Viața și harismele Sfântului Porfirie

Kafsokalivitul, relatate de Mitropolitul

Hierotheos Vlachos, care l-a cunoscut și l-a iubit
27 Aprilie 2017 Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul
Vlasie Documentar
 
Cred că pe Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul se cuvine să îl înțelegem
după criterii teologice, anume ca unul care s-a
făcut părtaș lucrării curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, în
acord cu întreaga Tradiţie a Bisericii, care este premisa fundamentală a îndumnezeirii
omului. Oricine vrea să îl înțeleagă pe Cuviosul Porfirie prin
sentimentalisme şi din perspectiva unei iubiri fără
discernământ față de toţi, în afara premiselor ascetice ale
adevăratei iubiri, greșește. Astfel, şi în cazul Cuviosului
Porfirie putem să identificăm premisele reale ale sfinţeniei,
care constituie esenţa Teologiei Ortodoxe şi a Tradiţiei
Ortodoxe.
Cuviosul Porfirie îi uimea pe oamenii care veneau în preajma lui
prin curăţia inimii şi a minţii sale, pentru care fusese dăruit cu
harisma înainte-vederii şi străvederii, precum și cu aceea a
tămăduirii gândurilor şi a feluritelor boli ale oamenilor, arătându-și
în multe chipuri dragostea curată faţă de toţi. S-au scris multe articole şi cărţi despre
acestea.
Pe mine, ceea ce mă uimea la el era cuvântul, dragostea lui curată de Hristos, de Biserică şi de oameni, şi
cugetul lui patristic. După cum bine se știe, Cuviosul Porfirie nu a absolvit nici o facultate de Teologie, însă
era un teolog harismatic şi empiric, iar cuvântu-i izvora din inima lui curată. Cuviosul Porfirie era un organism
duhovnicesc viu, căci în lăuntrul lui se sălăşluia Harul Duhului Sfânt care îl călăuzea neîncetat, şi, ca unul ce
era organism duhovnicesc viu, neîncetat năştea cuvânt teologic şi îi renăştea pe oameni.
Comunicam cu el când și când. De două sau de trei ori l-am întâlnit personal şi am vorbit despre diferite lucruri,
iar el îmi telefona uneori, ca îmi mulţumească pentru vreun text de-al meu pe care îl citise. Nu vreau să consemnez
aici ce anume îmi spunea, ci doar să dezvălui părerea pe care o avea despre Stareţul Sofronie Saharov. Spunea că
este o mare binecuvântare de la Dumnezeu să îl întâlnești pe Stareţul Sofronie fie şi numai o dată în viaţă, căci
cuvântul Starețului Sofronie renaşte, este rodul unei adânci pocăinţe şi al experienţei. Mă socotea un privilegiat al
Harului lui Dumnezeu pentru faptul că m-a învrednicit Dumnezeu să păstrez cu Starețul Sofronie o legătură
statornică. Toate acestea arată sensibilitatea duhovnicească a lui Gheron Porfirie, care putea înţelege starea
lăuntrică a unui om sfinţit şi, mai cu seamă, pocăinţa adâncă şi rugăciunea de foc, care este grăire teologică.
Citind cuvintele Cuviosului Porfirie, mai ales din cartea Ne vorbește Părintele Porfirie[1], am luat aminte cu
deosebire la discursul lui teologic şi acesta mă uimea de-a dreptul. Este un cuvânt viu care îngemănează
rugăciunea minţii cu teologia apostolică și dragostea curată de Hristos, o împletire a nevoinţei şi a Tainelor, rod al
desăvârşitei părăsiri de sine în mâinile lui Dumnezeu, este simţirea adâncă a vieţii lăuntrice a Bisericii noastre şi
multe altele.
Personal socotesc că întreaga viaţă a Cuviosului Porfirie Kafsokalivitul se poate tâlcui din prisma a două
întâmplări care au avut loc la începutul vieţii sale monahale.
Prima a fost vederea în rugăciune a Bătrânului Dimas, un nevoitor din Kafsokalivia; pe acesta l-a văzut odată
rugându-se înainte de începerea utreniei în pronaosul katholikonului, pe când tânărul stătea ascuns, nevăzut, într-
un colț al bisericii, şi se ruga. Privindu-l pe Bătrânul Dimas rugându-se, l-a văzut strălucind în Lumină și atunci a
pătruns în inima lui rugăciunea minţii, adică mintea-nous i-a coborât în inimă şi a început să se roage. Iată ce
povesteşte Starețul însuşi:
„Într-o dimineață, pe la trei și jumătate, am mers la biserica cea mare, la «Sfânta Treime», pentru slujbă. Era
devreme, încă nu bătuse toaca. Nu se afla nimeni în biserică. M-am așezat în pronaos, sub o scară. Mă rugam
nevăzut de nimeni. La un moment dat s-a deschis ușa bisericii și a intrat un monah înalt, în vârstă. Era Bătrânul
Dimas. Îndată ce a intrat, a privit în dreapta și în stânga, dar n-a văzut pe nimeni. Atunci, ținând în mână un șirag
mare de metanii, a început să facă metanii mari, multe și iuți, zicând necontenit: Doamne Iisuse Hristoase,
miluiește-mă… Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi. În curând a căzut în răpire. Nu pot, nu
găsesc cuvinte să înfățișez purtarea lui dinaintea lui Dumnezeu; mișcări de iubire și slujire, mișcări ale iubirii
dumnezeiești, ale dăruirii de sine. L-am văzut stând cu mâinile desfăcute, în chipul crucii, precum a făcut Moise la
Marea Roșie, și a făcut: Uuuu!…. Ce era asta? Petrecea înlăuntrul harului. Strălucea în Lumină. Asta era! Mi-a
împărtășit și mie îndată rugăciunea lui. Am pătruns într-o clipită în acea atmosferă. Nu mă văzuse. Ascultați-mă.
Am fost mișcat și am început să plâng. A venit Harul lui Dumnezeu la mine, smeritul și nevrednicul. Cum să vă
spun? Mi-a împărtășit Harul. Adică Harul pe care îl avea acel sfânt a strălucit și în sufletul meu. Mi-a dat
harismele sale duhovnicești”.
În continuare scrie:
„După slujbă am plecat în pădure singur, plin de fericire și bucurie. Nebunie! Spuneam în minte rugăciunile de
mulțumire de după Sfânta Împărtășanie, mergând spre colibă. Alergam vârtos prin pădure, săream de bucurie,
deschideam în extaz mâinile cu însuflețire, cu putere, și strigam: «Slavă Ție, Dumnezeuleee! Slavă Ție,
Dumnezeuleee!». Da, mâinile îmi încremeniseră, înlemniseră în chipul crucii. Adică, dacă mă priveai din spate, ai
fi văzut o cruce. Capul meu ridicat spre cer, pieptul și el în afară, parcă voia să plece împreună cu mâinile spre cer.
Inima vroia să zboare din piept. Ceea ce vă spun e adevărat, am pătimit-o. Cât timp am fost în această stare nu știu.
Când mi-am revenit din starea în care eram, mi-am coborât mânuțele și, tăcut și cu ochii în lacrimi, am mers mai
departe”.
Desigur, nu pot pune la îndoială starea binecuvântată în care se afla Stareţul Dimas, dar socotesc că însuşi micuţul,
pe atunci, Porfirie era într-o asemenea stare duhovnicească, care îi permitea să îl vadă pe Stareţul Dimas rugându-
se în Lumină. Întâmplarea asta este strâns legată de versetul „întru lumina Ta vom vedea lumina” (Psalmi 35, 10).
Şi experiența aceasta l-a condus la o dumnezeiască nebunie.
A doua întâmplare face parte și ea din perioada de început a vieții sale monahale din Sfântul Munte, unde făcea
ascultare desăvârșită, avea curăția minții-nous și dobândise rugăciunea minții după întâlnirea cu Bătrânul Dimas.
Atunci, în pustia Sfântului Munte a auzit o privighetoare care cânta ascunsă în frunzișul copacilor și a înțeles că
ciripea în isihie slăvind pe Dumnezeu. Este surprinzătoare povestirea acestui fapt, după ani de zile:
„Într-o dimineață, m-am dus de unul singur în fecioreasca pădure. Toate, răcorite de roua dimineții, scânteiau în
soare. M-am aflat pe o vale înverzită. Am șezut pe o stâncă. Lângă mine curgeau liniștit ape reci, iar eu rosteam
Rugăciunea. Liniște desăvârșită. Peste puțin, am auzit în acea liniște un glas dulce, îmbătător, cântând, lăudând pe
Făcătorul. Am privit, dar n-am deslușit nimic. În cele din urmă, după o ramură, am văzut o păsărică; era o
privighetoare. Ascultam privighetoarea cântând, învârtoșându-se, umflându-și pieptul. Această pasăre mititică își
dădea aripile pe spate, ca să aibă putere să slobozească acele sunete prea-dulci, acel glas frumos. Măi, măi, măi! Să
fi avut un păhăruț cu apă, să bea și să se răcorească!…
Mi-au venit lacrimi în ochi. Aceleași lacrimi ale Harului, care curgeau nesilit și pe care le dobândisem de la
Bătrânul Dimas. Era a doua oară când le încercam.
Nu pot să vă împărtășesc ceea ce simțeam. V-am descoperit, însă, taina. Mă gândeam: «De ce să scoată
privighetoarea aceste sunete? De ce aceste triluri? De ce să cânte această preaminunată cântare? De ce, de ce… Cu
ce scop? Nu cumva așteaptă s-o laude cineva? Nu, de bună seamă, acolo nimeni n-o să facă asta». Filosofam de
unul singur. Aceasta am deprins-o după întâmplarea cu Bătrânul Dimas. Înainte de asta n-o făceam. Câte nu mi-a
spus privighetoarea! Și câte nu i-am spus în tăcere: «Mica mea privighetoare, cine ți-a spus că voi trece pe aici?
Aici nu se apropie nimeni, este un loc de nestrăbătut. Cât de frumos îți împlinești, fără răgaz, îndatorirea ta,
rugăciunea ta către Dumnezeu! Câte îmi spui, privighetoarea mea, câte mă înveți! Dumnezeul meu, câte mă înveți!
Dumnezeul meu, sunt mișcat. Privighetoarea mea, cu cântecul tău îmi arăți cum să-L laud pe Dumnezeu, îmi spui
mii de lucruri, multe, foarte multe…».
Nu sunt bine cu sănătatea, ca să le spun pe toate după cum le simt. S-ar putea scrie o carte întreagă. Am îndrăgit
mult acea privighetoare. O iubeam și ea mă insufla. Cugetam: «De ce ea, și nu eu? De ce ea se ascunde, și eu nu?».
Și mi-a venit în minte că trebuie să plec, să mă pierd, să nu mai exist. Am zis: «Avea lume în fața ei? Știa că sunt
eu și o auzeam? Cine o asculta? De ce a mers în locuri atât de ascunse? Dar celelalte privighetori din desiș, de pe
maluri, care cântă ziua și noaptea, seara și dimineața, cine le ascultă pe toate? De ce fac asta? De ce merg în locuri
așa ascunse? Scopul lor este închinarea, cântarea Ziditorului lor, slujirea lui Dumnezeu». Așa îmi ziceam”.
Socotesc că acest fapt nu a fost un simplu moment sentimental şi nici o stare de reverie estetică, ci vederea
raţiunilor făpturilor prin curăţia şi rugăciunea lui. Trăia el însuşi în Harul lui Dumnezeu şi vedea raţiunile
făpturilor, adică lucrarea cea nezidită, creatoare şi unificatoare a lui Dumnezeu în toată făptura.
Aceste două întâmplări uimitoare, care pun în lumină o Teologie vie şi reală, îl exprimă în întregime pe Cuviosul
Porfirie. Se afla el însuşi în Lumina dumnezeiescului Har şi a văzut Harul lui Dumnezeu. Așa înțelegem cum de a
fost apoi în stare să trăiască în Piaţa Omonia[2] şi în același timp să aibă neîncetat comuniune cu Dumnezeu, să
nutrească o mare dragoste faţă de întreaga zidire şi de oameni; oriunde mergea se afla în Lumina Harului, precum
atmosfera din jurul Pământului care se mişcă şi ea odată cu el. Astfel, înțelegem de ce în testamentul său
duhovnicesc le ura ucenicilor săi şi nouă, tuturor, să ne învrednicească Dumnezeu „să intrăm în Biserica Sa
nefăcută de mână de pe pământ”, care este împărtășirea de slava lui Dumnezeu încă din viaţa aceasta. Astfel
înțelegem de ce, simțind apropierea ieşirii sale din viaţa aceasta, s-a retras în Sfântul Munte, ca să trăiască şi să
adoarmă întru Domnul ca un isihast şi i-a rugat pe ceilalţi ca trupul lui să rămână îngropat într-un loc necunoscut.
Cred, de asemenea, că aceste două întâmplări – vederea Stareţului Dimas în Lumină şi vederea raţiunilor fiinţelor
în ciripitul privighetorii –, în strânsă legătură cu viaţa sa lăuntrică, ne ajută să îi înțelegem dorinţa de a trece la
Domnul departe de privirile oamenilor, psălmuind precum privighetoarea, în taină, lui Dumnezeu, şi rugându-se
asemenea Stareţului Dimas.
Cred că pe Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul se cuvine să îl înțelegem după criterii teologice, anume ca unul care s-
a făcut părtaș lucrării curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, în acord cu întreaga Tradiţie a
Bisericii, care este premisa fundamentală a îndumnezeirii omului. Oricine vrea să îl înțeleagă pe Cuviosul Porfirie
prin sentimentalisme şi din perspectiva unei iubiri fără discernământ față de toţi, în afara premiselor ascetice ale
adevăratei iubiri, greșește. Astfel, şi în cazul Cuviosului Porfirie putem să identificăm premisele reale ale
sfinţeniei, care constituie esenţa Teologiei Ortodoxe şi a Tradiţiei Ortodoxe.
Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul este o întreagă „teologie a faptelor”, a experiențelor. În această perspectivă am
citit învățăturile lui, am înțeles persoana lui şi apoi am propus Patriarhiei Ecumenice aşezarea lui în rândul
sfinţilor.
Să avem binecuvântarea şi mijlocirile lui!
(Articol semnat de Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, publicat de Pemptousia)
[1] Editura Egumenița.
[2] Piață centrală din Atena. [n.tr.]