportul de cauzalitate secundar se stabileşte în cazul în care după un
traumatism nemortal prin el însuşi, apar complicaţiile care determină moartea.
În aceste cazuri cauza imediată a morţii este complicaţia care a apărut după
traumatismul suferit. Exemplu: după un traumatism oarecare nemortal care obligă
bolnavul să rămână imobilizat la pat timp îndelungat, poate apare drept complicaţie
bronhopneumonia a cărei evoluţie să ducă la moarte.

CURS 2
TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
În cadrul expertizei medico-legale traumatologia ocupă un loc central, fiind
consecinţa directă a creşterii frecvenţei traumatismelor în condiţiile vieţii moderne.
Considerăm că trebuie diferenţiate două noţiuni: traumă şi traumatism.
Trauma reprezintă de fapt o leziune locală.
Traumatismul reprezintă ansamblul dereglărilor de ordin local şi general la
nivelul organismului determinate de unul sau mai mulţi agenţi traumatici.
Ca urmare a intercondiţionărilor realizate leziunea traumatică poate afecta în
unele cazuri organismul în întregime, ajungându-se astfel la boala traumatică.
Boala traumatică nu trebuie confundată cu şocul traumatic, ambele noţiuni
vor fi prezentate ulterior.
Clasificarea agenţilor traumatici:
1. Agenţii traumatici mecanici, sunt de departe cei mai frecvenţi implicaţi în
practica medico-legală. Aceştia cuprind o gamă variată de corpuri, care au ca
factor comun de acţiune asupra organismului, energia cinetică, alături de care
concură la producerea leziunilor forma, suprafaţa, consistenţa. Toate acestea
realizează o leziune cu anumite caracteristici, care studiate şi descrise corect pot
conduce la identificarea agentului traumatic.
2. Agenţii traumatici fizici sunt reprezentaţi de fenomene naturale sau
artificiale, care prin proprietăţile lor pot produce leziuni sau moartea organismului.
Principalii agenţi fizici, relativ frecvent întâlniţi în practic medico-legală, sunt:
temperatura crescută sau scăzută, presiunea atmosferică crescută sau scăzută,
electricitatea atmosferică sau industrială, radiaţiile ionizante.
3. Agenţii traumatici chimici sunt reprezentaţi de anumite substanţe naturale
sau preparate, care odată pătrunse în organism, prin proprietăţile lor fizico-chimice,
doză, concentraţie şi mod de acţiune, determină starea de intoxicaţie sau moartea.
4. Agenţii traumatici biologici sunt reprezentaţi în general de produse
animale (venin de şarpe, păianjen, scorpion),vegetale (ciuperci, plante otrăvitoare),
germeni în culturi. Transfuzia accidentală cu sânge heterolog poate fi considerară
ca aparţinând acestei categorii de agenţi.
 5. Agenţii traumatici psihici, în prezent discutabili, pot fi incriminaţi atunci
când produc tulburări grave, manifeste, în cazul şocului psihoemoţional puternic.
TRAUMATOLOGIE MECANICĂ
Traumatismul mecanic poate prezenta forme variate, în funcţie de ţesutul
interesat, de condiţiile în care acţionează agentul traumatic (durată, intensitate), dar
mai ales de proprietăţile intrinseci ale organismului.
Intensitatea traumatismului depinde de: forţa de acţiune, felul şi
particularităţile obiectului, direcţia de mişcare, unghiul de incidenţă,
particularităţile organismului traumatizat.
1.1 CLASIFICAREA AGENŢILOR TRAUMATICI MECANICI:
1. Corpuri dure:
- cu suprafaţă mică (până la 16 cm2)- neregulată (piatră, pumn) sau
regulată (cu forme geometrice);
- cu suprafaţă mare (mai mare de 16 cm2)- plane (scândură, sol cu
suprafaţă plană) sau neregulate (autovehicule de toate categoriile,
sol cu denivelări).
2. Obiecte cu vârfuri sau lame ascuţite:
- înţepătoare (ac, furcă, cui, andrea);
- înţepătoare-tăietoare (briceag, cuţit, sabie);
- tăietoare (brici, ciob de sticlă, lamă);
- tăietoare-despicătoare (topor, secure, sapă, satâr).
3. Proiectilele armelor de foc de mână.
În urma acestei clasificări trebuie să precizăm că aspectul unei leziuni nu
depinde numai de caracteristicile agentului traumatic, ci şi de o serie întreagă de
factori. Astfel încât în foarte multe cazuri apar aspecte deosebite privind relaţia
dintre agentul traumatic şi leziunea produsă. Nu rareori leziuni produse cu obiecte
despicătoare pot avea aspectul unor plăgi tăiate, în raport cu înclinarea obiectului
faţă de suprafaţa lezată, intensitatea lovirii şi caracteristicile suprafeţei corporale
lezate, gradul de ascuţire al lamei. O leziune produsă cu un obiect înţepător poate
lua caracteristicile unei leziuni produse cu un obiect tăietor, prin alunecarea
acestuia pe suprafaţa corporală.
2 LEZIUNI TRAUMATICE PRIMARE FĂRĂ SOLUŢIE DE
CONTINUITATE A TEGUMENTELOR
2.1 ECHIMOZA
Este un infiltrat hemoragic mai mult sau mai puţin intens, localizat în
grosimea pielii şi în special în ţesutul grăsos subcutanat.
Ea apare de regulă la locul unde acţionează agentul traumatic, dar şi la
distanţă prin difuzarea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor sau a altor spaţii.
Dimensiunile echimozei variază în funcţie de forţa de lovire sau de
compresiune, de regiunea interesată, fragilitatea vasculară şi nu în ultimul rând de
numărul şi calibrul vaselor afectate. În primele ore echimoza este roşie, datorită
formării oxihemoglobinei. Ulterior hemoglobina pierde oxigenul, iar culoarea
echimozei devine albastră şi persistă 2-3 zile. În timp hemoglobina se scindează în
globină şi hematină, iar aceasta din urmă se transformă în bilirubină (după ce
pierde fierul), care conferă echimozei o culoare cafenie (între a treia şi a şaptea zi
de la producere). Culoare cafenie este determinată şi de oxidarea fierului cu
apariţia hemosiderinei. Prin oxidarea bilirubinei, mai ales la periferia echimozei îşi
face apariţia biliverdina, care determină aici o culoare verzuie.
Mai târziu sub acţiunea fagocitelor şi enzimelor tisulare, echimozele se
resorb complet sau câteodată, mult mai rar, persistă o pigmentaţie cafenie.
Rezumând putem spune că variaţia culorii echimozei este astfel: roşie în
primele ore, albastră 24-48 ore, brună-violacee 2-3 zile, verzuie la periferie după 4-
7 zile, gălbui-cafenie după 7 zile.
Resorbţia completă a echimozei se face în 10-20 zile.
Datorită faptului că în centrul echimozei cantitatea de sânge extravazat este
mare, iar fagocitele sunt nevoite să prelucreze această cantitate într-un interval de
timp mai mare, culoarea echimozei (deci vechimea ei) se citeşte întotdeauna la
periferia echimozei, unde procesul de vindecare (cantitatea de sânge extravazat
fiind mică) se face în conformitate cu posibilităţile locale şi generale de vindecare
ale organismului.
Forma echimozei poate fi uneori relevantă pentru felul agentului traumatic
reproducând câteodată exact suprafaţa de impact: vergele, curea, unghii, pulpa
degetelor, catarama, etc. Deasemenea lovirea cu un corp dur, liniar (de tipul băţ,
baston) provoacă. echimoză în bandă, caracterizată prin două linii echimotice
paralele, pronunţate, care delimitează între ele un spaţiu mai deschis la culoare
(dunga echimotică).
Localizarea echimozelor poate da indicii asupra modalităţii şi condiţiilor de
producere. În acest sens amintim că la gât echimozele ovalare care reproduc pulpa
degetelor şi cele semilunare date de unghii, indică o acţiune de compresie cu mâna
(sugrumare). Aceleaşi leziuni pe feţele interne ale coapselor pot apărea în viol sau
în tentativa de viol. De reţinut că extravazatele subconjunctivale nu-şi modifică
culoarea roşie iniţială, ci dispar prin decolorare treptată.
Simptomatologia echimozelor este variabilă în funcţie de localizare. Astfel
ele pot determina pe o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă, impotenţă
funcţională (exemplu echimoze orbitare sau echimoze întinse ale membrelor).
În mod obişnuit echimozele nu sunt leziuni grave, necesitând un timp scurt
de îngrijiri medicale. În situaţia în care regiuni întinse ale corpului sunt echimozate
poate să apară şocul hemoragic. Atunci când întreaga suprafaţă a corpului este
echimozată se produce moartea.
Importanţa medico-legală a echimozelor:
 - obiectivarea realităţii traumatismului;
- în anumite situaţii se poate stabili mecanismul de producere, se
poate identifica agentul traumatic, timpul scurs de la producerea
lor precum şi caracterul vital al leziunii;
- uneori la cadavru se impune diagnosticul diferenţial cu lividităţile
cadaverice
2.2 HEMATOMUL
Este o acumulare de sânge în ţesuturi, cu caracter de colecţie, fiind urmarea
unui traumatism de intensitate mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu
păstrarea integrităţii epidermului.
Din punct de vedere anatomopatologic hematomul evoluează astfel:
- în primele 1-2 zile sângele este lichid sau parţial coagulat, de
culoare roşie-închisă. Microscopic în acest interval se observă un
aflux leucocitar, o umflare şi o decolorare a hematiilor.
- în următoarele 3-4 zile se produce fagocitarea hematiilor;
- în următoarele 5-6 zile hemoglobina liberă dispare şi apare
hemosiderina;
- în 10-20 zile în leucocite apare pigmentul feruginal granular;
- în 18-20 zile apare pigmentul feruginos liber.
Hematoamele se pot resorbi în întregime sau la periferie se poate forma o
capsulă fibroconjunctivă. În aceste cazuri conţinutul se poate suprainfecta şi
hematomul poate abceda. Localizarea hematoamelor poate fi diferită:
- către suprafaţa tegumentului, în ţesuturi, în cavităţi formate prin
însăşi formarea hematomului, atunci prezintă o anume fluctuenţă şi
poate denivela suprafaţa tegumentului;
- în cavităţi naturale (intraabdominal).
Gravitatea hematomului este dată de volumul său şi de localizarea sa.
3 LEZIUNI TRAUMATICE CU SOLUŢIE DE CONTINUITATE A
TEGUMENTELOR
3.1 EXCORIAŢIA
Este o soluţie de continuitate superficială a tegumentului. Mecanismul de
producere este cel de frecare a unui corp ascuţit, tăios sau rugos, pe piele,
realizându-se o detaşare a straturilor cutanate superficiale. Dacă se detaşează doar
epidermul, nu apare sângerarea, formându-se doar o crustă gălbuie. Dacă sunt
lezate vârfurile papilelor dermice apare sângerarea, formându-se o crustă hematică.
Atunci când excoriaţia se află la nivelul mucoaselor se observă mult mai
uşor depunerile de fibrină de culoare alb-cenuşie.
Denumirea de excoriaţie corespunde în general unei leziuni liniare, în timp
ce întinderea pe suprafaţă mai mare se numeşte “zonă excoriată"
Excoriaţia evoluează astfel:
 - în primele 5-6 ore suprafaţa este umedă, “musteşte”, acoperită de o
secreţie gălbuie, când interesează strict epidermul sau sângerândă
şi înconjurată de un uşor edem, atunci când interesează papilele
dermice
- în următoarele 2-6 ore se formează o crustă gălbuie sau roşietică,
în funcţie de profunzimea excoriaţiei;
- după 4-5 zile crusta începe să se desprindă şi să cadă de la periferie
către centru;
- după 7-8 zile se mai observă o urmă albicioasă sau roşcată, care
dispare treptat fără să lase cicatrici. Aceste criterii permit, cu
oarecare aproximaţie, aprecierea vechimii unei excoriaţii, element
important în practica medico-legală curentă.
Importanţa medico-legală a excoriaţiei este dată de următoarele elemente:
- prezenţa ei atestă realitatea traumatismului;
- localizarea poate orienta asupra mecanismului de producere, de
exemplu localizarea pe coate, genunchi pledează pentru cădere;
localizarea alături de echimoze ovalare, în jurul gurii sau pe gât
pledează pentru sufocare, sugrumare.
- aspectul-excoriaţiile liniare, paralele, echidistante sugerează
mecanismul de zgâriere cu mâna, iar placardele excoriate atestă
târârea.
Precizăm că este de un real folos descrierea riguroasă a direcţiei, profunzimii
şi vechimii excoriaţiei.
3.2 PLĂGILE
Sunt leziuni produse prin traumatisme mecanice, caracterizate printr-o
soluţie de continuitate a tegumentelor şi/sau mucoaselor.
Ele se pot clasifica astfel:
a) după agentul etiologic:
- plăgi produse prin corpuri dure: plăgi contuze cu toate varietăţile
lor;
- plăgi produse prin obiecte ascuţite: plăgi înţepate, plăgi înţepat-
tăiate, plăgi tăiate, plăgi despicate.
- plăgi produse prin proiectile: plăgi împuşcate.
b) după profunzime:
- plăgi superficiale-cele care nu depăşesc aponevroza;
- plăgi profunde - nepenetrante şi penetrante.
c) după evoluţie:
- plăgi cu evoluţie simplă,
- plăgi cu evoluţie complicată (prin infecţie).
 Evoluţia microscopică a plăgilor poate permite aprecierea timpului scurs de
la producerea lor (vechimea lor).
Precizăm că, în mod obligatoriu, unei plăgi i se descriu următoarele
elemente: localizare, direcţie, margini, buze, fund, unghiuri, dimensiuni.
3.2.1 PLAGA CONTUZĂ
Se produce prin lovire cu sau de un corp dur, cu suprafaţa plană sau
neregulată în regiunile în care sub tegument se găseşte ţesut dur, osos sau
cartilaginos.
Caracteristici:
- margini anfractuoase, infiltrate, echimozate, edemaţiate;
- fund anfractuos (profunzime mică); la nivelul fundului se pot găsi
corpi străini proveniţi din obiectul care a produs plaga (cioburi,
aşchii de lemn)
- uneori pot exista între marginile plăgii punţi de tegument cu aspect
relativ integru.
În funcţie de mecanismul de producere, agent traumatic şi localizare, plăgile
contuze pot prezenta mai multe varietăţi:
a. Plaga plesnită se produce atunci când un corp dur loveşte pielea, situată
imediat deasupra unui plan dur osos sau cartilaginos (craniu, genunchi, coate). Are
o formă liniară sau stelată, în funcţie de suprafaţa cu care agentul traumatic loveşte
tegumentul. Are următoarele caracteristici: margini relativ drepte, cu mici
anfractuozităţi, fin echimozate. Datorită acestor caracteristici ea poate fi
confundată cu plaga tăiată, dar o examinare atentă exclude această posibilitate.
b. Plaga scalpată este reprezentată în mod obişnuit de detaşarea parţială a
unor porţiuni a tegumentului. Se realizează prin tracţiunea tegumentelor.
c. Plaga muşcată este produsă fie de om fie de animale. Se caracterizează
uneori prin pierdere de substanţă, alteori prin reproducerea formei arcadei dentare.
Importanţa medico-legală rezultă din faptul că ele se produc atât în cadrul
relaţiilor ilicite dintre oameni, cât şi din diferite accidente de trafic rutier, căderi de
la înălţime, accidente de muncă. Toate plăgile contuze necesită tratament medical,
ele fiind considerate infectate încă de la început, iar timpul de vindecare este mai
lung deoarece acest tip de plăgi se vindecă prin înmugurire.
3.2.2 PLAGA ÎNŢEPATĂ
Se produce cu instrumente înţepătoare (ac, cui, andrea). Agentul înţepător,
după ce învinge rezistenţa ţesuturilor, le îndepărtează lateral, creându-şi drum în
profunzime. Gradul dislocării ţesuturilor este în funcţie de diametrul obiectului
înţepător, iar dilacerarea ţesuturilor intervine numai după depăşirea elasticităţii
tegumentelor.
Caracteristici:
 a. Orificiul de intrare sau plaga cutanată diferă în funcţie de diametrul
instrumentului înţepător. Instrumentele fine îndepărtează simplu fibrele cutanate şi
nu lasă adesea decât urme greu perceptibile, uneori o simplă excoriaţie
punctiformă. Instrumentele de calibru mai mare produc, depărtând fibrele cutanate,
plăgi în formă de fantă, cu margini simetrice, mai mult sau mai puţin apropiate,
luând câteodată forma de butonieră, cu unghiuri ascuţite, adică plăgi care nu
amintesc cu nimic forma instrumentelor cu care au fost produse:
- marginile plăgii nu sunt netede, ci uşor neregulate, deoarece
instrumentele au depărtat din calea lor unele fibre ale pielii, iar pe
altele le-au rupt.
- unghiurile plăgii cutanate există numai atunci când plaga ia o
formă eliptică, alungită, cu tendinţa de a-şi apropia marginile, nu
există când plaga a rămas cu cele două margini depărtate.
b. Canalul reprezintă drumul parcurs de instrumentul înţepător în organism.
El nu corespunde întotdeauna lungimii instrumentului, astfel:
- e mai mic în situaţia în care instrumentul nu pătrunde în întregime,
- e mai lung în situaţia în care sunt perforate numai ţesuturi moi
datorită compresiunii acestora în momentul înţepării. Această
situaţie se întâlneşte destul de frecvent în cazul plăgilor înţepate ale
peretelui abdominal anterior, când un instrument relativ scurt poate
determina lezarea unor organe profunde. Adâncimea şi direcţia
canalului sunt variabile în funcţie de diametrul instrumentului.
c. Orificiul de ieşire, atunci când există (plăgi transfixiante), poate da unele
indicaţii privitoare la forma instrumentului folosit, asupra direcţiei.
Gravitatea plăgilor înţepate este în funcţie de ţesuturile şi organele
interesate.
Complicaţiile cele mai frecvente sunt hemoragia şi infecţia.
3.2.3.PLAGA TĂIATĂ
Se realizează cu ajutorul unor instrumente tăietoare pure, cum ar fi lama,
briciul, ciobul de sticlă.
Caracteristici:
- margini netede, liniare, drepte, perfect regulate;
- buzele sunt net secţionate;
- depărtarea marginilor plăgii este variabilă, depinzând de direcţia secţiunii
ţesuturilor interesate, astfel: dacă secţionarea se face perpendicular pe fibrele
musculare buzele au depărtare maximă, dacă secţionarea este oblică depărtarea este
relativ mică, iar dacă secţionarea este paralelă cu fibrele depărtarea este minimă.
- fundul este în “V”;
- unghiurile sunt ascuţite. La unul sau la ambele unghiuri se poate observa
câte o excoriaţie liniară numită “codiţă”. În cazul în care codiţa este prezentă
numai la un unghi al plăgii sau este mai lungă la unul decât la celălalt, acest unghi
reprezintă sfârşitul plăgii. Astfel se poate stabili direcţia de secţionare.
Moartea prin plăgi tăiate se poate datora hemoragiei masive, emboliei
gazoase, etc. Se consideră că plaga tăiată se infectează mai greu decât celelalte
tipuri de plăgi din cauza hemoragiei care practic spală mecanic plaga, împiedicând
infectarea; suturarea în timp util determină vindecarea per primam în cele mai
multe situaţii.

3.2.4 PLAGA ÎNŢEPATĂ-TĂIATĂ

Se produce datorită instrumentelor înţepătoare-tăietoare, al căror prototip
este considerat cuţitul.
Se realizează în doi timpi. Agentul vulnerant, cu ajutorul vârfului ascuţit
realizează o plagă înţepată, apoi printr-o mişcare de translaţie lama tăioasă lărgeşte
liniar.
Aspectul leziunii depinde de caracteristicile agentului vulnerant.
Atunci când arma are un singur tăiş, plaga va avea un singur unghi ascuţit
(corespunzător margini tăietoare a lamei), iar la polul opus acestuia unghiul va fi
mai rotunjit (corespunzător marginii netăietoare a lamei).
Când lama are două tăişuri se produce o plagă în formă de butonieră, având
ambele unghiuri ascuţite.
În cazul unor arme cu 3 sau 4 tăişuri, plaga va avea aspect stelat în funcţie de
numărul lamelor. Trebuie ţinut cont de posibilitatea că poate să existe o singură
plagă la tegument şi mai multe canale în situaţia în care agresorul împlântă în corp
cuţitul şi apoi îi imprimă direcţii diferite, fără a-l scoate complet.
Caracteristicile plăgii înţepate-tăiate de la tegument sunt aceleaşi ca ale
plăgii tăiate, dar există o singură deosebire fundamentală în sensul că plaga înţepat-
tăiată prezintă canal, care reprezintă drumul parcurs de lama cuţitului în corpul
omenesc.
Gravitatea plăgii înţepate-tăiate este dată de profunzimea ei, organul intern
interesat, complicaţiile posibile şi posibilităţile reacţionale ale organismului.
3.2.5 PLAGA DESPICATĂ
Este realizată de instrumente grele, cu lamă mai mult sau mai puţin ascuţită,
de tipul topor, secure, bardă.
Are caractere atât de plagă tăiată cât şi de plagă contuză, în funcţie de gradul
de ascuţire al lamei. Lungimea plăgii corespunde în general cu cea a tăişului
instrumentului despicător.
Plaga despicată are o gravitate mai mare decât celelalte plăgi, putând exista
şi leziuni osoase, care pot fi de la simple fisuri până la secţionarea oaselor.
 Când craniul este lovit tangenţial, în unele situaţii se poate produce detaşarea
unei porţiuni din tăblia externă. Pe această suprafaţă se pot căuta şi observa unele
neregularităţi caracteristice lamei, ce pot conduce la identificarea ei.
Cele mai frecvente complicaţii apărute sunt: hemoragia, infecţia, embolia
grasă urmarea fracturilor, embolia gazoasă în situaţia interesării vaselor mari de la
baza gâtului. In mod obişnuit astfel de leziuni sunt produse prin heteroagresiune.

2 REACŢIA VITALĂ
Diagnosticul diferenţial între leziunile traumatice produse în timpul vieţii şi
cele produse postmortem reprezintă o problemă curentă şi fundamentală în practica
medico-legală.
Interpretarea eronată a acestor leziuni poate genera grave erori judiciare.
Cercetarea acestor leziuni a fost de-a lungul anilor obiectul a numeroase studii.
Denumirea adoptată pentru modificările posttraumatice produse în timpul vieţii
este cea de reacţie vitală.
Astfel în înţeles general, reacţia vitală reprezintă totalitatea modificărilor
locale şi generale ca apar în organismul viu ca răspuns la acţiunea unei traume de
orice natură.
Indiferent de natura agentului traumatic (mecanică, fizică, chimică,
biologică), modificările pe care acesta le induce în organismul viu se pot clasifica
în locale şi generale.
1 REACŢIA VITALĂ LOCALĂ
Prezenţa reacţiei vitale locale este cercetată cu atenţie de medicii legişti,
diversele sale manifestări fiind obiectul studiului încă de la începuturile medicinei
legale.
Principalele manifestări ale reacţiei vitale sunt:
1. Infiltratul hemoragic,
2. Coagularea,
3. Retracţia tisulară,
4. Inflamaţia,
5. Procesele distrofice şi necrotice,
6. Produşii de dezintegrare ai hemoglobinei,
7. Modificările enzimatice.

REACŢIA VITALĂ GENERALĂ

Sunt considerate ca reacţii vitale generale:
1. Aspiratul pulmonar
2. Embolia
3. Modificările circulatorii
4. Modificările neuro-endocrino-umorale şi metabolice
 1

CURS 3
TRAUMATISMELE CRANIO-CEREBRALE
Ele reprezintă de departe cele mai frecvente cauze de moarte violentă,
interesând atât clinicianul cât şi legistul prin efectele directe şi imediate dar mai
ales prin sechele.
Având în vedere particularităţile anatomice ale craniului, traumatismul
cranio-cerebral se constituie ca o entitate medico-legală de o importanţă deosebita
privind gravitatea, modul de producere şi consecinţele sale.
Este important să fie prezentate de la început principalele mecanisme care
acţionează în cadrul traumatismului cranio-cerebral:
- mecanismul de accelerare, se întâlneşte ori de câte ori capul în repaus este
lovit de un obiect în mişcare. În această situaţie există o concordanţă între leziunile
pielii, ale oaselor craniului, ale creierului şi regiunea capului unde a avut loc
impactul.
- mecanismul de decelerare, se întâlneşte atunci când capul în mişcare se
loveşte de un obiect sau de o suprafaţă stabilă. În astfel de cazuri se produc leziuni
directe în focarul de lovire principal, dar şi la polul opus prin contralovitură.
Precizăm că leziunile de contralovitură se produc întotdeauna când există diferenţă
de viteză în deplasarea creierului faţă de craniu.
- mecanismul de strivire se realizează prin comprimarea creierul între două
planuri de rezistenţă, producând leziuni complexe.
- mecanismul prin suflu de explozie, acţionează fie prin imprimarea unei
mişcări bruşte de flexie sau de extensie extremităţii cefalice, fie prin creşterea
presiunii din venele cerebrale.
- mecanismul de lezare directă se produce prin pătrunderea în craniu a
agentului traumatic sau prin eschile osoase.

Traumatismele cranio-cerebrale sunt închise şi deschise; iar după topografia

lor se pot deosebi: leziuni ale părţilor moi pericraniene, fracturile oaselor bolţii şi
bazei, leziuni ale meningelui, leziuni ale encefalului.
1 LEZIUNI ALE PĂRŢILOR MOI PERICRANIENE
Au caractere câteodată specifice, date atât de curburile craniului cât şi de
planul osos dur, încât permit uneori aprecierea mecanismelor de producere şi a
agenţilor traumatici.
Ele se pot clasifica în leziuni fără soluţie de continuitate şi leziuni cu soluţie
de continuitate.
1.1 LEZIUNI FĂRĂ SOLUŢIE DE CONTINUITATE:
 1. Echimoza
Se observă mai rar datorită caracteristicilor de vascularizaţie ale
epicraniului, dar şi datorită prezenţei părului, care fac dificilă o examinare atentă.
Câteodată forma echimozelor poate orienta în aprecierea suprafeţei agentului
traumatic. La cadavru infiltratele hemoragice se reliefează uşor după decolarea
tegumentelor de pe oasele bolţii craniene.
2. Hematomul
Apare ca o tumefacţie regională, de diferite dimensiuni, fluctuentă. Se
dezvoltă prin acumularea sângelui oprit mai mult sau mai puţin de ţesutul
conjunctiv epicranian, dar şi de planul osos sublezional. Tendinţa obişnuită a
acestor hematoame este de resorbţie relativ rapidă. 3

1.2 LEZIUNI CU SOLUŢIE DE CONTINUITATE

1. Excoriaţia
În practică se întâlnesc relativ rar; producându-se de obicei prin loviri
tangenţiale cu corpuri dure, cu muchii sau cu denivelări.
2. Plăgile
Reprezintă consecinţa unui traumatism de intensitate crescută. Se pot întâlni
toate varietăţile de plăgi.
O atenţie specială merită plăgile contuze, a căror formă şi localizare depinde
în mod direct de mecanismul de producere dar şi de forma agentului traumatic.
Astfel plăgile stelate apar în general în cazul în care agentul traumatic are o
suprafaţă de impact destul de mare (cel puţin de 4/4 cm. ). O plagă în formă de “V”
poate fi produsă de muchia toporului dacă unghiul de incidenţă este diferit de
90.
În general plăgile contuze ale pielii capului au marginile apropiate.
Plăgile contuze produse de corpuri dure, alungite, dar care au muchii drepte
sunt de regulă liniare cu unghiuri ascuţite şi margini drepte, fin anfractuaose.
Examinate minuţios se observă marginile lor excoriate, fin echimozate, fundul
puternic infiltrat hemoragic, iar între margini, către fund, punţi de ţesut elastic, care
le ţin alăturate.
Concluzionând putem spune că particularităţile morfologice ale plăgilor
contuze depind de forma agentului vulnerant.
Plăgile înţepate şi înţepat-tăiate au caracterele generale ale oricăror plăgi din
această categorie.
Plăgile tăiate se limitează în general la piele, având caracterele descrise la
capitolul traumatologie generală. O situaţie aparte este atunci când arma loveşte
tegumentele sub un unghi ascuţit, ce duce la alunecarea ei pe planul osos generând
plăgi semicirculare cu detaşări întinse, parţiale sau totale ale tegumentului. 4
 Plăgile despicate, în majoritate penetrante, au marginile depărtate,
contuzionate, excoriate. Aşa cum am arătat, localizarea leziunilor traumatice
pericraniene poate conduce adesea la mecanismul de producere: în cădere leziunile
sunt situate pe părţile proeminente dar pe un singur plan; în lovirile active sunt
plasate aproape de vertex sau chiar în acest punct.
2 FRACTURILE OASELOR BOLŢII ŞI BAZEI CRANIULUI
Modul general de producere al fracturilor oaselor craniene respectă în
general legile fizice de compunere şi descompunere a forţelor ce acţionează asupra
unui corp sferic.
Ţinând seama de imperfecţiunea arhitecturală neuniformă a craniului, de
elasticitatea variabilă a oaselor, care conduc la sporirea sau atenuarea forţei
traumatizante, rezultă complexitatea factorilor care generează şi condiţionează
morfologia şi întinderea fracturilor la acest nivel.
Clasificarea fracturilor craniene este destul de diversă. Redăm următoarea
clasificare a fracturilor craniene:
a) Fracturile de boltă craniană
Directe:
- liniare,
- cominutive,
- speciale.

Indirecte:
- sunt foarte rare. 5

b) Fracturile de bază craniană

Directe
- imediate, realizate atunci când agentul traumatic acţionează direct
asupra bazei craniului,
- mediate prin transmisie osoasă.

Indirecte - iradiate de la boltă.

2.1 FRACTURILE DE BOLTĂ CRANIANĂ
Se consideră că în anumite condiţii, oasele craniului suportă o deformare cu
raza de până la 1 cm., fără să se fractureze. Apariţia fracturii se face când
elasticitatea este depăşită. În acest caz osul se fisurează, rezultând fracturi liniare
ce iradiază de la punctul de aplicare al forţei, ca spiţele pornite din centrul unei roţi
sau meridionale, de la un pol la altul.
Dacă segmentul de sferă, reprezentat de regiunea craniană lovită, are curbura
mai accentuată, este aplatizat prin aplicarea forţei, zona se lărgeşte, iar osul se
fracturează pe un traiect circular, dispus în jurul punctului de impact, apărând
fracturile ecuatoriale.
În regiunile craniului cu curbură mică, puţin evidentă (frontală, temporală)
se produc fracturi liniare, meridionale. Întinderea şi aspectul fracturilor directe sunt
în raport necondiţionat cu gradul de curbură a oaselor bolţii craniului şi cu forţa de
lovire.
Cercetările diverşilor autori au stabilit următoarele reguli:
o dacă suprafaţa agentului traumatic, care ia contact cu craniul este mai
mică de 4 cm2 se produce o fractură care reproduce forma suprafeţei agentului
traumatic. Este mecanismul “ de ştanţare”, care păstrează dimensiunile agentului
traumatic care a produs acest tip de fractură.
o dacă suprafaţa agentului traumatic este mai mare de 4 cm2 fără să
depăşească 16 cm2 , fractura nu mai păstrează forma agentului vulnerant, ea având
caracterul de fractură înfundată, frecvent multieschiloasă.
o dacă suprafaţa agentului traumatic este mai mare de 16 cm2 , se
produc fracturi liniare, ceea ce exclude posibilitatea identificării agentului
traumatic.

Trebuie menţionat faptul că fracturile meridionale, însoţite sau nu de cele

ecuatoriale, pot iradia din focarul traumatic în funcţie de regiunea interesată,
caracteristica osului şi intensitatea traumatismului. Ca reguli generale putem spune
că iradierea fracturilor de la boltă la bază se face pe drumul cel mai scurt, ocolind
în general stâlpii de rezistenţă ai craniului, iar direcţia de iradiere este aproximativ
paralelă cu direcţia de lovire a agentului traumatic. În lovirile sub un unghi ascuţit
pot lua naştere “fracturi în terasă” a căror direcţie indică înclinarea obiectului faţă
de craniu. Lovirile paralele cu suprafaţa craniului (în special cele cu obiecte
despicătoare) produc desprinderi ale tăbliei externe, cu denudarea zonei spongioase
a osului.
2.2 FRACTURILE DE BAZĂ CRANIANĂ
Fracturile directe imediate sunt generate de agenţi traumatici care acţionează
direct asupra oaselor bazei (împuşcarea în gură, înţeparea prin cavităţile nazale sau
lovituri puternice la nivelul regiunii occipitale).
Fracturile directe mediate se produc când energia cinetică a agentului
traumatic se transmite la bază prin medierea mandibulei sau a coloanei vertebrale.
Prin precipitare pe calcaneu şi/sau ischioane, fără cedarea segmentului lombar al
coloanei vertebrale, forţa de acţiune se transmite până la capătul cranial al acesteia,
care pătrunde în cavitatea craniană printr-o fractură ecuatorială în jurul orificiului
occipital. Obişnuit acest gen de fractură se numeşte fractură de bază de craniu prin
“telescopare”. 7
 Cel mai frecvent la baza craniului apar fracturile de tip indirect, rezultând
prin iradierea celor de la boltă.
Un aspect important de sesizat este acela al fracturilor produse când craniul
este supus unor presiuni bipolare, fractura luând aspectul unui meridian complet,
care uneşte cele două puncte opuse de presiune. Fractura are un caracter simetric
cu dehiscenţa maximă în regiunea ei mijlocie, diminuându-se către extremităţi
(punctele de aplicare ale forţelor).
Din punct de vedere medico-legal este foarte important aspectul fracturilor,
care permite stabilirea succesiunii loviturilor; în sensul că liniile de fractură într-o
primă lovire nu pot fi depăşite de fracturile celei de-a doua lovituri.În situaţia
loviturilor multiple, repetate, cu un număr mare de focare lezionale, se produc
eschile multiple prin iradierea în diverse direcţii a liniilor de fractură, încât
succesiunea loviturilor nu mai poate fi precizată. Aplatizarea traumatică a craniului
cu fracturi multieschiloase la palparea prin intermediul părţilor moi, dă impresia
palpării unui “sac de nuci”.
3 LEZIUNI TRAUMATICE ALE MENINGELUI
3.1 HEMATOMUL EXTRADURAL (EPIDURAL)
Reprezintă o colecţie de sânge situată între faţa internă a oaselor craniului şi
faţa externă a durei mater. Hematomul extradural este localizat mai frecvent în
regiunea temporo - parietală (spaţiul decolabil Gerard-Marchand), dar nu se
formează la baza craniului, deoarece acolo dura mater este foarte aderentă de os şi
practic nedecolabilă.
Sursa de constituire a hematomului este reprezentată de ramurile arterei
meningee medii, rupte prin intersectarea lor cu traiectul de fractură al oaselor
bolţii. Originea lui mai poate fi şi în unele vene diploice, emisare sau sinusuri
venoase durale. 8

Din punct de vedere etiologic el este exclusiv traumatic, putând fi însoţit sau
nu de fracturi craniene.
Se apreciază că la o cantitate de circa 100-200 ml. sânge acumulat
hematomul devine mortal.
Hematomul extradural este localizat de obicei la nivelul focarului principal
de fractură în cadrul mecanismului de acceleraţie, iar în deceleraţii este situat mai
frecvent de partea opusă impactului.
3.2 HEMATOMUL SUBDURAL
Se formează între faţa internă a durei mater şi faţa externă a leptomeningelui
prin ruperea venelor corticomeningee (bridge veins). Nemaiîntâlnind rezistenţa
opusă de dura mater, ca în cazul hematomului extradural, el se va acumula sub
forma unei lame sanguine în acest spaţiu, deci va fi mai subţire ca grosime decât
hematomul extradural.
 Localizarea hematomului eminamente la bază, în lipsa altor elemente
traumatice, constituie o probă a originii sale patologice.
În cele mai multe cazuri fiind localizat unilateral, se întinde pe tot emisferul,
dar nu depăşeşte linia mediană.
3.3 HEMORAGIA LEPTOMENINGEE (SUBARAHNOIDIANĂ)
Este un revărsat sanguin în spaţiile leptomeningelui, putând avea etiologie
traumatică sau netraumatică. Originea hemoragiei se găseşte în venele corticale ce
drenează în sinusul dural, vasele corticale superficiale, cisternele subarahnoidiene.
Hemoragiile leptomeningee netraumatice apar de regulă pe un teren
modificat patologic anterior: anevrisme, hemangioame, leziuni de tip congenital.
Pentru a defini ca netraumatică o astfel de leziune, trebuie să nu existe semne sau
leziuni la tegument sau la oasele craniene.Hemoragiile leptomeningee traumatice
apar frecvent la locul de impact sau în jurul acestuia, dar se pot forma şi la polul
opus (contralovitură).
4 LEZIUNILE ENCEFALULUI
4.1 COMOŢIA CEREBRALĂ
Constă într-o pierdere bruscă, de durată variabilă a cunoştinţei, fiind
reversibilă. Nu are substrat morfologic. Prezenţa unor modificări morfopatologice
a fost mult discutată.
În mod obişnuit comoţia cerebrală apare iniţial în majoritatea traumatismelor
craniocerebrale, simptomatologia ei dispare în 2-3 zile, fără modificări evidente
morfopatologice.
4.2 CONTUZIA CEREBRALĂ
Este principala leziune morfologică posttraumatică a creierului, care are
etiologie exclusiv traumatică. Contuzia cerebrală apare în orice mecanism
traumatic, localizarea sa putând fi, în funcţie de modul de producere şi agentul
traumatic, corticală, subcorticală sau cortico-subcorticală.
Localizarea se face la locul de impact, la polul opus sau difuz, dar asocierea
acestor posibilităţi nu este exclusă.
Contuzia cerebrală- în funcţie de gravitate- poate fi împărţită în 3 grade:
a) contuzia cerebrală minoră (care uneori se suprapune sau se confundă cu
comoţia cerebrală), în care L.C.R. poate fi sanguinolent, iar semnele neurologice
obiective pot lipsi, compensarea funcţională fiind totală;
b) contuzia cerebrală medie, în care se observă stări subcomatoase sau
comatoase de scurtă durată cu modificări obiective neurologice şi rareori cu
constituirea de sechele;
 c) contuzia cerebrală gravă, cu comă profundă, care de obicei duce la moarte
în mod direct, iar în caz de supravieţuire determină constituirea de sechele
neurologice importante, în funcţie de localizarea ei.

4.3 DILACERAREA CEREBRALĂ

Reprezintă o distrugere a substanţei cerebrale consecutivă unui traumatism
de intensitate mare.
Dilacerarea cerebrală este consecinţa unei acţiuni mecanice directe, ea
apărând în cazul fracturilor cu înfundare, eschiloase produse cu obiecte tăietoare-
despicătoare sau prin pătrunderea în craniu a agentului traumatic.
Ea este o leziune foarte gravă, de cele mai multe ori mortală.
4.4 HEMATOMUL INTRACEREBRAL
Este o colecţie de sânge bine delimitată în substanţa albă cu debut brusc şi
evoluând ca un proces expansiv intracranian.
Din punct de vedere etiologic poate fi traumatic sau netraumatic.
Hematomul intracerebral posttraumatic are următoarele caracteristici:
- este localizat mai către scoarţa cerebrală;
- poate fi însoţit de hematoame mai mici, satelite sau zone de contuzie;
- este însoţit de leziuni traumatice la meninge, oasele craniului şi/sau
părţi moi pericraniene.

Hematomul intracerebral netraumatic are următoarele caracteristici:

- este localizat profund la nivelul nucleilor de la baza creierului;
- este unic;
- nu este însoţit de leziuni traumatice osoase sau la nivelul părţilor moi
pericraniene.

TRAUMATISMELE GÂTULUI
Prezintă o gravitate deosebită datorită multiplelor formaţiuni anatomice
importante existente la acest nivel. Ele sunt urmarea agresiunilor, accidentelor dar
şi al autoprovocărilor.
În mod obişnuit se clasifică în traumatisme închise şi traumatisme deschise.
a) Traumatisme închise

Datorită existenţei glomusului carotidian, a laringelui, formaţiuni puternic

reflexogene, un traumatism minor la acest nivel poate induce moartea reflexă.
Lovirile de intensitate mare pot provoca leziuni ale muşchilor laringelui,
traheei, nervilor şi vaselor regiunii. Destul de frecvente sunt leziunile laringelui
care pot fi însoţite de fracturi de cartilagii, mai ales la bătrâni la care cartilagiile
sunt osificate.
 Deosebit de grave pot fi hemoragiile posttraumatice ale mucoasei laringiene
deoarece pot produce obstruarea laringelui.
Gravitatea traumatismelor la nivelul tiroidei este direct proporţională cu
starea morfofuncţională a glandei. O tiroidă chistică sau hipertrofică se rupe mult
mai uşor.
Leziunile prin compresia gâtului (sindromul asfixic ) vor fi descrise la
capitolul de asfixii mecanice. 12

b) Traumatisme deschise

Sunt de obicei urmarea acţiunii agenţilor traumatici mecanici cu vârfuri şi

lame ascuţite. Gravitatea lor este mult mai mare prin posibilitatea crescută de a
interesa vasele de sânge arteriale şi venoase.
În privinţa plexurilor nervoase amintim că pot fi lezate filete nervoase sau
chiar plexul cervical, brahial, nervul vag, etc.
Traumatismele laringelui şi traheei urmate de sângerări mari pot conduce la
asfixie prin aspirat sanguin.
În sinucideri plaga este orientată în mod obişnuit de la stângasus la dreapta
jos (pentru dreptaci), fiind însoţită de incizii mici şi superficiale, numite leziuni de
tatonare sau de ezitare. 13

TRAUMATISMELE COLOANEI VERTEBRALE

Se întâlnesc în cadrul accidentelor de trafic rutier, accidentelor de muncă,
căderilor, precipitărilor. După mecanismul de producere leziunile traumatice
vertebromedulare pot fi directe sau indirecte.
Leziunile directe se pot produce prin lovire şi comprimare, prin plăgi
penetrante, cu arme despicătoare sau proiectile.
Leziunile indirecte se pot produce prin tasare, hiperflexie, hiperextensie,
flexie laterală, rotaţie.
În cadrul traumatismelor severe survenite în accidente rutiere sau în
precipitări se pot produce fracturi vertebrale, cel mai comun mecanism fiind prin
acţiune verticală asupra coloanei. O altă posibilitate survine când coloana este
parţial fixată, iar forţele acţionează din direcţie anterioară.
Leziunile neurologice variază de la absenţa lor, până la paralizie completă.
Simptomatologia leziunilor medulare este specifică nivelului la care s-a produs
leziunea (tetraplegii, paraplegii, tulburări sfincteriene).
Gravitatea leziunilor neurologice variază în funcţie de mărimea forţei care
este dezvoltată în timpul traumatismului şi de gradul de afectare al măduvei
spinale.
 Tipurile de leziuni vertebrale sunt grupate în trei mari categorii: tipul A de
leziuni afectează coloana anterioară, iar tipurile B şi C se referă atât la coloana
anterioară cât şi cea posterioară.
Hematoamele intrarahidiene posttraumatice pot duce fie la sindrom de
comprimare medulară fie la dilacerări medulare. Traumatismele la nivelul regiunii
cervicale a coloanei vertebrale au un potenţial tanatogenerator deosebit de ridicat.
Amintim că luxaţiile şi fracturile la acest nivel pot provoca edem ascendent cu
moarte rapidă.Se apreciază că fracturile coloanei vertebrale evoluează în proporţie
de aproximativ 50% cu sechele medulare. 14

TRAUMATISMELE TORACICE
Datorită conţinutului în organe vitale al toracelui, traumatismele la acest
nivel pot produce deseori moartea.
Leziunile pot interesa fie peretele cavităţii toracice fie organele interne. De
obicei se constată concomitenţa celor două tipuri de leziuni.
a) Leziunile peretelui pot fi localizate la stern, coaste, muşchi, vase, nervi.
Fracturile costale şi de stern se pot produce de obicei la locul de impact dar şi în
mod indirect prin comprimare antero-posterioară, caz în care se fracturează arcul
costal lateral (cu condiţia ca această comprimare să se facă lent). În agresiunea
brutală fractura se face pe linii multiple, atât pe arcul costal anterior cât şi pe cel
posterior. Capetele coastelor fracturate pot produce leziuni ale organelor interne.
b) Leziunile organelor interne: pot fi interesate pleura, plămânii, cordul sau
vasele mari, cu producerea hemotoraxului şi pneumotoraxului.

Hemotoraxul şi/sau pneumotoraxul bilateral este de obicei mortal.

În traumatismele toracice cordul se poate rupe prin lovire directă
(miocardoscleroză, infarct cicatrizat), dar de regulă prin precipitare. Loviturile
foarte puternice în zona precordială pot opri inima.
Astfel în funcţie de partea pe care cad, indivizii pot prezenta: rupturi de aortă
suprasigmoidian, rupturi de pulmonară, rupturi de atriu drept şi perete posterior al
ventriculului drept (cădere pe spate), rupturi de atriu stâng şi atriu drept (cădere
laterală dreapta), rupturi de aortă şi atriu stâng (cădere laterală pe stânga). 15

TRAUMATISMELE ABDOMINALE ŞI PELVINE

Se clasifică în traumatisme închise şi traumatisme deschise.
Prin traumatisme închise se înţeleg leziunile localizate strict la peretele
abdominal, făcând imposibilă comunicarea cavităţii peritoneale cu exteriorul.
Plăgile care interesează cavitatea peritoneală sunt perforante, atunci când
interesează un organ cavitar şi transfixiante, atunci când organul interesat este
străbătut în întregime de agentul traumatic.
 Traumatismele contuzive pot provoca leziuni ale organelor parenchimatoase
(rupturi) sau chiar moartea prin inhibiţie reflexă (lovituri la nivelul plexului solar).
Ficatul este afectat atât în traumatismele închise cât şi în traumatismele
deschise, gravitatea fiind cu mult mai mare atunci când există leziuni distrofice la
acest nivel.
Splina este interesată în traumatismele toraco - abdominale cu impact în
partea stângă, ducând la moarte prin hemoragie internă şi foarte des prin ruptură în
doi timpi.
Rinichii pot fi lezaţi în caz de compresiune antero-posterioară foarte mare,
dar mai ales în traumatismele contuzive lombare sau în cădere şi lovire lombară.
Pancreasul, datorită poziţiei sale anatomice, prezintă mai rar leziuni
traumatice, exceptând situaţia când este interesat direct de un obiect înţepător-
tăietor, proiectil, etc.
Leziunile traumatice ale stomacului apar în special când acesta este plin şi
pot fi produse de agenţi traumatici cu vârfuri şi lame ascuţite, proiectile, corpuri
dure.
Intestinul subţire poate fi lezat prin strivirea lui de coloana vertebrală sau
prin ruperea mezenterului. 16

Hematomul retroperitoneal este una din complicaţiile apărute în cadrul

traumatismelor abdominale.
Traumatismele vezicii urinare pot fi închise sau deschise, cel mai frecvent
leziunile fiind consecinţa fracturilor oaselor bazinului. Dacă nu se intervine
chirurgical imediat poate să apară necroza ţesuturilor şi infecţie cu şoc traumatic,
hemoragic şi septic.
La bărbat traumatismele uretrei sunt relativ mai frecvente decât la femeie,
unde traumatismele uterine şi vaginale prezintă particularităţi legate de
circumstanţele de producere.
TRAUMATISMELE MEMBRELOR
Pot interesa părţile moi (tegument, muşchi), oasele (fracturi, luxaţii), vasele
şi nervii.
Pot fi deosebit de grave atunci când interesează vasele sanguine mari sau
când duc la şoc traumatic, a cărui apariţie presupune existenţa a numeroase focare
de fractură.
Reamintim posibilitatea crescută de apariţie a emboliilor grase şi tisulare din
focarele de fractură.
 CURS 4
ACCIDENTELE DE TRAFIC RUTIER
Termenul de ’’accident de circulaţie’’ desemnează orice accident produs de
un vehicul pe căile publice de transport. Accidentul de trafic rutier este cea mai
frecventă cauză de moarte violentă a ultimilor ani. În geneza accidentului sunt
implicaţi trei factori importanţi: omul ca participant la trafic, vehiculul şi drumul,
iar ca factori favorizanţi, mediul (rural sau urban), sezonul, ziua din săptămână,
condiţiile meteorologice.
Studiile efectuate până în prezent au evidenţiat rolul covârşitor al factorului
uman în producerea accidentelor rutiere, fie în calitate de conducător auto, fie în
postura de pieton.
În condiţiile deplasării, automobilul modifică comportamentul
conducătorului auto, creând o stare psihologică cvasispecifică, ce merge deseori
până la nivelul unor riscuri conştient asumate, ca imprudenţa, ignoranţa, neglijenţa,
care combinate cu abateri grave (viteză excesivă, depăşiri incorecte), vor culmina
cu accidentul.
Stările de inaptitudine psihică pot fi generate de: creşterea vitezei ce
depăşeşte posibilitatea de reacţie promptă; hiporeactivitatea datorată somnolenţei
sau oboselii; administrarea de tranchilizante sau alte tratamente cu efect asupra
sistemul nervos central; influenţa alcoolului, nicotinei şi cofeinei; starea de
sănătate, alimentaţia, starea fiziologică etc.
Al doilea factor determinant în producerea accidentelor de trafic este
vehiculul. 2

Putem clasifica vehiculele în trei mari clase:

1. Autovehicule cu roţi de cauciuc:
- motociclete, motorete, scutere etc;
- autovehicule de mărime mijlocie: autoturisme, autofurgonete;
- autovehicule mari: cu motor proeminent (camioane), cu motor interior
(autobuze)
2. Autovehicule cu roţi metalice:
– tren;
– tramvai;
– metrou
3. Vehicule fără motor:
– căruţ;
– biciclete, etc.
 Cele mai frecvente tipuri de accidente sunt: auto-pietoni, auto-moto, auto-
auto.
Principalele cauze legate de vehicul în producerea accidentelor sunt
defecţiunile tehnice la sistemele de frânare, de direcţie, de iluminat etc.
Cel de-al treilea factor determinant în producerea accidentelor rutiere este
drumul. Amenajarea şi adaptarea drumului la condiţiile de trafic din ce în ce mai
intense dar şi la sporirea vitezei de circulaţie, constituie o acţiune de o importanţă
imensă, mai ales în prevenirea accidentelor, putând spune că acestei acţiuni nu i se
poate întrezări un sfârşit apropiat. Statisticile au demonstrat că cele mai multe
accidente cu leziuni grave au loc la intersecţiile de drumuri. În mod obişnuit, cu cât
numărul ramurilor intersecţiei este mai mare, creşte şi numărul accidentelor.
Important este şi iluminatul drumurilor, precum şi calităţile antiderapante ale
pavajelor în cadrul eforturilor de prevenire a accidentelor. 3

1 MECANISME DE PRODUCERE A LEZIUNILOR

În cazul accidentelor de trafic rutier, leziunile se pot întâlni atât la ocupanţii
locurilor din autovehicul cât şi la pietoni.
La pasageri, polimorfismul leziunilor din accidentele de circulaţie se
datorează în ultimă instanţă lovirii sau şocului determinat de ciocnire (impact),
opririlor bruşte (deceleraţie), proiectării organismului aflat în viteză (acceleraţie).
Fenomenul este analog cu căderea unui corp de la înălţime, viteza de cădere
crescând în raport cu distanţa. Într-o coliziune, viteza vehiculului are importanţă
mai mare decât masa, deoarece energia cinetică este direct proporţională cu masa şi
cu pătratul vitezei. În momentul ciocnirii, energia cinetică a vehiculului este
absorbită de obstacol şi de caroserie, iar de distanţa dintre locul de ciocnire şi cel
de oprire depinde durata şocului. Cu cât această distanţă este mai scurtă, cu atât
şocul este mai brusc.
Mecanismele de vătămare la pietoni depind de viteza vehiculului şi de
unghiul în care aceştia sunt loviţi, fiind posibile mecanisme simple de lovire,
călcare, comprimare, târâre sau complexe (asociate) : lovire - proiectare, lovire –
proiectare - călcare etc.
2 ASPECTELE LEZIUNILOR LA OCUPANŢI
Ca urmare a decelerării prin frânare sau oprire bruscă a vehiculului, călătorii
pot fi proiectaţi de pe scaunele lor, lovindu-se de pereţii interiori ai vehiculului. În
cazuri mai grave, prin deschiderea portierelor, ei pot fi ejectaţi afară din vehicul,
lovindu-se de diferite obstacole. Se realizează astfel o succesiune de impacte:
primare, secundare, terţiare. 4

Ocupanţii unui autovehicul, în mod obişnuit, pot fi supuşi la două

mecanisme lezionale:
 - Prin şoc direct ( proiectare sau ejectare) cu suprafaţă mare de impact. În
acest mecanism părţile moi se comportă diferit în raport cu regiunea topografică,
astfel la coapse, gambe, genunchi părţile moi sunt mai afectate decât scheletul şi
invers la umăr şi antebraţe părţile osoase sunt mai grav lezate decât părţile moi.
- Prin forţele cinetice şi vibratorii create apare mecanismul lezional specific
traumatologiei rutiere ca urmare a acceleraţiei şi deceleraţiei bruşte, care modifică
greutatea dinamică a organelor şi poziţia lor anatomică.

3 ASPECTELE LEZIUNILOR LA PIETONI

La pietoni, leziunile se pot produce prin mecanisme simple (lovire, călcare,
comprimare, târâre), asociate sau complexe (lovire - proiectare, lovire- proiectare –
călcare - târâre etc.)
3.1 MECANISMELE SIMPLE
a) Leziunile de lovire sau de impact direct (locul unde autovehiculul ia
contact în primul moment cu corpul victimei) depind de partea cu care
autovehiculul loveşte şi sunt reprezentate de echimoze, excoriaţii, hematoame,
fracturi, plăgi contuze. Nivelul la care se află aceste leziuni corporale corespunde
părţii cu care a lovit vehiculul (de exemplu leziuni la nivelul gambei, produse prin
lovire cu bara din faţă, la coapse şi bazin cu capota ).
b)Leziunile de proiectare sunt polimorfe, de obicei grave, dar de cele mai
multe ori mortale, interesând constant craniul. Aceste leziuni se găsesc pe partea
opusă celor de lovire, fiind localizate pe un singur plan al corpului şi pe o suprafaţă
mare.
Proiectarea se poate face pe caldarâm, pe poduri, grilaje de fier, stâlpi, pomi
sau alte vehicule. Dacă proiectarea se face pe pământ moale sau pe zăpadă,
leziunile sunt slab imprimate sau pot lipsi.
Important este faptul că foarte rar leziunile din proiectare se găsesc pe
acelaşi plan, mai ales în situaţiile când victima se rostogoleşte sau este agăţată de
autovehicul.
c) Leziunile de călcare se întâlnesc mai rar prin mecanism simplu, de sine
stătător, de cele mai multe ori ele sunt asociate cu lovirea şi proiectarea.
În raport cu greutatea autovehiculului apar leziuni grave, care în mod
constant duc la moarte.
Călcarea este rezultatul compresiunii dintre roată şi caldarâm sau şine. Prin
termenul de compresiune înţelegem comprimarea victimei între un autovehicul şi
un plan dur sau între două autovehicule.
d) Leziunile de agăţare şi târâre - apar sub formă de excoriaţii în placard ce
pot imita arsurile sau cu numeroase dungi de detaşare a tegumentului, indicând
direcţia de mers a autovehiculului. Uneori se produc delabrări ale pielii şi părţilor
moi pe suprafeţe mari.
 3.2 MECANISMELE ASOCIATE
a) Lovirea şi căderea - se întâlnesc în cazul vehiculelor cu viteză redusă,
fiind exprimate prin leziuni mai puţin întinse şi în general pe părţile proeminente.
Se constată două focare lezionale: unul la nivelul unde loveşte vehiculul şi altul în
zona în care victima ia contact cu planul de susţinere. Leziunile de lovire apar sub
formă de echimoze, hematoame, rupturi musculare, fracturi, iar cele de cădere ca
plăgi contuze, excoriaţii, fracturi. 6

b) Lovirea - proiectarea - este de departe cel mai frecvent mecanism în

producerea leziunilor, mai ales la vehicule care au o viteză mai mare de 40-50
km/h, când după lovire victima este aruncată câţiva metri.
Dacă locul de lovire este situat sub centrul de greutate al victimei, leziunile
de proiectare vor apărea pe acelaşi plan cu cele de lovire.
În mod obişnuit acest mecanism implică leziuni pe două planuri ale corpului
victimei. Leziunile produse sunt grave, fiind însoţite de traumatism cranio-
cerebral, precum şi de leziuni ale organelor interne.
3.3 MECANISME COMPLEXE
a) Lovirea - bascularea – proiectarea - se întâlneşte la viteze sub 40 km/h.
În rulare, vehiculul loveşte victima (primul focar de lovire), o aruncă pe capotă (al
doilea focar) şi apoi, după basculare, o proiectează pe planul de rulare (al treilea
focar de leziuni).
În acest mecanism se găseşte imprimat pe capotă conturul craniului sau al
altei regiuni corporale, cu care victima este aruncată pe maşină.
b) Lovirea – căderea - călcarea, lovirea – căderea - târârea - sunt
mecanisme complexe mai frecvente decât cele simple şi se caracterizată prin
multipolaritatea leziunilor, prin imposibilitatea individualizării fiecărei leziuni în
parte în raport cu mecanismul de producere, precum şi prin prezenţa obligatorie a
leziunilor osoase plurifocale.
În situaţiile în care se asociază rostogolirea, se observă leziuni pe toată
suprafaţa corpului.
Diagnosticul leziunilor prin accidente de trafic rutier se bazează pe
morfologia si localizarea leziunilor, gravitatea leziunilor, precum şi pe caracterul
vital al acestora. Dintre cele mai frecvente cauze medicale de moarte în accidentele
rutiere, traumatismul cranio-cerebral apare în proporţie de 50-60%, urmată de o
alta la fel de frecventă şi anume hemoragia internă şi externă. 7

4 PROBLEMELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE

Se impune cercetarea tuturor cauzelor ce ar putea explica un accident de
trafic în vederea cuantificării exacte a factorilor implicaţi. Prin urmare, se face
examenul la faţa locului, examenul hainelor, examenul victimei prin autopsia
medico-legală.
O notă aparte în metodologia expertizei o constituie posibilitatea călcării
victimei prin trecerea mai multor vehicule peste corpul ei (în condiţii de întuneric,
vizibilitate redusă etc.), punându-se problema dacă victima mai era în viaţă la
călcarea ulterioară.
O cauză mai rar întâlnită în producerea accidentelor rutiere o constituie
moartea subită a conducătorului la volan (moartea prin infarct de miocard,
hemoragie cerebrală ) sau moartea prin intoxicaţie cu oxid de carbon în vehicule
defecte sau garaje. Foarte rar în accidente se poate produce asfixia călătorilor şi
înecarea lor, în accidentele în care autovehiculul cade în ape mai mari. Totodată,
nu este exclusă moartea pietonilor în faţa autovehiculului.
Sinuciderea prin autovehicul trebuie suspectată ori de câte ori condiţiile de
mediu, starea tehnică a autovehiculului nu motivează accidentul; lipsa urmelor de
frânare cât şi cunoaşterea antecedentelor medico-psihiatrice ale conducătorului pot
confirma această suspiciune.
Este necesară determinarea alcoolului în sângele (alcoolemia) şi urina
(alcooluria) atât a victimei cât şi a conducătorului vehiculului ce a produs
accidentul. În plus, la conducătorul auto se face un examen clinic pentru decelarea
eventualei stări de intoxicaţie alcoolică, care modifică reflexele şi alungeşte timpul
de reacţie. 8

5 ASPECTE PARTICULARE ALE ACCIDENTELOR DE TRAFIC

RUTIER
În acest capitol pot fi cuprinse accidentele prin vehicule cu roţi metalice
(tren, tramvai, metrou) şi cele prin vehicule din agricultură (în special tractoare).
Tractorul este cel care produce o serie de accidente, datorate în parte
particularităţilor sale constructive, frecvent prin răsturnare. În funcţie de locul unde
se produce răsturnarea întâlnim înecări, asfixii prin aspirat de mâl, praf, nisip etc,
dar şi comprimarea corpului sau a altor segmente de corp.
ACCIDENTELE DE TRAFIC FEROVIAR
Din punct de vedere juridic, moartea prin accident de trafic feroviar poate fi:
sinucidere, omucidere, accident, accident de muncă, disimularea unei omucideri
prin aşezarea cadavrului pe calea ferată, dar se pot întâlni aspecte de cădere
accidentală din tren, electrocuţii accidentale la persoane ce călătoresc pe
acoperişurile trenurilor electrice.
Accidentul de trafic feroviar este cel mai adesea solitar, iar la anumite
intervale de timp se pot produce catastrofe feroviare: ciocniri, deraieri, desprinderi
de vagoane, situaţii în care este antrenat un număr mai mare de victime.
 Mai rar pot fi surprinse de tren autovehicule la traversarea căilor ferate fără
barieră, atunci când conducătorul nu se asigură înaintea trecerii.
Prin particularităţile sale, trenul produce cel mai adesea accidente mortale.
Datorită roţilor metalice şi greutăţii garniturii respective, călcările sunt urmate de
secţionarea corpului; uneori fragmentele de corp rămân legate între ele prin punţi
de piele care pot rezista călcării. După un asemenea accident, la locul faptei rămân
foarte puţine pete de sânge, ceea ce creează suspiciuni dacă nu cumva ne aflăm în
faţa unei disimulări (cadavre puse pe linie). Trebuie avut în vedere că secţionarea
spontană a corpului nu duce totdeauna la hemoragii mari, deoarece circulaţia se
opreşte spontan (cordul), iar vasele intră într-o contracţie spastică, caracterul vital
infiltrativ al leziunilor din focarul mare de distrugere (locul secţionării) fiind foarte
slab.
În toate asemenea situaţii expertul va căuta caracterul vital al leziunilor la
distanţă faţă de focarul mare de distrugere (echimoze şi excoriaţii ). Pe membre
mai pot fi infiltrate, datorită persistenţei după secţionare, un timp oarecare, a
circulaţiei sangvine în vase de calibru mai mic – timp în care se poate constitui
infiltratul sanguin.
Dintre toate vehiculele, trenul şi mai rar tramvaiul, agaţă victima, purtând-o
la distanţe mari (sute de metri şi kilometri), timp în care victima este zdrobită iar
fragmentele de ţesuturi, organe, eschile osoase sunt presărate pe distanţe variabile,
astfel că victima este desfigurată, încât identificarea ei este o problemă greu de
rezolvat.
În accidentul de trafic feroviar examenul la faţa locului de către medicul
legist este obligatoriu pentru cercetarea condiţiilor, şi căutarea urmelor biologice,
pentru a aprecia dacă victima a fost călcată în timpul vieţii sau post-mortem.
Problemele expertizei medico-legale sunt legate de cercetarea leziunilor
pentru a stabili caracterul vital al acestora, dacă victima are semne de luptă, de
agresiune, de asfixie mecanică, gradul de intoxicaţie alcoolică sau alte cauze de
moarte în afara celei produse de tren (plăgi împuşcate, plăgi tăiate-înţepate etc.)
date ce pot orienta organele judiciare în căutarea şi găsirea infractorilor. 10

CĂDEREA
Se defineşte ca fiind schimbarea poziţiei corpului individului pe acelaşi plan
de susţinere, astfel încât o parte a corpului se loveşte cu violenţă de planul de
susţinere.
În mod obişnuit se face distincţie între o cădere din poziţie staţionară şi o
cădere din mers sau alergare, astfel încât se creează premisele producerii unor
leziuni traumatice diferite, începând de la cele simple, până la cele mai complexe,
de unde unele fără nici o urmare, până la cele mai grave sau chiar mortale.
 Căderea simplă din ortostatism, realizează producerea de leziuni pasive, prin
lovire de planul de susţinere. Aceste leziuni se vor produce pe partea corpului care
ia contact cu planul de susţinere şi vor fi localizate mai ales pe regiunile
proeminente ale acelei părţi (deci au caracter unipolar).
Astfel ţinând cont de cele arătate, leziunile vor fi prezente pe frunte, nas,
regiunile malare, bărbie, oasele parietale, occipital, palme, coate, genunchi. Ele
constau din echimoze, excoriaţii, hematoame, plăgi şi fracturi.
Căderea pe suprafeţe neregulate creează leziuni mari grave, ca: plăgi
profunde, fracturi sau chiar rupturi de organe cu hemoragie internă. În acest caz
predomină leziunile la nivelului craniului şi toracelui (fracturi costale în focar), la
bătrâni cu modificări involutive, care diminuează rezistenţa scheletului, dar şi
fracturi la nivelul oaselor lungi, cel mai adesea indirect prin mecanismul de
răsucire şi torsionare.
Organele abdominale pot fi şi ele interesate, mai ales ficatul, splina şi hilul
renal drept (în căderea pe spate, prin întinderea pediculului peste coloana
vertebrală).
Expertiza medico-legală trebuie să înceapă cu un examen la faţa locului şi
medicul legist va trebui să explice, în limita posibilului, cauza care a determinat
căderea. În acest sens vor trebui făcute victimei toate examinările necesare, pentru
a depista eventualele cauze interne care au putut duce la pierderea echilibrului.
Mecanismele sunt mai uşor de interpretat, atât la persoanele vii cât şi la cadavru,
majoritatea fiind căderi accidentale, cel mai adesea în circumstanţe cunoscute sau
uşor de dedus.
Probleme mai dificile apar în leziunile produse în cadrul diverselor forme de
agresiune prin lovire urmate de căderea victimei. În mod obişnuit, lovirile se
produc din faţă, iar căderea victimei se face pe spate. Prezenţa bipolară a
leziunilor, de regulă cea de lovire directă fiind mai mică, iar cele de cădere mai
numeroase şi pe părţile proeminente, sunt uneori suficiente pentru interpretarea
corectă.
Adeseori leziunile de lovire directă au o localizare superioară craniană şi mai
rar toracică. Leziunile posterioare pot trece neobservate la o autopsie superficială şi
pot fi reprezentate de echimoze de mică intensitate, palide, ce se pot confunda cu
lividităţile cadaverice, sau pot fi mascate de părul din regiunea craniană.
Ele pot fi evidenţiate atunci când agentul traumatic are o masă mai mare sau
diferite forme geometrice, cu suprafaţă mică de impact.
O deosebită importanţă medico-legală o are diagnosticul diferenţial în cazul
în care s-a produs un accident vascular cerebral, urmat de cădere şi traumatism
craniocerebral consecutiv, deoarece creează câteodată dificultăţi de interpretare.
Căderea urmată de rostogolire (pe scări, pante, etc.) produce leziuni
polimorfe şi multipolare, care la prima examinare pot da impresia unui accident de
trafic rutier sau a unei agresiuni. Pentru expertiza medico-legală, elementul cel mai
important îl constituie datele de anchetă privitoare la împrejurările în care s-a
produs accidentul precum şi localizarea leziunilor pe părţile proeminente.
În situaţia în care victima cade în timp ce fuge, leziunile au o repartiţie
unipolară, predominând excoriaţiile pe părţile proeminente.
Aspectul leziunilor interne şi externe, urmarea căderii victimei dintr-un
vehicul în mers, poate fi diferenţiat, mai ales când victima se menţine un timp
oarecare agăţată, astfel încât pe anumite segmente apar excoriaţii sau chiar plăgi
delabrante.
În practica curentă medico-legală apar situaţii în care o parte din cazuistică
este lipsită de orice informaţie de la locul faptei (căderi pe timp de noapte, pe
drumuri izolate, persoane în stare de ebrietate, căderi din mers pe bicicletă).
În lipsa unor elemente de luptă (excoriaţii secundare, leziuni prin muşcare)
sau a unor date concludente de anchetă, diagnosticul unei căderi accidentale din
tren sau împingerea din tren este imposibil de rezolvat cu toată obiectivitatea, mai
ales în cazul în care victima a suferit un politraumatism produs prin cădere,
călcare, târâre sau proiectare. Lipsa caracterului vital al leziunilor ulterioare căderii
poate pleda pentru aruncarea unui cadavru din tren. Pentru a fi în măsură să
elucideze cazul şi să răspundă la întrebările formulate de justiţie este absolut
necesar să se efectueze un examen cât mai recent la faţa locului, fie că este vorba
de căderi simple sau de căderi din autovehicule.
PRECIPITAREA
Se defineşte ca fiind schimbarea poziţiei corpului victimei de pe un plan de
susţinere superior, pe un plan inferior, sub acţiunea gravitaţiei, fără mijloace de
sustentaţie. Pentru a fi vorba de precipitare trebuie să fie între cele două planuri o
diferenţă de 2-3 metri.
Ca formă juridică precipitarea poate fi: sinucidere (cel mai frecvent),
accident, omucidere.
Tabloul morfologic constituit în urma precipitărilor este caracteristic prin
polimorfismul leziunilor, cel mai adesea de o variabilitate impresionantă, şi mai
ales discrepanţa puternică dintre leziunile externe şi cele interne constatate la
autopsie. Leziunile craniocerebrale se întâlnesc destul de frecvent (în peste 80%
din cazuri).
Leziunile depind de înălţimea de la care cade victima, poziţia în care ia
contact cu planul de impact, caracteristicile acestuia (asfalt, piatră, pământ) şi în
plus dacă victima se loveşte în cădere de diferite obiecte (balcoane proeminente,
schele, arbori) sau căderea succesivă pe mai multe planuri. La toate acestea se
adaugă şi particularităţile corpului victimei (rezistenţă, modificări involutive legate
de vârstă).
 Corelând aceste elemente se pot distinge două mecanisme majore care
determină producerea leziunilor: un mecanism direct şi un mecanism indirect.
Mecanismul direct poate fi primar, secundar şi mediat.
Leziunile produse prin mecanism direct primar apar în regiunea care a luat
contact prima cu planul dur.
De mecanismul direct secundar ţin leziunile produse de izbirea ulterioară a
corpului de planul inferior, după primul contact.
Mecanismul direct mediat intră în discuţie în cazul căderilor în picioare, pe
genunchi sau pe tuberozităţile ischiatice, situaţie în care forţa traumatică se
transmite la distanţă prin intermediul coloanei vertebrale.
Leziunile prin mecanism indirect apar la distanţă de locul de impact.
Aşa cum am arătat, leziunile traumatice interne produse prin precipitare pot
îmbrăca aspecte diferite, gravitatea lor depinzând de o serie de factori:
- viteza de cădere, care la rândul ei depinde de înălţimea de la care cade
victima şi de greutatea corpului;
- proprietăţile planului de care se loveşte corpul în cădere;
- regiunea lezată-cele mai grave sunt leziunile de la nivelul craniului,
chiar dacă precipitarea s-a făcut de la înălţime mică.

În căderea pe vertex, craniul reprezintă locul de acţiune al primelor două

forţe, producând zdrobirea lui.

Curs 5
LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN ARME DE FOC
Prin forţa lor distructivă mare, permiţând agresiuni de la distanţă, armele de
foc şi implicit leziunile produse de ele, ridică o serie de probleme medicale,
medico-legale şi de anchetă privind stabilirea unor adevăruri absolut necesare
justiţiei.
1 ELEMENTE DE BALISTICĂ MEDICO-LEGALĂ
În general o armă de foc se compune din: ţeavă, închizător, mecanismul de
reîncărcare, mecanismul de percuţie, sistemul de ochire, patul armei.
În funcţie de utilizare, modul de construcţie sau funcţionare, armele de foc
se împart în două mari grupe:
- arme de foc portative sau de mână (puşti, pistoale, carabine, etc.),
- arme de foc staţionare (tunuri, obuziere, aruncătoare).

Criterii de clasificare a armelor de foc sau de mână:

A. după destinaţie:
- arme de luptă: puşti, mitraliere, pistoale, revolvere, carabine
 - arme de sport: de tir şi de antrenament
- arme de vânătoare: cu ţeavă lisă (netedă) sau ghintuită
- arme atipice: cu ţeavă retezată pentru a putea fi mai uşor disimulate
- arme de construcţie proprie.

B. după lungimea ţevii:

- cu ţeava scurtă: 3-20 cm.- revolvere şi pistoale.

- cu ţeava mijlocie: 20-50 cm.- pistoale mitraliere, arme de tir.
- cu ţeava lungă: 50-80 cm.- carabine, puşti mitraliere.

C. după muniţia folosită:

- arme cu glonţ
- arme cu alice
- arme mixte.

D. după felul pulberii:

- cu fum: amestec de 75% azotat de amoniu, 10% sulf, 15% cărbune.
- fără fum: piroxilină, nitroglicerină, stabilizatori.

Cartuşul este format din tub, proiectil, capsă şi pulbere care poate fi cu fum
sau fără fum. Tubul poate fi metalic, de carton sau de plastic (arme de vânătoare cu
alice) care are la bază o capsă ce conţine fulminat de mercur ce iniţiază arderea
pulberii care se găseşte în acest tub. La armele de vânătoare cu alice, pulberea este
separată de alice printr-o rondea de pâslă numită bură..
Proiectilul poate fi cu glonţ unic sau cu alice. Forma şi dimensiunile
glonţului sunt în raport cu calibrul armei, destinaţia lui şi tipul de armă.
2 DIAGNOSTICUL LEZIUNILOR PRODUSE PRIN ARME DE FOC
Leziunile produse prin arme de foc sunt primare şi secundare. Cele primare
apar în tragerile de la orice distanţă şi se datorează proiectilului, iar cele
secundare se produc datorită acţiunii factorilor secundari (complementari) ai
împuşcării: pulberea arsă şi nearsă, flacăra, gazele şi se întâlnesc numai
atunci când tragerea s-a făcut de aproape, fiind strâns legaţi şi de felul armei cu
care s-a efectuat tragerea.
În cazurile clasice sau tipice de împuşcare există trei elemente ce permit
diagnosticul de plagă împuşcată şi fac diagnosticul diferenţial faţă de leziuni
asemănătoare produse cu alţi agenţi traumatici. Aceste elemente sunt: orificiul de
intrare, canalul şi orificiul de ieşire.
2.1 ORIFICIUL DE INTRARE
 Este o plagă rotundă sau ovalară cu lipsă de substanţă la nivelul pielii (oricât
am încerca să apropiem buzele plăgii, ele nu se pot adapta pentru a realiza
„continuitatea” tegumentului, aşa cum se întâmplă la plăgile înţepate de exemplu),
având marginile fin zimţate, înconjurate de o zonă de circa 1-3 mm excoriată, de
culoare roşie (ce se pergamentează după moarte) realizând guleraşul de eroziune
(de excoriere). Pe interiorul acestei zone se găseşte inelul de ştergere (de mânjire).
Prin tehnici de laborator (examen stereoscopic sau radiologic), în această zonă se
poate întâlni inelul de metalizare format din particule de plumb, mai ales când
glonţul nu are manta.
Cunoaşterea mişcărilor glonţului este importantă şi pentru medicina legală,
deoarece ele contribuie la modificarea formei leziunii de impact (orificiul de
intrare), mai ales la distanţele mari. Numai astfel se poate explica de ce orificiile de
intrare, chiar şi în tragerile de la distanţe mari rareori sunt perfect rotunde.
În tragerile de aproape întâlnim în plus, pe lângă orificiul de intrare şi alte
leziuni, care i se alătură , datorate factorilor suplimentari (secundari) ai împuşcării.
Aşa cum am văzut, aceştia sunt: flacăra, gazele, pulberea arsă şi nearsă.
2.2 CANALUL
Este traseul parcurs de glonţ de la orificiul de intrare, prin corpul omenesc,
până la părăsirea lui (orificiul de ieşire) sau până la locul unde s-a oprit în corp.
Deci vor exista plăgi transfixiante sau plăgi oarbe.
Morfologia canalului depinde de o serie de factori: viteza proiectilului,
forma proiectilului, consistenţa organelor străbătute.
O situaţie aparte o au organele cavitare ce conţin lichid (stomac, vezică
urinară) sau organe cu conţinut bogat în lichid, care datorită efectului hidrodinamic
produs de proiectilul ce le străbate, explodează.
Oasele late, când sunt străbătute de proiectil, păstrează „amprenta”
orificiului de intrare, care are forma unui trunchi de con cu baza mică la exterior şi
cea mare la interior. Dacă de exemplu glonţul a intrat în craniu şi mai are forţa vie
să-l părăsească, la ieşire va forma un orificiu de acelaşi aspect numai că baza mică
a trunchiului de con va fi pe tăblia internă iar baza mare pe tăblia externă.
În general când energia glonţului este mare şi întâlneşte în drum un os lung,
se formează o fractură orificială cu lipsă de substanţă, având de o parte şi de alta
linii de fractură care împreună cu orificiul dau aspectul unui fluture cu aripile
întinse.
Atunci când proiectilul nu mai are suficientă energie să străbată osul, el este
deviat de rezistenţa acestuia, alunecând pe sub piele, părăsind corpul la polul opus
celui prin care a intrat. Acest canal se numeşte „în seton” şi se poate întâlni în
regiunea capului.
Când energia cinetică a glonţului este mare şi loveşte coloana vertebrală sau
alte oase, produce fragmentarea lor, transmiţând o parte din energie acestor
fragmente, ce pot deveni la rândul lor proiectile, astfel încât poate exista un orificiu
de intrare şi mai multe orificii de ieşire. Astfel de situaţii se întâlnesc şi atunci când
proiectilul se fragmentează în canal.
2.3 ORIFICIUL DE IEŞIRE
Locul pe unde proiectilul părăseşte corpul are particularităţi caracteristice
care îl deosebesc net faţă de cel de intrare.
Aceste caracteristici sunt următoarele:
- este neregulat, ca urmare a deformării tegumentului din interior către
exterior de către proiectil, va avea formă triunghiulară, stelată sau în „fantă”;
- în această situaţie nu prezintă lipsă de substanţă, marginile plăgii se vor
alipi şi vor acoperi perfect orificiul;
- în mod obişnuit diametrul orificiului de ieşire este mai mare decât
diametrul orificiului de intrare;
- nu se poate constata urma factorilor secundari ai împuşcării (exceptând
cazurile rare în care se poate vedea un inel de contuzie, atunci când tegumentul
este strivit de un obiect dur de tipul zid, spătar de scaun, portmoneu);

- oasele au orificii caracteristice deoarece, numai la părăsirea osului se

detaşează eschile osoase.
2.4 TRAGERILE CU ARMA DE VÂNĂTOARE CU ALICE
Prezintă o serie de caracteristici individuale bine determinate, astfel:
- de la gura ţevii alicele merg în „snop” până la circa 0,5 m, de aici cele
periferice se desprind de grup, acţionând pe cont propriu ca un proiectil de sine
stătător;
- între 2,3-3 m dispersia este completă, astfel că la circa 5 m alicele se
împrăştie pe o arie cu diametrul de 15-20 cm
- la 10 m împrăştierea lor se face pe o arie de 20-40 cm.

La distanţa de un metru alicele acţionează ca un proiectil unic, în snop.

Orificiul de intrare prezintă un contur ondulat cu inel de contuzie. În tragerea de
contact se pot vedea mai multe leziuni mari şi neregulate, crateriforme. Dacă
distanţa este mai mare apar în plus tatuajul, arsura şi afumarea.
Peste un metru distanţă, alicele încep să se disperseze, această dispersie
făcându-se sub forma unui con. Diametrul acestui con echivalează cu înălţimea
capului în trageri de la cinci metri distanţă, cu cea a capului şi a gâtului la zece
metri, capul şi jumătatea superioară a toracelui la cincisprezece metri şi la
jumătatea corpului la douăzeci şi cinci metri. În interiorul conului fiecare alice
acţionează ca un proiectil independent producând propriul său orificiu de intrare cu
inel de contuzie şi de la distanţa respectivă tatuajul şi afumarea. Dacă există o
distanţă mai mică se poate vedea un orificiu de intrare mai mare, produs de o
cantitate majoră de alice adunată în centru, la periferie fiind întâlnite orificii mici
satelite. Distanţa la care s-a tras se poate stabili făcând trageri de comparaţie cu
arma respectivă pentru a obţine o dispersie similară cu cea observată pe pielea
victimei.
3 PROBLEMELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE
Sunt următoarele:
1) Dacă leziunile au fost produse prin arme de foc;
2) Care este orificiul de intrare şi orificiul de ieşire;
3) Diagnosticul diferenţial faţă de alte leziuni;
4) Precizarea caracterului intravitam sau postmortem al plăgii împuşcate se
face prin cercetarea caracterelor vitale macro şi microscopice de la orificiul de
intrare, până la cel de ieşire (vezi reacţia vitală). Absenţa acestor modificări indică
faptul că împuşcarea a survenit după moarte.
5) Stabilirea distanţei de la care s-a tras se face în mod diferit folosind
terminologia specifică în funcţie de autori sau ţări - în România exprimare distanţei
se face în următorii termeni:
- împuşcare cu ţeava lipită,
- împuşcare în limita factorilor secundari (descărcare relativă),
- împuşcare în afara factorilor secundari (descărcare de departe).

Reamintim că în tragerile cu arma de vânătoare cu alice, până la 0,5 m va

exista un singur orificiu de intrare, mare, crateriform. De la 0,5 la 2,5 m va exista
un orificiu de intrare înconjurat de o serie de orificii mai mici. La distanţă de peste
2,5 m orificiul central dispare, fiind înlocuit cu mai multe orificii mici determinate
de fiecare proiectil în parte.
6) Stabilirea direcţiei din care s-a tras poate fi o problemă dificilă câteodată.
Ea se stabileşte unind printr-o linie imaginară orificiul de intrare, canalul (atunci
când există si nu şi-a modificat direcţia) şi orificiul de ieşire. Direcţia este strâns
legată şi de poziţia corpului victimei în momentul tragerii. De un real folos este
inelul de contuzie al orificiului de intrare, care este rotund în tragerile
perpendiculare pe suprafaţa de intrare şi ovalar în tragerile oblice, având o zonă de
contuzie mai largă spre unghiul ascuţit format de traiectorie şi suprafaţa de impact.
7) Autoproducerea leziunilor în scop de suicid se apreciază atunci când ele
se află în regiunea precordială, temporală, etc. Cu alte cuvinte, în regiuni
accesibile mâinii, tragerile fiind cu ţeava lipită sau de la distanţă foarte mică.
Plăgile împuşcate în scop de automutilare sunt în regiuni care nu pun în primejdie
viaţa.
8) Numărul şi succesiunea împuşcăturilor se stabileşte, în mod obişnuit,
ţinând cont de intensitatea caracterelor vitale ale orificiilor de intrare, morfologia
liniilor de fractură, leziunile interne, variaţia intensităţii inelului de mânjire (în
situaţia în care se trage repetat cu aceeaşi armă), etc.
9) Raportul de cauzalitate este relativ uşor de stabilit, ţinând cont că
producerea morţii se face rapid prin distrugerea organelor vitale sau prin hemoragii
interne date de ruperea vaselor importante sau a diverselor organe. Deci este raport
de cauzalitate primar. Va exista şi raport de cauzalitate secundar, atunci când există
supravieţuire ce dă timp apariţiei complicaţiilor.
10) În cazul supravieţuirii victimei, stabilirea gradului gravităţii vătămării
corporale se rezolvă în general ca pentru orice leziune traumatică.
11) Identificarea armei se certifică astfel: caracterele orificiului de intrare,
calibrul şi caracteristicile proiectilului, modificările imprimate pe cartuş de
percutor, închizător şi a ghearei extractoare.

Desigur că ultimele două posibilităţi se referă la situaţiile când proiectilul se

găseşte în corpul victimei, iar tuburile la locul faptei. Menţionăm că orificiul de
intrare, din cauza retracţiei ţesuturilor, este mai mic de circa 1–2 mm.

CURS 5
ASFIXIILE MECANICE
Putem defini respiraţia ca fiind procesul care asigură aportul continuu de
oxigen din mediul înconjurător la nivelul mitocondriilor celulare, unde îşi au sediul
enzimele oxireducătoare ce catalizează reacţiile dintre oxigenul molecular şi
produşii finali ai oxidării anaerobe şi eliminarea în mediul ambiant a dioxidului de
carbon, produs în celule de reacţiile oxigenului cu metaboliţii energetici.
Aportul insuficient de oxigen intracelular este cunoscut în fiziologia clasică
sub denumirea de anoxie (mai corect hipoxie).
Firesc, medicinei legale îi aparţin anoxiile de cauze violente, numite asfixii
mecanice.
Termenul de asfixie (grecescul “a sfigmos”=lipsă de puls) este impropriu
folosit, dar este consacrat.
1 CLASIFICAREA ASFIXIILOR MECANICE
Asfixiile mecanice se clasifică astfel:
A. asfixii prin compresiune:
- spânzurare,
- strangulare,
- sugrumare,
- compresiune toraco - abdominală.
 B. asfixii prin ocluzie:
- sufocarea,
- ocluzia căilor respiratorii prin lichide (înecul),
- ocluzia căilor respiratorii prin corpi străini.

Hipoxia determină suferinţe asupra organismului uman în funcţie de: viteza

ei de instalare, intensitatea ei, durata, starea morfopatologică generală a
individului.
Suprimarea brutală a oxigenului produce sincopa anoxică urmată de moarte
în câteva minute. Diminuarea lentă a oxigenului din aerul respirat determină
răspunsuri, de cele mai multe ori caracteristice din partea organismului: tulburări
senzoriale, tulburări motorii, psihice, tulburări ale sistemului cardiovascular,
tulburări ale sistemului renal, tulburări ale sistemului endocrin.
2. PROBLEMELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE
Problemele expertizei medico-legale sunt următoarele:
1. dacă moartea a fost violentă şi s-a datorat unei asfixii mecanice;
2. care a fost modalitatea de asfixie;
3. eventualele leziuni de violenţă descoperite pe cadavru şi stabilirea:
caracterului lor (intravitam sau postmortem), mecanismului de producere, gravităţii
lor.
ASFIXII MECANICE PRIN COMPRESIUNE
1 SPÂNZURAREA
Este asfixia mecanică realizată prin compresiunea gâtului, efectuată de către
un laţ asupra căruia acţionează greutatea corpului victimei.
Spânzurarea poate fi:
- tipică - când nodul este situat la ceafă pe linia mediană, corpul atârnând
liber (fără sprijin pe picioare sau pe alte părţi);
- atipică - când nodul este situat oriunde în afara regiunii mediene a cefei.

Ea mai poate fi: 3

- completă - când corpul atârnă liber în laţ;
- incompletă - când este sprijinit pe oricare alte părţi ale corpului.

Laţul poate fi cu nod fix sau mobil (culant), trecându-se una sau mai multe
circulare în jurul gâtului. Materialul din care este confecţionat laţul poate fi dur,
semimoale şi moale.
Ca formă juridică spânzurarea poate fi sinucidere, accident, crimă (cu
disimularea crimei prin spânzurare), formă de execuţie judiciară.
 Mecanismul comprimării gâtului a demonstrat că o greutate de numai 2 kg.
comprimă jugularele, în timp ce 5 kg. obstruează carotidele, 15 kg. comprimă
traheea, iar 25 kg. comprimă arterele vertebrale.
Tanatogeneza în spânzurare implică 3 mecanisme:
a) Anoxia anoxică acută care se realizează prin comprimarea vaselor gâtului,
iar în spânzurările tipice laţul împinge limba către faringe determinând blocarea
acestuia. Prin acest mecanism se realizează aşa-numita “spânzurare albastră”
(cianoză intensă), în care se realizează şi se găsesc leziunile locale şi generale din
asfixii.
b) Inhibiţia reflexă produce moartea rapid prin excitarea corpusculului
carotidian sau elongaţia nervului vag. În această situaţie timpul va fi insuficient
pentru realizarea şi instalarea leziunilor asfixice generale şi locale, realizându-se
aşa-numitele “spânzurări albe”.
c) Tulburările brutale hemodinamice explică realizarea morţii în spânzurările
incomplete. Aşa cum am văzut mai înainte, este suficientă o greutate de 5 până la
16-17 kg. pentru a comprima vasele arteriale ale gâtului, ce conduce imediat la
pierderea cunoştinţei, datorită anoxiei cerebrale.
În spânzurările accidentale, cu capul în jos, moartea survine prin blocarea
mişcărilor respiratorii ale diafragmului prin greutatea viscerelor abdominale care
apasă pe el.
Rezumând cele spuse până aici putem aprecia că moartea în spânzurare
parcurge următoarele faze:
- în aproximativ 20 secunde, prin întreruperea circulaţiei cerebrale, se pierde
cunoştinţa, declanşându-se coma;
- după circa 2-3 minute se opreşte respiraţia;
- după 7-8 minute se opreşte inima.

Diagnosticul medico-legal în spânzurare:

a) Examenul extern al cadavrului:
- şanţul de spânzurare reprezintă semnul primordial, semnul cheie. Are
următoarele caracteristici: zonă denivelată, de culoare brun-gălbuie, pergamentată,
localizată în treimea superioară a gâtului, cu direcţie ascendentă spre regiunea
nodului, putând fi întreruptă în acest loc, cu adâncime neuniformă, fiind mai adânc
în partea opusă nodului. Acest şanţ reprezintă mulajul laţului, folosit în spânzurare,
pe pielea gâtului.
- cianoza poate fi mai mult sau mai puţin intensă în funcţie de mecanismul
tanatogenerator. Astfel, atunci când nodul este aşezat cât mai lateral, permiţând
circulaţia sângelui către creier pe partea necomprimată, cianoza este intensă; iar
când nodul este anterior sau posterior, ceea ce presupune suprimarea brutală a
circulaţiei, cianoza este mai puţin intensă.
 - lividităţile cadaverice, în spânzurările tipice, complete se găsesc pe
antebraţe, regiunea hipogastrică, membrele inferioare. Precizăm că pentru a se
constitui lividităţi la nivelul membrelor inferioare, sunt necesare 6-8 ore de
suspendare verticală a cadavrului în laţ.
- hemoragii subconjunctivale;
- protruzia limbii între arcadele dentare;
- emisia de spermă şi materii fecale.
Pe corp se pot constata leziuni traumatice de tipul excoriaţiilor sau
echimozelor, care se pot interpreta, în urma cercetării la faţa locului ca fiind
produse prin lovire de obiectele din jur în timpul fazei convulsivante.
b) Examenul intern al cadavrului:
- la nivelul gâtului se pot constata subiacent şanţului de spânzurare infiltrate
hemoragice în musculatura de la acest nivel;
- raportat la poziţia laţului şi a forţei sale de compresie, se pot întâlni fracturi
ale cartilajelor laringelui şi osului hioid.

2 STRANGULAREA
Este asfixia mecanică care se realizează cu ajutorul unui laţ ce se strânge
progresiv în jurul gâtului, acţionat de mâinile agresorului.
Formă juridică-omucidere.
a) Examen extern al cadavrului
- şanţul de strangulare-caracteristici: este situat în treimea medie a gâtului,
are direcţie orizontală, inelar, complet, are adâncime uniformă, fără a avea
amprenta nodului.
- la nivelul şanţului de strangulare pot exista leziuni traumatice de tipul
excoriaţiilor, echimozelor.
b) Examen intern al cadavrului:
- semnele generale de asfixie.

3 SUGRUMAREA
Este asfixia mecanică realizată prin compresiunea gâtului victimei de către
mâna agresorului. Nu poate fi sinucidere, deoarece o dată cu pierderea cunoştinţei
forţa musculară scade. 6

Sugrumarea se poate face din faţă sau din spate.

a) Examen extern al cadavrului:
- echimoze ovalare şi excoriaţii semilunare date de pulpa degetelor şi
unghiile agresorului;
- dacă agresorul poartă mănuşi semnele externe sunt atenuate sau lipsesc.
 b) Examen intern al cadavrului:
- infiltrate hemoragice în muşchii sternocleidomastoidieni, în capsula
tiroidei;
- fracturi ale cartilajelor laringelui;
- semnele generale de asfixie.

Amintim modalitatea criminală prin comprimarea gâtului pe o suprafaţă dură

(marginea diferitelor obiecte dure-pat, scaun, masă).
Mecanismul morţii se realizează prin comprimarea carotidelor, a nervului
laringeu şi a laringelui; deci este un mecanism hemodinamic şi neuroreflex.
4 COMPRESIUNEA TORACO-ABDOMINALĂ
Este modalitatea de asfixie mecanică prin blocarea complianţei toracice
realizată prin comprimarea toracelui şi abdomenului. Se poate realiza accidental
(surpări de maluri, prăbuşiri de ziduri, avalanşe, explozii miniere, răsturnare de
vehicule etc.) sau criminal, prin apăsarea cu genunchii şi greutatea corpului
agresorului pe abdomenul şi toracele victimei.
S-a constatat că 50 kg. pot bloca mişcările respiratorii la un adult; desigur că
indivizii atletici pot suporta o greutate mai mare.
Dacă comprimarea se face cu jumătate din greutatea corpului victimei, în 10
minute se instalează moartea. 7

Leziunile caracteristice sunt fracturile costale, contuziile pulmonare, rupturi

de splină şi/sau de ficat, fracturi sternale, cu leziuni mediastinale.
Trebuie arătat în final că se poate realiza o compresiune toraco - abdominală
accidentală prin braţul mamei lăsat pe trunchiul sugarului în timpul somnului. 8

ASFIXII MECANICE PRIN OCLUZIE

1 SUFOCAREA
Este asfixia mecanică care se realizează prin obturarea orificiilor respiratorii
(nasul şi gura) fie cu mâna, fie cu ajutorul unor obiecte moi (pernă, prosop, batistă,
etc.).
Formă juridică-omucidere; accident (mai ales la copii prin pungi de plastic
sau benzi adezive aplicate peste cap).
a) Examen extern al cadavrului:
- în jurul nasului şi al gurii există echimoze ovalare şi excoriaţii semilunare
date de mâinile agresorului;
- în situaţia folosirii obiectelor moi semnele externe pot lipsi.

b) Examen intern al cadavrului:

- infiltrate hemoragice la nivelul limbii, al mucoasei vestibulare a buzelor.
 2 OBSTRUCŢIA CĂILOR RESPIRATORII CU CORPI STRĂINI
Se produce prin bol alimentar, vărsături, aspirat sanguin, etc.
Presupune o disfuncţie în sincronismul funcţionării muşchilor şi a timpilor
deglutiţiei, urmarea atrofiilor, anesteziilor sau tulburărilor de deglutiţie la cei
cu accidente vasculare cerebrale sau cu traumatisme craniene. Evidenţierea la
necropsie a corpului străin este revelatoare.
La copii, acest mod de asfixie se produce prin corpi străini diverşi, de regulă
rotunzi, netezi, mici sau chiar prin administrare de medicamente (caşete).
3 ÎNECUL
Este asfixia mecanică care se produce prin înlocuirea aerului respirator cu
orice lichid, fiind suficient ca numai nasul şi gura să se găsească în lichid. 9

Formă juridică-accident, sinucidere, omucidere sau disimularea crimei prin

înec.
Pentru crimă pledează existenţa leziunilor traumatice cu caracter vital ce nu
puteau fi autoproduse. Pentru sinucidere, esenţiale sunt antecedentele şi modul de
producere al înecului (corpuri grele în buzunare, legarea mâinilor, etc. ).
Accidentele urmate de submersie se întâlnesc în stările de beţie, înec în apă mică,
intoxicaţie cu monoxid de carbon etc.
Înecul se realizează în mai multe etape:
- preasfixică - cu apnee voluntară şi reflexă;
- dispnee inspiratorie - în care se înghite şi se aspiră lichid;
- dispnee expiratorie;
- faza convulsivă - urmată de pauze respiratorii şi în final respiraţii ample
terminale.

Fiecare fază durează aproximativ 1 minut.

Tanatogeneza înecului
Asupra organismului uman apa are următoarele acţiuni:
- anoxia -prin blocare alveolară;
- termică - hipotermie;
- mecanică - ruperea alveolelor.

Deci ori de câte ori se realizează blocarea barierei alveolocapilare de către

lichide ce intră în circulaţia generală, se produce asfixie prin înec albastră.
Declanşarea unui reflex având ca punct de plecare pielea, epigastrul,
laringele sau alveolele, realizează înecul alb sau hidrocuţia.
 Laringospasmul cu pierderea cunoştinţei duce la un înec alb. Hidrocuţia se
poate produce ca urmare a unei sincope, dată de diferenţa brutală dintre
temperatura mare a corpului uman şi temperatura apei. 10

Mecanismul mixt al înecării se realizează la cardiaci, la care efortul grăbeşte

instalarea rapidă a insuficienţei cardiace (mecanism de submersie - epuizare).
a) Examenul extern al cadavrului:
- cutis anserina - urmarea contactului cu apa rece;
- macerarea pielii palmelor şi plantelor la circa 3-6 ore;
- mâna de spălătoreasă după 3-5 zile;
- detaşarea pielii în lambouri după 10-15 zile;
- detaşarea şi căderea “mănuşilor morţii” la aproximativ o lună;
- căderea fanerelor după 10-20 zile;
- depuneri de alge;
- leziuni traumatice dar fără caracter vital;
- “ciuperca înecaţilor” se găseşte în jurul nasului ca o spuma albicioasă,
densă (formată din apa inspirată amestecată cu bule de aer şi mucus din căile
respiratorii), ce apare la scoaterea cadavrului din apă.

b) Examenul intern al cadavrului:

- plămânul hiperhidroaeric (balonizat) cu edem;
- emfizem acut asfixic şi atelectazie (plămânul polimorf Lacassagne);
- dilatarea cordului drept;
- petele Paltauf;
- cantitate apreciabilă de apă în tubul digestiv;
- nisip şi alge în căile respiratorii;
- leziuni de putrefacţie-la înecat putrefacţia începe de la cap şi de aici se
întinde la torace. Gazele de putrefacţie scot cadavrul la suprafaţă, funcţie şi de
temperatura apei, după circa 3-4 zile, chiar dacă a fost legat de greutăţi mari.
Scoaterea cadavrului din apă duce la accelerarea rapidă a putrefacţiei.

LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRODUSE PRIN AGENŢI FIZICI

Energiile fizice ale mediului înconjurător acţionează asupra organismului
uman determinându-l să răspundă printr-un sistem complex numit reacţie de
adaptare.
Desigur, posibilităţile de adaptare ale organismului sunt limitate, ceea ce
conduce în final la disfuncţii majore sau minore ale organismului, având drept
consecinţă apariţia diverselor leziuni sau chiar moartea.
 Medicina legală studiază următorii agenţi fizici: energia termică cu cele
două aspecte ale sale frigul şi căldura; energia electrică industrială şi naturală;
presiunea atmosferică şi radiaţiile ionizante.
1 LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN TEMPERATURĂ ÎNALTĂ
Acţiunea temperaturii crescute asupra organismului uman determină leziuni
locale şi generale.
1.1 LEZIUNILE LOCALE
Leziunile locale se numesc arsuri şi sunt rezultatul acţiunii directe a energiei
calorice, care acţionează prin conducţie, convecţie şi radiaţie. Apar ca leziuni strict
delimitate ale pielii, atunci când temperatura locală este de 45- 460 C sau mai
mare.
Arsurile mai pot fi produse prin aplicarea locală (voită, accidentală sau
criminală) a unor substanţe chimice (acizi, baze), prin acţiunea curentului electric
sau de radiaţiile ionizante.
Profunzimea şi suprafaţa arsurilor sunt direct proporţionale cu natura
agentului termic, cantitatea de căldură absorbită de ţesuturi, timpul de expunere.
Putem spune că gravitatea unei arsuri depinde de gradientul vertical de temperatură
al locului de acţiune al factorului termic.
Există patru grade de arsuri:
- Arsurile de gradul I - zonă eritematoasă, uşor tumefiată, însoţită de durere
locală. Eritemul şi tumefacţia dispar dacă persoana decedează.
- Arsurile de gradul II- prezenţa flictenelor şi a reacţiei inflamatorii
perifocale.
- Arsurile de gradul III- zonă de necroză tisulară cu formarea de escare, ce se
delimitează net de ţesuturile înconjurătoare.
- Arsurile de gradul IV- ţesuturile sunt carbonizate. Acest grad interesează
ţesuturile în toată profunzimea lor, deci şi oasele. Obişnuit se întâlneşte la cadavre
şi priveşte fie o regiune corporală, fie tot corpul. În această ultimă situaţie
cadavrele se găsesc într-o poziţie caracteristică numită poziţia boxerului, prin
coagularea proteinelor musculare (predominenţa flexorilor).

1.2 LEZIUNI GENERALE PROVOCATE DE ARSURI. ŞOCUL

POSTCOMBUSTIONAL.
Se mai numeşte „boala arşilor”. Gravitatea este dată de profunzimea şi
suprafaţa arsurilor. Calcularea suprafeţei arse se face după „regula lui 9” (Berkov).
Clinic, evoluţia şocului urmează în general câteva etape bine determinate.
Astfel, în primul moment, victima este conştientă, ca apoi să devină agitată, are
senzaţia intensă de sete, apar în scurt timp respiraţia superficială şi rapidă, scăderea
pulsului, oliguria, vărsături, diaree, convulsii, delir şi spre final, apatia.
 Fiziopatologic aceste manifestări se datorează fenomenului de intoxicaţie
generală a organismului cu produsele de degradare tisulară de la locul arsurilor,
vehiculate de circulaţie, precum şi de reacţiile diferitelor sisteme la această
agresiune.
Complicaţia de temut, pe care practica medico-legală a dovedit-o ca prezentă
în marea majoritate a cazurilor, este bronhopneumonia. Se pot ivi complicaţii
embolice, infarcte unice sau multiple, urmarea vehiculării circulatorii a grăsimii
hipodermice lichefiată de agentul termic sau prin trombi, porniţi din vasele din
regiunea arsă.
1.3 PROBLEMELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE ÎN ARSURI
SE REFERĂ LA:
a) Diagnosticul pozitiv de leziune prin arsură;
b) Stabilirea formei de energie calorică care a produs arsura;
c) Momentul producerii arsurilor: intravitam sau postmortem;
d) Cauza decesului;
e) Identificarea cadavrelor carbonizate;
f) Stabilirea, în caz de accidente colective; a succesiunii arsurilor.
a) După cele expuse până aici, considerăm problema identificării leziunilor
prin arsură ca fiind relativ uşoară.
b) Este cunoscut faptul că lichidele fierbinţi produc arsuri şi flictene care au
direcţie de sus în jos (descendent), flacăra produce arsuri directe sau indirecte (prin
aprinderea hainelor) cu direcţia ascendentă, iar alte produse inflamabile care
îmbibă hainele pot fi decelate în laboratorul de toxicologie.
c) Este necesară examinarea flictenelor de pe piele, a căilor respiratorii şi a
sângelui. Astfel flictena vitală are în interior lichid bogat în leucocite şi fibrină şi
eritem perifocal; iar flictenele produse postmortem, cu conţinut lichidian sau
gazos, nu au eritem inflamator perifocal, iar lichidul are o cantitate mică de
elemente celulare. Prezenţa arsurilor în gură şi în faringe, existenţa funinginei în
căile respiratorii, vor indica faptul că victima a murit în urma arsurilor şi că
prezenta mişcări respiratorii în timpul arderii. Determinarea carboxihemoglobinei
în sângele recoltat din părţile profunde ale cadavrului, dovedeşte că individul a
respirat în timpul combustiei.
d) Decesul victimei se poate produce prin:
- şoc combustional - în arsuri de peste 60% din suprafaţa corpului;
- complicaţii septice secundare;
- şoc cronic prin leziuni hepato - renale.

Precizăm că nu întotdeauna moartea se produce ca urmare a arsurilor şi

poate fi determinată de asfixia cu fum sau de intoxicaţia cu oxid de carbon.
 e) Identificarea cadavrelor carbonizate este de cele mai multe ori dificilă, nu
numai în ceea ce priveşte persoana, ci şi în apartenenţa de sex, iar în cazul
carbonizării copiilor, când rămân fragmente osoase se pune problema studierii
histologice pentru determinarea apartenenţei de specie.

Identificarea persoanei se face pe baza odontogramei, existenţa unor calusuri

sau vicii osoase cunoscute de cei apropiaţi, sau identificarea unor obiecte metalice
care au rezistat combustiei (catarame, inele, cercei, coroane sau dinţi metalici, etc.)
şi prin amprentă genetică (ADN).
Pentru stabilirea sexului este necesară existenţa unor părţi moi. Dintre
acestea prezenţa uterului poate fi uneori edificatoare.
f) Stabilirea succesiunii arsurilor poate prezenta interes civil sau de
asigurare. Obişnuit se rezolvă prin stabilirea distanţei victimei faţă de focarul
incendiului, prin întinderea şi gravitatea leziunilor dar şi ţinând cont de sex, vârstă,
concentraţia oxidului de carbon în sânge.

Din punct de vedere medico-legal moartea prin arsuri poate fi: accident (de
cele mai multe ori), suicid (rar), omucidere. 15

Sunt cazuri de disimulare a crimei prin combustia prelungită a corpului

victimei (cadavrul de nou-născut poate arde complet în 2-3 ore dacã combustia se
face într-o sobã cu tiraj bun).
LEZIUNI GENERALE PROVOCATE DE ACȚIUNEA GENERALĂ A
CĂLDURII
sunt douã mari afecţiuni:
- insolaţia;
- şocul hipertermic.

Insolaţia este rezultatul supraîncălzirii corpului şi în special a capului în

zonele toride de vară. Poate îmbrăca forme uşoare, grave sau mortale.
Şocul hipertermic
Apare de obicei în mediu industrial în timpul executării diferitelor activităţi
în medii supraîncălzite şi umede. Este o alterare a echilibrului existent între
termogeneză şi termoliză.
În cazurile în care temperatura creşte iar pierderea căldurii este împiedicată,
apar transpiraţii profuze, hiperemia feţei, iar dacă temperatura corporeală atinge
44-450 C se produce paralizia centrilor nervoşi cu moarte consecutivă.
2 LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN FRIG
Ca şi căldura poate acţiona local şi general. Local poate produce degerături,
iar asupra întregului organism apare hipotermia.
 2.1 LEZIUNILE LOCALE
Leziunile locale se numesc degerături. Degerăturile apar la extremităţi şi în
regiunile descoperite (nas, urechi, etc.). Un factor adjuvant în apariţia lor îl joacă
16

umezeala, vântul, încălţămintea si îmbrăcămintea prea strâmtă, dar şi terenul

biopatologic al individului.
În mod obişnuit se împart în 4 grade:
- degerături de gradul I: vasoconstricţie în primul moment, ceea ce
determină culoarea albă a pielii şi scăderea sensibilităţii locale, urmată de o
vasodilataţie paralitică şi colorarea în albastru- violaceu a tegumentului. Dacă
expunerea la frig încetează această fază este reversibilă. La cadavru nu se
păstrează.
- degerături de gradul II: sunt caracterizate de apariţia flictenelor cu lichid
sanghinolent, inflamator ce conţine puţine elemente albe, hematii parţial lizate dar
nu conţine fibrină.
- degerături de gradul III: apar atunci când se produce necroza pielii şi a
stratului subcutanat.
- degerături de gradul IV: necroza se întinde profund, prinzând şi osul, cu
apariţia gangrenei uscate sau umede

2.2 LEZIUNILE GENERALE. HIPOTERMIA.

Sub acest titlu se înţeleg totalitatea tulburărilor morfofiziopatologice care
apar la organismul uman atunci când temperatura corpului scade sub nivelul de
echilibru termic. Dacă scăderea este majoră se produce moartea prin hipotermie.
Obişnuit aspectul fiziopatologic al hipotermiei la un individ sănătos parcurge mai
multe faze:
- la început are o reacţie de apărare la frig, exteriorizată prin apariţia
frisonului şi excitarea funcţiilor vitale: tahicardie, hipertensiune arterială,
hiperreflexie.
- urmează o fază de deprimare a funcţiilor vitale-deprimarea sistemului
nervos central, a cordului, a respiraţiei, atingând o stare de letargie similară
hibernării şi morţii aparente. În această fază, la temperaturi corporeale sub 300 C,
mecanismele de adaptare , practic sunt blocate, organismul comportându-se practic
ca un corp inert. Astfel sub 300 C se produce pierderea conştienţei, sub 280 C se
instalează areflexia cu delir de „somn alb”. Apare vasodilataţia cutanată paralitică,
ce poate conduce victima la reacţii paradoxale (dezbrăcarea în frig). Nu mai este
posibilă sesizarea riscului de refrigerare.
- în sfârşit, sub 24-250 C se instalează paralizia funcţiilor vitale, instalându-
se moartea.
 Datorită imposibilităţii de a sesiza sfârşitul letal apropriat, moartea se
produce fără dureri şi fără anxietate, de unde şi denumirea de „moarte dulce”,
„moarte albă” sau „moarte prin narcoză rece”.
Oprirea inimii se face la temperaturi de 20-250 C sau la temperaturi mai
ridicate neputându-se stabili cu exactitate valoarea exactă a temperaturii care
induce acest lucru. Moartea prin hipotermie se instalează prin răcirea corpului şi nu
prin îngheţare.
Sunt cunoscute cazurile în care victima este mult mai sensibilă la acţiunea
frigului: nou-născuţi, copii, bătrâni, caşectici, subnutriţi, stări depresive, afecţiuni
cardiovasculare, intoxicaţia alcoolică.
Diagnosticul morţii prin frig se bazează pe semnele externe şi semnele
interne găsite la cadavru:
- lividităţile cadaverice de culoare roşu-deschis (afinitate crescută a
hemoglobinei pentru oxigen sub acţiunea frigului); ele se închid la culoare după
dezgheţare. Această coloraţie roşie s-ar putea explica prin cantitatea mare de
oxigen, rămas neutilizat.
- organele interne au o coloraţie violaceu-închis (hemoliză puternică);
- sângele organelor interne este de culoare închisă;
- petele Vişnevschi, care sunt mici sufuziuni sanguine în număr de 50-100,
situate în stratul superficial al mucoasei gastrice şi care au o culoare cafenie.

Din punct de vedere al clasificării juridice moartea prin hipotermie poate fi:
accident (de cele mai multe ori), omor (în special la nou-născuţi sau asupra unor
persoane aflate în imposibilitatea de a se apăra), sinucidere (extrem de rară, se
întâlneşte în special la bolnavii psihici).
Cadavrul se poate păstra nelimitat la temperaturi sub 00 C, cu conservarea
perfectă a tuturor leziunilor anatomopatologice.
Dezgheţarea în vederea autopsierii se recomandă a fi făcută în camere
răcoroase, deoarece putrefacţia se instalează foarte rapid după dezgheţare.
Din punct de vedere medico-legal este problematică stabilirea morţii prin
frig. În principiu ea se stabileşte prin eliminarea altor cauze de moarte violentă,
coroborate cu datele de anchetă, alături de alţi factori ce ar putea contribui la
hipotermie: intoxicaţia alcoolică (grăbeşte termoliza), accidente vasculare, etc.
3 LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN VARIAŢIILE PRESIUNII
ATMOSFERICE
Presiunea atmosferică de 760 mm Hg reprezintă parametrul optim pentru
reacţiile biochimice vitale. Este firesc că orice variaţie în plus sau în minus a
presiunii atmosferice conduce la instalarea unor disfuncţii majore sau chiar moarte.
 a) Scăderea presiunii atmosferice are drept consecinţe principale apariţia a
două entităţi patologice: boala de altitudine şi şocul de decompresiune bruscă.
Boala de altitudine apare în general la ascensiuni rapide ale unor indivizi
neantrenaţi, de la o altitudine joasă, la peste 3000-3500 m. În această situaţie
timpul de adaptare al organismului, prin intrarea în funcţie a mecanismelor
fiziologice compensatoare, este extrem de scurt, generând o serie de manifestări.
Aceste manifestări sunt următoarele: la început euforie, după care se instalează
oboseala, somnolenţa, apatia, diminuă atenţia, memoria, apărând obnubilarea,
mişcări greoaie, dureri abdominale, respiraţie dificilă, paralizii şi în final comă şi
moarte.
Şocul de decompresie bruscă de la presiune normală la presiune scăzută.
Boala aviatorilor
Este un sindrom supraacut de decompresie care apare la aviatori sau la
călătorii din avion, atunci când sistemele de presurizare şi etanşeizare se defectează
brusc, iar zborul se efectuează la înălţimi mari unde presiunea atmosferică este
extrem de scăzută (la 16000 m presiunea atmosferică este de 70 mm Hg).
În acest caz se produce distensia brutală a tuturor gazelor din corpul
omenesc, producându-se leziuni grave, unele incompatibile cu viaţa.
De regulă moartea este fulgerătoare. La altitudini mai mici (8000-10000 m),
leziunile au o oarecare evoluţie în timp, dar pierderea cunoştinţei de către pilot
induce inevitabil la catastrofă aviatică.
Şocul de decompresie bruscă de la presiune crescută la presiune normală.
Boala chesonierilor
Se produce prin trecerea bruscă în stare gazoasă a azotului dizolvat în sânge
(sub efectul presiunii crescute), la ridicarea rapidă la suprafaţă (deci presiune
normală) a lucrătorului subacvatic.
b) Sindromul de presiune crescută.
Apare la scafandrii autonomi atunci când scufundarea se face prea rapid,
presiunea aerului respirat neavând aceeaşi valoare ca presiunea apei, încât aceasta
din urmă, fiind mai mare, blochează mişcările respiratorii, omul murind prin
asfixie generată de compresiunea toraco - abdominală. 21

4 LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRODUSE PRIN RADIAŢII

IONIZANTE
Ne vom referi la acţiunea razelor X, cele mai des folosite în practica
medicală curentă, dar şi în alte domenii de activitate. Celelalte tipuri de radiaţii
(alfa, beta, gama) produc în principal leziuni asemănătoare.
Iradierea cu raze X produce leziuni locale şi leziuni generale, care pot fi
acute şi cronice.
 a) Leziuni locale acute se numesc radiodermite şi îmbracă 3 grade de
gravitate:
- radiodermita de gradul I se caracterizează prin: eritem difuz cu tumefiere
uşoară a regiunii care este dureroasă spontan şi la compresie. Pielea este roşie-roz.
- radiodermita de gradul II: pielea roşie-violacee, edemaţiată, cu flictene
(apar la 10-12 zile). Ruperea flictenelor lasă tegumentul cu o suprafaţă ulcerată,
umedă, care este înconjurată de un lizereu albicios
- radiodermita de gradul III - numită şi radionecroză; este o formă gravă, cu
debut în a- 5- a, a-6-a zi de la iradiere. Apar ulceraţii dureroase.

b) Leziuni locale cronice. Manifestarea tipică este radiodermita radiologilor,

mult mai rar întâlnită datorită mijloacelor tehnice de protecţie şi dozare a
radiaţiilor. În această maladie pielea este pigmentată, uscată, subţire, cu numeroase
teleangiectazii. Deseori se observă placarde cenuşii, unghiile devin mate,
sfărâmicioase, iar părul regiunii cade.
În afara acestor leziuni cutanate se întâlnesc complicaţii nervoase,
cardiovasculare, digestive, respiratorii, oculare. Poate să apară cancerul
radiologilor. Razele X determină sterilitate şi pot sta la baza apariţiei
malformaţiilor congenitale la copiii ale căror mame au fost iradiate.
c) Leziuni generale sunt cunoscute sub numele de boală de iradiere, care
apare după expuneri prelungite la radiaţii X sau iradieri brutale cu doze mari. 22

Succesiunea apariţiei leziunilor şi manifestările acestora sunt oarecum

caracteristice.
Fazele bolii de iradiere sunt următoarele:
- reacţia precoce manifestată prin cefalee, greţuri, vărsături, anorexie,
senzaţie de oboseală şi slăbiciune musculară. Dacă doza suportată este foarte mare,
această fază trece repede într-un şoc ireversibil cu deces.
- intervalul liber, în care victima se simte bine timp de zile sau săptămâni.
- reacţia principală - pe primul loc se situează leucopenia, anemia şi
trombopenia (sindrom de inhibiţie medulară). Scăzând rezistenţa pereţilor
vasculari, apar hematemeze, hemoptizii, hematurii, sângerări ale mucoaselor şi
pielii, diverse infecţii. Din cauza diverselor manifestări digestive (vărsături,
diaree), se ajunge la un sindrom de deperdiţie hidro-mineral acut.
- etapa de reconversie (după circa 2-3 luni) se manifestă prin atenuarea în
timp a simptomelor, dar cu persistenţa anemiei.
- etapa tulburărilor cronice se poate instala numai dacă leziunile suferite
permit reluarea normală a funcţiilor ţesuturilor, organelor şi sistemelor. tisulare
sunt persistente şi constau în procese de fibroză, scleroză hialină. Din punct de
vedere medico-legal, leziunile şi moartea prin radiaţii ionizante sunt de cauze
accidentale, imprevizibile, supradozare sau neglijenţă. Sinuciderea este
excepţională.

LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN ENERGIE ELECTRICĂ

Energia electrică este de provenienţă naturală şi industrială. Producerea,
distribuirea şi consumul energiei electrice implică unele riscuri, iar contactul
acesteia cu organismul uman este periculos şi deseori mortal.
Contactul omului cu o sursă de energie electrică determină electrocutarea
sau electrocuţia.
1 ELECTROCUTAREA
Reprezintă un complex de modificări patologice, morfofuncţionale, locale şi
generale, care apar la om atunci când corpul său este străbătut de un curent electric.
Electrocuţia se poate realiza în 3 feluri:
- prin contact direct unipolar, când se atinge o singură sursă de curent cu o
parte a corpului, curentul scurgându-se în pământ;
- prin contact direct bipolar, atunci când se ating concomitent două surse de
curent cu două părţi diferite ale corpului;
- prin arc voltaic - fără atingerea concretă a sursei de curent. Se realizează la
curenţi foarte puternici, când distanţa care separă conductorul de om este cuprinsă
între 0,7 m (pentru T=1000-10000 V) şi 3,7 m (pentru T=400000 V).

Tanatogeneza pune în balanţă două mecanisme: unul reprezentat de asfixie

indusă de tetanizarea musculaturii respiratorii, iar altul prin fibrilaţia ventriculară
indusă de curent.
Diagnosticul de moarte prin electrocuţie se pune pe baza semnelor externe şi
interne. 24

Semne externe
Pe piele la locul de intrare sau de ieşire a curentului, se constată următoarele:
a) Marca electrică - se prezintă ca o depresiune a pielii, dură, de formă
rotundă sau ovalară, de culoare alb-cenuşie sau galbenă, cu marginile uşor ridicate,
cu dimensiuni care depăşesc rar 1 cm.
b) Arsura electrică - se aseamănă cu cea dată de alte surse termice. Nu există
hemoragii. Se constată toate gradele de arsură. Flictenele sunt bine delimitate şi
fără reacţie inflamatorie perifocală.
c) Metalizarea este impregnarea pielii, la locul de contact, cu particule
metalice provenite din conductor. Apare la locul de contact în cazul curenţilor
continui, dar şi la locul de ieşire, în cazul curenţilor alternativi.
 d) Edemul electrogen se poate găsi în dreptul semnelor enumerate până aici,
sau la distanţă, putând avea o întindere mai mică sau mai mare. Are ca substrat de
formare modificările vasculare generate de curentul electric.
Semnele interne sunt nespecifice, fiind reprezentate de un tablou patomorfic
caracteristic asfixiei.
Problemele expertizei medico-legale sunt legate de precizarea realităţii
morţii, data morţii, poziţia cadavrului.
Hainele şi încălţămintea victimei trebuie examinate minuţios (ude, rupte,
arse), precum şi tegumentul. Se vor căuta de asemenea leziuni de lovire, cădere sau
produse prin mijloace de reanimare.
Examenul la faţa locului va da informaţii privind sursa de curent, felul
conductorului, forma, suprafaţa şi numărul contactelor, eventual timpul de contact.
Privind locul accidentului importante sunt: natura solului, starea sa de umiditate,
starea atmosferei, condiţii de lucru.
Electrocuţia poate fi accidentală (aproape întotdeauna), sinucidere, uneori
omucidere.

2 FULGERAŢIA
Fulgerul este o scânteie electrică ca urmare a descărcării energiei electrice
între doi nori, iar trăznetul reprezintă descărcarea între nor şi pământ. Are
intensitatea de peste 200000 A şi tensiuni de peste 1 miliard de volţi. Poate degaja
o căldură de peste 250000 C.
În caz de fulgeraţie la om moartea survine foarte rapid. Atunci când trăznetul
nu loveşte direct persoana, se produc leziuni indirecte prin: zgomot, lumină,
temperatură, presiune atmosferică.
Efectele principale sunt: mecanice, termice, biologice şi electromecanice.
Efectele mecanice se manifestă distructiv, producând la intrare şi ieşire,
plăgi profund penetrante, cu margini neregulate, zdrenţuite, leziuni osteoarticulare,
amputaţii, etc. Victima are hainele şi încălţămintea sfâşiate, putând fi aruncată la
pământ, găsindu-se şi leziuni de cădere.
Efectele termice se manifestă prin apariţia arsurilor de toate gradele,
ajungându-se la carbonizarea corpului. Caracteristic pentru trăznet sunt figurile de
trăznet, având formă de arbori ramificaţi, care dispar în 24 de ore.
Efectele biologice sunt reprezentate de apariţia metalizării, edemului,
hiperpigmentării tegumentului.
Efectul electromagnetic se manifestă prin metalizarea obiectelor metalice ale
victimei. În situaţia în care victima supravieţuieşte rămâne cu sechele oculare,
otice, psihice şi mai rar nervoase.
 Examenul medico-legal al victimei trebuie completat cu examenul la faţa
locului şi cu datele meteorologice ale regiunii respective, la momentul producerii
morţii.

UCIDEREA ORI VĂTĂMAREA NOU-NĂSCUTULUI SĂVÂRȘITĂ

DE CĂTRE MAMĂ
Codul Penal (art.200) - uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după
naştere, dar nu mai târziu de 24 ore, de către mamă aflată într-o stare de tulburare
psihică.
Omorârea copilului de către mamă reprezintă o agresiune ce contrazice
instinctul matern, exercitându-se asupra unei persoane lipsite de apărare, caractere
ce determină forma aparte de infanticid sau de omor.
Pornind de la formularea juridică, pentru a se încadra fapta trebuie să aibă
următoarele caractere:
- nou-născutul să fie omorât imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24
ore
- omorârea să fie făcută de către mama nou-născutului,
- mama să prezinte o tulburare psihică, motiv ce poate explica actul săvârşit.

Pentru expertiza medico-legală este necesar examenul cadavrului de nou-

născut, examenul femeii bănuite, examenul locului în care s-a produs naşterea.
1 EXAMINAREA CADAVRULUI DE NOU-NĂSCUT
Examinarea cadavrului de nou-născut face obligatorie dovedirea
următoarelor:
a) stabilirea stării de nou-născut,
b) durata vieţii intrauterine,
c) viabilitatea nou-născutului,
d) probe de instalare a vieţii extrauterine,
e) durata vieţii extrauterine,
f) îngrijiri acordate după naştere, 2

g) cauza morţii.
1.1 STABILIREA STĂRII DE NOU-NĂSCUT
Acest criteriu este important, deoarece legea se referă precis: “uciderea nou-
născutului imediat după naştere”.
 În acest scop se corelează multitudinea semnelor de nou-născut:
- lungimea: 49-51 cm. pentru fetiţe, 50-54 cm. pentru băieţi.
- greutatea:2900-3200 g pentru fetiţe, 3000-3500 g pentru băieţi,
- cordonul ombilical la naştere are o lungime de circa 50-60 cm., fiind de
aspect lucios, turgescent, neavând instalată linia de demarcaţie, linie ce începe să
fie prezentă după 24 de ore.
- corpul nou-născutului este acoperit de vernix caseosa, mai ales la nivelul
plicilor, umerilor şi toracelui. Pe piele se observă existenţa unor peri fini numiţi
lanugo.
- craniul are un perimetru de circa 34-35 cm, cu fontanelele caracteristice:
fontanela anterioară (bregmatică) 2-2,5/3-3,5 cm, fontanela posterioară
(lambdoidă) poate fi deschisă la circa 25% din nou-născuţi şi se închide la 4-6
săptămâni de la naştere.
- toracele, de forma unui trunchi de con cu baza în jos, are un perimetru de
circa 31 cm.
- abdomenul bombează, fiind mare, cu un perimetru de 32-34 cm.
- pielea bine vascularizată, dar fără să ajungă la deplina dezvoltare, este roşie
în primele zile (eritemul nou-născutului).
- placenta cântăreşte 500-600 grame.
- părul de pe pielea capului măsoară 1-3 cm.
- unghiile depăşesc pulpa degetelor la mâini.
- la băieţi testiculele sunt coborâte în scrot, iar la fetiţe labiile mari le
acoperă pe cele mici.
- în intestinul terminal se constată prezenţa meconiului.

1.2 DURATA VIEŢII INTRAUTERINE

Stabilirea acestui parametru se poate face după două criterii: greutate sau
lungime. Greutatea poate varia în limite foarte largi, încât lungimea este
considerată un parametru relativ stabil.
În funcţie de lungime există următoarele formule de calcul:
- când lungimea fătului este mai mare de 25 cm, se împarte cifra lungimii la
5 obţinându-se vârsta în luni lunare;
- când lungimea fătului este mai mică de 25 cm, se extrage rădăcina pătrată
din cifra lungimii, obţinându-se vârsta în luni lunare;
- formula Balthazar-Dervieux în care lungimea exprimată în cm se
înmulţeşte cu constanta 5,6 şi se obţine vârsta în zile.
- identificarea punctelor de osificare. Aceste puncte au aspectul unor zone
lenticulare roşietice de circa 2,5 mm ce se detaşează net de albul cartilajului.
Aceste puncte rezistă la putrefacţie. Dintre punctele de osificare amintim: punctul
de osificare al epifizei distale a femurului (Beclard), ce apare la sfârşitul lunii a- 9-
a; punctul de osificare din epifiza proximală a tibiei, ce apare în luna a- 9- a.
- mugurii dentari primitivi apar în luna a- 2- a.

1.3 VIABILITATEA NOU-NĂSCUTULUI

Înţelegem prin viabilitate posibilitatea nou-născutului de a trăi autonom în
condiţiile de viaţă extrauterine.
Teoretic debutul vieţii are loc după 10 săptămâni de la fecundaţie, deci când
apare tubul neural. Regulamentele O.M.S. obligă la înregistrarea ca născut viu a
oricărui nou-născut, indiferent de vârsta sarcinii, dacă la naştere a prezentat un
semn de viaţă-respiraţie, secusă musculară, ţipăt, etc. Aceasta înseamnă că nou-
născuţii ce au malformaţii congenitale incompatibile cu viaţa sau cei subponderali,
dacă au prezentat un semn de viaţă se vor înregistra ca născuţi vii (cu toate că
O.M.S. consideră că viabilitatea devine posibilă de la 1000 grame în sus).
Concluzionând, putem spune că nu are relevanţă juridică, dar precizează
condiţiile corecte de înregistrare a nou-născutului.
Legislaţia penală nu fixează criterii constante minime pentru aprecierea
viabilităţii.
1.4 PROBE DE INSTALARE A VIEŢII EXTRAUTERINE
Reprezintă criteriul fundamental în dovedirea faptului că fătul s-a născut viu
şi că a trăit după aceea.
În majoritatea situaţiilor, elementul de bază, probatoriu, este considerat
instalarea respiraţiei. Aceasta produce modificări macroscopice şi microscopice ale
plămânilor.
La necropsie se efectuează docimazia hidrostatică (Rayger 1670), astfel:
- în prima etapă într-un vas cu apă se aşează piesa buco-cervico-toracică.
Dacă piesa pluteşte se consideră că plămânul este respirat, dacă aceasta cade la
fundul vasului se consideră că aerul din alveole lipseşte, ceea ce presupune lipsa
respiraţiei.
- în etapa următoare se introduc pe rând cei doi plămâni detaşaţi de piesă,
interpretându-se fenomenul ca mai sus.
- în final se introduc fragmente de plămân (mari, mici şi mijlocii) din diferiţi
lobi pulmonari.

Se poate întâlni una din următoarele situaţii:

- fragmentele plutesc la suprafaţă-plămân respirat,
- fragmentele stau între două ape-plămân parţial respirat,
- fragmentele cad la fund-plămân nerespirat.
 Această probă poate da erori dacă nu este executată corect sau dacă intervine
putrefacţia sau dacă plămânul este îngreunat de aspirat masiv. 5

Examenul de certitudine este cel microscopic - docimazia histologică

pulmonară. Se execută pe fragmente recoltate din cât mai multe zone pulmonare,
în special din porţiunile superioară şi inferioară (sunt primele care se dilată).
1.5 DURATA VIEŢII EXTRAUTERINE
Acest parametru reprezintă cheia de rezolvare a problemei medico-legale
privind încadrarea juridică a faptei.
Durata vieţii extrauterine se poate constata după următorii parametrii:
- tegumentele nou-născutului sunt acoperite cu sânge şi vernix caseosa,
având eritemul caracteristic. După circa 2-3 zile se instalează descuamarea care
poate dura până la14 zile.
- cordonul ombilical poate fi găsit tăiat, rupt sau smuls. Imediat după naştere
acesta este lucios, gelatinos, turgescent. După 24 ore apare inelul de demarcaţie la
locul de implantare de culoare roşie. După 5-7 zile de la naştere cordonul ombilical
se usucă şi se desprinde, rămânând cicatricea ombilicală de culoare roşie care se
vindecă după circa 15-18 zile.
- bosa serosanguină se resoarbe în 2-3 zile.
- orificiul Botallo se închide în 7-10 zile.
- canalul arterial se obliterează în circa 2 luni.
- prezenţa meconiului în intestinul subţire cu trecere în cel gros şi eliminare
la exterior din cel gros în următoarele 2-3 zile.

1.6 ÎNGRIJIRI ACORDATE DUPĂ NAŞTERE

Nou-născutul imediat după naştere are nevoie de îngrijiri speciale. În
unităţile sanitare, cu personal calificat, aceste îngrijiri se acordă prompt şi sunt
eficiente.
În naşterile neasistate, mama se poate găsi în situaţia de a nu putea da aceste
îngrijiri (omisiune involuntară) sau nu le acordă în mod voit (omisiune voluntară).
Îngrijirile constau în:
- spălarea corpului nou-născutului,
- secţionarea şi ligatura cordonului ombilical,
- înfăşarea,
- aspiraţia căilor respiratorii de resturi lichidiene şi mucozităţi,
- la 12 ore postpartum fătul este alimentat cu ceai, iar la 24 ore cu lapte.

1.7 CAUZA MORŢII

 Autopsia cadavrului de nou-născut poate preciza felul morţii (neviolentă sau
violentă). Moartea violentă poate fi accidentală sau ucidere săvârșită de către
mamă.
Moartea se poate instala înainte de naştere (intrauterin), în timpul naşterii
sau după naştere.
Moartea intrauterină poate fi provocată de boli ale mamei, fătului sau
placentei, dar destul de frecvent ea poate fi şi de cauză traumatică.
Moartea în timpul naşterii poate fi provocată de o serie întreagă de factori:
- distocii de bazin, de dinamică uterină, fetale.
- dezlipire prematură de placentă, hematom retroplacentar, etc.
- traumatismul obstetrical prin el însuşi.

Moartea după naştere poate fi patologică sau violentă. Principalele cauze de

moarte violenta sunt: asfixia, rupturi viscerale, circulare de cordon etc.
Mecanismele comisive reprezintă totalitatea mijloacelor violente de
producere a morţii, iar cele omisive se referă la privarea nou-născutului de
îngrijirile necesare supravieţuirii după naştere.
2 EXAMENUL FEMEII SUSPECTE
Examenul femeii suspecte pentru stabilirea tulburărilor psihice trebuie făcut
cât mai aproape de momentul naşterii, iar cercetarea la faţa locului dă posibilitatea
culegerii de indicii asupra condiţiilor în care s-a desfăşurat naşterea. 7

VIOLUL
În Codul Penal (art. 218) violul este definit astfel: raportul sexual, actul
sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în
imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această
stare, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi.
Circumstanţele agravante ale acestei infracţiuni sunt următoarele:
- victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului,
- victima este rudă în linie directă, frate sau soră
- victima nu a împlinit vârsta de 16 ani,
- fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice
- fapta a avut ca urmare vătămarea corporală
- fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună

Violul poate avea loc asupra femeilor cu viaţă sexuală sau fără viaţă sexuală.
a)La femeile fără viaţă sexuală, violul consumat, deci cu intromisiune, duce
în mod obişnuit la pierderea integrităţii anatomice a membranei himeniale.
 Himenul poate avea mai multe forme:
- cele mai frecvente sunt cele inelare sau semilunare,
- mai rar, sunt himene imperforate, ciuruite, pediculate, cu două orificii etc.

Anatomic unui himen i se descriu următoarele elemente: bază de

implementare, lăţimea, orificiul şi marginea liberă. Marginea liberă a himenului
poate fi netedă, crenelată, cu incizuri.
Pierderea integrităţii anatomice a membranei himeniale se numeşte
deflorare. O formă particulară de himen circular este cel complezant, care are
lăţimea foarte îngustă (1-2 mm), fiind de regulă dilatabil şi permiţând în felul
acesta un act sexual fără a se rupe.
Diagnosticul deflorării se face după următoarele elemente:
- sângerarea la nivelul rupturii,
- tumefacţia locală,
- existenţa unui depozit de fibrină la nivelul rupturii în procesul de vindecare
(decelabil după 5-8 zile).

b) În cazul femeilor cu viaţă sexuală, principalul scop al expertizei este

recoltarea din fundurile de sac vaginale a secreţiei pentru evidenţierea prezenţei
spermatozoizilor.
Violul, indiferent dacă femeia are sau nu viaţă sexuală, dar a opus o
rezistenţă fermă şi nu simulată, de circumstanţă, lasă asupra victimei leziuni de
violenţă, câteodată specifice-echimoze şi excoriaţii în jurul gurii, articulaţiei
pumnului, hipogastru, pe faţa internă a coapselor.
Expertiza medico-legală în viol are următoarele obiective:
- dacă s-a consumat sau nu raport sexual,
- existenţa leziunilor de violenţă,
- dacă victima se afla în imposibilitatea fizică sau psihică de a-şi exprima
voinţa sau de a se apăra,
- dacă persoana învinuită este sau nu agresorul.

Examenul victimei se face astfel:

- în prezenţa unei a treia persoane (mamă sau rudă de sex femeiesc)
- culegând cu atenţie datele privitoare la antecedente.

Identificarea presupusului agresor se face prin identificarea petelor de

spermă găsite la victimă cu cele ale agresorului, identificarea firelor de păr găsite
asupra victimei cu cele ale agresorului sau de pe lenjeria acestuia, se mai pot utiliza
amprente ale muşcăturilor.
 Proba decisivă se face prin testul ADN efectuat pe tamponul îmbibat de
sperma făptuitorului, recoltat obligatoriu la examinarea victimei.

TOXICOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
Pornind de la săgeata otrăvită a triburilor primitive şi până în ziua de azi,
omenirea s-a folosit de diferite toxice fie pentru a-şi consolida poziţia de
supravieţuitorfaţă de alte specii, fie pentru a atinge noi tehnologii competitive.
În felul acesta toxicologia s-a instaurat ca ştiinţă, devenind independentă.
Toxicologia medico-legală se ocupă de studiul proprietăţilorfizico-chimice,
precum şi de modul de acţiune al toxicelor asupra organismului uman.
Prin toxic înţelegem orice substanţă exogenă care prin proprietăţile sale
fizico-chimice, doză şi mod de acţiune, poate produce o stare patologică numită
intoxicaţie, ce poate duce chiar la moarte.
Nu se consideră ca făcând parte din clasa toxicelor acele corpuri care
acţionează prin însuşirile lor mecanice şi nici toxinele microbiene.
1 TOXICITATEA
Prin toxicitate se înţelege suma proprietăţilorfizico-chimice ale unei
substanţe în opoziţie cu reacţia de răspuns a organismului la această substanţă.
Pentru determinarea toxicităţii unei substanţe se folosesc următorii
parametrii.
- D.L. 50- este cantitatea de substanţă toxică ce produce moartea la 50% din
animalele de experienţă pe care se testează toxicul respectiv.
- D.M.M.- doza minimă mortală este cea mai mică cantitate de toxic ce
produce moartea unităţii de greutate a animalului de experiment.
- D.M.L.- doza minimă letală este cea mai mică cantitate de toxic ce produce
moartea unui individ adult.
Desigur că pentru copii, bătrâni, persoanele bolnave, dozele pot fi mult mai
mici.
Toxicitatea poate fi influenţată de:
- specia animală - nicotina nu este toxică pentru capre;
- vârsta - nou-născuţii, copiii şi bătrânii sunt mult mai sensibili la toxine;
- starea fiziologică - ciclul menstrual şi graviditatea sensibilizează
organismul la toxice (novocaina în doze terapeutice poate determina decesul unei
gravide);
- starea patologică - hepaticii au o capacitate scăzută de detoxifiere;
- rasa - malaezieniireacţionează la morfină prin agitaţie, pe când caucazienii
prin somnolenţă;
- greutatea corporeală - obezii necesită doze crescute de anestezic.
 Toxicitatea mai poate fi influenţatăşi de proprietăţile toxicului, de modul lui
de administrare, precum şi de alţi factori ca:
- concentraţie (5 ml. de acid sulfuric pot produce leziuni grave, dar aceeaşi
cantitate în diluţie de 2-3% constituie limonadă acidă);
- doză;
- viteza de administrare;
- calea de administrare;
- lipo - sau hidrosolubilitate;
- vechimea substanţei;
- puritatea toxicului.

În cadrul reacţiilor de răspuns ale organismului faţă de toxic, enumerăm:

- toleranţa sau obişnuinţa - organismul s-a obişnuit cu un toxic,
nemaiprezentând simptome toxice evidente la doze care pentru un individ normal,
din cadrul aceleiaşi specii, pot fi letale. Astfel, reactivitatea tisulară se modifică,
încât se obţin efecte tot mai mici la doze repetate.
Toleranţa sau obişnuinţa este urmată de dependenţă, care determină tulburări
comportamentale, cu dorinţa imperioasă, de nestăvilit, de a-şi administra toxicul
respectiv continuu sau periodic (toxicomanie).
- tahifilaxia - se caracterizează prin aceea că administrarea unei prime doze
este urmată de efectul aşteptat, dar pe măsură ce se repetă doza, într-un interval
scurt de timp (o zi), efectul scade până la dispariţie. Se deosebeşte de toleranţă
prin ceea ce nu este însoţită de nici o tulburare funcţională sau de dezorganizare a
activităţii celulare. Se pare că are la bază cuplarea puternică şi totală de toxic-
receptor specific.
- reacţii adverse - manifestate prin reacţii alergice, idiosincraziceşi toxice, ce
se manifestă în special la doze normale de substanţe folosite în scop terapeutic,
profilactic sau diagnostic.
2 CLASIFICAREA TOXICELOR
Datorită numărului imens de substanţe toxice existente, precum şi a
simptomatologiei care adeseori îmbracă aceleaşi aspecte pentru substanţe toxice cu
structură chimică diferită, clasificarea devine dificilă, neputând cuprinde întreaga
arie.
Majoritatea autorilor citaţi propun o clasificare raportată la mai multe
criterii:
a) Clasificarea analitică:
- toxice gazoase (clor, oxid de carbon);
- toxice volatile (cloroform, alcooli, cianuri),
- toxice separabile prin dializă (alcaloizi, barbiturice),
 - toxice minerale (metale).

b) Clasificarea morfopatologică:
- toxice care produc leziuni la poarta de intrare, în organele ce le
metabolizează sau depozitează, precum şi la poarta de ieşire;
- toxice funcţionale ce produc leziuni minime sau deloc: toxice hematice
(CO, methemoglobinizante, hemolizante), toxice celulare (acidul cianhidric
şiderivaţii săi), toxice nervoase (opiaceele, stricnina).

c) Clasificarea juridică:
- intoxicaţii voluntare: sinucideri, omucideri, toxicomanii;
- intoxicaţii involuntare (accidentale): în mediu industrial, în agricultură, în
special cu pesticide, în mediul casnic (detergenţi, caustice) şi accidentele
terapeutice.

3 CĂILE DE PĂTRUNDERE A TOXICELOR

1.Calea respiratorie: prin care pot pătrunde gazele, vaporii, aerosolii şi
pulberile. Din cauza ariei mari de absorbţie (suprafaţa alveolară pulmonară) cât şi
vehicularea directă în sânge cu ocolirea ficatului, această cale este deosebit de
periculoasă.
2.Calea digestivă: este cea mai frecvent utilizată, absorbţia făcându-se
oarecum diferenţiat la diferitele etaje ale sistemului digestiv:
- mucoasa orală - substanţe hidrosolubile, acid cianhidric, nicotina;
- mucoasa gastrică - stomacul gol permite absorbţia foarte rapidă a toxicelor
ingerate, dar prin acidul clorhidric, protecţia mucoasei gastrice şi timpul de
staţionare la acest nivel, face ca unele toxice să fie parţial sau total inactivate.
Astfel acidul clorhidric inactivează veninurile şisubstanţelecurarizante.
- mucoasa intestinală - este locul de absorbţie maximă a toxicelor, iar
mucoasa rectală reprezintă sediul absorbţieisubstanţelor administrate sub formă de
clismă sau supozitoare.
Această din urmă cale poate deveni periculoasă prin pătrunderea pe calea
venei cave inferioare a unei părţi din toxic în marea circulaţie, prin ocolirea în felul
acesta a ficatului.
3.Calea transcutanată: este specifică pentru substanţele liposolubile care se
dizolvă în grăsimile pielii: hidrocarburi, fenoli, anilină, substanţe organice etc. 5
4.Calea injectabilă - intravenoasă, subcutanată, intramusculară,
intrarahidiană.
5.Calea transplacentară - prin care pot trece de la mamă la făt opiaceele,
sărurile de metale grele etc.
6.Alte căi - conjunctivală, mucoasa genitală.
 Repartiţia toxicelor, odată pătrunse în organism, se face în funcţie de hidro
sau liposolubilitate, de gradul de vascularizaţie, de tropismul toxicului sau se poate
repartiza uniform în tot organismul.
4 NEUTRALIZAREA, DEPOZITEREA ŞI ELIMINAREA
TOXICELOR
Posibilităţile de apărare ale organismului împotriva toxicelor sunt
reprezentate de reacţiile biochimice de metabolizare şi transformare în compuşi
mai simpli, mai puţin toxici de regulă şi mai excretabili: reacţiile de oxidare,
oxido-reducere, hidroliză, demetilare, saponificare, conjugare, dar şi prin sistemele
tampon.
Ficatul conţine cea mai mare parte a enzimelor necesare detoxifierii, enzime
ce se găsesc la nivelul reticulului endoplasmic neted celular.
Biotransformările, în unele cazuri pot conduce la naşterea unor produşi mult
mai periculoşi ce adâncesc starea de intoxicaţie, astfel: în cazul parationului din
care rezultă paraoxonul, al tetraetilului de plumb din care rezultă trietilul de plumb,
alcoolul metilic ce dă naştere aldehidei formice, etc.
Depozitarea reprezintă într-un fel tot o formă de neutralizare a toxicului, prin
aceea că el este scos din circulaţieşi introdus în unele sisteme şi organe, din care în
urma biodegradărilor este eliminat lent, scăzând în felul acesta efectele sale toxice.
Depozitarea se face în unele cazuri selectiv, funcţie de lipo sau hidrosolubilitatea,
calea de pătrundere, afinitatea toxicului pentru o anumită structură biologică etc.
Astfel:
- ficatul depozitează toxice pătrunse atât pe cale digestivă cât şi pe cale
respiratorie sau cutanată (tetraetilul de plumb).
- ţesutul adipos acumulează toxicele liposolubile (insecticide, barbiturice).
- tendoanele, cartilajele tezaurizează plumbul pentru circa 12-18 luni.

Eliminarea toxicelor se face în mod obişnuit pe căile principale de

detoxifiere ale organismului:
- digestivă pentru plumb, fosfor, mercur, bismut, morfină, stricnină.
- renală pentru toxice ce produc leziuni la poarta de ieşire, cât şi pentru cele
ce nu afectează organul.
- respiratorie pentru toxicele volatile şi gazoase.
- transpiraţie pentru metale grele şi fenoli.
- lapte matern pentru alcool, morfină.

Starea de intoxicaţie a organismului se manifestă clinic prin diferite

simptome şi sindroame, unele caracteristice, altele necaracteristice, fruste sau
evidente, dar toate vor fi funcţie de tipul toxicului, doză, cale de pătrundere şi
reactivitatea organismului.
 Principalele sindroame toxice sunt:
a) Sindromul de encefalopatie toxică reprezentat de :
- diferite tipuri de come provocate de barbiturice, alcool etilic, opiacee,
cocaină, ciuperci
- stare ebrioasă sau pseudoebrioasă: monoxid de carbon, barbiturice,
cloroform, ciuperci, cocaină.
- delir: etanol, ciuperci, alcool, alcaloizi.
- convulsii: stricnină, nicotină, organofosforice, organoclorurate.
- paralizii: substanţecurarizante.
- tulburări oculare: amauroză cu midriază (intoxicaţii cu metanol), mioza
(intoxicaţii cu organofosforiceşi morfină), midriază (atropină, ciuperci, cocaină),
- tulburări auditive: care pot merge până la surditate (streptomicină).

b) Sindromul respirator ce se manifestă prin:

- dispnee,
- edem pulmonar,
- cianoză,

c) Sindromul digestiv reprezentat de:

- vărsături (ciuperci, toxiinfecţii alimentare, caustice);
- diaree (ciuperci, arsen);
- constipaţie (plumb).

d) Sindromul hepatic cu următoarele manifestări:

- icterul,
- hepatomegalia,
- atrofie hepatică.

e) Sindromul renal:
- poliurie (cofeină),
- insuficienţă renală (mercur, plumb, salicilaţi),
- colici renale (plumb, acid oxalic).

f) Sindromul cutanat:
- erupţii de tip alergic,
- diateze hemoragice,
- eritem şi exanteme (arsen, mercur, iod),
- melanodermie (arsen).

g) Sindromul sanguin:
 - cu alterarea hematiilor (plumb, benzen),
- hematii cu granulaţiibazofile (plumb, anilină),
- anizocitoză (crom),

5 EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ ÎN INTOXICAŢII

Trebuie să răspundă la întrebările puse de organele judiciare:
1. este vorba de o intoxicaţie?
2. dacă este o intoxicaţie, care a fost toxicul folosit?
3 .în ce doză şi pe ce cale a pătruns?
4. dacă toxicul incriminat explică simptomele, leziunile, moartea?
5. sursa posibilă a toxicului: alimentaţie, supradozare, accident terapeutic,
etc.
Ţinând cont de toate acestea, expertiza medico-legală în caz de intoxicaţie
trebuie să parcurgă câteva etape obligatorii, pentru a se putea obţine maximum de
date în vederea formulării corecte a concluziilor necesare justiţiei.
a) Examenul la faţa locului urmăreşte:
- recoltarea eventualelor corpuri delicte: flacoane, recipiente, cutii, sticle,
resturi alimentare etc.
- verificarea instalaţiilor tehnice de către specialişti.
- obţinerea unui minim de date în legătură cu victima: profesia, data şi
împrejurările în care a survenit intoxicaţia, simptomele şievoluţia lor, tentative de
sinucidere, etc.

b) Examenul clinic - posibil numai când victima este în viaţă.

c)Examenul necroptic - are ca obiectiv principal recoltarea de diferite organe
şi lichide în vederea examenului toxicologic.
În situaţiile de supravieţuire scurtă şi cale de administrare digestivă, se
recomandă recoltarea stomacului şiconţinutului său în întregime.
În cazul toxicelor resorbitive se recoltează sânge (din vasele durei mater).
În cazurile de supravieţuire de câteva zile se vor recolta urină şi organe-ficat,
rinichi.
Autopsia, prin datele pe care le furnizează, va completa examenele
toxicologice, orientându-le într-o direcţie sau alta.

6 INTOXICAŢIA CU OXID DE CARBON

Monoxidul de carbon are următoarele proprietăţi fizice: este un gaz incolor,
inodor, cu densitate = 0,967 ceea ce îi permite difuzarea prin pereţiporoşişi
ridicarea lui la nivele superioare locului de formare, arde cu flacără albastră cu
formare de CO2.
Aspecte medico-legale ale intoxicaţiei:
 - accident: ce poate fi individual sau colectiv, întâlnindu - se în mediul
industrial sau casnic
- sinucidere
- omucidere: foarte rar.

Examenul toxicologic poate releva cantităţi relativ mici de

carboxihemoglobină, după moarte, dar moartea se datorează leziunilor anoxice
ireversibile care apar precoce în timpul intoxicaţiei.
Modificările cadaverice datorită carboxihemoglobinei sunt reprezentate de:
- culoarea roşie - aprinsă a pielii, a lividităţilor cadaverice, a muşchilorşi a
sângelui (dacă sângele nu a venit în contact cu aerul este rezistent la putrefacţie
chiar luni de zile).
- modificările de tip asfixic sunt generale.

7 INTOXICAŢIA CU SUBSTANŢE METHEMOGLOBINIZANTE

Grupa largă a acestor substanţeacţionează comun prin oxidarea ireversibilă a
fierului bivalent din hemoglobină în fier trivalent cu formare de methemoglobină
în exces ce nu poate fi retransformată în hemoglobină de sistemul enzimatic
methemoglobinreductază.
Din această grupă putem enumera următoarele substanţe: nitriţi, nitraţi,
permanganat de potasiu, anilina şiderivaţii săi, sulfamidele.
Intoxicaţia accidentală se întâlneşte în cazul consumului de apă din fântâni la
copii, în abatoare, în industria coloranţilor, etc.
D.M.L. pentru nitriţi este de 3 grame la adulţişi 0,5 grame la copii.
La cadavru lividităţile sunt cafenii şi sunt prezente semnele generale de
asfixie.
8 INTOXICAŢIA CU ACID CIANHIDRIC ŞI DERIVAŢII SĂI
Acidul cianhidric (HCN) este un lichid incolor, volatil, cu miros de migdale
amare. Derivaţii săi sunt: cianura de sodiu, cianura de potasiu, ferocianura de
potasiu, ferocianura de sodiu, cianura de calciu.
Acidul cianhidric şiderivaţii săi îşi găsesc o largă întrebuinţare în industrie,
ca insecticid, în laboratoare.
Glucozizii sunt conţinuţi în sâmburii de migdale amare, de cireşe, vişine,
etc.
D.M.L. pentru acid cianhidric este de 0,05 grame; pentru cianura de potasiu
este de 0,10-0,20 grame.
Aspecte juridice:
- accident
- sinucidere,
- omucidere.
 Accidentele se produc în mediul industrial unde se foloseşte acidul
cianhidric şiderivaţii săi, în cazul dezinsecţiilor prin infiltrarea şi trecerea lui prin
pereţiiporoşi în camerele vecine. La copii se pot întâlni intoxicaţii prin consumul
sâmburilor de cireşe, vişine.
Sinuciderile sunt relativ frecvente, iar omuciderile sunt relativ rare.
Calea de pătrundere este respiratorie, digestivă, conjunctivală şi cutanată.
La cadavru lividităţile sunt de culoare roz; rigiditatea este precoce, puternică
şi de lungă durată; organele interne au semnele caracteristice asfixiei.
În stomac se pot găsi sâmburi de fructe sau leziuni caustice (cianuri
alcaline); iar la deschiderea stomacului se degajă mirosul caracteristic de migdale
amare.
Examenul toxicologic se face pe stomac şiconţinut, sânge şi organe.
9 INTOXICAŢIA CU OPIACEE
Este intoxicaţia ce prezintă cel mai larg interes în domeniul social, juridic şi
medico-legal prin răspândirea sa precum şi prin urmările sale.
Juridic, intoxicaţia poate fi:
- accidentală - urmarea confuziilor sau erorilor de dozare.
Aşa cum se ştie administrarea opiaceelor la copiii sub 1 an este
contraindicată.
- sinuciderile sunt rare.
- toxicomania cu tot tabloul său complex.

Calea de pătrundere este digestivă, respiratorie şi injectabilă (subcutanată

sau intramusculară).
D.M.L. este de 0,06 grame în administrarea subcutanată şi de 0,20 grame pe
cale orală. Locul de acţiune este sistemul nervos central, având o acţiune electivă
asupra centrilor corticali de percepere a senzaţiilor dureroase.
Mai sunt stimulate unele funcţii psihice, ideaţia este mai rapidă iar
imaginaţia mai vie.
Dozele toxice au acţiune puternică depresivă asupra respiraţiei.
După calea de pătrundere, manifestările toxice se pot declanşa după un
interval de timp care variază între 2 minute şi 2 ore. Intoxicaţia acută se manifestă
la început prin agitaţie, euforie, hiperexcitabilitate, aparentă stimulare a funcţiilor
intelectuale, urmată de ameţeli, adinamie, greţuri, vărsături, tahicardie, senzaţie de
căldură, privit.
În coma morfinică se întâlneştebradipnee, respiraţieCheyne-Stokes,
vărsături, tegumente reci, palide, cianotice, mioză punctiformă, hipotermie.
Moartea survine de obicei prin paralizie respiratorie.
 Stare de comă, pupile punctiforme, respiraţie intens inhibată, reprezintă
triada intoxicaţiei cu morfină.
În intoxicaţiile cronice tanatogeneza poate fi reprezentată de caşexie, diverse
infecţii, pneumonii, reacţii alergice.
Obişnuit morfinomanii decedează prin sinucidere.
La cadavru se constată aspecte lezionale de tip asfixic, urme de injecţii,
pneumopatii, abcese, stare caşectică.
În cazul intoxicaţiilor cronice toxicul se caută în urină.
10. INTOXICAŢIA CU ALCOOL ETILIC
Alcoolul etilic este un lichid incolor, volatil, inflamabil, miscibil în orice
proporţie cu apa.
Este utilizat ca solvent, la sinteze organice, antiseptic, analgezic, precum şi
la fabricarea băuturilor alcoolice.
Căile de pătrundere sunt:
- respiratorie - în cazuri accidentale prin vapori,
- digestivă este calea obişnuită. Mucoasa orală absoarbe o cantitate
nesemnificativă dat fiind timpul scurt de tranzitare. Mucoasa stomacului gol
absoarbe 90-95% din cantitatea ingerată în circa o oră. Absorbţia gastrică este
direct proporţională cu cantitatea şiconcentraţia băuturii. Cea mai mare parte a
alcoolului se absoarbe la nivelul duodenului.
- aplicarea pe piele produce senzaţie de rece, prin evaporare,
- injectat subcutan produce necroze şi nevrite,
- efectul local asupra ţesuturilor este deshidratant (fixarea pieselor
anatomice).

În organism alcoolul se repartizează în toate ţesuturileşi organele, în raport

cu conţinutul lor în apă şi invers proporţional cu conţinutul lor în grăsimi.
Ficatul este locul de catabolizare maximă a alcoolului şi cu toate că are un
conţinut mare de apa, cantitatea de alcool de la acest nivel va fi mai mică.
În organism 90-95% din alcoolul ingerat este catabolizat cu un ritm constant
- 0,15 g‰ pe oră.
Catabolizarea se face sub acţiunea următoarelor enzime:
alcooldehidrogenaza, enzimele din reticulul endoplasmic neted (pot cataboliza
circa 20% din alcool), enzimele din clasa catalaze-peroxidaze.
Simptomele intoxicaţiei acute alcoolice
Au la bază inhibarea S.N.C. şi dezinhibarea centrilor subcorticali scăpaţi de
sub controlul frenator al cortexului cerebral.
Intoxicaţia evoluează în 3 faze:
1. Prima fază în care se produce intoxicarea funcţiilor intelectuale prin
afectarea treptată a sobrietăţii, discriminării, memoriei, apariţia logoreei
şicreştereaimpulsivităţii. Creşte timpul de latenţă al reflexelor. Această fază poate
evolua, în funcţie de toleranţa individuală, de la 0,20 - 0,40g‰ până la 1-1,20g‰
2. Faza a doua (infractogenă) evoluează în limitele 1g‰ - 2,5g‰. În această
fază apare dizartria, ataxia, tahipneea, transpiraţii, sughiţ, vomă. În această fază se
săvârşesc actele antisociale (violuri, furturi, accidente de circulaţie, tulburarea
ordinii publice etc.).
3. Faza a treia, numită şi comatoasă, evoluează cu anestezie, narcoză,
hipotermie, facies hiperemic, colaps, convulsii. Coma poate dura 10-12 ore.
Moartea survine în această fază prin inhibarea centrilor respiratori, asfixie
mecanică prin aspirarea conţinutului gastric regurgitat în căile respiratorii;
pierderea căldurii prin vasodilataţia indusă de alcool la cei care adorm în sezonul
rece în spaţii deschise, situaţie ce poate conduce la îngheţare.
O formă aparte a intoxicaţiei alcoolice este beţia patologică, care are
următoarele caracteristici:
- tabloul intoxicaţiei este dominat de halucinaţii, dezorientare, tendinţă la
acte agresive, somn profund, iar la trezire, amnezie totală.
- tabloul apare la ingestia de cantităţi mici de băuturi alcoolice.
- apare la persoane care au în antecedente traumatisme cranio-cerebrale
şi/sau afecţiuni psihice.

Prin alcoolemie se înţelege cantitatea de alcool etilic exprimată în grame de

alcool la un litru de sânge.
Nivelul său depinde de următorii factori:
- cantitatea şiconcentraţia băuturii alcoolice,
- durata ingerării,
- gradul de plenitudine al stomacului,
- posibilităţile de detoxifiere ale ficatului.

Apectul curbei alcoolemiei are trei segmente:

1. Segmentul ascendent, care corespunde etapei de difuziune atingând un
maxim la o alcoolemie de aproximativ 1,5g‰.
2. Segmentul în platou (orizontal) este caracteristic echilibrării difuziunii cu
oxidarea şi eliminarea şi reprezintă nivelul maxim al alcoolemiei.
3. Segmentul corespunzător fazei de dezintoxicare, are aspect descedent,
producându-se scăderea alcoolemiei până la dispariţie.
În mod obişnuit 100 ml. de băutură distilată sau 350 ml. vin sau 700 ml. bere
determină o alcoolemie de 0,50g‰.
După dispariţia alcoolului din sânge, acesta se găseşte în urină (alcoolurie),
ce poate fi folosită pentru diagnosticul retrospectiv al intoxicaţiei acute alcoolice.
 Menţionăm că în lipsa oricărui aport exogen de alcool, s-a dovedit că, la om,
datorită metabolismului, precum şiactivităţii florei microbiene intestinale, există
urme de alcool în sânge în cantităţi de ordinul 0,001 - 0,002g‰ 16

11. INTOXICAŢIA CU ALCOOL METILIC

Metanolul este un lichid incolor, mai uşor decât apa, fierbe la 66o, întâlnit în
industria chimică, farmaceutică, frigorifică. Este uşor confundat cu etanolul. Se
obţine prin distilarea improvizată a băuturilor spirtoase când poate depăşi normele
admise de 5 - 6 ori standardele admit între 1,00 - 1,50 g la 100 medico-legală
alcool etilic.
Metabolizareametanolului este lentă comparativ cu a etanolului, el se
oxidează transformându-se în formaldehidă şi acid formic. Aceştiproduşi se
acumulează iar acţiunea lor se potenţeazăşi inactivează enzimele ferice, apar
acidoza metabolică severă şi efecte nocive optice.
Simptomatologia dominantă este digestivă, asociată cu tulburări nervoase
şioculo-senzoriale. Leziunile oculare determină scăderea acuităţii vizuale chiar
atrofie optică.
Ingestia asociată de etanol şi metanol face ca acesta din urmă să se elimine
în cantitate mai mare, iar simptomele datorate metanolului să apară mai lent.
DML 15 - 100 ml.
12 INTOXICAŢIA CU CIUPERCI
Printre intoxicaţiile produse de agenţi biologici cele mai frecvente şi
dramatice sunt intoxicaţiile cu ciuperci necomestibile de natură accidentală.
Intoxicaţiile se produc prin confuzia cu ciupercile comestibile, care prezintă o
morfologie asemănătoare celor comestibile. Criteriile aparente prin care se pot
diferenţia speciile incerte nu sunt sigure, iar aşa numitele mijloace de verificare nu
au suport ştiinţific: fierberea, ţinerea în baiţ de oţet.
Sunt cunoscute mii de specii de ciuperci, dintre care aproximativ 600
comestibile şi 200 otrăvitoare. Majoritatea intoxicaţiilor letale sunt consecinţa
consumului de ciuperci din grupul amanita, efectul letal survenind după ingestia a
cca. 75-100 gr. ciuperci. După intervalul de timp dintre consum şi apariţia
simptomelor sunt două tipuri de intoxicaţii: cu perioadă scurtă şi cu perioadă lungă
de incubaţie.
Examenul extern este orientativ, dar nespecific. Se poate constata icter
tegumentar, degeneresecenţă grasă hepatică. Examenul microscopic evidenţiază
leziuni distrofice hepatice, renale şi cerebrale. Din conţinutul gastric pot fi uneori
izolaţi spori de ciuperci, pentru stabilirea speciei care a produs intoxicaţia.
Efectul toxic al ciupercilor necomestibile se manifestă sub forma anumitor
sindroame clinice, care orientează asupra etiologiei:
 - sindromul digestiv sau holeriform, cu două variante tardiv (faloidian)
şientolomian (precoce)
- sindrom muscarian sau colinergic
- sindrom panterinian sau anticolinergic
- sindrom helvelian (hemolitic)

Intoxicaţiafaloidiană apare după consum de ciuperci din specia

amanitaphaloides (buretele viperei), sau ciuperci apropiate (buretele de primăvară,
buretele viperei, buretele otrăvitor).
Toxinele din amanite sunt:
- falina, cu acţiunehemolizantă
- faloidina,
- faloina,
- amanitina cu variantele alfa, beta şi gama.

Simptomele se instalează după aproximativ 6-40 de ore, manifestate prin

tulburări gastro-intestinale, greţuri, vărsături, diaree de tip holeriform,
hepatomegalie, deshidratare intensă, anurie, icter, EPA, comă. Nivelul GPT are
valoare prognostică, iar mortalitatea poate surveni la 50% din cazuri.
Intoxicaţiamuscarinică se instalează prin consumul unor ciuperci care conţin
muscarină, acid ibotenicşimuscaridină, care au efecte parasimpatico-mimetice.
Speciile de ciuperci sunt Inocybefastigiata, Clinocybedealbata, C. 18

Cerusata. Sindromul muscaridian se instalează rapid, 30 min. - 1 oră, cu

manifestări gastro-intestinale – diaree, vărsături, deshidratare urmată de
hipotensiune, transpiraţii, mioză. Mortalitatea este de 5 %.
Intoxicaţiahelveliană este consecinţa ingestiei de acid helvetic, cu efecte
intens hemolizante. Speciile de ciuperci sunt HelvellaşiGyromitraesculenta, care
are efecte methemoglobinizante. Manifestările sunt digestive: vărsături, diaree,
icter hemolitic, hemoglobinurie, albuminurie, oligurie convulsii. Mortalitatea este
între 15-40%.

Lp2

Actele medico-legale
 •Legislatia ce reglementeaza activitatea de medicina legala nu mai este in
deplina concordanta cu legea penala in vigoare –Codul Penal si Codul de
Procedura Penala. (OG 1/2000 vs noul Cod Penal/2014)
•Ordin pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea
expertizelor, a constatarilor si a altor lucrari medico-legale nr. 1.134/C/25
05.2000 al Ministerului Justitiei si nr.255/04.04.2000 al Ministerului Sanatatii si
Familiei (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr.459/19.09.2000)
•NORMELE PROCEDURALE privind efectuarea expertizelor, a
constatarilor si a altor lucrari medicolegale
Art.9 –(1)Actele medico-legale :
- Raportulde expertiza

- Certificatul
- Buletinulde analiza
- Avizul
• prin raport de expertiza medico legala se întelege actul întocmit de un
expert la solicitarea organului de urmarire penala sau a instantei de judecata si care
cuprinde datele privind expertiza efectuata. Expertiza medico legala se efectueaza
în situatiile prevazute la Art. 116 si 117 din Codul de procedura penala, precum si
la Art. 201 din Codul de procedura civila
• prin certificat medico legal se întelege actul întocmit de medicul legist la
cererea persoanelor interesate si care cuprinde date privind examinarea medico
legala
• prin buletin de analiza se întelege actul întocmit de specialistii institutiilor
de medicina legala sau de persoanele competente din cadrul institutiilor de
medicina legala, la cererea persoanelor interesate, si care cuprinde date privind
examenul complementar

•prin aviz medico-legalse întelege actul întocmit de Comisia superioara

medico-legala, precum si de comisiile de avizare si control al actelor medico-
legale, la solicitarea organelor judiciare, prin care se aproba continutul si
concluziile actelor medico-legale si se recomanda efectuarea unor noi expertize sau
se formuleaza concluzii proprii.

•Art. 10-1) La întocmirea actelor medico-legale medicul legist sau comisia

desemnata are urmatoarele obligatii:
a) sa ia în considerare certificatele, referatele medicale si fisele de observatie
clinica emise de unitati sanitare ale Ministerului Sanatatii si Familiei sau acreditate
de acesta;
 b)sa verifice daca documentele mentionate la lit. a) prezinta urmatoarele
elemente de siguranta: numar de înregistrare, stampila unitatii sanitare, semnatura
si parafa medicului, care trebuie sa mentioneze specialitatea si codul medicului, iar
în cazul fotocopiilor, mentiunea “conform cu originalul”, atestata de medicul
responsabil.
•2) Medicul legist nu poate lua în considerare informatii cuprinse în alte
tipuri de înscrisuri medicale decât cele prevazute la alin 1), cum ar fi bilete de
trimitere, retete, consulturi înscrise pe retete, concedii medicale, bilete de
externare.
Art. 11–1) Raportul de expertiza medico-legala cuprinde antetul, stampila si
numarul de înregistrare al institutiei de medicina legala în care a fost efectuata si se
înregistreaza în registrul de evidenta.
2)Copiile de pe raportul de expertiza sau de constatare medico-legala se
arhiveaza pe o perioada nedeterminata.
3)Raportul de expertiza medico-legala, precum si certificatul medico-legal
se semneaza de toti cei care au participat la întocmirea lui. Opiniile divergente se
consemneaza în cuprinsul raportului sau al certificatului medico-legal, separat si
motivat.
4)În cazul în care in evolutia leziunilor mentionate la prima expertiza apar
date medicale noi, complicatii sau sechele, actele medico-legale se pot completa
sau modifica numai de catre medicul legist care a efectuat prima expertiza.
Reguli generale privind examinarile medico-legale
•Art. 12Expertizele medico-legale constau în:

a) examinari si cercetari privind cadavre umane sau parti din acestea;

b) examinari si cercetari privind produse biologice si cadaverice;
c) examinari si cercetari privind persoane în viata;
d) evaluareaunor lucrari medicale si medico-legale în legatura cu activitatea
medicolegala, precum si suplimente de expertiza.
Art. 13–1) Examinarile si cercetarile privind persoane în viata se realizeaza
dupa verificare de catre medicul legist a identitatii persoanei pe baza cartii de
identitate, a adeverintei temporare de identitate sau a pasaportului, ale carui serie si
numar se mentioneaza în certificatul medicolegal.
2) În cazul în care persoana examinata nu prezinta actele prevazute la alin.
1), faptul se mentioneaza în certificatul medico-legal, pentru identificare luându-se
impresiunile digitale de la indexul sting pe documentul prin care se solicita
examinarea.
Art. 14–1) Persoanele aflate în stare de retinere vor fi examinate în prezenta
personalului de paza de acelasi sex.
 2) Persoanele minore se examineaza în prezenta unuia dintre parinti sau a
reprezentantului sau legal ori, în lipsa acestora, în prezenta unui membru major al
familiei, de acelasi sex cu minorul.
Art. 15–Examinarile medico-legale în vederea eliberarii certificatelor
medico-legale, la cererea persoanelor interesate, se refera la:
- constatarea virginitatii, capacitatii sexuale, vârstei, conformatiei sau
dezvoltarii fizice în circumstante precum constatarea virginitatii sau
deflorarii, viol, perversiuni sexuale, obtinerea pentru minore a
dispensei de vârsta în vederea casatoriei, precum si constatarea starii
obstetricale în cazuri de sarcina, viduitate, avort, nastere, lehuzie;
- constatarea leziunilor traumatice recente, înainte de disparitia
leziunilor externe, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data
producerii;
- constatarea infirmitatilor si a starilor de boala consecutive leziunilor
traumatice
- constatarea capacitatii psihice, în vederea stabilirii capacitatii de
exercitiu necesare pentru întocmirea unor acte de dispozitie si în cazul
bolnavilor netransportabili, cu suferinte evolutiv letale sau aflati în
stare grava în conditii de spitalizare;
- constatarea starii de sanatate, având ca scop stabilirea aptitudinilor
unei persoane de a exercita o anumita activitate sau profesie.
Art. 15
Examinarile medico legale în vederea eliberarii certificatelor medico legale,
la cererea persoanelor interesate, se refera la:
- constatarea virginitatii, capacitatii sexuale, vârstei, conformatiei sau
dezvoltarii fizice în circumstante precum constatarea virginitatii sau
deflorarii, viol, perversiuni sexuale, obtinerea pentru minore a
dispensei de vârsta în vederea casatoriei, precum si constatarea starii
obstetricale în cazuri de sarcina, viduitate, avort, nastere, lehuzie;
- constatarea leziunilor traumatice recente, înainte de disparitia
leziunilor externe, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data
producerii;
- constatarea infirmitatilor si a starilor de boala consecutive leziunilor
traumatice
- constatarea capacitatii psihice, în vederea stabilirii capacitatii de
exercitiu necesare pentru întocmirea unor acte de dispozitie si în cazul
bolnavilor netransportabili, cu suferinte evolutiv letale sau aflati în
stare grava în conditii de spitalizare;
- constatarea starii de sanatate, având ca scop stabilirea aptitudinilor
unei persoane de a exercita o anumita activitate sau profesie.
 Art. 17
1) Prin examinari complementare se întelege activitatile medico legale care
completeaza lucrarea deja efectuata, precum examene histopatologice,
bacteriologice, hematologice, toxicologice, radiologice, biocriminalistice, etc.
privind piese anatomice, secretii, dejectii, pete, urme, examene ale obiectelor si
substantelor, cercetari experimentale, cercetari medico legale la locul faptei sau la
locul unde s a aflat cadavrul.
•2) Examinarile complementare nu constituie expertize medico legale,
indiferent daca sunt efectuate de medicul legist sau, la cererea acestuia, de alti
specialisti din unitati sanitare.
Art. 22–1) Organele judiciare care dispun efectuarea unor expertize
medicolegale se adreseaza în scris institutiei de medicina legala competente.
Documentul prin care se solicita efectuarea constatarii sau expertizei
medico-legale va cuprinde:
–datele de identificare a subiectului sau obiectului asupra caruia urmeaza sa
se efectueze lucrarea;

–întrebarile la care medicul legist trebuie sa raspunda;

–materialele si datele care sunt puse la dispozitie medicilor legisti;
–caracterul de urgenta si termenul sugerat pentru efectuarea lucrarii.
În cazul expertizei psihiatrice si al avizelor solicitate comisiei superioare
sau comisiilor de avizare si control al actelor medico-legale se înainteaza
obligatoriu materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei.
În cazul în care sunt numiti si experti care reprezinta partile interesate, se
mentioneaza datele de identitate ale acestora, pentru ca expertii oficiali sa îi poata
contacta în vederea efectuarii lucrarilor.
Art. 24–1) În cazul în care medicul legist considera necesar, el poate
solicita organelor judiciare care au cerut constatarea sau expertiza medico-legala sa
îi puna la dispozitie materialul dosarului, necesar pentru efectuarea acestora.
Daca medicul legist considera necesara examinarea persoanei sau
efectuarea unor investigatii medicale de specialitate, el poate solicita, potrivit
dispozitiilor legale, organelor judiciare care au cerut efectuarea expertizei sa
dispuna în consecinta.
În cazuri exceptionale expertiza medico-legala se poate efectua numai pe
baza documentelor medicale ori medico-legale.
În cazul refacerii totale sau partiale a examinarilor clinice sau paraclinice, al
verificarii datelor cuprinse în documente sau lucrari, precum si al oricaror alte
analize si cercetari stiintifice necesare, medicul legist sau comisia de expertiza
examineaza persoanele în cauza
Expertiza medico-legala referitoare la persoane în viata
 Art. 26-Expertiza medico-legala referitoare la persoane în viata, efectuate
la cererea organelor judiciare, constau în examinari clinice si complementare
radiologice, hematologice, serologice, bacteriologice, antropologice,
dermatologice, genetice si altele, putând avea ca obiect:
- oconstatarea sexului, virginitatii, capacitatii sexuale, vârstei,
conformatiei sau dezvoltarii fizice, precum si a elementelor necesare
pentru stabilirea filiatiei;
- oconstatarea leziunilor traumatice, a infirmitatilor si a starilor de
boala consecutive acestora;
- oconstatarea starii obstetricale, cum ar fi sarcina, viduitatea, avortul,
nasterea, lehuzia;
- oevaluarea starii de sanatate, având ca scop stabilirea aptitudinilor
unei persoane de a exercita o anumita activitate sau profesie;
- oconstatarea capacitatii psihice.
Art. 27–1) Comisia de expertizase constituie în mod obligatoriu în
cazurile în care legea prevede expres acest lucru, precum si când are ca obiect:
- evaluarea capacitatii psihice a unei persoane, în scopul stabilirii
elementelor necesare pentru aprecierea responsabilitatii penale sau a
responsabilitatii civile;
- amânarea sau întreruperea executarii pedepsei privative de libertate,
din motive medicale;
- constatarea starilor morbide care sunt urmarea unor fapte medicale
ilicite, a unor deficiente sau a nerespectarii normelor tehnice
medicale;
- investigarea filiatiei;
- evaluarea capacitatii de munca;
- stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita o anumita
activitate sau profesie, precum conducerea de autovehicule, de
aparate de zbor, de portarma în cadrul noilor expertize;
- efectuarea unei noi expertize medico-legale.
Constatarea si expertiza medico-legala pe cadavre
Art.34–1) Constatarea si expertiza medico-legala pe cadavru implica:
- examinari la locul unde s-a gasit cadavrul sau în alte locuri, pentru
constatarea indiciilor privind cauza mortii si circumstantele ei;
- examinarea exterioara a cadavrului si autopsia, inclusiv exhumarea, dupa
caz;
- examinari complementare de laborator, cum ar fi cele histopatologice,
bacteriologice, toxicologice, hematologice, serologice, biocriminalistice.
2) Autopsia medico-legala a cadavrului se efectueaza la solicitarea organelor
judiciare, numai de catre medicul legist, fiind obligatorie în urmatoarele cazuri:
- moarte violenta, chiar si atunci când exista o anumita perioada între
evenimentele cauzale si deces;
- cauza mortii nu este cunoscuta;
- cauza mortii este suspecta.

–Un deces este considerat moarte suspecta în urmatoarele situatii:

- moarte subita;
- decesul unei persoane a carei sanatate, prin natura serviciului, este
verificata periodic din punct de vedere medical;
- deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei
întreprinderi sau institutii;
- deces care survine în custodie, precum moartea persoanelor aflate în
detentie sau private de libertate, decesele în spitalele psihiatrice,
decesele în spitale penitenciare, în închisoare sau în arestul politiei,
moartea asociata cu activitatile politiei sau ale armatei în cazul în
care decesul survine în cursul manifestatiilor publice sau orice deces
care ridica suspiciunea nerespectarii drepturilor omului, cum este
suspiciunea de tortura sau oricare alta forma de tratament violent sau
inuman;
- multiple decese repetate în serie sau concomitent;
- cadavre neidentificate sau scheletizate;
- decese survenite în locuri publice sau izolate;
- moartea este pusa în legatura cu o deficienta în acordarea asistentei
medicale sau în aplicarea masurilor de profilaxie ori de protectie a
muncii;
- decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp dupa o
interventie diagnostica sau terapeutica medico-chirurgicala.
3) Autopsia cadavrului, respectiv a partilor de cadavru sau a pieselor
scheletice, se efectueaza numai în cazul în care organele judiciare pun la dispozitia
medicului legist:
–ordonantaprocurorului sau încheierea instantei de efectuare a autopsiei,
care contine obiectiveleacesteia;
–procesul verbalde cercetare la fata locului;
–copia de pe foaia de observatie clinicacompleta, în cazul persoanelor
decedate în cursul spitalizarii.
 Art. 35-1) Autopsia cadavrului se efectueaza numai de catre un medic
legist, la morga serviciului de medicina legala sau a spitalului în a carui raza
teritoriala s-a produs moartea sau a fost gasit cadavrul.
2) În mod exceptional, daca nu exista o astfel de morga si nici posibilitatea
transportarii cadavrului la morga cea mai apropiata, cu acordul medicului legist,
autopsia se poate efectua acolo unde se afla cadavrul sau într-un loc anume ales
pentru aceasta.
Art. 37-1) Exhumarea cadavrelor în vederea expertizelor medico-legale se
face numai la solicitarea scrisa a organelor judiciare.
2)Examinarea cadavrului deja autopsiat se face de catre o comisie de
experti care au un grad profesional mai mare decât cel al expertului care a efectuat
prima expertiza.
3)Examinarea cadavrului exhumat si autopsia se fac fie la locul unde se afla
cadavrul, fie la o prosectura din apropiere.
Art. 38-1) Medicul legist este asistat la efectuarea autopsiei de personal
sanitar mediu sau auxiliar. Autopsia medico-legala trebuie sa fie completa, fara a
se omite vreun segment, tesut sau organ.
2)Nu se pot formula concluzii medico-legale privind cauza si împrejurarile
mortii numai pe baza unor examene externe sau interne partiale.
3)Pentru atestarea leziunilor traumatice externe, respectiv interne, se pot
efectua fotografii.
4)Medicul legist nu poate elibera certificat de deces fara efectuarea
autopsiei medico-legale, cu exceptia cazurilor în care decesul a intervenit ca
urmare a catastrofelor.
Noua expertiza medico-legala
Art. 49–1) O noua expertiza medico-legala se efectueaza de catre o comisie
de experti, indiferent daca prima expertiza a fost efectuata de un singur medic
legist sau de mai multi medici legisti ori de o comisie. Raportul noii expertize se
elaboreaza pe baza constatarilor directe ale comisiei si pe baza materialului necesar
din dosarul cauzei.
2) Comisia de expertiza medico-legala se instituie si se compune din cel
putin 2 experti cu un grad profesional egal sau superior expertului sau expertilor
care au efectuat expertiza anterioara, iar la grade profesionale egale se vor utiliza
grade didactice superioare
3)Noua expertiza medico-legala consta în reluarea sau/si refacerea
investigatiilor medicolegale în cazul în care se constata deficiente, omisiuni sau/si
aspecte contradictorii la expertizele precedente. Concluziile unei noi expertize se
redacteaza pe baza constatarilor sau expertizelor medico-legale anterioare, a
aspectelor specifice spetei, a probelor noi, incluse în dosarul cauzei, precum si a
obiectiilor formulate de organele judiciare.
 NOUL COD DE PROCEDURA PENALA2014
Art. 172 Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării
(1) Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea,
clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru
aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert.
(2) Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de
către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se
dispune de către instanţă, prin încheiere motivată.
(3) Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea
faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de
expert.
(4) Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau
instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din
străinătate, în condiţiile legii.
(5) Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul
instituţiilor medico-legale.
(6) Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei prin
care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe
care expertul trebuie să le constate, să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la
care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum şi
instituţia ori experţii desemnaţi.
(7) În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt
necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori
organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează
în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispoziţiile relative la audierea
martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.
(8) La efectuarea expertizei pot participa experţi independenţi autorizaţi,
numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali.
(9) Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de
schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte
sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin
ordonanţă efectuarea unei constatări.
(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în
cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.
(11) Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.
(12) După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar
apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de
constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize.
Art. 178 Raportul de expertiză
 (1) După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările şi opinia
expertului sunt consemnate într-un raport.
(2) Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză.
Opiniile separate se motivează în acelaşi raport.
(3) Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus
efectuarea expertizei.
(4) Raportul de expertiză cuprinde:
partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus
efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi
prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la
care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada
încunoştinţării părţilor, dacă au participat la aceasta şi au dat explicaţii în cursul
expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
partea expozitivăprin care sunt descrise operaţiile de efectuare a
expertizei, metodele, programele şi echipamentele utilizate;
concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele
judiciare, precum şi orice alte precizări şi constatări rezultate din efectuarea
expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.
Art. 181 Efectuarea unei noi expertize
(1) Organul de urmărire penală sau instanţa dispune efectuarea unei noi
expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau
contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există
contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.
(2) Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune
efectuarea unei noi expertize de către o instituţie medico-legală, aceasta este
efectuată de o comisie, în condiţiile legii.

•Art.185 Autopsia medico-legala

- Autopsia medico-legală se dispune de către organul de urmărire
penală sau de către instanţa de judecată, în caz de moarte violentă ori
când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se cunoaşte
cauza morţii ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost
cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legătură cu
comiterea unei infracţiuni. În cazul în care corpul victimei a fost
înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin
autopsie.
- Procurorul dispune de îndată efectuarea unei autopsii medico-legale
dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana se află în
custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în
timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces
 care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării
torturii sau a oricărui tratament inuman.
- Pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia
medico-legală, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
poate solicita opinia medicului legist.
- Autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit
legii speciale.
- La efectuarea autopsiei medico-legale pot fi cooptaţi şi specialişti din
alte domenii medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, la
solicitarea medicului legist, cu excepţia medicului care a tratat
persoana decedată.
- Cu ocazia efectuării autopsiei medico-legale pot fi utilizate orice
metode legale pentru stabilirea identităţii, inclusiv prelevarea de
probe biologice în vederea stabilirii profilului genetic judiciar.
- Organul de urmărire penală trebuie să încunoştinţeze un membru de
familie despre data autopsiei şi despre dreptul de a desemna un
expert independent autorizat care să asiste la efectuarea autopsiei.

Medicul legist care a efectuat autopsia întocmeşte un raport de expertiză,

care cuprinde constatările şi concluziile sale cu privire la:
•identitatea persoanei decedate sau elemente de identificare, dacă
identitatea nu este cunoscută;
•felul morţii;
•cauza medicală a morţii;
•existenţa leziunilor traumatice, mecanismul de producere a acestora,
natura agentului vulnerant şi legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice şi
deces;
•rezultatele investigaţiilor de laborator efectuate asupra probelor biologice
prelevate de la cadavru şi a substanţelor suspecte descoperite;
•urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate;
•data probabilă a morţii;
•orice alte elemente care pot contribui la lămurirea împrejurărilor
producerii morţii.
Art. 186 Exhumarea
(1) Exhumarea poate fi dispusă de către procuror sau de către instanţa de
judecată în vederea stabilirii felului şi cauzei morţii, a identificării cadavrului sau
pentru stabilirea oricăror elemente necesare soluţionării cauzei.
(2) Exhumarea se face în prezenţa organului de urmărire penală.
(3) Dispoziţiile art. 185 alin. (4) –(8) se aplică în mod corespunzător.
 Art. 187 Autopsia medico-legală a fetusului sau a nou-născutului
Autopsia medico-legală a unui fetus se dispune pentru a se stabili vârsta
intrauterină, capacitatea de supravieţuire extrauterină, felul şi cauza morţii, precum
şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul.
Autopsia medico-legală a unui nou-născut se dispune pentru a se stabili
dacă copilul a fost născut viu, viabilitatea, durata supravieţuirii extrauterine, felul
şi cauza medicală a morţii, data morţii, dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după
naştere, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul.
Art. 189 Examinarea medico-legală a persoanei
(1) Examinarea medico-legală a persoanei în vederea constatării urmelor şi
a consecinţelor unei infracţiuni se efectuează conform legii speciale.
(2) Medicul legist care a efectuat examinarea medico-legală întocmeşte un
certificat medico-legal sau, după caz, un raport de expertiză.
(3) Constatarea leziunilor traumatice este efectuată, de regulă, printr-o
examinare fizică. În cazul în care nu este posibilă sau necesară examinarea fizică,
expertiza este efectuată în baza documentaţiei medicale puse la dispoziţia
expertului.
(4) Raportul de expertiză sau certificatul medico-legal trebuie să cuprindă:
descrierea leziunilor traumatice, precum şi opinia expertului cu privire la natura şi
gravitatea leziunilor, mecanismul şi data producerii acestora, urmările pe care
acestea le-au produs.

Lp3

CERTIFICATUL MEDICO-LEGAL
Prin certificat medico-legalse întelege: -actul întocmit de medicul
legist la cererea persoanelor interesate si care cuprinde date privind
examinareamedico-legala
-actul medico-legal eliberat la cererea unei persoane interesate sa
dovedeasca o stare de fapt cu caracter medical.
Potrivit art. 172 (11) din CPP certificatul medico-legal are valoarea unui
raport de constatare.
Examinarile medico-legale în vederea eliberarii certificatelor medico-
legale, la cererea persoanelor interesate, se refera la:
- constatarea virginitatii, capacitatii sexuale, vârstei, conformatiei sau
dezvoltarii fizice în circumstante precum constatarea virginitatii sau
deflorarii, viol, perversiuni sexuale, obtinerea pentru minore a
dispensei de vârsta în vederea casatoriei, precum si constatarea starii
obstetricale în cazuri de sarcina, viduitate, avort, nastere, lehuzie;
 - constatarea leziunilor traumatice recente, înainte de disparitia
leziunilor externe, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data
producerii;
- constatarea infirmitatilor si a starilor de boala consecutive leziunilor
traumatice
- constatarea capacitatii psihice, în vederea stabilirii capacitatii de
exercitiu necesare pentru întocmirea unor acte de dispozitie si în
cazul bolnavilor netransportabili, cu suferinte evolutiv letale sau
aflati în stare grava în conditii de spitalizare;
- constatarea starii de sanatate, având ca scop stabilirea aptitudinilor
unei persoane de a exercita o anumita activitate sau profesie.
Solicitarile de examinare în vederea eliberarii certificatelor medico-legale, la
cererea persoanelor interesate, pot fi inaintate de catre:
- persoana în cauza, daca a împlinit vârsta de 16 ani;
- parinti, pentru copiii sub vârsta de 16 ani;
- tutore sau autoritatea tutelara, pentru persoanele puse sub tutela, precum si
de curator, în cazul în care s-a instituit curatela;
- persoanele care îi îngrijesc pe minori, altele decât cele prevazute la lit. a), b)
si c);
- directorul unitatii, pentru persoanele internate în camine, spitale, internate
scolare, precum si în alte asemenea institutii;
- comandantul locului de detinere, pentru persoanele condamnate, si organul
de urmarire penala sau instanta de judecata, pentru persoanele aflate în stare
de retinere sau de detinere;
- orice alta persoana, pentru copiii gasiti, pentru persoanele debile mintal,
pentru cei care nu se pot îngriji singuri si nici nu sunt în îngrijirea cuiva;

PARTILE COMPONENTE ALE CERTIFICATULUI MEDICO-

LEGAL:
PARTE INTRODUCTIVA
PARTE DESCRIPTIVA
CONCLUZII
Partea introductivacuprinde preambululsi istoricul.
a) Preambululconsemneaza :numele si calitatea celui care a facut
examenul, numarul de inregistrare a cererii de examinare, numarul chitantei de
plata a taxei legale, locul si data examinarii (cu mentionarea orei daca intre
traumatism si examinare este un interval mai mic de 24h) si date de identitate ale
persoanei examinate.
 Identitatea celui examinat se consemneaza numai dupa buletinul de
identitate sau dupa adeverinta temporara de identitate, mentionandu-se : numele,
prenumele, varsta, seria si numarul de buletin, adresa.
Daca persoana examinata nu prezinta nici unul din actele mentionate, acest
lucru este consemnat in certificat si se vor lua impresiunile digitale de la indexul
stang, atat pe certificat cat si pe copia care ramane in institutie.
In cazul examinarii unui minor, in afara de amprenta acestuia, se
consemneaza si datele de pe buletinul persoanei care il insoteste.
Toate aceste precautii sunt necesare, deoarece certificatul medico-legal se
va inmana dupa redactare numai solicitantului.
b) Istoricul, in care se relateaza data (cu mentionarea orei in cazul in care
traumatismul a avut loc cu mai putin de 24 ore anterior examinarii) si felul
traumatismului suferit.
Parteadescriptivacuprinde descrierea leziunilor, acuzele subiectivesi
rezultatul examenelor complementare.
a) Descrierea leziunilor la care trebuie sa se mentioneze :
- felul leziunilor :echimoza, hematom, contuzie, escoriatie, plaga,
luxatie, fractura, entorsa, traumatism dentar, smulgerea parului.
- localizarea, mentionand regiunea anatomica, segmentul si raportarea
la un segment anatomic.
- numarul leziunilor –cand numarul acestora este mare si sunt situate la
distante foarte mici, se pot descrie in ansamblu, incadrandu-se intr-o
regiune anatomica ( ex: pe spate se gasesc numeroase echimoze cu
diametre cuprinse intre 2/2 si 7/6 cm).
- culoarea leziunilor –element ce ne indica vechimea lor.

- forma leziunilor –se raporteaza la formele geometrice curente

(liniara, circulara, patrulatera, triunghiulara) sau la forme frecvent
intalnite (stelate, cruciforme); uneori forma leziunii reproduce fidel
detaliile de relief ale agentului vulnerant.
- dimensiunile: in cazul leziunilor fara solutie de continuitate se
masoara lungimea si latimea; adancimea plagilor se apreciaza prin
descrierea planului anatomic care formeaza fundul lor (osteoarticular,
musculo-tendinos, subcutanat, etc.) ,este contraindicata sondarea lor,
deoarece procedeul este dureros si expune la aparitia de hemoragii
sau de false traiecte si perforatii.
- inclinarea axului mare al leziunii (transversal, vertical, oblic), in
cazul plagilor se descrie caracterul unghiurilor, prezenta coditelor,
aspectul marginilor.
- continutul plagilor (felul corpilor straini).
 - prezenta eventualelor semne de tratament (pansamente, suturi,
aparate gipsate, etc. )
b) acuzele subiective –sunt descrise si redate numai acelea care sunt bine
corelate cu actul traumatic, avand in vedere frecventa tendinta a celor examinati de
a amplifica si denatura suferintele lor.
c) examenele clinice si paraclinice sunt solicitate ori de cate ori este necesara
completarea sau confirmarea unor aspecte particulare ridicate de tabloul lezional si
simptomatic. In acest scop de inmaneaza persoanei examinate o adresa catre
policlinica teritoriala, prin care se solicita medicului specialist efectuarea
examenului dorit. Rezultatul examinarii solicitate se consemneaza in certificatul
medico-legal.
Daca pentru stabilirea diagnosticului este nevoie de observatie medicala pe
un timp mai indelungat, medicul legist va cere ca persoanele in cauza sa fie
internate intr-un spital, putand indica spitalul si sectia, precum si durata estimativa
a observatiei.
Examenul complet al persoanei vatamate si descrierea leziunilor dupa
normele de mai sus ne vor permite sa consemnam in concluzii date referitoare la
vechimea leziunilor, mecanismul lor de producere, directia loviturii, timpul de
ingrijiri medicale.
Metodele medico-legale de examinare, descriere si interpretare a leziunilor
difera de cele ale medicului clinician.
Partea de concluziiin care se mentioneaza:
a)Realitatea leziunilor traumatice, pentru a carei precizare expertul trebuie
sa faca diferentierea intre leziunile traumatice pe care le acuza cel expus
expertizarii si eventualele leziuni de cauza patologica (ex : dg. Diferential intre
echimoze si purpurele hemoragice de diferite etiologii, intre avortul posttraumatic
si cel spontan, intre leziunile vechi si cele recente).

Pentru a se pronunta asupra unor leziuni osoase vechi, expertul are obligatia
sa apeleze si sa exploateze toate posibilitatile de investigatie (clinice, paraclinice,
cercetarea antecedentelor patologice din evidentele diverselor unitati sanitare, iar
in caz de fracturi sa solicite examene radiologice repetate).
b)vechimea lorse apreciaza prin culoarea echimozelor, crustelor, aspectul
calusului; uneori in caz de maltratari repetate, leziunile au vechimi diferite, ceea ce
desigur trebuie confirmat la acest punct al concluziilor.
c) mecanismul de producere (lovire, cadere, etc.) si caracteristicile
agentului vulnerant ( corp taietor, taietor-intepator, despicator, agenti fizici,
chimici, biologici)
d) timpul de ingrijiri medicale. (def : perioada de timp in care pentru
vindecarea leziunii sau a bolii posttraumatice este necesara aplicarea unei terapii).
 In acordarea sa nu intereseaza procedeul terapeutic recomandat (care
cuprinde toata gama de interventii terapeutice, incepand de la repaus pana la
tratament chirugical).
Timpul de ingrijiri medicale nu trebuie confundat cu timpul de vindecare
anatomica (de exemplu 2-3 echimoze sau excoriatii de dimensiuni reduse necesita
timp de vindecare anatomica, dar nu si timp de ingrijiri medicale).
De asemenea aceasta notiune este distincta de timpul de incapacitate
temporara de munca (concediul medical), acesta putand fi mai mic (de exemplu
pentru plagile superficiale care nu afecteaza regiuni cu deosebita semnificatie
functionala, acordam timp de ingrijiri medicale pe cel putin toata durata aplicarii
suturii) sau mai mare (de exemplu tratamentul fizioterapic in cazul tratarii redorii
articulare aparute dupa o fractura se include in timpul de IM, dar nu presupune
includerea sa si in timpul de incapacitate de munca).
In sfarsit, timpul de ingrijiri medicale nu trebuie confundat cu timpul de
spitalizare.
In stabilirea acestei distinctii,trebuie sa avem in vedere 2 posibilitati :
a) in cazul fracturilor cand durata de spitalizare cuprinde intervalul de timp
necesar aplicarii aparatului gipsat, dupa care bolnavul este externat, urmand ca pe
timpul imobilizarii sa ramana la domiciliu, iar ulterior, in functie de evolutia
cazului sa urmeze ambulatoriu tratament fizioterapic.
b) pentru anumite leziuni medicul clinician acorda un timp de spitalizare
nejustificat de lung. In aceste cazuri, expertul medico-legal trebuie ca pe baza unei
documentari temeinice asupra cazului (bazata pe studierea atenta a localizarii si
intensitatii leziunilor si a datelor clinice si paraclinice, care obiectiveaza evolutia
cazului), sa formuleze o parere proprie corecta, temeinic documentata teoretic si
practic.
Acordarea timpului de ingrijiri medicale trebuie sa se faca atat in raport cu
intensitatea traumatismului, cat si cu prejudiciul fizic adus, fiind obligatoriu sa fie
luate in consideratie: agentul vulnerant, regiunea anatomica afectata,
felul,intinderea,gravitatea leziunii si, legat de acestea posibilitatea aparitiei de
complicatii. In acest context, examinarea medico-legala a persoanei vii si
aprecierea timpului de ingrijiri medicale nu se limiteaza niciodata la o simpla
consultatie medicala.
Acordarea timpului de ingrijiri medicale trebuie sa ia in considerare
urmatoarele aspecte :
- timpul acordat se refera la numarul de zile de care victima are nevoie
pentru tratarea leziunilor sau urmarilor acestora, indiferent daca
ramane sau nu cu sechele. Eventuala evolutie spre sechele intra in
contextul notiunii de infirmitate sau de scadere a capacitatii de munca
 (temporara sau permanenta), perioada in care insa nu necesita
tratament.
- daca coexista mai multe leziuni, timpul de ingrijiri medicale se acorda
pentru leziunea cea mai grava, care necesita timpul cel mai lung.
- in timpul de ingrijiri medicale se include, atunci cand este cazul, zilele
necesare unei eventuale reinterventii chirurgicale (de exemplu in cazul
unui calus vicios consolidat).
- in aprecierea zilelor de ingrijiri medicale trebuie sa se verifice daca
tratamentul a fost aplicat corect si la timp (de exemplu complicatiile
aparute in urma unei plagi care nu a fost suturata in primele 6 ore nu
intra in calculul timpului de IM).
- in evaluarea timpului de IM se ia in calcul si tratamentul
complicatiilor legate direct de traumatism, chiar daca exista un
interval liber intre producerea leziunii si aparitia complicatiei (ex:
fracturile deschise se pot complica cu osteite).

- in cazul unor escoriatii sau plagi superficiale intinse si numeroase, in

timpul de IM este inclus si timpul necesar seroterapiei profilactice
(antiteanica, antigangrenoasa si antirabica), in cazul in care expertul
bazat si pe aprecierile terapeutului, considera ca exista indicatii bine
precizate.
- complicatiile survenite in urma unui tratament (infectii locale, reactii
alergice) trebuie, de asemenea luate in consideratie.
- unele fracturi craniene in care examenele neurologice si paraclinice nu
evidentiaza afectare meningo-encefalica, includ in timpul de IM si
perioada de supraveghere necesara prevenirii complicatiilor.
- in aprecierea timpului de IM trebuie luate in consideratie terenul si
reactivitatea bolnavului (ex: posibilitatea aparitiei unei infectii grave
la un diabetic).

Art. 193 Lovirea sau alte violenţe

(1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se
pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea
unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel
mult 90 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Art. 194 Vătămarea corporală
 (1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele
consecinţe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei,
se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Când fapta a fost săvârşită în scopul producerii uneia dintre consecinţele
prevăzute în alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10
ani.
(3) Tentativa la infracţiunea prevăzută în alin. (2) se pedepseşte.
Infirmitateade defineste ca fiind punerea unei persoane in conditii de
inferioritate fizica ori psihica (greutate in mers, vorbire,etc.). Totodata, notiunea de
infirmitate presupune caracterul permanent, motiv pentru care metodologia E.M.L.
impune atat colaborarea stransa dintre medicul legist si expertul capacitatii de
munca, precum si reexaminarea la diferite intervale a traumatizatului (pentru a
depista eventualele ameliorari sau agravari). In acest fel, diagnosticul de infirmitate
cu pierderea capacitatii de munca se poate pune cand s-au epuizat toate
posibilitatile terapeutice care pot reduce sechelele.
Notiunea de infirmitate nu se suprapune peste aceea de incapacitate
permanenta de munca (ex: rezectia unei parti din intestinul subtire presupune o
infirmitate, dar nu si o incapacitate permanenta de munca).
Prejudiciu estetic grav si permanent
-se iau in considerare 2 aspecte :
alterarea infatisarii fizice care devine neplacuta pentru anturaj,
respingatoare, neestetica;
caracterul ireversibil al leziunii, in sensul ca nu se restabileste prin vindecare
naturala.

Nu se incadreaza in aceasta notiune taierea parului, genelor, sprancenelor,

barbii deoarece acestea regenereaza natural; in schimb smulgerea sau arderea
parului, prin alopecia pe care o produce, poate fi incadrata, dupa caz in aceasta
notiune.
In cea mai mare parte notiunea se refera la leziunile care afecteaza armonia
si expresia fetei (sindromul de parbriz); dar pe langa acestea intra in aceasta
notiune si producerea de asimetrii ale membrelor, paralizii ale membrelor, cicatrici
pe partile descoperite ale corpului.
 Dintre cele mai frecvente prejudicii estetice localizate la nivelul masivului
facial fac parte : prezenta de cicatrici multiple,fistule salivare, tulburari ale mimicii
consecutive paraliziei sau sectionarii nervului facial, tulburarea inchiderii gurii,
amputatii ale pavilionului urechii sau nasului.
Punerea in primejdie a vietii
-se defineste ca fiind leziunea traumatica, care produce direct si imediat o
stare patologica grava, care in lipsa unui tratament de urgenta poate duce la moarte.
Riscul trebuie sa fie real si nu eventual, imediat si nu tardiv, independent de
interventia terapeutica care a salvat viata.
Daca o leziune traumatica duce ulterior la deces, ea nu mai constituie
punerea in primejdie a vietii persoanei, ci reprezinta lovire sau vatamare
cauzatoare de moarte.
Apreciereagravitatii se face prin evidentierea semnelor de certitudinesi a
datelor de prezumtie.
Uneori, semnele de certitudine sunt precoce ( soc, coma, insuficienta cardio-
circulatorie acut grava), alteori tardive (putand fi obiectivate din datele clinice si
paraclinice aparute in cursul evolutiei)
Datele prezumtive care pot contura continutul notiunii de punere in
primejdie a vietii se refera la aprecierea gravitatii si evolutiei obisnuite (ex; plagile
penetrante sunt urmate de complicatii septice si hemoragice). In cazul de plagi
penetrante fara leziuni vasculare sau viscerale, expertul se pronunta definitiv numai
dupa vindecarea clinica pe baza studierii tuturor datelor medicale.

Lp4

Autopsia medico-legala

•Art.185 Autopsia medico-legala

Autopsiamedico-legalăse dispunede cătreorganulde urmărirepenalăsaude
cătreinstanţade judecată, încazde moarteviolentăoricândaceastaestesuspectăde a fi
violentăsaucândnu se cunoaştecauzamorţiioriexistăo
suspiciunerezonabilăcădecesula fostcauzatdirect sauindirect printr-o
infracţiuneoriînlegăturăcu comitereauneiinfracţiuni. Încazulîncare corpulvictimeia
fostînhumat, estedispusăexhumareapentruexaminareacadavruluiprinautopsie.
Procuroruldispunede îndatăefectuareauneiautopsiimedico-
legaledacădecesuls-a produsînperioadaîncare persoanase aflăîncustodiapoliţiei, a
AdministraţieiNaţionalea Penitenciarelor,
întimpulinternăriimedicalenevoluntaresauîncazuloricăruidecescare
ridicăsuspiciuneanerespectăriidrepturiloromului, a aplicăriitorturiisaua
oricăruitratamentinuman.
Pentrua constatadacăexistămotive pentrua efectuaautopsiamedico-legală,
organulde urmărirepenalăsauinstanţade judecatăpoatesolicitaopiniamediculuilegist.
Autopsiase efectueazăîncadrulinstituţieimedico-legale, potrivitlegiispeciale.
La efectuareaautopsieimedico-legalepot fi cooptaţişispecialiştidin
altedomeniimedicale, învedereastabiliriicauzeidecesului, la
solicitareamediculuilegist, cu excepţiamediculuicare a tratatpersoanadecedată.
Cu ocaziaefectuăriiautopsieimedico-legalepot fi
utilizateoricemetodelegalepentrustabilireaidentităţii, inclusivprelevareade probe
biologiceînvedereastabiliriiprofiluluigenetic judiciar.
Organulde urmărirepenalătrebuiesăîncunoştinţezeun membrude
familiedespredata autopsieişidespredreptulde a desemnaun expert independent
autorizatcare săasistela efectuareaautopsiei.

Medicullegist care a efectuatautopsiaîntocmeşteun raportde expertiză, care

cuprindeconstatărileşiconcluziilesale cu privirela:
•identitatea persoanei decedate sau elemente de identificare, dacă
identitatea nu este cunoscută;
•felul morţii;
•cauza medicală a morţii;
•existenţa leziunilor traumatice, mecanismul de producerea acestora,
natura agentului vulnerant şi legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice şi
deces;
•rezultatele investigaţiilor de laborator effectuate asupra probelor biologice
prelevate de la cadavru şi a substanţelor suspecte descoperite;
•urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate;
•data probabilăa morţii;
•oricealteelementecare pot contribuila lămurirea împrejurărilor producer
imorţii.

Art. 186 Exhumarea

(1) Exhumareapoatefi dispusăde cătreprocurorsaude cătreinstanţade
judecatăînvedereastabiliriifeluluişicauzeimorţii, a
identificăriicadavruluisaupentrustabilireaoricărorelementenecesaresoluţionăriicauz
ei.
(2) Exhumarease face înprezenţaorganuluide urmărirepenală.
(3) Dispoziţiileart. 185 alin. (4) –(8) se aplicăînmod corespunzător.
 Art. 187 Autopsiamedico-legalăa fetusuluisaua nou-născutului
Autopsiamedico-legalăa unuifetus se dispunepentrua se
stabilivârstaintrauterină, capacitateade supravieţuireextrauterină,
felulşicauzamorţii, precumşipentrustabilireafiliaţiei, cândestecazul.
Autopsiamedico-legalăa unuinou-născutse dispunepentrua se
stabilidacăcopilula fostnăscutviu, viabilitatea, duratasupravieţuiriiextrauterine,
felulşicauzamedicalăa morţii, data morţii, dacăis-au
acordatîngrijirimedicaledupănaştere, precumşipentrustabilireafiliaţiei,
cândestecazul.

Autopsia cadavrului, respectiv a partilor de cadavru sau a pieselor scheletice,

se efectueaza numai în cazul în care organele judiciare pun la dispozitia medicului
legist:
•ordonantaprocurorului sau încheierea instantei de efectuare a autopsiei,
care contine obiectiveleacesteia;
•procesul verbalde cercetare la fata locului;
•copia de pe foaia de observatie clinicacompleta, în cazul persoanelor
decedate în cursul spitalizarii.

Raportul de expertiza medico-legala pe cadaver

•I. Partea introductivacuprinde :

- preambulul
- istoricul faptelor
- examenul preliminar
In preambulse consemneaza : numele,prenumele si calitatea celor care
efectueaza autopsia, actul in baza caruia se efectueaza aceasta specificand nr.
ordonantei, data emiterii si unitatea emitenta, obiectul expertizei sau intrebarile la
care trebuie sa se raspunda, locul si data la care se efectueaza autopsia, date
referitoare la identitatea cadavrului (numele, varsta, sexul, cand acestea sunt
cunoscute), numele persoanelor imputernicite sa asiste.

•Istoricul faptelor consemneaza cronologic toate faptele legate de cazul

respectiv. Sursele din care extragem aceste date sunt reprezentate de procesul
verbal (care cuprinde si declaratiile anturajului si apartinatorilor) si documentele
medicale (copii ale foilor de observatie, bilete de externare,etc.).
 •In cazurile in care nu avem nici un fel de alte date, extragem din procesul
verbal locul, ziua si imprejurarile in care a fost gasit cadavrul.
•In cazul mortilor subite sau al mortilor violente foarte rapide, istoricul este
foarte scurt, cuprinzand simptomele premonitorii mortii, data aparitiei lor (cu
mentionarea orei) si data mortii sau mentionarea locului, datei si felul accidentului
sau incidentului.
•In cazul in care victima a fost internata in spital, se extrage din copia FO :
data internarii si a mortii, cu precizarea orelor daca decesul a survnit la mai putin
de 24 h de la internare, diagnosticul la internare si la externare, tratamentul aplicat
(cu consemnarea datelor din eventualele protocoale operatorii), evolutia dupa
tratament, complicatii, simptome premonitorii mortii.
•Datele pe care ni le ofera aceste surse nu coincid obligatoriu cu concluziile
la care ajunge autopsia medico-legala si nu trebuie sa duca la pareri preconcepute,
ele avand insa o importanta valoare orientativa.

•Examenul preliminar este obligatoriu numai in anumite cazuri. El se poate

referi la :
descrierea constatarilor de la locul faptei in omucideri sau in accidentele de
circulatie
starea mormantului si a sicriului in cazuri de exhumari, cand se
consemneaza felul solului (uscat, umed, calcaros, argilos), gradul de conservare a
sicriului, obiectele colorate si metalice pe care acesta le contine.
starea tehnica a instalatiilor electrice in electrocutari (defectiuni, lipsa unei
izolatii corespunzatoare), de incalzit (tirajul sobelor) sau instalatiilor tehnice si
industriale in intoxicatii cu toxice industriale.
starea imbracamintei si a incaltamintei in omucideri, sinucideri, accidente de
circulatie, la cadavre neidentificate. In astfel de cazuri se descriu: rupturile
(localizare, forma, dimensiuni), factorii suplimentari in impuscaturi, amprentele
lasate de anvelope in accidentele de circulatie, petele (localizare, dimensiuni,
culoare si eventual felul lor –sange, sperma, ulei, coloranti, etc.), aspectul
obiectelor de metal in fulgeratii.

II. Partea descriptiva cuprinde :

- examenul extern
- examenul intern
- prelevarea de piese pentru examenul de laborator
 •Examenul extern se face metodic de sus in jos examinand mai intai fata
anterioara (inclusiv fetele interne ale membrelor si axilele), apoi fata posterioara.
Inspectia nu trebuie sa omita orificiile naturale (narinele, bucal, meaturile auditive
externe, ochii, anusul, vulva, meatul urinar).
Examenul extern va urmari in toate cazurile urmatoarele obiective :
identitatea cadavrului (descrierea se face dupa cum este sau nu cunoscuta
identitatea)
semnele mortii reale la care se descriu: lividitatile cadaverice (localizare,
culoare, stadiu, dg.dif.cu eventuale echimoze), rigiditatea cadaverica ( +/-cu
mentionarea daca este generalizata sau in care articulatie este prezenta) si
putrefactia ( localizarea petei verzi de putrefactie)
leziunile de violenta (felul lor, localizarea, culoarea, numarul, forma,
dimensiunile diametrelor maxime in cm, inclinatia, caracterul lor vital,etc.)
semne de tratament
semne de boala (in general si pe regiuni).

•Examenul intern presupune deschiderea cavitatilor naturale si examinarea

tuturor tesuturilor si organelor precum si descrierea acestora ( atat a aspectelor
normale, cat si a modificarilor patologice ori leziunilor traumatice).
•Nu se accepta o autopsie incompleta.
•Prelevarea de piese pentru examenul de laborator (ex. histopatologic,
ex.toxicologic, ex. serologic , ex. bacteriologic, ex. biocriminalistic, etc.)

•Partea de sinteza cuprinde prezentarea diagnosticului anatomopatologic si a

concluziilor, iar in anumite cazuri discutia faptelor medicale.
Concluziile –medicul legist raspunde la intrebarile solicitate in ordonanta.
Ele se refera la urmatoarele aspecte :
felul mortii (violenta sau neviolenta)
cauza medicala a mortii –prezinta in inlantuirea lor (cauza
tanatogeneratoare-initiala, cauza intermediara –uneori poate lipsi si cauza
tanatoterminala –imediata a mortii, atunci cand este cazul se prezinta si cauzele
tanatofavorizante).
leziunile de violenta –se pot gasi si in mortile neviolente (fara sa aiba
legatura de cauzalitate cu decesul)

In mortile violente raspunsurile medicului legist la intrebarile organului de

ancheta sunt in functie de agentul traumatic incriminat ( ex: in leziunile prin arme
albe trebuie sa se precizeze felul leziunii, caracteristicile agentului vulnerant,
vechimea, modul de producere, raportul intre victima si agresori (directia leziunii),
rolul terenului patologic preexistent in instalarea mortii, raportul de cauzalitate
intre leziunea traumatica si moarte; in accidentele rutiere trebuie sa se precizeze
mecanismul de producere al leziunilor –cadere, lovire,etc. -; in impuscari se
precizeaza calibrul armei, directia din care s-a tras, etc.)
data mortii

In cazul in care organul de ancheta solicita un raspuns imediat (de ex. In

accidentele de munca) se redacteaza concluziile provizorii, bazate numai pe datele
autopsiei. Ulterior, dupa primirea rezultatelor examenelor de laborator, se
completeaza cu acestea si se alcatuiesc concluziile definitive.
Raportul de expertiza medico-legala se inainteaza organului de urmarire
penala sau instantei judecatoresti, care a dispus efectuarea expertizei.

Lp5

Examinarea medico-legala a persoanelor pentru dovedirea virginitatii,

deflorarii, violului.

Deflorarea = pierderea integritatii anatomice a membranei himeniale.

Violul (potrivit art. 218 CP) = raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o
persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitatea de a se apăra ori de
a-și exprima voința sau profitând de această stare.
In cazurile de viol, se examineaza victima si uneori (atunci cand este
identificat) agresorul sau presupusul agresor.
I. Examenul victimei consta in :
- examenul genital
- recoltarea de secretii vaginale
- examen somatic pentru stabilirea leziunilor de violenta
- examen psihic
- daca este cazul, prelevare de sange pentru recoltarea alcoolemiei
A) Examenul genital –se recomanda ca acesta sa se desfasoare in preazenta
unei a treia persoane, pentru a evita eventualele afirmatii tendentioase din partea
persoanei examinate (de exemplu acuzatia ca a fost deflorata cu ocazia examenului
genital).
Medicul legist trebuie sa evite intrebarile sugestive si sa discearna
eventualele tentative de santaj sau relatarile fanteziste (in special la fetite,
susceptibile de a relata aparent coerent si credibil fapte auzite de la altii).
 In istoric se consemneaza data (cu precizarea orei daca intervalul de timp
scurs intre viol si examinare este mai mic de 24 h), locul si circumstantele.
Persoana ce urmeaza sa fie examinata este invitata sa se aseze pe masa
ginecologica, in decubit dorsal, cu coapsele in abductie si cu gamele flectate.
Examinatorul tractioneaza de labiile mari, prinse intre doua comprese anterior,
lateral si eventual in sus. Se examineaza labiile mari si mici, vestibulul vaginal,
mucoasa vulvara pentru a depista si eventualele boli venerice, foliculite, leziuni
inflamatorii, edeme angioneurotice.
In cazul himenelor profunde, pentru a face sa proemine peretele posterior al
vaginului, indexul drept explorator introdus in anus sa fie indoit in croset.
Himenul –plica mucoasa, circulara, situata la limita dintre vulva si partea
inferioara a vaginului.
-poate fi situat superficial sau profund (pana la varsta de 2-3 ani sau la
obeze)
Descriptiv prezinta :
- baza (prin care se insera pe vagin)
- margine libera (care delimiteaza orificiul himenial)
- fata superioara (orientata spre exterior, accesibila examinarii).
Forma :
-inelare (cu orificiul central si care la deflorare prezinta rupturi la pozitiile
3,6 si 9 pe cadranul conventional)
-semilunare sau falciforme (mai late in cadranele inferioare, avand orificiul
excentric si care se rup de regula la pozitiile 4,5, si 7 pe cadranul conventional)
-bilabiale (formate din doua valve, intre care se afla un spatiu, fiind unite
anterior si posterior printr-o comisura; frecvent se rupe comisura posterioara)
-rudimentare (foarte inguste cu latimea de 1-2 mm, usor dilatabile, cauza
pentru care permit raporturi sexuale fara sa fie lezate)
-lobate (formate din mai multe segmente)
-cribriforme (prezinta mai multe orificii)
-himene neperforate (necesita interventie chirurgicala)
Dupa consistenta:
- himene nedilatabile, cu structura fibroasa, tendinoasa sau chiar
semicartilaginoasa( se rup mai greu decat cele fibroase);
- himene dilatabile sau complezante, cu structura elastica, laxa la care
primul contact nu produce sangerare sau dureri, deflorarea propriu-
zisa avand loc cu ocazia primei nasteri.
Marginea libera a himenului este de obicei neteda, uniform de groasa, roza;
mai rar poate prezenta franjuri, creste, separate intre ele prin incizuri de diverse
adancimi. Ea delimiteaza orificiul himenial, care este rotund sau oval, avand de
regula diametrul de 1-1.5 cm dupa pubertate si dimensiuni mai mici la fetite
(hymen infantil)
Latimea himenului se apreciaza prin distanta intre marginea libera si insertia
sa. Ea variaza in functie de forma himenului(0,5 cm –himeneinelare, 0,2 cm –
rudimentare, 1,5 cm –semilunare si lobate).
Timp de 7-8 zile de la deflorare, himenul prezinta rupturi in numar variabil
(1-3), incomplete (intereseaza doar o parte din latimea himenului intalnite in cazul
himenelor elastice, dupa contacte sexuale incomplete sau dupa masturbare) sau
complete (ajungand pana la insertia pe vagin si putand interesa si mucoasa
vaginala sau vulvara), cu marginile rosii, sangerande, tumefiate, acoperite timp de
5-8 zile cu o pelicula de fibrina, mai rar cu supuratii, echimoze, hematoame.
Numarul, localizarea si dimensiunile rupturilor sunt in functie de
configuratia si grosimea himenului, precum si de circumstantele in care a avut loc
coitul.
Durerea consecutiva deflorarii este de cele mai multe ori de intensitate
medie, variind in functie de consistenta himenului si de reactivitatea organismului.
Toate aceste semne corespund deflorarii recente.
Uneori, medicullegist estepus in situatiasadiferentiezerupturilevechide
himenelecare prezintaincizuricongenitale.
Aceastadiferentiere, uneoriextremde dificilase bazeazapefaptulca in
principiuincizurilecongenitalese caracterizeazaprin: dispozitiesimetrica,
suntincomplete, suntlipsitede tesutcicatricialsiau margininete, usorafrontabile.
Dupa7-8 zileapareprocesulde cicatrizare, marginilerupturilorse subtiazasise
retracteaza, capatandculoarealbicioasa-rosiesiapoialb-sidefie.
La 10-14 zile, leziunileconsecutive deflorariirecentese maipot punein
evidentaprinex. stereoscopic (realizeazamariride 12-14 ori)
B) Recoltarea secretiei vaginale pentru evidentierea spermatozoizilor.
Examenul microscopic evidentiaza spermatozoizii in secretia vaginala timp
de 1-2 zile de la consumarea actului sexual, daca in acest timp femeia nu si-a facut
toaleta, iar barbatul cu care a avut contactul sexual nu a fost steril. De asemenea,
vitalitatea si integritatea spermatozoizilor sunt alterate de conditiile din vagin
(devierile de pH, flora microbiana si micotica). Recoltarea se face pe ansa din
fundurile de sac vaginale.
Examenul de laborator obiectiveaza absenta sau prezenta spermatozoizilor
(cu structura completa sau fragmentata).
C) Prezenta leziunilor de violenta probeaza lipsa de consimtamant a
victimei. Ele sunt de tipul excoriatiilor, echimozelor, plagilor muscate, localizate
cel mai frecvent pe fata, gat, membre (coapse), in jurul organelor genitale externe.
In cazul muscaturilor se ridica amprenta dentara.
 De asemenea pe corpul si lenjeria victimei se cauta fire de par, urme de
sange si sperma apartinand agresorului.
Pe imbracaminte se pot gasi in plus rupturi, urmare a luptei cu agresorul.
D) Examenul psihic urmareste sa obiectiveze daca victima isi poate exprima
liber vointa si consimtamantul, daca poate aprecia valoarea si consecintele actului
sexual, precum si starea psihica dupa evenimentul consumat.
E) Prelevarea de sange pentru determinarea alcoolemiei se face numai daca
este cazul.
II. Examenul agresorului sau al presupusului agresor vizeaza sa evidentieze:
- leziunile de violenta
- starea psihica
- eventuala intoxicatie alcoolica
- prezenta firelor de par pe lenjerie, imbracaminte, corp (identitatea lor
cu cele ale victimei sau cu cele gasite pe corpul si imbracamintea
acesteia)
- prezenta urmelor de sange pe lenjerie, imbracaminte, corp (daca
apartine aceluiasi grup ca si cel al victimei)
- prezenta de sperma pe lenjerie, imbracaminte, corp (apartinand
aceluiasi grup cu cel gasit la victima)
In ceea ce priveste exminarea psihica a victimei si agresorului –se face in
cadrul expertizei medico-legale psihiatrice, la solicitarea organelor de urmarire si
cercetare penala.
CONCLUZII:
- diversitatea extrem de mare a aspectelor pe care le prezinta membrana
himeniala
- in absenta leziunilor locale recente, virginitatea este certa in cazul:
himenelor semilunare, inelare, bilabiale, neperforate, cribriforme,
cartilaginoase, nedilatabile, cu orificiul himenal dispus sagital, avand
marginile nete, regulate, alipite.
- virginitatea este incerta : himene complezante si dilatabile, ce permit
un raport sexual fara deflorare (viol fara deflorare, dar care nu exclude
fecundatia) .
- la fetitele <6 ani violul este imposibil
- intre 6-11 ani violul se insoteste de ruptura membranei recto-vaginale,
necesitand interventie chirurgicala si putand duce chiar la moarte

lp6

EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ

1 CADRUL JURIDIC
 Este prevăzut în Codul de Procedură Penală la articolul 184şiîn Codul Penal
la articolele 109 şi 110.
2 REGULI DE DESFĂŞURARE A EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE
PSIHIATRICE
Expertiza se efectuează de o comisie instituită în acest scop, formată dintr-
un medic legist şi doi medici psihiatri.
Comisia poate funcţiona numai în centrele unde există institute sau servicii
de medicină legală.
În situaţia în care expertiza se referă la minori, din comisie va face parte un
medic specialist în neuropsihiatrie infantilă şi eventual un psihopedagog.
- Persoana supusă expertizei trebuie observată prin internare într-o clinică de
psihiatrie, cu epuizarea tuturor posibilităţilor clinice şi de laborator.
- Comisia trebuie să aibă acces la toate datele din dosarul cauzei.
- În situaţia în care persoana expertizată are tulburări ce reprezintă o stare de
pericol, în concluziile actului se vor propune şi măsurile ce trebuie luate vis-à-vis
de dispoziţiile legale (măsurile de siguranţă prevăzute de art. 109 şi 110 C.P.).

3 OBIECTIVELE EXPERTIZEI SUNT URMĂTOARELE:

1. Persoana incriminată prezintă sau nu tulburări psihice şi care este
diagnosticul prezent
2. Înlăturarea simulării sau disimulării afecţiunii psihice.
3. Trăsăturile tulburate ale personalităţii examinate şi legătura dintre ele cu
predispoziţia la acte antisociale, precum şi cu elementele ce constituie actul
infracţionalsăvârşit.
4. Evaluarea prin criterii medicale a capacităţii psihice a individului în
momentul examinării şi dacă el poate fi cercetat şi judecat.
5. Stabilirea discernământului faptelor săvârşite prin evaluarea capacităţii
psihice în momentul săvârşirii faptei prin reconstituire bio-psiho-patologică a
tulburărilor sau modificărilor psihice în momentul săvârşirii faptei, adică stabilirea
discernământului faptelor săvârşite.
6. Prognosticul privind evoluţia ulterioară a eventualelor tulburări psihice
precum şi a potenţialuluiinfractogen.
7. Recomandări de ordin medical care se impun în prezent în vederea
tratării, recuperării şireinserţiei sociale a persoanei expertizate.
Problema centrală a expertizei o reprezintă stabilirea riguros ştiinţifică a
discernământului.
Discernământul este rezultatul sintezei dintre personalitate şiconştiinţă,
sinteză ce se manifestă în momentul săvârşirii unei activităţi ce se traduce prin
capacitatea unei persoane de a aprecia critic conţinutulşiconsecinţele faptelor sale
(adică să conceapă planul unei acţiuni, etapele ei de desfăşurare cât şi urmările ce
decurg din săvârşirea ei). Discernământul poate fi păstrat, scăzut sau abolit.
Analiza discernământului unei persoane este utilă justiţiei pentru aprecierea
responsabilităţii sau iresponsabilităţii.
Responsabilitatea este o noţiune juridică ce reprezintă totalitatea
particularităţilor psihice ale individului care îl fac pe acesta sa
înţeleagăconţinutulacţiunilor/inacţiunilor sale şi să aprecieze consecinţele faptelor
sale. Cu alte cuvinte este capacitatea de a răspunde în faţa legii.
Discernământul păstrat sau scăzut conferă responsabilitate faţă de faptă, iar
discernământul abolit atrage iresponsabilitatea. În cazul discernământului scăzut
există responsabilitate, dar aceasta este atenuată, constituind, după caz, un element
de circumstanţiere.
Iresponsabilitatea decurge din Art. 27, 28, 29,30 C.P.
Capacitatea de exerciţiueste aptitudinea unei persoane de a-şi exercita
drepturile, de a-şi asuma obligaţiişi de a încheia acte juridice, ea poate fi stabilită şi
în cazul persoanelor decedate prin studiul documentelor medicale (puse la
dispoziţia comisiei de expertiză medico-legală) ce conţin date referitoare la diferite
afecţiuni ce pot avea repercusiuni asupra psihicului (boli psihice, tumori cerebrale
etc.).
Capacitatea de exerciţiuşi capacitatea de folosinţă formează capacitatea
civilă a unei persoane.
Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale si a protecţiei
persoanelor cu tulburări psihice (Monitorul Oficial, Partea I nr. 589 din 8
august 2002)
SIMULAREA, DISIMULAREA, AGRAVAREA ŞI
AUTOMUTILAREA
Destul de frecvent medicina legală, prin lucrările expertale, este solicitată să
elucideze unele stări de boală prezente la anumite persoane pentru a constata
autenticitatea acestora, excluzând alte situaţii ce pot crea persoanei incriminate un
avantaj material sau moral.
Simularea reprezintă încercarea conştientăşi premeditată de a imita,
provoca, ascunde sau exagera unele manifestări morbide, subiective sau obiective
în vederea obţinerii unor avantaje sau pentru a se sustrage de la unele obligaţii
sociale. Ea se întâlneşte întotdeauna la indivizii consideraţisănătoşi din punct de
vedere de medical.
Există două forme de simulare:
- simularea unor simptome subiective de boală (cu afecţiuni inexistente),
- simularea unor simptome obiective de boală (prin producerea acestora în
scopul demonstrării existenţei bolii).
 Disimularea este starea opusă simulării, prin care persoana îşi ascunde
stările de boală în vederea obţinerii unor avantaje, întâlnindu-se la indivizi
realmente bolnavi.
Agravarea reprezintă exagerarea voită a unor simptome la o boală existentă,
reală, manifestându-se fie prin accentuarea unor simptome subiective, fie prin
unele obiective (anchiloze, şchiopătare).
În practica medico-legală se întâlneşteşi aspectul neîngrijirii voite a unor
leziuni ca: plăgi, luxaţii, fracturi, suprainfectarea acestora sau întârzierea deliberată
a scoaterii firelor de sutură sau a agrafelor chirurgicale.
Automutilarea constă în autoproducerea de leziuni corporale prin care se
caută obţinerea unui beneficiu (simularea unui accident de muncă, a unei
agresiuni). Se poate realiza asupra unor segmente şi organe ale corpului prin
împuşcare, amputaţii, leziuni prin flacără, prin producerea de echimoze, excoriaţii,
plăgi.
Caracteristicile leziunilor autoproduse sunt următoarele:
- din punct de vedere topografic sunt situate în regiuni accesibile propriei
mâini;
- din punct de vedere al gravităţii - nu pun în primejdie viaţa victimei şi nu
interesează organe vitale,
- sunt însoţite de leziuni denumite de tatonare,
- localizarea lor este în concordanţă cu scopul urmărit (pe coapse în viol, la
degete pentru militari).

Mai rare sunt situaţiile în care două sau mai multe persoane iau hotărârea de
a –şi produce una alteia leziuni, de obicei prin arme de foc. În aceste cazuri
expertiza medico-legală trebuie făcută cu mult tact, cu epuizarea tuturor metodelor
de investigaţie clinice şi paraclinice.

Lp7

NOŢIUNIDE BIOCRIMINALISTICĂ: URMELEDE SÂNGE,

PETELEDE SPERMĂ, FIRELEDE PĂR.
URMELE DE SÂNGE:
Cercetarea la locul faptei:
I.Descoperirea, identificarea și notarea petelor de sânge:
-unde s-au găsit (victima/ agresor/ locul faptei –schițe si fotografii)
-suporturile –aspectul și modul de conservare (conservante-pelicule lucioase,
friabile a caror forma se păstreaza / neconservante –contur neregulat difuz)
-forma –picaturi, bălti, improșcături, cruste, mânjituri.
 -dimensiunile –indica cu aproximatie cantitatea de sânge pierdut
-culoarea și aspectul –vechimea petelor
URMELE DE SÂNGE:
II. Prelevarea, conservarea și expedierea probelor de laborator:
-funcție de suportul pe care se găsesc petele (sânge lichid se recolteaza in
sticlute, suporturile cu dimensiuni si valoare reduse se ridica cu totul, obiectele de
valoare –bijuteriile se răzuie, suporturi netransportabile –raclare/hârtie de filtru)
Problemele la care trebuie sa raspunda experiza medico-legală:

-daca pata este de sânge sau nu (reactii preliminare –R+H₂O₂+M, reactii de

certitudine-proba morfologica-col Wright/Giemsa)
-originea umana sau animala a petei de sange (probe biologice –r. de
precipitare Cristovici Uhlenhut, metoda anafilactică)
-apartenenta de grup a petei de sânge (metoda izohemaglutinarii –IHA –Beth
Vincent, Simonim)
PETELE DE SPERMĂ:
Cercetarea la locul faptei:

-semne de orientare (rezulta din interactiunea lichidului spermatic cu

calitatile suportului si cu factorii de mediu)
•pe suporturile absorbante –gri-albicioase sau galbui murdare , cu contur
neregulat, rugoase, cu margini bine delimitate.
•pe suporturile neabsorbante –prin uscare –peclicule solzoase sau dâre
stralucitoare, ce devin cu timpul pulverulente.
•examen la lumina Wood –fluorescenta alb-albastruie
•sulfat de alizarina –culoare verde
PETELE DE SPERMĂ:
Examane de laborator:
-Reacții de probabilitate (se bazează pe proprietățile chimice, enzimatice și
imunologice ale spermei.

R. cristalografice (se bazează pe formarea de cristale in urma reactiei

chimice dintre componentele organice ale spermei si reactivii folositi) –R.Florence,
R. Barberio
R. cromatografice (identificarea sperminei si colinei)
R. spectrografice (identificarea in lumina uv. a Zn si Cl)
R. ce se bazează pe proprietățile enzimatice ale spermei
Determinarea fosfatazei acide, creatinfosfokinazei
R ce se bazeaza pe proprietățile imunologice ale spermei
 -Reacții de certitudine –urmaresc evidentierea spermiilor în preparatul
cercetat

Coloratia cu eritrozina amoniacala, metoda dublei coloratii cu eritrozina

amoniacala si albastru de metilen, coloratia Giemsa, H-E, impregnare argentica
Stabilirea apartenentei individuale a petei de sperma:
-Metode serologice (determinarea substantelor specifice de grup sangvin in
sperma) si morfologice (evidentierea anomaliilor structurale ale spermiilor)
FIRELE DE PAR:
Cercetarea la locul faptei:
-se pot gasi pe corpul, sau pe imbracamintea victimei sau agresorului, pe
agentii traumatici, obiectelor de toaleta,etc.
-corp delict ideal –mare rezistenta la factorii de mediu
-regulile de examinare si notare sunt similare cu cele ale petelor

Recoltarea, conservarea si trimiterea: recoltarea se face cu penseta cu brate

plate, invelite in cauciuc, depozitele nu se inlatura, probele se pun in plicuri
separate
Ex macroscopic: -lungimea, grosimea, forma
-aprecierea nuantei de culoare (pe baza esantioanelor)
Ex. microscopic: -felul impuritatilor coloratiilor,parazitilor ce sunt atasate
probei
-sectiuni transversale –radacina, tulpina, varf
-metoda Derobert-Hausser
FIRELE DE PAR:
Problemene expertizei medico-legale:
-Daca firul este de par sau are alte origini
-Daca este par de om sau de animal
-Regiunea anatomica
-Caracterele individuale (diferente de sex, rasa, varsta, apartenenta
individuala)
-Leziuni traumatice exercitate asupra firului de par

Lp8
Expertiza medicolegala a filiatiei si identificare medico legala ptin testul
AND

Aspecte generale
 ADN-ul, macromolecula ce constituie suportul material al ereditatii, este
identica in proportie de 99.9% intre diferiti indivizi. Cu toate acestea, restul de
0.01% este suficient pentru a duce la variabilitate fenotipica atat de mare incat
practic nu exista doi indivizi perfect identici. Faptul ca fiecare persoana are un
ADN unic (cu exceptia gemenilor univitelini) face ca analiza acestei
macromolecule sa fie extrem de utila in identificare. In marea lui majoritate ADN-
ul este localizat nuclear, si acesta este primit in masura egala de la parintii genetici;
o mica parte localizata intramitocondrial (ADNmt) este primita exclusiv de la
mama.
Mai putin de 2% din totalul ADN-ului codeaza diferite caracteristici
(culoarea ochilor, a parului, inaltime), functionarea normala a anumitor cai
metabolice,etc., restul reprezinta material genetic necodant care, desi este in mare
parte identic intre indivizi diferiti,prezinta totusi niste mici zone inalt variabile.
STR-urile (short tandem repeats) sunt fragmente de ADN din doua sau mai
multe nucleotide (nu mai mult de 50 care se repeta un numar variabil de ori intr-o
anumita zona a ADN-ului. Analiza STR reprezinta metoda cea mai des utilizata in
genetica medico-legala in scopul tiparii ADN.
Produselebiologiceutilizatefrecventpentruanalizegenetice
Sange –necesita cantitati ceva mai mari, majoritatea elementelor celulare
fiind anucleate (hematii)
Muschi scheletic –se recomanda prelevarea la sala de autopsie, pe langa
sange.
Secretievaginala
Pete de sange, sperma
Fire de par
Alte fragmente de organe –rezultate variabile
Unghii, saliva, urina
Pulpadentara
Analizele genetice pot fi folosite in medicina legala pentru:
Identificare

-a vicimei in omoruri (inclusiv uciderea nou-nascutului de catre mama),

accidente aviatice, incendii, explozii nucleare
-a agresorilor sexuali –cea mai frecventa utilizare a testelor ADN in practica
judiciara.
-aautorilor talhariilor, furturilor, actelor de heteroagresiune (inclusiv crima)
Filiatie
-Cercetareapaternitatii
-Cercetarea maternitatii (schimburi accidentale de copii, nou-nascuti
abandonati)
 -Identificareaadoptiilorilegale
Antropologie medico-legala/paleoantropologie/studii populationale
Identificarea unor afectiuni genetice in mortile subite.

Filiatia
In conformitate cu Codul Civil, filiatia fata de tatal din casatorie se stabileste
pe baza prezumptiei de paternitate, iar cea fata de tatal din afara casatoriei pe baza
recunoasterii sau prin hotarare judecatoreasca. Tatal din casatorie poate contesta
filiatia daca este imposibil ca el sa fie tatal genetic, situatie ce poate sa apara daca
el a fost plecat in strainatate sau in inchisoare in perioada conceptiei, sau daca el se
afla in imposibilitatea fizica de a avea copii. Tatal din afara casatoriei poate sa
recunoasca copilul, situatie in care este trecut in certificatul de nastere drept tata
biologic sau poate sa nu il recunoasca, situatie in care mama copilului (sau dupa
caz reprezentantul legal al mamei minore sau mostenitorii mamei in caz de deces)
porneste o actiune in instanta impotriva prezumptivului tata.
Analiza genetica a filiatiei se bazeaza pe faptul ca, in absenta mutatiilor
copilul primeste cate un set de alele de la mama si unul de la tata pentru fiecare
locus examinat.
Filiatia nu poate fi practic niciodata afirmata cu o certitudine de 100%.
Analizand insa un numar suficient de mare de markeri ea poate fi
afirmata/infirmata cu un grad foarte mare de probabilitate.
Principalii factori ce complica analiza genetica a paternitatii sunt existenta
de alele comune intre mama si tata si aparitia mutatiilor.
Utilizarea ADN in cazuri de omor
In cazurile de omor testarea ADN se face comparand profilul ADN obtinut
de la locul faptei (sange, celule descuamate, sperma, fire de par, etc.) cu:
-profilulADN al suspectului/suspectilor
-profilele genetice dintr-o baza de date. De exemplu in SUA exista o baza de
date cu amprentele genetice ale persoanelor condamnate incepand cu anul 1992.
Motivul pentru care sunt construite aceste baze de date este caracterul recidivant al
infractorilor si ele sunt eficiente in cazul infractiunilor in care infractorul lasa urme
biologice in urma savarsirii infractiunii
Utilizarea ADN in agresiunile sexuale
Agresiunile sexuale reprezinta cea mai frecventa cauza pentru care se cer
teste ADN in spete penale. In caz de viol cu penetrare vaginala/anala probele
obtinute contin atat material genetic de la victima, cat si de la agresor(i). Prin
urmare ele trebuie intai separate si abia apoi analizate comparativ cu profilele
victimei si a suspectului
Identificarea cadavrelor necunoscute
In identificarea cadavrelor necunoscute apar doua probleme suplimentare:
 -Frecventa crescuta a cazurilor in care identitatea este complet necunoscuta
(nu se suspecteaza o anumita identitate), cee ace face ca o analiza comparativa a
materialului genetic cu probe de pe obiecte personale sau compararea cu material
genetic de la rudele de sange sa nu fie posibila. In aceste cazuri se poate tenta
compararea materialului genetic cu cel din bazele de date avute la dispozitie sau se
poate tenta o identificare prezumtiva prin alte metode (fise odontostomatologice,
criterii antropometrice), urmata de confirmarea sau infirmarea acestor rezultate
prin analiza genetica comparativa.
-Degradarea severa a cadavrelor. Daca ele sunt intr-o stare avansata de
putrefactie/scheletizare sau daca au suferit distrugeri masive (explozii, arsuri
extrem de intinse) analiza genetica este mult mai dificil de efectuat. Se poate tenta
prelevarea de material biologic din oases au pulpa dentara (rezistenta crescuta la
degradare).