CURS 1

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA
JOCULUI DE FOTBAL

Fotbalul deţine cu mândrie titlul de „rege al sporturilor”,

ce adună în jurul său milioane de spectatori şi telespectatori
care privesc cu plăcere evoluţia „artizanilor” din teren –
jucătorii de fotbal. Ei reprezintă modele demne de urmat
pentru copii, de la cea mai fragedă vârstă, aceştia încercând
la rândul lor să le calce pe urme.
• Prima dovadă istorică care atestă jocul cu mingea se află în cronicile
engleze din anul 1175, despre „tinerii din cetatea Londrei care se
întruneau în unele după-amieze, pentru a se juca pe câmpuri cu
mingea”.
• În Franţa, se practica de către masele populare ceva asemănător în
secolul al XIV-lea, şi anume jocul „La soule”, cu o minge de cârpă
sau de piele, umplută cu tărâţe sau fân, care era trimisă cu pumnul sau
piciorul în câmpul adversarilor. Partidele se disputau între tinerii din
două comune sau între membrii corporaţiilor de meşteşugari.
Deoarece era practicat de către păturile inferioare şi nu de către nobili,
acest joc a fost interzis pe la începutul secolului al XIX - lea.
• În Italia, tinerii se întreceau în pieţe publice, în
cadrul unor mari festivităţi, disputând „Il giuoco
del calcio” (joc cu piciorul) între două echipe, pe
terenuri dreptunghiulare de 150/100 m, pentru a
introduce o minge cu mâna sau cu piciorul printre
doi stâlpi care constituiau poarta.
• În Africa, jocul se practica sub denumirea de
„Kura” şi constituia un ritual religios pentru
aducerea şi oprirea ploilor.
• La greci, apariţia jocului cu mingea se menţionează în cetăţile
greceşti astfel: la Atena, sub denumirea de „sferarpaston”; în
Sparta şi Teba se numea „Apporaxis” sau „Episkiros”.
• După ce Grecia a devenit provincie romană, romanii au denumit
acest joc „harpastum”, pe care îl practicau ca pe unul dintre
jocurile militare de recreaţie şi se organizau chiar campionate în
lagărele pe care centurile romane le stabileau în perioada încetării
luptelor. Se spune că jucătorii erau numeroşi, împărţiţi în două
tabere, terenul de formă dreptunghiulară, fără limite fixe şi că
mingea, de mărimea unui cap de om, era umplută cu paie sau
umflată cu aer.
• Prin cuceririle lor, romanii au introdus jocul în Spania şi
apoi, prin invadarea de către Caesar, în anul 52 î.e.n., a
Galliei (Franţa de astăzi) au adus jocul „Harpastum” şi
în această provincie, unde el a devenit foarte popular, mai
ales în Normandia, cunoscut sub numele de „la soule”.
Când normanzii, conduşi de Wilhelm de Orania
(Cuceritorul), au invadat în anul 1066 insulele britanice,
au adus în Anglia şi jocul pe care-l moşteniseră de la
romani.
• În Japonia şi China, grupuri de bărbaţi se jucau în jurul
unui „bulgăre” rotund alcătuit din piele, care de fapt
reprezenta o minge.
• FIFA a recunoscut în 2004, drept locul de naştere
al fotbalului, ca fiind China. Se pare că chinezii
jucau un sport destul de asemănător cu fotbalul de
astăzi, numit „Tsu-chu”, care făcea parte din
manifestările obişnuite ale cetăţenilor „Imperiului
Ceresc”.
• La mijlocul secolului al XIX-lea, în şcolile din Marea
Britanie existau o mare varietate de jocuri asemănătoare,
astfel că s-a trecut la o standardizare a regulilor jocului.
• Prin evoluţia formelor de joc organizat, care îi aparţin
aproape în întregime, Anglia îşi arogă cu mândrie titlul de
„patrie a fotbalului”. La englezi, între anii 1066 şi până în
sec. al XVIII-lea, jocul de fotbal a cunoscut mari fluctuaţii,
care au mers de la epoci de nebănuită înflorire până la totala
lui interzicere de către forurile bisericeşti, care condamnau
acest „joc diavolesc” (edicte în anii 1319, 1349 şi 1781).
• În anul 1602, apar în Anglia în cartea lui Carew, „Surwey of
Cornwall” (Priviri asupra Cornwall-ului), primele detalii asupra
acestui joc sportiv. În perioada respectivă se practicau două feluri
de jocuri cu mingea: „Hurling at gooles” (aruncare la porţi) şi
„Hurling over country” (aruncare la distanţă).
• Începând din sec. XVIII, în oraşul Rugby elevii încep să practice,
după reguli bine definite, jocul „Hurling at does” - sau rugby-ul
de astăzi, iar la şcolile Chartenhanse şi Westminster, jucătorii erau
obligaţi de alte reguli să conducă mingea cu piciorul; ceea ce a
dus la o nouă denumire a jocului: „Dribling game”, strămoşul
fotbalului de azi.
• Datorită dezvoltării continue a jocului, fotbalul este
prezent, prin anul 1850, în programa şcolilor din oraşele
Rugby, Eton şi Harrow.
• Jocul practicat în această vreme în Anglia avea două
forme de manifestare:

• 1. Fotbal-rugby care admitea folosirea simultană a

mâinilor şi a picioarelor;
• 2. Fotbal asociaţie, care interzicea jucătorilor de a folosi
mâinile, în schimb permitea lovirea mingii cu capul.
• În fotbal-rugby mingea avea o formă ovală, sursă
de dificultăţi şi surprize spre deosebire de fotbalul
asociaţie, care permitea folosirea unei mingi
rotunde, mai puţin capricioasă şi manevrabilă.
• În anul 1857, în cadrul unui congres organizat de
„Asociaţia pentru reforma fotbalului”, jocul de
fotbal s-a despărţit definitiv de rugby şi a căpătat
numele de Football Association. Regulile au fost
unificate şi a fost interzisă folosirea mâinilor.
• Odată cu despărţirea celor două jocuri cu mingea au luat
fiinţă şi primele cluburi de fotbal asociaţie din Anglia.
Este vorba de F.C.Sheffield, Blackheath şi Hallam Club.
• În anul 1863 se înfiinţează prima federaţie de fotbal din
lume, cea engleză, sub denumirea simplă de „The F.A.”
(Football Association), care elaborează la data de 26
octombrie 1863, primul regulament scris al acestui joc,
ratificat la 24 noiembrie şi acceptat unanim la 1 dec.
1863 cuprinzând 13 articole.
• Primul meci de fotbal inter-ţări, Scoţia – Anglia (0-0), a avut loc la
Glasgow în ziua de 30 noiembrie 1872.
• La primul campionat divizionar din Anglia, organizat în 1888-
1889, cu participarea a 12 echipe a ieşit campioană formaţia Preston
North End.
• Printre cele mai vechi cluburi de fotbal din lume se numără
Everton (1878), FC Liverpool (1892), Blackburn (1875) (din
Anglia) sau AC Milan (1899) (din Italia) – înfiinţate toate în secolul
XIX.
• Ca date de începere a practicării fotbalului la nivel de ţară
semnalăm: Elveţia (1869), Germania (1874), Belgia (1880), Franţa
(1892).
• Pe plan mondial, “Federation Internationale de
Football Association” (FIFA) a fost creată în 1904
la Paris de către delegaţi ai Asociaţiilor Naţionale
de Fotbal din Belgia, Danemarca, Franţa, Olanda,
Spania, Suedia şi Elveţia, pentru a promova fotbalul.
Cu toate că fotbalul modern se născuse în Anglia,
federaţia acestei ţări nu s-a numărat printre
participanţii la crearea F.I.F.A.
• În anul 1913, International Board a acceptat lărgirea
componenţei sale cu doi reprezentanţi ai F.I.F.A.
• Impetuoasa dezvoltare a fotbalului mondial este
reflectată de faptul că la înfiinţare (1904), F. I.F.A.
număra 7 federaţii naţionale, pentru ca apoi
numărul lor să crească vertiginos, ajungând în 1954
la 85 membri, 1971 – 127 şi 1974 – 140.
• În cadrul Jocurilor Olimpice, echipa reprezentativă a ţării noastre la
Olimpiada de la Paris 1924 a fost învinsă cu 6-0 de reprezentativa
Olandei.
• Congresul FIFA din 26 mai 1928, a stabilit ca Uruguay să
organizeze prima ediţie a Campionatului Mondial de Fotbal.
Acesta s-a desfăşurat în 1930 şi n-a fost precedat de nici o campanie
de calificări. România a fost prima ţară europeană care şi-a anunţat
prezenţa la Cupa Mondială, dar echipe de top ale vremii (Anglia,
Scoţia, Italia, Olanda, Elveţia, Suedia, Cehoslovacia, Spania,
Germania, Austria şi Ungaria) au refuzat să participe la această
primă ediţie. Au fost prezente 13 echipe, toate meciurile
desfăşurându-se în Montevideo.
• Primul gol al CM de fotbal a fost înscris de francezul
Lucien Laurent, în minutul 19 al meciului cu Mexic. În
finală, Uruguay a învins Argentina cu scorul de 4-2. A fost
singurul campionat care nu a recunoscut locul 3 pe podium
şi singurul la care nu s-au acordat medalii, ci doar pachete-
suvenir.
• La această competiţie, România a avut o comportare
bună, eliminând cu 3-1 echipa ce a reprezentat Peru
(considerată printre favoritele turneului), dar a pierdut apoi
în faţa câştigătoarei competiţiei - echipa ţării gazdă.
• În Cupa Balcanică, înfiinţată în anul 1929, am câştigat
locul I (la ediţia 1931-1933).
• Din 1932 sediul FIFA funcţionează în Zurich. La
această dată FIFA număra 204 Asociaţii Naţionale
de Fotbal afiliate.
• La a doua ediţie a Campionatului Mondial din
Italia 1934, reprezentativa noastră a fost eliminată
la Trieste de către Cehoslovacia cu 2-1 (cehii ajung
în finala turneului). În preliminarii au învins echipa
Iugoslaviei cu 2-1 şi au terminat la egalitate cu cea a
Elveţiei (2-2).
• În anul 1960 s-au înfiinţat confederaţiile
continentale Asia, Africa, America de Sud, America
de Nord, împreună cu Caraibele şi Oceania. În
Europa (U.E.F.A.) înfiinţându-se în 1954.
• În anul 2010 F.I.F.A. numără 208 federaţii
naţionale, odată cu admiterea între membrii săi a
Muntenegrului.
• În ţara noastră jocul de fotbal a început să se practice din
anul 1903, iar în 1905 s-a constituit primul club de fotbal
– „Olimpia” – iar în 1909 ia fiinţă a doua echipă din
Bucureşti cu denumirea de F.C. Colentina.
• În octombrie 1909, se înfiinţează A.S.A.R. (Asociaţiunea
Societăţilor Atletice din România) din cele trei cluburi
existente pe atunci: Colentina CA şi Olimpia SC, ambele
din Bucureşti, United AC din Ploieşti, cu practicanţi în
majoritate străini.
• În decembrie 1909 - ianuarie 1910 se desfăşoară prima
competiţie fotbalistică internă, Cupa ASAR, asimilată
primului campionat naţional. An de an, numărul echipelor
creşte, iar în componenţa lor figurează din ce în ce mai
mulţi români.
• Primul meci internaţional se desfăşoară în 1911, românii
având ca adversari echipa Galatasaray din Constantinopol.

• Ulterior, organul de conducere al activităţii fotbalistice

devine Comisiunea de Football-Asociaţie din cadrul UFSR
(Uniunea Federaţiilor Sportive din România), care a luat
fiinţă la 1 decembrie 1912.
• După anul 1919 iau fiinţă alte cluburi ca: Tricolorul, Venus,
Chinezul Timişoara, Juventus etc.
• Fotbalul nostru a marcat cu ocazia Campionatului Mondial din 1930,
un nou salt calitativ. În campionatul naţional apar echipe din ce în ce
mai valoroase, mai puternice: „Ripensia” Timişoara, „Venus”
Bucureşti, „Rapid” Bucureşti, CA. Oradea, A.M.E.F.A. Arad,
„Gloria” Arad.
• În România Mică dinaintea primului război mondial, se disputau o
serie de competiţii sub formă de cupă, ai căror câştigători erau
consideraţi campionii României. Pentru prima dată se organizează în
ţara noastră, în anul 1934, o competiţie eliminatorie, sub denumirea
de „Cupa României”.
• Baza materială a început să se extindă. În Bucureşti s-a
construit stadionul A.N.E.F. (Republicii), Arena Obor
(Unirea Tricolor), în Ferentari (Sportul Muncitoresc),
Stadionul Giuleşti, construit ceva mai târziu, în 1938-1939.
• Declanşarea celui de-ai doilea război mondial a făcut ca
fotbalul din România să decadă treptat. Campionatul a fost
suspendat, organizându-se în locul său competiţii cu
caracter local, care se desfăşurau în atmosfera neprielnică a
războiului.
• După 23 august 1944, în cadrul măsurilor de democratizare
a sportului, s-a reorganizat şi fotbalul. Se înfiinţează O.S.P.
(Organizaţia Sportului Popular), prima organizaţie
democratică de coordonare a activităţii sportive, care a
marcat şi etapa de restructurare a activităţii fotbalistice,
bazată pe echipe de întreprinderi, de departamente etc.
• Prima organizaţie de coordonare şi îndrumare a noii
activităţi sportive, O.S.P., a fost reorganizată şi a apărut
F.R.F., fotbalul căpătând o largă răspândire şi devenind
sportul cu cea mai mare popularitate din ţara noastră. În
reşedinţele judeţene din ţară au apărut terenuri bine
amenajate şi utilate.
• Perioada următoare a fost una controversată, de
progres, dacă avem în vedere că imediat după cel
de-al doilea război mondial au luat fiinţă multe
echipe, la nivel intern fotbalul fiind dominat de
echipele care reprezentau Ministerul de Interne
(Dinamo Bucureşti, iniţial numită Unirea Tricolor)
şi Ministerul Apărării Naţionale (Steaua Bucureşti
– iniţial numită C.C.A.), ale dominaţiei comuniste
din acea vreme.
• Se evidenţiază în această perioadă, calificarea
echipei naţionale a României la Campionatul
Mondial din Mexic (1970), accederea echipelor
Universitatea Craiova (1983) în semifinalele
Cupei U.E.F.A. şi apoi Dinamo Bucureşti (1984)
în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, dar
şi câştigarea Cupei Campionilor Europeni de
către Steaua Bucureşti (Sevilla, 1986) şi
participarea în finala din 1989 cu A.C. Milan a
aceleiaşi echipe.
• La nivelul echipei naţionale a urmat o perioadă bună de
10 ani de calificări la turneele finale ale campionatelor
mondiale şi europene cu o generaţie „de aur” de fotbalişti,
printre care enumerăm pe: Hagi, Popescu, Belodedici,
Lupescu, Munteanu, Stelea, Petrescu etc.
• Astăzi, activitatea fotbalistică este organizată şi se
desfăşoară sub îndrumarea şi coordonarea Federaţiei
Române de Fotbal (F.R.F.), care asigură pregătirea
jucătorilor pe baza unei concepţii unitare, după un sistem
adaptat specificului jucătorilor români, începând de la
formaţiile de copii, continuând cu echipele de juniori şi
terminând cu cele din ligile I, II, III şi a IV-a.
 CURS II.
DEFINIŢIA ŞI DESCRIEREA
JOCULUI DE FOTBAL.
NOŢIUNI DE REGULAMENT.
• Oricât de multe ar fi definiţiile date de
specialişti fotbalului, ele nu pot prezenta
decât diferenţe de formă, nu şi de conţinut.
Conform dicţionarului explicativ al limbii
române, fotbalul este “un joc sportiv cu
mingea între două echipe de câte 11
jucători, fiecare dintre jucători căutând să
introducă mingea în poarta celeilalte
echipe, lovind-o cu piciorul sau cu oricare
altă parte a corpului, în afară de mâini şi
sub supravegherea directă a cel puţin unui
arbitru de centru”.
• Aceste calităţi şi caracteristici se datorează, în principal,
spectaculozităţii sale, farmecului deosebit, scopului de marcare de
goluri şi obţinere a victoriei, precum şi simplităţii în înţelegerea
acestuia, fiind considerat, din acest motiv, ca „sportul mulţimii”.
• Fotbalul se caracterizează prin alternarea eforturilor maximale,
submaximale şi moderate în regim de capacităţi motrice cu pauze
de refacere inegale şi incomplete, precum şi prin acţiuni fizice
spontane şi neprevăzute ca durată şi intensitate.
• Pe fondul solicitărilor fizice, se adaugă în joc solicitările
nedeterminate, tehnice şi tactice, legate de acţiunile de atac şi
apărare, precum şi solicitările psihice.
• Realizarea sarcinilor duble sau polivalente în funcţie de unde
acţionează jucătorul cu mingea, face ca pregătirea fizică, tehnică,
tactică a acestuia să fie la parametri cei mai înalţi, dublată fiind de
calităţile psihice adecvate.
• Anual se organizează următoarele competiţii oficiale:
• a) de către F.R.F.:
• - campionatul Ligii a II-a;
• - campionatul Ligii a III-a;
• - Cupa României, după terminarea fazei judeţene până la finală inclusiv;
• - Super Cupa României, între campioana ţării şi câştigătoarea Cupei României;
• - după caz, jocurile de baraj pentru obţinerea dreptului de participare în Liga I, a II-a
sau a III-a;
• - campionatul feminin;
• - campionatele naţionale de juniori A şi B, începând de la jocurile din serii şi până la
finală, inclusiv;
• - campionatele naţionale de juniori C şi D, etapele zonale, semifinale şi finale;
• - etapele zonale, semifinale şi finala memorialului „Gheorghe Ola” (competiţie de
sală);
• - etapele zonale, semifinale şi finala competiţiei organizată între echipele de juniori
aparţinând cluburilor din Liga a IV-a, câştigătoare ale campionatului judeţean de
juniori;
• - competiţii de fotbal în sală.
•
• b) de către L.P.F.:
• - campionatul Ligii I;
• - Cupa Ligii.
• c) Asociaţiile judeţene de fotbal organizează următoarele competiţii oficiale:
• 1) prin comisia campionatului judeţean:
• - campionatul Ligii a IV-a (seniori);
• - campionatele judeţene de fotbal seniori, campionatele de juniori C, D şi
altele, pe grupe de vârstă, etape de zonă, campionate de copii;
• - Cupa României, faza judeţeană;
• - jocurile de baraj pentru promovarea în campionatele judeţene;
• - etapa de zonă a Memorialului „Gheorghe Ola”; competiţii de fotbal în sală.
• 2) prin comisiile municipale şi orăşeneşti:
• - campionatele municipale şi orăşeneşti de seniori, juniori şi copii;
• - Cupa României – faza municipală şi orăşenească;
• - competiţii de fotbal în sală.
• 2) prin comisiile municipale şi orăşeneşti:
• - campionatele municipale şi orăşeneşti de seniori, juniori şi copii;
• - Cupa României – faza municipală şi orăşenească;
• - competiţii de fotbal în sală.
• Jocurile oficiale se pot desfăşura numai pe stadioane omologate de forul
competent, respectiv F.R.F. sau A.J.F. Pentru a fi omologate, terenurile
trebuie să fie gazonate şi să îndeplinească următoarele condiţii:
• a) pentru jocurile din Liga I: lungimea terenului 105 m, iar lăţimea 68 m.
Dacă din motive constructive ale stadionului dimensiunile de mai sus nu pot
fi respectate se pot admite următoarele dimensiuni: lungime 100-105, lăţime
64 - 68 m.
• b) pentru jocurile oficiale din Liga a II-a şi a III-a şi cele de fotbal feminin,
lungimea terenului trebuie să fie de 100 - 105 m iar lăţimea de 62 - 68 m;
• c) pentru jocurile de juniori: lungimea: 90 - 105 m şi lăţimea 55 - 68 m.
• d) pentru jocurile de fotbal în sală: lungimea: 25 - 42 m şi lăţimea 15 - 25 m.
Pentru jocurile internaţionale: lungimea: 38 - 42 m şi lăţimea 18 - 25 m.
• Terenurile de joc pot fi acoperite şi cu gazon artificial, dacă acesta
este conform cu standardele de calitate acreditate de F.I.F.A.
• Stadionul şi terenul trebuie să fie dotate cu:
• a) porţi de dimensiuni corespunzătoare „Legilor jocului” (L= 7,32 m;
H = 2,44 m)
• b) teren marcat cu materiale adecvate, de culoare albă, care să nu
prezinte pericol pentru jucători şi arbitri;
• c) gard împrejmuitor din plasă de sârmă înalt de minimum 2, 20 m
(de regulă), prevăzut cu cel puţin 4 porţi care se deschid spre
terenul de joc în scopul evacuării spectatorilor din tribune, în caz de
urgenţă; pentru jocurile oficiale organizate de A.J.F. (A.M.B)
înălţimea minimă a gardului împrejmuitor este de minimum 1,5 m;
• d) tunel de protecţie pentru jucători, arbitri, oficiali, complet izolat de
public, pentru a asigura siguranţa şi securitatea acestora în timpul
deplasării de la vestiare la teren şi înapoi;
• e) tribune cu o capacitate minimă stabilită în funcţie de categoria
competiţională pentru care se omologhează stadionul:
• - 7.000 locuri pe scaune pentru Liga I;
• - 1.500 locuri pentru Liga a II-a, între care, minimum 500 locuri pe scaune
(începând cu data de 1.07.2008);
• - 500 locuri pentru Liga a III-a, între care, minimum 200 locuri pe scaune
(începând cu 1.07.2010);
• - 300 locuri pentru fotbal feminin şi juniori.
• f) sector pentru presă la tribuna I;
• g) sală destinată organizării şedinţei tehnice şi a conferinţei de presă;
• h) două vestiare pentru jucători, prevăzute cu duşuri şi grupuri sanitare în
stare de funcţionare şi cu masă de masaj;
• i) un vestiar pentru arbitri prevăzut cu duşuri şi grup sanitar, în stare de
funcţionare;
• j) cabinet (staţie) de control doping şi cabinet medical de prim ajutor pentru
jucători şi oficiali, cu grup sanitar, dotat cu trusă medicală, două pături,
targă sanitară şi un pat pentru consultaţii. La stadioanele omologate pentru
jocurile din Liga I, cabinetul medical va fi separat de cel pentru control
doping;
• k) grupuri sanitare pentru spectatori;
• l) tabelă de marcaj instalată într-un loc vizibil, cu sau fără
cronometru; cronometrul stadionului trebuie să fie oprit la terminarea
timpului de joc regulamentar al fiecărei reprize (adică după 45 şi,
respectiv, 90 de minute), această dispoziţie fiind aplicabilă şi în
cazul reprizelor de prelungiri. În cazul în care jocul este televizat în
direct, este interzisă redarea transmisiei sau a reluărilor unor faze
din jocul respectiv pe ecrane destinate publicului, situate în incinta
stadionului sau în proximitatea acestuia;
• m) staţie de amplificare (la terenurile omologate pentru jocurile din
Liga a IV-a, fotbal feminin şi de juniori, aceasta nu e obligatorie);
• n) tablă de lemn, material plastic sau sticlă, montată într-un loc
vizibil, pentru afişarea formaţiilor cu minimum 30 minute înainte de
începerea jocului;
• o) palete indicatoare din lemn, metal sau plastic, pe care să fie
imprimate numerele pe ambele feţe, care vor fi folosite la înlocuirea
jucătorilor şi la anunţarea timpului de prelungire stabilit de arbitru.
Paletele indicatoare pot fi înlocuite cu o tabelă electronică pentru
schimbări.
• p) bănci pentru jucătorii de rezervă şi pentru persoanele
oficiale, unde au acces maximum 13 persoane,
respectiv: 7 jucători de rezervă, alte 6 persoane, între
care antrenori, delegat, medic şi masor. Băncile vor fi
situate pe aceeaşi parte, la distanţă egală faţă de linia de
centru şi la minimum 5 metri de linia de margine, în
apropierea gardului împrejmuitor. Ele vor avea un
acoperiş protector. La jocurile din Liga I şi la finala Cupei
României băncile de rezerve se vor suplimenta cu
maxim 5 locuri pentru oficialii sau jucătorii cluburilor
respective. Aceste persoane trebuie să fie înscrise într-o
listă nominală semnată de delegatul fiecărui club şi
anexată la raportul de arbitraj înaintea începerii jocului.
Toate persoanele aflate pe locurile suplimentare sunt
supuse jurisdicţiei arbitrului.
• Durata unui joc oficial sau amical este de:
• - 90 de minute, jocurile de seniori, feminin şi
juniori A;
• - 80 de minute pentru jocurile de juniori B;
• - 70 de minute pentru jocurile de juniori C;
• - 60 de minute pentru jocurile de juniori D;
• - 40 de minute pentru jocurile de juniori E;
• - 40 de minute (joc efectiv) pentru jocurile de
fotbal în sală.
• Timpul de joc este împărţit în două reprize egale
cu o pauză ce nu poate depăşi 15 minute.
Durata pauzei dintre reprize nu poate fi
modificată decât cu acordul arbitrului.
• Sistemul de atribuire a punctelor este
următorul:
• 1. Pentru jocurile de seniori:
• - joc câştigat - 3 puncte;
• - joc egal - 1 punct;
• - joc pierdut - 0 puncte.
• 2. Pentru jocurile de juniori:
• - joc câştigat - 3 puncte;
• - joc egal - 1 punct;
• - joc pierdut - 0 puncte.
• Clasamente
• 1. Ierarhia valorică a echipelor participante în campionate se stabileşte prin
cumularea punctelor pe toată durata desfăşurării competiţiei.
• 2. Echipa care, după disputarea tuturor jocurilor prevăzute în program, a
obţinut cel mai mare număr de puncte, este clasată pe primul loc în
campionatul respectiv, sau al seriei, dacă sunt mai multe serii.
• 3. Dacă două echipe acumulează acelaşi număr de puncte după ce au
jucat toate meciurile programate, clasamentul se va stabili pe baza aplicării,
în ordine, a următoarelor criterii;
• a) numărul mai mare de puncte obţinute în jocurile directe disputate între
echipele aflate la egalitate de puncte;
• b) golaverajul mai bun în jocurile directe;
• c) numărul mai mare de goluri marcate în jocurile directe;
• d) numărul mai mare de goluri marcate în deplasare în jocurile directe;
• e) golaverajul general mai bun (diferenţa între golurile marcate şi primite în
toate jocurile din campionat);
• f) numărul mai mare de goluri marcate în toate jocurile de campionat.
• În cazul în care trei sau mai multe echipe se află la egalitate de puncte, se
va întocmi clasamentul acestora pe baza criteriilor arătate la lit. a - f.
• 4. Dacă şi după aplicarea acestor criterii
egalitatea se menţine, se vor disputa jocuri de
baraj când este necesar să se stabilească
câştigătoarea titlului, promovarea, retrogradarea
sau participarea în cupele europene.
• 5. În clasamentele intermediare departajarea
echipelor aflate la egalitate de puncte se face pe
baza golaverajului general şi, respectiv, a
numărului mai mare de goluri marcate.
• 6. Clasamentele finale ale competiţiilor oficiale
organizate de F.R.F./L.P.F./A.J.F. vor fi făcute
publice după omologarea rezultatelor.
• Ca sistem competiţional mondial şi european avem:
• Campionate Mondiale din 4 în 4 ani, începând cu 1930 (cu pauză
între 1938-1950) şi până în zilele noastre;
• Turnee Olimpice (alternează cu Campionatele Mondiale);
• Campionate Europene în intervalul dintre Campionatele Mondiale;
• Campionate Mondiale de Juniori - sub 19 ani;
• Campionate Mondiale de Juniori - sub 17 ani;
• Campionate Mondiale de Fotbal în sală;
• Campionate Mondiale de Fotbal Feminin;
• Campionate Europene de Fotbal Feminin;
• Cupa Campionilor Europeni (din 1956) devenită în anii '90, Liga
Campionilor;
• Cupa Cupelor (1961) asociată în ultimii ani Cupei UEFA;
• Cupa UEFA (1972), devenind în 2009 Europa League;
• SuperCupa Europei;
• Cupa Intercontinentală (Europa - America de Sud).
• Trebuie menţionat faptul că între 1925-
1930 se legalizează profesionismul în
ţările cu fotbal avansat. De asemenea,
fotbalul este scos de la J.O. din 1936 şi
reapare cu jucători amatori, cei
profesionişti participând la Campionatele
Mondiale de Fotbal.
CURS 3
 DEFINIȚIE

Tehnica reprezintă ansamblul de deprinderi

motrice, specifice ca formă şi conţinut
(cunoscute sub denumirea de procedee
tehnice), care se desfăşoară după legile
activităţii nervoase superioare şi ale tehnicii
jocului, cu randament maxim.
 Importanţa factorului tehnic se reflectă şi în
influenţa pe care o exercită asupra celorlalţi
factori şi în special asupra factorului tactic.
Pentru a aplica o tactică superioară, pentru a
realiza mai uşor ideile tactice, sunt necesare în
primul rând, execuţii tehnice superioare.
Când jucătorii posedă un bagaj bogat de
cunoştinţe tehnice ei au mai multe posibilităţi
pentru a rezolva în mod creator şi
corespunzător orice situaţie tactică a jocului.
Problemele generale ale tehnicii jocului de fotbal

În jocul de fotbal, modelul de tehnică spre care se

aspiră trebuie să fie:
corect din punct de vedere biomecanic şi
eficient din punct de vedere fiziologic.

Modelul de tehnică
Nu trebuie să fie rigid, ci mai degrabă flexibil, deoarece un
jucător nu va putea nicicând, indiferent de străduinţa pe care o va
depune, să copieze identic modelul ales.
Aproape fiecare jucător care evoluează în echipe performanţiale
posedă unele caracteristici personale, privind tehnica de bază,
fiecare având un stil propriu de abordare a unei execuţii tehnice.
Pregătirea tehnică modernă presupune, pentru atingerea unui
înalt grad de măiestrie, diferite etape de pregătire, durata lor
variind de la jucător la jucător (unii au o experienţă motrică mai
bună şi pot lucra pentru perfecţionare).
Caracteristice pregătirii tehnice moderne sunt:
- precizia în execuţie: contribuie în mare măsură la dezvoltarea jocului
combinativ, constructiv;
- viteză în execuţie: se obţine prin simplificarea mecanismului de
execuţie;
- uşurinţa în execuţie: se realizează în interdependenţă cu volumul de
exersare;
- varietatea execuţiilor: pentru acelaşi element tehnic, jucătorul dispune
de mai multe procedee tehnice, alegându-l pe cel mai potrivit pentru
rezolvarea secvenţei de joc respective;
- utilitatea: valorificarea tehnicii în mod creator şi eficient (realizarea
golului, posesia mingii, realizarea unei idei tactice).
Referitor la caracteristici, tehnica jocului de
fotbal este:
Accesibilă - la toate vârstele;
Evolutivă - comparativ cu începuturile şi alte
perioade de timp, ea este într-un progres continuu;
Ştiinţifică - pentru că se perfecţionează permanent
pe baza interpretării datelor furnizate de ştiinţele
biologice (fiziologie, anatomie, biomecanică etc.).
Începe de timpuriu;
Trebuie să prezinte corectitudine în deprinderi, în
însuşiri;
Precisă, suplă, fină şi subtilă;
Dificilă în deprinderi, din cauza manevrării cu piciorul
şi a folosirii ambelor picioare;
Poate fi automatizată - vezi Messi, Ronaldo,
Romario, Rivaldo, Ronaldo, Hagi, Dobrin ş.a.;
Spectaculoasă - place spectatorilor;
Utilă şi cu mare aplicabilitate - nu se face de dragul
execuţiilor;
Camuflarea execuţiilor pentru adversar nu şi
pentru colegi;
Varietate în alegeri în funcţie de situaţiile de joc;
Viteză în execuţie (nu este vorba de viteza maximă
ci de promptitudine în execuţie, fără mişcări în plus).
Fiecărui joc sportiv îi corespund forme generale ale
mişcărilor, cărora li s-a dat denumirea de
„elemente” de bază ale tehnicii.
Elementul tehnic reprezintă forma generală a
mişcării prin care se acţionează asupra mingii, în
raport cu sarcinile şi regulile jocului.
La rândul lor aceste elemente tehnice se împart în
procedee tehnice, care reprezintă concretizarea şi
adaptarea la diferitele situaţii specifice ale jocului a
elementelor de bază ale tehnicii.
Procedeul tehnic este un complex de mişcări ale
segmentelor corpului, executat conştient, într-o
succesiune şi o simultaneitate raţională, în scopul
rezolvării unei sarcini parţiale a jocului.

Procedeul tehnic poate fi executat cu sau fără minge.

Spre deosebire de elementul tehnic, care are un
caracter general, abstract, noţional, valabil ca
structură generală, procedeul tehnic are un caracter
concret în ceea ce priveşte modul de execuţie.
Procedeele tehnice sunt cunoscute sub două aspecte:
procedee tehnice simple;
procedee tehnice complexe.

Procedeele tehnice simple au un caracter invariabil şi se

execută pe baza unui stereotip dinamic. Ele se execută
întotdeauna în condiţii identice sau foarte mici deosebiri
constând în: poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia
finală. Le întâlnim izolate de joc, în cadrul procesului de
instruire. Apar şi în joc, însă mai rar, în anumite momente fixe,
cum ar fi la executarea unei lovituri libere, a unei lovituri de colţ
sau a unei lovituri de la poartă, etc.
Procedeele tehnice complexe au un caracter variabil şi
constau din procedee sau părţi de procedee simple înlănţuite
care, fără să-şi piardă structura generală, sunt executate în
condiţii diferite de viteză, amplitudine, ritm etc. în funcţie de
cerinţele jocului în diferitele sale faze. Procedeele tehnice
complexe le găsim în procesul de joc.
Elementele de bază ale jocului de fotbal se
împart în:

1. Elemente de tehnică fără minge

2. Elemente de tehnică cu mingea.

Din grupa elementelor de tehnică fără minge
fac parte elementele care intră în conţinutul
mişcării în teren şi anume:

poziţia fundamentală;
deplasările;
opririle şi schimbarea direcţiei deplasării;
săriturile;
mişcările de derutare a adversarului.
Elementele de tehnică cu mingea sunt:

Elemente tehnice de transmitere a mingii

Elemente tehnice de intrare în posesie a mingii

Elemente tehnice de păstrare a mingii

Elementele tehnice ale portarului.

A. Elemente tehnice de transmitere a mingii

lovirea mingii cu piciorul;

lovirea mingii cu capul;
aruncarea mingii de la margine;
Lovirea mingii cu piciorul reprezintă baza de
plecare pentru celelalte elemente tehnice legate de
execuţia cu piciorul: conducerea, preluarea, pasa,
degajarea etc.

Procedee tehnice de lovire a mingii cu piciorul:

lovirea mingii cu latul piciorului;
lovirea mingii cu şiretul plin al piciorului;
lovirea mingii cu şiretul interior al piciorului;
lovirea mingii cu şiretul exterior al piciorului;
lovirea mingii cu exteriorul piciorului;
lovirea mingii cu călcâiul piciorului;
lovirea mingii cu vârful piciorului;
lovirea mingii cu genunchiul şi coapsa piciorului.
Aceste procedee de lovire a mingii cu piciorul pot
fi executate în funcţie de:
- traiectoria mingii: pe jos, la semiînălţime, pe sus;
- direcţia din care soseşte mingea: dinspre înainte, oblic,
lateral, înapoi;
- traiectoria pe care se loveşte mingea: pe jos, la semiînălţime,
pe sus;
- direcţia spre care se loveşte mingea: spre înainte, oblic,
lateral, înapoi;
- înălţimea de la care se loveşte mingea: de jos, de sus
(vole), după ricoş (drob);
- dinamica jucătorului, care se poate afla: pe loc, în alergare,
pe sol, în săritură.
Lovirea mingii cu capul - Utilizarea lovirii mingii cu
capul depinde de posibilitatea continuării rapide şi cu succes
a momentului din joc. Intervenţia jucătorului asupra mingii
prin lovirea cu capul se realizează în funcţie de locul
desfăşurării, de tactica cerută de joc.
Procedeele tehnice de lovire a mingii cu capul sunt:
lovirea mingii cu capul de pe sol;
lovirea mingii cu capul din săritură;
lovirea mingii cu capul din plonjon.

În funcţie de dinamica jucătorului, dacă el se află pe loc sau

în alergare, precum şi de direcţia şi traiectoria de lovire, se
creează procedee de lovire a mingii cu capul: înainte, oblic,
lateral, spre sus, spre jos, cu fruntea, cu occipitalul, cu
lateralul etc.
 Aruncarea mingii de la margine este
elementul tehnic prin care mingea se repune în
joc, atunci când ea a fost trimisă în afara liniilor
laterale ale terenului.
Procedee tehnice folosite:
aruncarea mingii de la margine de pe loc;
aruncarea mingii de la margine cu elan;
aruncarea mingii de la margine din plonjon (cădere).
B. Elemente tehnice de intrare în posesie a
mingii

preluarea mingii;
deposedarea adversarului de minge;
Preluarea mingii - Intrarea în posesie prin preluarea
mingii, este un element tehnic apărut ca o consecinţă
firească a lovirii mingii, întrucât orice pasă venită de la
un partener sau adversar, în afara posibilităţilor de
retransmitere directă, trebuie preluată.
Procedeele tehnice de preluare a mingii sunt:
preluarea cu piciorul;
preluarea cu abdomenul;
preluarea cu pieptul;
preluarea cu capul.
Intrarea în posesie prin preluarea mingii se poate face în trei
feluri:
1. Amortizarea este acţiunea unei părţi a corpului de atac a mingii, apoi
de retragere împreună cu aceasta, blocarea mişcării şi apoi recul.
2. Contralovirea este acţiunea prin care mingea este lovită atenuat în
scopul păstrării în posesie sub supraveghere şi a accelerării acţiunii
viitoare.
3. Ricoşarea este acţiunea prin care mingea este păstrată în posesie
fără o pregătire prealabilă de întâmpinare. Astfel ea loveşte corpul care o
transmite în direcţia dorită.

Toate aceste acţiuni vor fi adoptate de jucător în funcţie de

acţiunea tactică viitoare: temporizare, depăşirea adversarului,
plecare rapidă pe o poziţie viitoare, o pasă spre un jucător
demarcat, un şut la poartă etc.
Deposedarea adversarului de minge - este intervenţia activă
a jucătorului în situaţie de apărare asupra jucătorului advers
aflat în posesia mingii, cu scopul de a i-o îndepărta, sau de a
intra în posesia ei. Denumirea procedeului se face în funcţie de
jucătorul aflat în posesia mingii.
Procedee tehnice de deposedare sunt:
1. Deposedarea din faţă
2. Deposedarea din lateral: cu piciorul interior; cu piciorul exterior
adversarului.
3. Deposedarea din spate: cu piciorul interior; cu piciorul exterior
adversarului.
4. Deposedarea prin alunecare: cu atac din faţă;cu atac lateral şi prin
plonjon;- cu atac din spate; cu un picior; cu două picioare.
5. Deposedarea prin intercepţia mingii pasate de adversar
C. Elemente tehnice de păstrare a mingii

conducerea mingii;
(protejarea mingii);
fentarea adversarului.
Conducerea mingii este elementul tehnic prin care mingea este controlată,
transportată şi orientată de către jucător în teren în urma unor împingeri şi
lovituri succesive şi repetate, cu una din părţile labei piciorului, în
conformitate cu solicitările şi programul tactic al jocului.

Conducerea mingii se manifestă în joc sub două forme:

conducerea cu câştigare de teren;
conducere de control static.

Procedee de bază:
1. conducerea mingii cu un picior:
conducerea cu latul piciorului;
conducerea cu şiretul interior;
conducerea cu şiretul plin;
conducerea cu vârful;
conducerea cu şiretul exterior;
conducerea cu talpa.
2. conducerea mingii cu ambele picioare alternativ.
Fenta sau mişcarea înşelătoare este
elementul tehnic prin care un jucător aflat sau
nu în posesia mingii, induce în eroare un
adversar pentru a-l inactiva temporar şi pentru
a-şi crea prin aceasta un avantaj tactic.
În funcţie de efectul asupra adversarului,
fentele sunt:
1. fente cu depăşirea individuală a adversarului
(driblingul);
2. fente fără depăşirea adversarului.
Fazele de acţiune şi contra-acţiune ale cuplului
atacant - apărător, din care rezultă pe de o parte
fenta şi pe de altă parte dezechilibrarea sunt:
apelul 1 (fals) adresat adversarului printr-o intenţie de mişcare
de către posesorul mingii;
reacţia adversarului la apel, cu deplasarea centrului de
greutate sau chiar a corpului;
apelul 2 (real) adresat prin mişcarea adevărată, de către
posesorul mingii;
absenţa reacţiei adversarului la apelul 2, el fiind „plecat” pe
apelul 1;
depăşirea (prin driblare sau derutare) adversarului pe
partea sa inactivată.
Realizarea fentelor este specifică fiecărui
jucător.
Descrierea fentelor:
a) Fente executate cu corpul (trunchiul şi
piciorul) - pot fi executate atât de pe loc cât şi
din mişcare:
fenta simplă de corp cu dribling,
fenta dublă de corp cu dribling şi
fenta multiplă de corp cu dribling.
b) Fente executate cu piciorul
Mişcarea principală care decide derutarea
adversarului o reprezintă frânarea intenţiei iniţiale de
acţiune, urmată imediat de efectuarea depăşirii.
Procedeele de fentare cu piciorul depind de iniţiativa şi
creativitatea jucătorului. Avem:
fentele de pasare (de tras la poartă);
pendularea piciorului pe deasupra mingii (bicicleta);
trecerea piciorului peste minge (în afară, înăuntru);
călcarea mingii;
fenta de preluare;
autopasa.
D. Elementele tehnice ale portarului:

I. Elemente tehnice executate fără minge

II. Elemente tehnice realizate cu mâna

III. Elemente tehnice executate cu piciorul

I. Elemente tehnice executate fără minge
Poziţia de intervenţie
Plasamentul
Deplasarea portarului în spaţiul porţii

II. Elemente tehnice realizate cu mâna:

1. prinderea mingii;
2. respingerea mingii;
3. devierea mingii;
4. boxarea mingii;
5. plonjonul.

III. Elemente tehnice executate cu piciorul

1. Respingerea mingii cu piciorul;
2. Ieşirea din poartă cu degajare.

IV. Repunerea mingii în joc

1. degajarea cu piciorul de la 5,5 m;
2. degajarea cu piciorul din mână;
3. aruncarea mingii din mână.
Stilul - reprezintă etapa superioară de execuţie
şi presupune o creaţie personală în execuţii,
întâlnindu-se la marii jucători. El este dat de
particularităţile fizice şi psihice ale fiecăruia.
Simţul mingii - apare la niveluri superioare şi
presupune o percepţie specializată şi complexă
în manevrarea cu uşurinţă, în orice situaţie
(atac sau apărare) a jocului.
Pentru a ajunge la perfecţionare trebuie ca în
pregătire să se ţină seama de:
particularităţile individuale ale jucătorilor,
de calităţile lor fizice,
precum şi de faptul că datorită tipului de jucător -
constituţional şi tip de sistem nervos - aceştia rezolvă
acţiunea într-un mod personal.

De aici reiese şi importanţa individualizării în

pregătirea tehnică a jucătorilor.
Exersarea unor procedee tehnice cu toţi
jucătorii este valabilă numai atunci când avem
de-a face cu jucătorii începători.
Învăţarea procedeelor tehnice presupune
parcurgerea etapelor necesare învăţării oricărui
act sau acţiune motrică şi respectarea anumitor
legităţi legate de formarea prin diferite tipuri de
exersare, cu sau fără autocontrol, cu influenţe
determinate de starea de oboseală, de nivelul
activităţilor mentale, de condiţiile ambientale în
care se realizează exersarea.
Procedeele trebuie să aibă cursivitate, viteză, forţă,
să fie efectuate eficient în timp, să aibă coordonare,
precizie, mobilitate, calităţi care se dobândesc la finele
unui îndelungat proces de învăţare care se poate
desfăşura sub 3 tipuri:
învăţarea perceptiv - motrică (senzoriomotrică) - constă din
modificarea comportamentalul în funcţie de situaţiile din
antrenamente şi jocuri;
învăţarea motrică - are ca rezultat deprinderile pe baza
componentelor senzoriale, chinestezice sau proprioceptive, în
care sfârşitul unei mişcări este semnalul pentru declanşarea
mişcării următoare; are la bază un program fundamentat pe
stereotipul dinamic cortical;
învăţarea inteligent-motrică - este caracteristică jocurilor
sportive în care adversarul opune rezistenţă, este inventiv,
acţiunile se desfăşoară în condiţii de mare incertitudine.
Etapele învăţării în jocul de fotbal sunt:
Etapa I. Executanţii vor executa procedeul supus învăţării fără
minge, adică mişcări imitative. Toate mişcările imitative trebuie
să respecte următoarea succesiune: de pe loc, din mers, din
uşoară alergare. Greşelile, oricât de mici ar fi, vor fi sesizate şi
corectate imediat
Etapa a II-a. Elevul ţine mingea în ambele mâini la nivelul
pieptului şi puţin în faţă, o lasă să cadă pe piciorul îndemânatic,
după care îi aplică o lovitură uşoară, în aşa fel, încât mingea
să-i revină înapoi în mâini. Nu este recomandabil să se treacă
direct la lovirea mingilor statice, deoarece elevului îi este frică
să nu lovească cu piciorul în pământ. După mai multe repetări
se poate trece la dirijarea loviturii, prin transmiterea mingii unui
partener.
Etapa a III-a. După un elan de doi, trei metri, elevul loveşte
mingea statică. Se va avea în vedere ca atât elanul cât şi
execuţia să fie lente, atenţia elevului fiind concentrată asupra
execuţiei corecte. Lovitura trebuie dirijată spre înainte, exerciţiul
desfăşurându-se pe perechi.
Etapa a IV-a. Lovirea mingii care se rostogoleşte. Elevul se
deplasează spre minge, care rostogolindu-se, se apropie de el
dintr-un sens contrar şi o loveşte, transmiţând-o înapoi
partenerului de la care a primit-o. Dacă în unitatea de
învăţământ există un zid, exerciţiul se poate desfăşura trimiţând
mingea în zid. Indicat este ca lovirea mingii să se facă cu
ambele picioare şi nu prea puternic. Iniţial mingea va fi lovită cu
partea interioară a labei piciorului (latul), pentru mai multă
precizie, suprafaţa de lovire fiind mai mare. Distanţa nu va fi
mai mare de 8-10 metri.
Etapa a V-a. Se trece la lovirea mingii din aer, căreia i
se poate imprima o traiectorie înaltă sau razantă cu
pământul.
Pentru traiectoriile razante cu pământul, mingea va fi lovită în
mijloc şi numai în momentul când ajunge în aceeaşi linie cu
piciorul de sprijin.
Pentru traiectoriile înalte, mingea va fi lovită în partea de jos,
înainte ca ea să ajungă în acelaşi plan cu piciorul de sprijin.
Poziţia trunchiului va avea o uşoară înclinare spre spate.
Este indicat ca în prima fază, mingea să fie aruncată din mână
în sus şi apoi aplicată lovitura. Urmează aruncarea tot cu mâna
de la partener la partener, şi când deprinderea s-a format se
trece la transmiterea mingii cu piciorul.
Etapele menţionate mai sus constituie partea fundamentală în
predarea şi învăţarea elementelor tehnice de joc în şcoală, deci
faza pentru un începător.
Jocurile şi felul acestora – ca mijloc de pregătire
Jocul şcoală - înlesneşte însuşirea unor acţiuni tehnico-tactice
în condiţii de joc, cu adversar semiactiv, sau activ, cu opriri şi
repetări, în vederea învăţării, perfecţionării, etc.
De obicei, la aceste jocuri, adversarul sau partenerul de
întrecere trebuie să fie de o valoare mai scăzută.
Jocul de antrenament - are loc în mijlocul ciclului de pregătire,
la ora la care va avea loc jocul oficial, cu adversar de valoare
bună.
Jocul de verificare - reprezintă cel mai complet test de
verificare, dacă s-au însuşit în ansamblu, pe compartimente
sau individual, sarcinile de joc, combinaţiile pe grupe de
jucători, atingerea nivelului pregătirii optime, adversarul
trebuind să fie de valoare apropiată sau chiar mai bună decât
propria echipă.
Jocul competiţional - nu trebuie confundat cu cel oficial, fiind considerat un
mod sigur de asamblare, de omogenizare a echipei şi se organizează sub
formă de întrecere cu alte echipe (2-3), în cadrul unor cupe, competiţii
jubiliare, etc., în care antrenorul verifică stadiul de pregătire al tuturor
componenţilor lotului.
Jocul de omogenizare - este folosit ori de câte ori antrenorul doreşte să
pună la punct diferite relaţii de joc în cadrul echipei, fie că este vorba de
integrarea unor jucători noi sau de jucători mai vechi, dar care au avut
întreruperi din diverse motive şi îşi reiau locul în angrenajul echipei.
Jocul de omogenizare - se realizează prin contribuţia tuturor jucătorilor,
urmărind reglarea întregului angrenaj şi a diferitelor compartimente,
potenţarea nivelului fiecăruia şi nu o uniformizare, o egalizare a valorilor
echipei.
Jocul de selecţie. Fie că este vorba de juniori, seniori sau de componenţi
de loturi naţionale, antrenorii folosesc deseori aceste jocuri în vederea
depistării, selecţiei şi promovării unor jucători, fiind vorba de selecţie
primară, secundară sau de perspectivă.
CURS 4
DEFINIȚIE
Tactica reprezintă totalitatea acțiunilor individuale și
colective ale jucătorilor unei echipe, organizate unitar
și rațional, în limitele regulamentului de joc și al
sportivității, în scopul obținerii victoriei prin
valorificarea calităților și particularităților de pregătire
ale jucătorilor proprii și în concordanță cu
caracteristicile adversarilor.
Scopul, victorie sau al unui rezultat favorabil, se
obține prin valorificarea maximă a capacităţilor psiho-
motrice și a deprinderilor specifice, ca rezultat al
pregătirii anterioare, raportat la caracteristicile și jocul
echipei adverse.
Sub aspect psihologic, tactica reprezintă
contribuţia activă a factorului conștiinţă în
cadrul jocului, a laturilor intelectuale în special,
prin recepţia, analiza și sinteza situațiilor de joc
și, apoi, a deciziilor celor mai adecvate.
Forța tactică a unei echipe rezidă în
participarea activă și creatoare a jucătorilor, în
folosirea unor forme de acționare novatoare și
în renunţarea la cele șablonate care, de fapt,
frânează dinamismul și, implicit, frumusețea
jocului.
PRINCIPIILE TACTICE
Întregul proces de joc se desfăşoară având la
bază o serie de principii şi reguli bine
determinate, conform unor legi tactice, care,
însuşite şi aplicate creator, permit desfăşurarea
unui joc logic, la nivelul exigenţelor actuale.
Aceste principii constituie liniile directoare ale
jocului, întrucât stabilesc modul de acţiune al
jucătorilor în atac şi apărare, fără a frâna
imaginaţia creatoare şi puterea lor de
improvizaţie”.
1. Jocul colectiv
Se realizează prin circulaţia mingii şi a jucătorilor, prin pasarea
mingii în locul şi la momentul potrivit, fără reţineri şi manevre
inutile, prin sprijinul şi ajutorul partenerului aflat în posesia
mingii şi suplinirea jucătorului plecat din zonă în vederea
participării lui la alte acţiuni tactice.

2. Jocul constructiv
Este în primul rând, o organizare a acţiunilor jucătorilor în
cadrul unei aşezări optime în teren şi a manevrelor de
colaborare sub forma sprijinului şi ajutorului reciproc, în toate
fazele din momentele fundamentale ale jocului.
Jocul constructiv are la bază pregătirea tactică, realizată
anterior, prin care s-a programat modul de acţionare asupra
adversarului, programare care, aplicată corect şi în mod
creator, contracarează adversarul în acţiunile lui şi-l surprinde
cu acţiuni proprii.
3. Jocul ofensiv
Rezultă din natura şi scopul jocului, acela de a marca cât mai
multe goluri şi a primi cât mai puţine.
Ofensiva jocului reprezintă o stare de spirit proprie echipei,
care atacă direct şi rapid, alteori combinativ, aducând în
sistemul ofensiv 2-3 jucători în plus - atac supranumeric.

4. Jocul elastic
Se realizează prin acoperirea mobilă şi rapidă a suprafeţei de
teren în care se desfăşoară jocul şi prin aducerea şi
participarea la joc a unui număr optim de jucători, care să
asigure întâietatea şi siguranţa, atât pentru fazele de atac, cât
şi pentru cele de apărare.
Elasticitatea jocului constă şi în plecarea din zona şi postul de
bază, ca o cerinţă a situaţiei concrete de joc şi suplinirea
temporară a acestuia de către alt jucător din zona apropiată.
5. Jocul echilibrat
Subliniază faptul că echipa de fotbal şi jocul ei
"reprezintă un tot unitar şi armonios, constituit
într-un sistem tactic cu o funcţionalitate şi
dinamică ce-i asigură eficienţa, organizat pe
baza unui echilibru numeric raţional, atât în
fazele de atac, în cele de recuperare, precum şi
în cele de apărare, în cadrul căruia jucătorii
depun eforturi egale bazate pe sprijin, ajutor
reciproc, suplinire sau dublaj.
PRINCIPII MODERNE ÎN JOCUL DE FOTBAL

1. Principiul concentrării permanente a atenţiei

jucătorilor asupra acţiunilor de joc.
2. Principiul asigurării unei superiorităţi numerice
în atac şi apărare.
3. Principiul sprijinului şi ajutorului posesorului
mingii.
4. Principiul colaborării dintre compartimente.
5. Principiul trecerii rapide din faza ofensivă în cea
defensivă şi invers.
6. Principiul jocului total.
7. Principiul posesiei şi păstrării mingii.
I. ASPECTE PRIVIND TACTICA OFENSIVĂ
ÎN JOCUL DE FOTBAL

Practicarea jocului organizat se realizează dacă

la învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea
sistemului se respectă o succesiune logică în
predare, ţinând cont de toate principiile
învăţării, în special de principiul accesibilităţii şi
dacă se folosesc raţional, formele pregătirii
teoretice şi practice.
 POSESIE
Amplitudine
FINALIZARE CONSTRUCȚIE
Penetrarea Suport - ajutor
defensivei

INVENTIVITATE
Spontaneitate PROGRESIE
Creare situații Pozitivă
CREATIVITATE
Mobilitate
 PRINCIPII TACTICE OFENSIVE
I. Acţiuni 1. Demarcarea - directă(linie,
de tactică oblic, îninte,
individuală înapoi)
în atac și
indirectă(indusă)

2. Depăşirea individuală - conducerea

mingii în viteză

3. Lovitura liberă - directă și

indirectă
 PRINCIPII TACTICE OFENSIVE
II. Acţiuni de 1. Pasarea mingii
tactică
colectivă
în atac
2. Combinaţia tactică
3. Circulaţia tactică
4. Susţinerea jucătorului cu
mingea
5. Schimbul de locuri
6. Finalizarea atacului
-distanță: scurtă, medie, lungă.
-direcție: înainte, diagonal,
lateral, înapoi.
- traiectorie: pe jos, semiînaltă,
pe sus.
- poziția coechipierului: la
picior, pe poziție viitoare.
- un-doi-ul;
- în trei și mai mulți.
- cu minge
- fără minge.
- sprijin
- încrucișare
- cu piciorul și cu capul
 PRINCIPII TACTICE OFENSIVE
III. Fazele 1. Recuperarea mingii - intrarea în posesie
atacului 2. Declanșarea(organizarea) atacului
3. Finalizarea atacului

IV. Formele 1. Contraatacul - individual;

atacului - colectiv.

2. Atacul rapid-direct - atacul simplu

- atacul prin acţiuni
combinative
3. Atacul combinativ – - cu amplitudine și
pozițional profunzime
 PRINCIPII TACTICE OFENSIVE
V. Momentele 1. Lovitura de începere a - spre terenul
fixe de atac jocului propriu;
- spre terenul advers.
2. Lovitura liberă - directă și
- indirectă
3. Lovitura de colţ - directă și
- în combinație.
4. Aruncarea de la margine - directă și
- în combinație.

VI. Tactica în 1. Plasamentul de atac - participativ

joc a
portarului
I. Pasa este primul element tactic de colaborare
cu un partener şi cel mai important în
organizarea şi desfăşurarea atacului. Într-un fel
pasa este corespondentul tactic al lovirii mingii
cu piciorul, al lovirii mingii cu capul şi al
aruncărilor de la margine.
1. Clasificarea paselor din punct de vedere
al distanţei:
a) pasa scurtă;
b) pasa medie;
c) pasa lungă.
2. Clasificarea paselor din punct de vedere al direcţiei:
a) Pasa înainte sau în adâncime;
b) Pasa înapoi;
c) Pasa laterală;
d) Pasa în diagonală;
e) Pasa transversală.
3. Clasificarea paselor din punct de vedere a traiectoriei:
a) Pasa razantă sau rostogolită;
b) Pasa la semiînălțime;
c) Pasa cu boltă.
4. Clasificarea paselor din punct de vedere a poziţiei
coechipierilor:
a) Pasa la picior;
b) Pasa la întâlnire sau pe poziţia viitoare.
Fazele şi formele atacului în jocul de fotbal
A. Fazele atacului
La o analiză a jocului de fotbal modern se poate
constata că în ciuda unei aparente cursivităţi, în
desfăşurarea unei partide au loc schimbări bruşte de
ritm.
Aceste schimbări survin atunci când posesia asupra
balonului trece de la o echipă la cealaltă. Cu unele
excepţii - de exemplu, meciuri de mare miză în
deplasare - într-o partidă, ambele echipe sunt pregătite
să atace atunci când intră în posesia balonului.
Dacă a pierdut balonul la capătul unei acţiuni ofensive
ratate, echipa caută să se replieze cât mai repede în
apărare.
Urmărind reacţia celor două echipe angajate într-un meci de
fotbal se pot observa patru faze de joc distincte, fiecare dintre
ele exercitând solicitări diferite din partea jucătorilor:
Faza I (apărarea) - când balonul se află în posesia
adversarului, obiectivele echipei vor fi următoarele:
1. “Hărţuirea” adversarului în încercarea de a recupera balonul
şi de a întârzia desfăşurarea atacului;
2. Marcarea înaintaşilor adverşi şi acoperirea spaţiului din faţa
propriilor buturi.
Faza a II-a (tranziţia) - când atacul eşuează şi echipa reintră în
posesia balonului este momentul să se iniţieze un contraatac
rapid. Acum principalele obiective sunt:
1. Transmiterea rapidă a balonului către unul dintre mijlocaşi;
2. O nouă amplasare a jucătorilor însărcinaţi să participe, atât
în fazele de atac, cât şi la cele de apărare.
Faza a III-a (atacul) - cu balonul în posesia unuia
dintre mijlocaşi, echipa aflată acum în ofensivă va
căuta să surprindă pe picior greşit apărarea adversă
(vezi faza I).
Faza a IV-a (finalizarea atacului) - odată străpuns
dispozitivul defensiv advers, obiectivul trebuie să fie:
1. Crearea unei poziţii favorabile de şut;
2. Introducerea unui jucător demarcat în spaţiul de şut
şi transmiterea balonului către acesta.
Dacă atacul este ratat - indiferent dacă acesta se
întâmplă în faza a II-a, a III-a sau a IV-a - obiectivele
echipei aflate acum în apărare vor fi cele recomandate
pentru faza I.
B. Formele atacului în jocul de fotbal

1. Contraatacul ca primă soluţie tactică

De multe ori se confundă atacul rapid cu contraatacul.
Pentru a stabili limitele contraatacului şi a-l diferenţia
mai pregnant de atacul rapid, simplu şi direct,
precizăm următoarele aspecte cu privire la contraatac:
a. Se iniţiază din propria jumătate de teren. Adversarul
trebuie să se găsească în atac nu organizat în
apărare, să domine teritorial, să fie instalat cu
majoritatea forţelor sale pe poziţii foarte avansate în
adâncimea echipei în apărare. De reţinut, de
asemenea, că un contraatac nu începe niciodată
dintr-o situaţie de atac, fie ea şi cu aspect de
temporizare.
b. Momentul care marchează declanşarea
explozivă a acţiunii de contraatac este
acela al recuperării mingii - prin intercepţie
sau deposedare - de la adversar.
c. Construcţia foarte simplă a fazelor, în
contrast cu atacul obişnuit, mai ales cel
poziţional, caracterizat prin schimburi
repetate de pase şi locuri, efectuat pe
întreg spaţiul.
Esenţial şi de randament optim în elaborarea
tacticii de contraatac îl deţin, aşadar, factorii
psihofizici ca:
viteza de pornire şi de deplasare;
rezistenţa în regim de viteză;
forţa în întâlnirea cu adversarii;
viteza de conducere cu fente şi dribling;
forţă de protejare a mingii şi în trasul la poartă;
precizia şi coordonarea mişcărilor.
2. Atacul rapid, simplu şi direct.
Atacul rapid, organizat constă în transmiterea
planificată, organizată şi cât mai repede a mingii
(mutarea centrului de greutate al jocului) din zona de
apărare în zona de atac. El se bazează pe anumite
principii comune şi se desfăşoară, de regulă, în
următoarele cazuri:
- după recuperarea mingii de către portar;
- după interceptarea mingii care se află la adversar;
- după o aruncare rapidă de la margine;
- după executarea loviturilor libere directe-indirecte.
Organizarea atacului rapid, simplu şi direct se
bazează pe prima pasă. Trebuie menţionat că, chiar
şi o reţinere a mingii de câteva secunde atenuează
eficienţa lui.
Prima pasă va fi transmisă, de regulă, în aceeaşi
direcţie din care a fost obţinută mingea sau în
diagonală.
Printre principalele modalităţi de efectuare a
atacului rapid, simplu şi direct enumerăm:
Atacul fără modificarea locurilor în timpul desfăşurării
acţiunii;
Atacul cu schimb de locuri între jucători;
Atacul cu apărători care avansează în sistemul defensiv al
adversarilor.
Dar, participarea la atacul rapid organizat depinde şi de felul în
care acţionează adversarul, de modalităţile proprii de apărare,
de susţinerea factorului fizic şi tehnic, de orientarea generală a
propriilor jucători.
Principalele cerinţe pentru reuşita atacului rapid sunt:
efectuarea rapidă, precisă şi fundamentată a primei pase;
acţiunea să nu înceapă prin conducerea mingii;
jucătorii să se mişte în teren de aşa natură încât să ţină sub
observaţie atât mingea cât şi jucătorii adverşi;
acţiunile să fie larg conduse;
jucătorii de finalizare să aibă o viteză foarte bună;
să fie sprijiniţi de ceilalţi jucători;
pasele să fie transmise cu traiectorii şi direcţii precise încât să
cadă în spatele apărătorilor dar pe direcţia pe care aleargă
atacanţii.
3. Atacul combinativ
Jocul începătorilor se caracterizează prin acţiuni
tactice întâmplătoare, necoordonate, prin imprecizie în
dirijarea mingii şi prin numeroase greşeli în execuţiile
tehnico-tactice.
Jocul echipelor din eşaloanele superioare este
caracterizat prin acţiuni bine organizate, combinative,
echilibrat şi pe o precizie bună în manevrarea mingii.
Atacul combinativ, reflex firesc în lupta cu apărarea,
practicat de multe şcoli din lume, prezintă, ca de altfel
şi celelalte forme, avantaje şi dezavantaje.
Obiectivele antrenamentelor şi jocurilor bazate pe
combinaţii sunt următoarele:
1. Sudarea echipei, realizarea unui tot unitar, în cadrul
căruia fiecare jucător se orientează, gândeşte şi
acţionează ca parte componentă a unui întreg
(ansamblu);
2. Formarea la jucători a deprinderii ca odată intraţi în
posesia balonului să privească în stânga şi în dreapta,
gata să paseze (să deschidă) coechipierul care vine
din urmă;
3. Realizarea unei bune deplasări în teren a
înaintaşilor care, dacă sunt marcaţi cu stricteţe, pot
crea spaţii libere de acţiune pentru coechipierii lor;
4. Asigurarea participării la fazele ofensive a
fundaşilor şi mijlocaşilor. Practicând un joc combinativ
aceştia îşi vor forma reflexul de a căuta spaţii libere în
zona defensivă adversă şi de a exploata cu toată
încrederea şi în mod firesc aceste spaţii atunci când
ele apar;
5. Eliminarea treptată a paselor laterale, la portar şi a
deplasărilor cu mingea la picior.
6. Dezvoltarea unei înţelegeri superioare a jocului, a
sarcinilor şi responsabilităţilor ce revin fiecărui jucător
în parte. Această înţelegere duce treptat la o
încredere sporită în sine şi în coechipieri.
4. Tactica de atac la momentele fixe ale jocului
Momentele fixe ale jocului trebuie perfecţionate până
la stereotipe. Schema aleasă trebuie să corespundă
posibilităţilor tehnico-tactice ale jucătorilor, să fie cât
mai simplă dar concepută de aşa natură încât
adversarii să nu o poată sesiza. Instruirea jucătorilor şi
a echipelor cere timp şi multă răbdare şi se realizează
prin două laturi şi anume:
a. Pregătirea teoretică prin scheme, table magnetice, mijloace
video etc., în care antrenorul va accentua următoarele:
- avantajele pe care le obţine echipa prin executarea corectă şi
întocmai din punct de vedere tactic;
- tehnica de execuţie a jucătorilor care iau parte la schemă şi îndeosebi
a finalizatorului;
- conţinutul combinaţiilor din schemă şi a uneia sau a două variante;
- rolul fiecărui jucător şi modalităţile de îndeplinire.
Acestea pot fi pregătite atât în antrenamente separate cât şi în cadrul
jocurilor şcoală.
b. Pregătirea practică se recomandă a fi efectuată după
următorul model acceptat de majoritatea speciliştilor:
- executarea în prealabil, fără adversari;
- executarea cu adversari semiactivi;
- executarea cu apărători activi, dar care nu cunosc modul de
desfăşurare a schemei tactice.
FAZE FIXE OFENSIVE

1. Pentru lovitura de începere a jocului

2. Lovitura liberă directă
3. Lovitura de colţ
4. Aruncarea de la margine
CURS 5
II. ASPECTE PRIVIND TACTICA DEFENSIVĂ ÎN
JOCUL DE FOTBAL
Conţinutul şi caracteristicile jocului de fotbal în
apărare
Evoluţia jocului de fotbal este un proces continuu, cu
preocupări permanente îndreptate spre înnoirea
comportamentelor lui, izvorâte din dorinţa de a-l face
mai raţional, mai eficient şi mai spectaculos.
Pentru a putea determina conţinutului jocului, trebuie
găsite răspunsurile la următoarele întrebări:
1. Din ce se compune jocul?
2. Care este esenţa lui?
3. Care sunt părţile lui componente?
1. Elementele constitutive ale jocului în apărare
În jocul de fotbal, ca de altfel în mai toate jocurile
sportive, apărarea începe în momentul pierderii
balonului, indiferent de locul şi modul de deposedare
(intercepţie, deposedare directă, pasă greşită la
adversar).
Din acel moment începe şi acţiunea de recuperare,
acţiune condiţionată de o organizare prealabilă.
Prin organizarea apărării se urmăreşte:
- împiedicarea adversarului de a declanşa contraatacul;
- destrămarea atacului organizat;
- anihilarea acţiunilor adversarului înainte de a trage la
poartă.
În compunerea acţiunilor de organizare a
apărării intră următoarele manevre:
1. alergări după adversarii care conduc balonul;
2. alergări intense în vederea replierii;
3. alergări în vederea sprijinirii coechipierilor şi a
asigurării dublajului;
4. mişcări de tatonare în faţa adversarului;
5. deplasări în vederea marcajului.
 ÎNTÂRZIEREA
Atacului advers
Presiune-presing
DISCIPLINĂ POZIȚIONARE
CONTROL DEFENSIVĂ
RĂBDARE Repliere-sistem

DUBLAJUL JOC COMPACT

Ajutorul Cedare deliberată
coechipierului Reducere spațiu
ECHILIBRU
Superioritate
numerică
 PRINCIPII TACTICE DEFENSIVE
I. Acţiuni de 1. Marcajul-presiunea - individual strict
tactică - la intercepție
individuală - la supraveghere.
în apărare 2. Tatonarea - individuală
3. Recuperarea- - prin intercepție
deposedarea - în momentul
preluării.
II. Acţiuni 1. Dublajul - simplu
tactice 2. Marcajul mulțiplu - Scară
colective în - triunghi
apărare
3. Schimbul de adversari - în grup
4. Presingul - în grup.
 PRINCIPII TACTICE DEFENSIVE
III. Fazele 1. Lupta pentru recuperarea - presiune - presing;
apărării mingii marcaj; dublaj;
tatonarea.
2. Replierea spre treimea - închiderea culoarelor,
proprie bloc defensiv compact
3. Organizarea apărării - acoperirea spațiilor,
recuperarea mingii
IV. Formele 1. Apărarea om la om - individual,
apărării - în grup.
2. Apărarea în zonă - individual,
- în grup.
3. Apărarea combinată - în grup.
 PRINCIPII TACTICE DEFENSIVE

V. Momentele 1. Lovitura de începere - spre terenul

fixe de propriu;
apărare - spre terenul
advers.
2. Aruncarea de la - directă și
margine - în combinație.
3. Lovitura de colţ - directă și
- în combinație.
4. Loviturile libere - directă și
- în combinație.
5. Lovitura de pedeapsă - directă,
- în combinație.
 PRINCIPII TACTICE DEFENSIVE

VI. Tactica 1. Plasamentul de - deplasare în funcție de

în joc a apărare poziția mingii
portarului
2. Plasamentul la - pe colțul lung;
loviturile colţ - pe centru.
3. Plasamentul la - pe colțul lăsat liber,
loviturile libere - cu câmp vizual

4. Organizarea zidului - pe scurt

I. Analiza acțiunilor de tactică individuală în apărare
În fotbalul actual, se cere din partea jucătorilor să acţioneze
cu eficienţă, atât în atac cât şi în apărare. Relaţiile dintre
jucători, care în timpul jocului sunt alternativ, când atacanţi,
când apărători, sunt relaţii de adversitate directă, exprimate
prin mijloace tehnico-tactice delimitate, cum ar fi:
marcajul,
deposedarea,
replierea,
suplinirea,
dublajul,
presingul etc.
Tactica de apărare colectivă, a unei echipe nu va fi eficientă
dacă jucătorii nu stăpânesc elementele tacticii individuale de
apărare.
1. Marcarea adversarului
Marcarea adversarului este acţiunea tactică
individuală, prin care un jucător, aflat temporar
în situaţia tactică de apărător, încearcă să
împiedice adversarul direct să intre în posesia
mingii sau să se îndrepte nestingherit cu ea
spre poartă.
Cerinţele realizării unui marcaj eficace sunt:
jucătorul să se plaseze între adversar şi poarta proprie, pe linia
imaginară care duce de la adversar la mijlocul porţii; pentru a nu fi
surprins de o acţiune de pătrundere sau depăşire a adversarului
direct; apărătorul trebuie să aibă mereu în câmpul său vizual mingea
şi jucătorul cu mingea, felul cum circulă jucătorii şi mingea,
concomitent cu mişcările atacantului supus marcajului;
să se plaseze în teren de aşa natură încât atacantul să nu poată să
se îndrepte direct spre poartă ci numai ocolindu-l spre liniile de
margine;
să-şi invite adversarul să acţioneze spre liniile de margine, manevră
tactică prin care, pentru moment îndepărtează pericolul finalizării, pe
de o parte şi, pe de altă parte, capătă timpul necesar pentru ca
partenerul cel mai apropiat să-i asigure dublajul acţiunii de
deposedare;
în apropierea propriei porţi să se plaseze şi să acţioneze pe partea
piciorului îndemânatic, încercând să scoată mingea sau să împiedice
trasul la poartă, iar atunci când s-a şutat să devieze mingea din
traiectoria ei spre poartă.
Forme de marcaj:

1. Marcajul strict, sau om la om,

2. Marcajul la intercepţie
3. Marcajul la supraveghere
II. Analiza acţiunilor de tactică colectivă în apărare
Fazele apărării
1. Faza întâi este reprezentată de pierderea mingii şi lupta pentru recuperarea ei.
Acţiunea de recuperare începe din momentul în care jucătorul, aflat în atac, a pierdut
posesia mingii şi continuă prin acţiuni insistente, pentru a intra din nou în posesia ei.
Dacă acesta, datorită situaţiei concrete de joc, se găseşte departe de locul
deposedării, atunci în acţiune va intra jucătorul cel mai apropiat. Presiunea exercitată
asupra adversarului cu mingea, are drept scop, pe lângă recuperare, să-l împiedice
în lansarea unui contraatac surprinzător. O dată cu “hărţuirea” adversarului, posesor
al mingii, se va trece la marcarea înaintaşilor adverşi şi acoperirea spaţiului din faţa
propriilor buturi.
2. Faza a doua a apărării începe în treimea proprie de teren când fiecare jucător îşi
ia sub marcaj corespondentul din echipa adversă şi se ia toate măsurile tactice
pentru a nu se creea breşe şi culoare prin care să pătrundă atacanţii adverşi.
Se consideră acţiune reuşită şi dacă mingea a fost scoasă în afara terenului, pentru
că partenerii de joc au timpul necesar să se organizeze în sistemul defensiv, propriu
echipei.
Dublajul. Prin această organizare tactică se asigură ajutorul reciproc între
partenerii de joc, aflaţi temporar în apărare. Ajutorul trebuie asigurat
permanent, dar mai cu seamă când apărătorul atacă decisiv pentru
recuperarea unei mingi de la înaintaşul, care s-a apropiat suficient de poartă
în vederea finalizării.
Poziţia jucătorului, care efectuează dublajul în spatele celui dublat şi pe linia
imaginară dintre acesta şi poartă. Deşi acţiunea de dublare se execută între
mijlocaşi şi fundaşi, noi considerăm că toţi jucătorii trebuie să cunoască
acţiunea, deoarece sunt mai multe situaţii când, în joc, înaintaşii, retraşi mult
în sistemul defensiv, sunt solicitaţi la asemenea acţiuni.
Exerciţiile recomandate pentru învăţarea dublajului sunt în primul rând cele
executate sub formă de joc, în care apărarea are unul sau doi jucători în
minus. Exemplul 6 înaintaşi contra 4, 7 contra 5 sau 6.
Exerciţiile se vor executa la o poartă. După ce s-a efectuat dublarea,
jucătorul se deplasează în zona unde acţionează şi-şi va marca jucătorul
direct.
Formele de apărare. Cerinţe. Avantaje şi dezavantaje
Cerinţe. Se recomandă ca înainte de a trece la pregătirea uneia sau alteia dintre formele apărării să se facă o
analiză amănunţită prin care se va stabili un raport corect al avantajelor şi dezavantajelor fiecărei forme de
apărare în parte.
Dacă antrenorul consideră că avantajele sunt mai substanţiale decât dezavantajele, va porni la pregătirea
acelei forme de apărare.
Forma de apărare pe care o va aplica trebuie să ia în considerare, în primul rând, fondul de jucători, calităţile
psihofizice şi tehnico-tactice ale fiecărui jucător, apărător în parte şi ale sistemului defensiv în ansamblu.
Cerinţele elaborate ar fi:
1. Să se elaboreze proiecte de lecţii speciale prin care să se dezvolte capacităţile de intuiţie şi anticipare a
manevrelor tactice posibile a adversarilor.
2. Să se realizeze antrenamente şi jocuri şcoală prin care să se urmărească mărirea câmpului vizual şi
distribuirea atenţiei, în scopul urmăririi intenţiilor şi mişcărilor adversarilor şi a mingii, sesizând, totodată, şi
fisurile în organizarea tactică.
3. Formarea “unei gândiri colective” prin învăţarea de tip algoritmic, în care se vor folosi structuri eficiente
adaptate la condiţiile impuse de factorii perturbatori.
4. Respingerea atacului advers să se realizeze cu un jucător care acţionează individual asupra purtătorului de
minge, în timp ce ceilalţi apărători vor marca adversarii direcţi.
5. Plasamentul apărătorilor să se modifice în funcţie de poziţia adversarilor şi mai cu seamă a mingii.
6. Forma de apărare trebuie să fie elastică şi aplicată în funcţie de spaţiul de joc, deoarece totdeauna spaţiul
înseamnă timp.
7. Să fie cunoscut în prealabil şi să poată fi aplicat în proporţie de 70%, celelalte forme de apărare.
1. Apărarea în zonă
Forma de apărare a unei echipe este caracterizată în primul rând de aşezarea în teren, dar, în
principal mişcarea, corelaţia, organizarea şi modul specific de acţionare asupra adversarului.
Forma de apărare din cadrul unor dispozitive, este desemnată de capacităţile şi valorile
individuale aleechipei, de tendinţele ofensive şi de urmărirea rezultatului.
Apărarea în zonă impune jucătorilor un dezvoltat simţ al plasamentului al anticipării jocului şi o
justă apreciere a posibilităţilor adversarului. În anumite cazuri cerute de joc, apărătorul va
acţiona şi în zonele vecine dar după terminarea acţiunii se va retrage în zona de bază, proprie.
Apărarea în zonă prezintă următoarele avantaje:
- elimină sau cel puţin îngreunează depăşirile individuale;
- obligă înaintaşii adverşi să tragă la poartă de la distanţă;
- interceptarea mingii se poate face mai uşor datorită urmăririi permanente şi apropierii de
adversar;
- jucătorii care acţionează hotărât pentru deposedare sunt dublaţi;
- presupune o economie de forţe fizice, economie necesară participării la acţiunile ofensive.
Dezavantajele apărării în zonă:
- este vulnerabilă în faţa contraatacului şi atacului direct şi rapid;
- după pierderea mingii în jumătatea de teren adversă, apărarea se organizează greoi;
- este ineficace în faţa unor atacanţi care trag la poartă de la distanţe mari;
- nu este o apărare activă ci fiecare jucător aşteaptă sş intervină atunci când mingea pătrunde
în spaţiul său;
- răspunderea insuccesului apărării nu este colectivă ci a celui dinzona de unde s-a finalizat.
2. Apărarea om la om
Forma de apărare om la om a avut loc odată cu părăsirea posturilor fixe.
Esenţa acestei forme de apărare o constituie marcajul consecvent - om la
om - prin urmărirea pas cu pas a unui atacant, pentru a zădărnici orice
încercare a lui de a participa la joc.
Este o apărare rigidă şi în acelaşi timp activă prin faptul că fiecare apărător
este răspunzător de activitatea unui înaintaş.
Odată cu marcarea adversarului direct, apărătorul va urmări şi întreaga
desfăşurare a jocului pentru o mai bună orientare a sa în vederea unui
plasament corespunzător faţă de joc. Jucătorii din această formă de marcaj
acţionează hotărât, cu perseverenţă şi dârzenie, în strânsă colaborare.
Jucătorii care participă la apărarea om la om trebuie să posede următoarele
însuşiri:
- să posede o bună pregătire psiho-fizică generală şi specifică;
- să-şi însuşească bine dublajul simplu şi multiplu;
- să cunoască şi să poată participa la toate formele de marcaj;
- să fie educaţi şi să posede calităţile moral-volitive în vederea învingerii
oboselii în lupta cu adversarul şi să-şi păstreze calmul pe toată durata
desfăşurării jocului.
3. Apărarea combinată
Tactica atacului cu schimb de locuri şi manevre de
deplasare în vederea depăşirii sau fixării apărătorilor a
provocat eşecul marcajului om la om. Astfel, s-a ajuns
la concluzia că trebuiesc găsite noi modalităţi de a
face faţă atacului mobil prin modificări jocului din
apărare. Concluzia a fost marcajul combinat.
Prin marcajul combinat se înţelege o alternare
dependentă de fază a marcajului om la om şi a
marcajului în zonă. Aceasta presupune că marcajul
strict om la om nu dispare complet ci nu se va mai
aplica exclusivist şi în mod rigid. El se va răsfrânge
asupra unor jucători foarte periculoşi găsiţi în jucători
constructori de joc sau finalizatori.
4. Apărarea în linie

Apărarea în linie este o măsură tactică care completează arsenalul sistemelor

defensive şi funcţionează în baza cunoştinţelor acumulate din apărările în zonă şi om
la om.
Jucătorul principal în acest sistem este liberoul care, în scopul combaterii acţiunilor
de atac descrise în capitolele anterioare, alternează jocul liberoului cu cel al
închizătorului.
În jocul modern de apărare în linie se impune şi un marcaj om la om al jucătorilor
adverşi dispuşi în faţa liniei, fie pentru a nu recupera mingile respinse de apărători în
cazul când nu se realizează soluţia de ofsaid, fie pentru a nu-i lăsa să elaboreze
soluţii tactice noi.
Momentul principal în apărarea în linie este pasul înainte pe care îl face fundaşul
central (liberoul) pentru a se detaşa de ceilalţi, în vederea obţinerii situaţiei de ofsaid
şi, bineînţeles, scoaterea mingii din posesia adversarului.
Linia poate deveni un sistem numai atunci când relaţiile de colaborare dintre jucători
sunt perfecte încât pot să formeze un ansamblu defensiv funcţional şi eficace.
Sincronizarea alinierii apărătorilor pe pasarea înainte a atacanţilor adverşi este
condiţia de bază, întârzierea de câteva secunde ducând la situaţii neprevăzute de
multe ori cu marcarea unui gol.
Manevrele tactice în provocarea situaţiei de ofsaid ar fi:
a. Jucătorul care transmite mingea de la mijlocul terenului, va fi lăsat liber
(fără zid sau marcaj de aproape) încât să o poată transmite sigur şi în
adâncime.
b. Vârful sau vârfurile vor fi marcate lejer, aproape lăsate libere încât pe
pasă să poată înainta spre poartă.
c. Odată cu elanul pasatorului se efectuează deplasarea în faţă determinând
poziţia de ofsaid.
Se înţelege că aceste manevre prezintă o doză de risc, fie că nu este
aplicată corect manevra sau, şi mai grav, arbitrul asistent nu observă poziţia
de afară din joc.
Avantajele apărării în linie:
- poziţia avansată a liniei de fundaşi aduce după sine un efort fizic redus;
- al doilea avantaj este determinat de primul şi anume: obţinerea unor
distanţe optime între liniile de fundaşi, mijlocaşi şi vârfuri, aspect ce-i conferă
o soliditate întregii echipe în trecerea din atac în apărare şi invers;
- al treilea avantaj este marcat de influenţa psihică pe care o are asupra
atacului advers destabilizat prin imposibilitatea de a avansa, de a pasa şi
demarca în adâncime. Din această
CURS 6
Pregătirea fizică este unul din factorii
antrenamentului de bază, este suportul pe care se
bazează toţi ceilalţi factori, fără acest suport, fără
această pregătire, nu poate fi conceput nici un sportiv,
nici un sport, el fiind cel ce condiţionează toate
mişcările, cu sau fără minge.
La fotbal, mai pregnant ca la alte jocuri, factorul
pregătire fizică are o pondere foarte mare. Aşa cum se
ştie, un jucător de fotbal are mingea în posesie din
cele 90' cam 3'-5'; cea mai mare parte din timpul
meciului îl deţine jocul fără minge, demarcările,
marcajul şi toate mişcările executate fie pentru a intra
în posesia mingii, fie pentru a pregăti şi a da
posibilitatea coechipierilor de a pătrunde sau de a
uşura jocul, precum şi posibilităţile de finalizare.
Aşa stând lucrurile, factorul fizic nu trebuie şi nu
poate lipsi în pregătirea jucătorului de fotbal,
având la bază mijloace din atletism şi
gimnastică, adaptate fotbalului.
Pregătirea fizică, la fotbal, ca şi la alte discipline
sau jocuri sportive, are două componente:
pregătirea fizică generală şi pregătirea fizică
specială sau specifică jocului de fotbal
Pregătirea fizică generală are ca scop
dezvoltarea calităţilor motrice de bază
(viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea) atât
pentru copii şi juniori cât şi pentru jucătorul
matur.
Ea se obţine şi îşi are ponderea în special
în perioada pregătitoare de bază, dar nu
trebuie şi nu poate fi neglijată nici în
celelalte perioade ale procesului de
instruire.
Pregătirea fizică specială are ca scop
dezvoltarea capacităţilor motrice şi de efort
specifice tehnicii şi tacticii jocului de fotbal.
Mijloacele pregătirii fizice generale şi speciale
trebuiesc continuate pe întreaga perioadă a
anului, dar cu pondere diferită, în perioadele de
pregătire de iarnă şi vară sau cantonamente,
fiind folosite cu preponderenţă mijloacele
pregătirii fizice generale, urmând ca acestea să
fie îmbinate cu mijloace ale pregătirii specifice
pe măsură ce avansăm în perioadele
precompetiţională, respectiv competiţională.
Pregătirea fizică poate deveni factor determinant în
antrenamentele fotbaliştilor numai temporar, în anumite
situaţii. În general însă, pregătirea fizică este subordonată
antrenamentului şi jocului, având o pondere mai mare în
următoarele situaţii:
- în etapa pregătitoare;
- în situaţiile când echipa este încă în formă sportivă slabă;
- când anumiţi jucători sunt în perioade de refacere, după
accidente;
- în anotimpuri ploioase, când terenul este desfundat şi
jocurile viitoare necesită eforturi suplimentare, care nu sunt
posibile decât în urma unei pregătiri fizice deosebite;
- în competiţiile fulger: turnee, calificări, cupe etc.:
- în sfârşit, în etapa de tranziţie, când se fac eforturi:
nespecifice prin jocuri sportive, excursii, sporturi
complementare sau alte metode de pregătire fizică generală şi
odihnă activă a jucătorilor.
În antrenamentul fotbaliştilor, ponderea
factorilor respectă în antrenamente o ordine
impusă de:
- vârstă;
- gradul de măiestrie sportivă a jucătorilor;
- etapa anului competiţional;
- particularităţile individuale, tipul caracteristic;
- cerinţele stricte ale desfăşurării
antrenamentului practic etc.
Practica jocului de fotbal reclamă o muncă
imensă din partea organismului jucătorilor,
precum şi cele mai neaşteptate mişcări în
timpul jocului. Mijloacele selecţionate pentru
realizarea unui model de pregătire pe care-l
programăm în procesul de antrenament în tot
timpul anului trebuie să răspundă solicitărilor şi
structurii jocului.
Respectând aceste cerinţe se impune cuantificarea
mijloacelor de pregătire şi evidenţa efortului,
stabilindu-se:
a) un număr de mijloace cu maximă eficienţă practică;
b) distanţele şi structura (din joc) după care se
desfăşoară exerciţiul;
c) intensitatea şi cantitatea repetării acestuia;
d) eşalonarea mijloacelor într-un ciclu de
antrenament;
e) locul şi ponderea tuturor mijloacelor în lecţia de
antrenament, în toate etapele de pregătire din an.
În ce priveşte locul pregătirii fizice generale în
macrociclurile de antrenament menţionăm că aceasta
are un rol important la începutul perioadei
pregătitoare, cu scopul de a asigura dezvoltarea
calităţilor motrice de bază şi creşterea posibilităţilor
funcţionale ale organismului, în general. Pe măsură ce
se avansează în pregătire, ponderea acesteia se
micşorează lăsând loc pregătirii specifice.

Pregătirea fizică generală constituie baza pregătirii

fizice speciale, prin care se asigură formarea şi
dezvoltarea deprinderilor de mişcare specifice
fotbalului. În jocul de fotbal efortul nu este uniform şi
prelungit alternând cu cele de efort scăzut.
În jocul de fotbal se folosesc exerciţii variate cu
adrese din cele mai diferite etc. Aceste exerciţii sunt
alese în conformitate cu cerinţele lui, pregătirea fizică
generală se “specializează” fără însă a deveni
specială.
Pregătirea fizică generală are ponderi diferite în
pregătire în funcţie de experienţa sportivilor, astfel în
instruirea începătorilor, importanţa acesteia şi timpul
alocat sunt mult mai mari decât în pregătirea
sportivilor consacraţi la care pregătirea fizică se
specializează în mod considerabil.
1. Teoria şi metodica dezvoltării vitezei
Definiţia vitezei
Viteza este una din calităţile motrice ale cărei definiţii sunt
controversate, unii autori mergând până la excluderea ei din
rândul acestora, considerând-o rezistenţă de scurtă durată.
Analizând însă mai profund modul de efectuare a actelor şi
acţiunilor motrice, constatăm că una din componentele
temporale este tocmai rapiditatea cu care se execută. Din
acest motiv putem exprima execuţia în termeni calitativi (foarte
repede, rapid, lent, foarte lent - în general ceea ce se cunoaşte
sub numele de tempo) şi cantitativi (durată). Cel mai des însă
mişcările sunt apreciate simultan după caracteristicile spaţiale
şi temporale, făcându-se raportul dintre durată şi lucrul mecanic
efectuat.
Viteza (în accepţiunea cea mai largă) se referă în principal la
rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în unitate de
timp. Ea se determină prin lungimea traiectoriei parcurse în
timp sau prin timpul de efectuare a unei mişcări. Se apreciază
în m/sec, sau în unităţi de timp.
Viteza este, în principal, o caracteristică (calitate)
spaţio-temporală a mişcărilor, care nu poate fi
discutată fără a face referiri şi la alte caracteristici
temporale ale mişcărilor, cum sunt: tempoul şi ritmul.
Tempoul reprezintă densitatea mişcărilor pe unitate
de timp (număr de paşi/sec, număr de acţiuni /repriză,
la jocuri şi sporturi de luptă etc). Deşi este strâns
legată de tempo, totuşi viteza poate fi diferită (de
exemplu, viteza de deplasare a două ambarcaţiuni,
deşi frecvenţa este aceeaşi; de asemenea, viteza de
deplasare este diferită faţă de frecvenţa de alergare,
deşi există o relaţie precisă între lungimea paşilor şi
frecvenţa acestora). Tempoul mişcărilor depinde de
masa corpului, segmentelor aflate în mişcare şi de
momentele de inerţie (de exemplu, mişcarea unui braţ
poate avea un tempo mai crescut decât mişcarea
trunchiului sau a întregului corp).
Ritmul are caracteristică principală
periodicitatea repetării fenomenului,
succesiunea intervalelor de timp şi accentele
rezultate din desfăşurarea lui. Ritmul mişcării
defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu,
precum şi raportul dintre aceste două mărimi.
Ritmul este prezent în efectuarea oricărui act,
acţiune şi activitate motrică, fiind o componentă
temporală strâns legată de viteză dar şi de
coordonare, precizie, abilitate etc. De exemplu,
efectuarea într-un ritm adecvat cu viteză optimă
a unui exerciţiu de gimnastică sau a oricărui
procedeu tehnic determină cursivitatea şi
eficienţa mişcării respective.
Mijloacele dezvoltării vitezei
Viteza reprezintă rapiditatea reacţiei de răspuns la stimulii
mediului înconjurător şi ea are următoarele forme de
ma-nifestare (după C. Florescu şi colab.):
- Viteza reacţiei motrice sau viteza de reacţie, definită ca
răspuns la solicitările externe.
- Viteza mişcărilor separate, definită ca viteza de execuţie a
deprinderilor tehnice.
- Frecvenţa mişcărilor în unitate de timp sau viteza de
de-plasare.
Calitatea motrică viteza este prezentă masiv în conţinutul
jocului actual, fiind un atribut principal al său. Aceasta se
manifestă în forma ei generală, combinată cu forţa, rezistenţa,
precum şi cu elementele tehnice şi acţiunile tactice.
În timpul unui joc se efectuează aproximativ 50-160 ac-ţiuni de
viteză în deplasare, variind între 20-30-40m, care însumează o
distanţă între 500-2 000 m; la aceasta se adaugă, fără a putea
fi măsurată, viteza de executare a elementelor şi acţiunilor
tehnice şi cea de reacţie la diverşi stimuli de joc.
Dintre principalele caracteristici ale metodicii dezvoltării
vitezei amintim:
- viteza este calitatea fizică cea mai puţin perfectibilă, datorită
următoarelor cauze: caracterul înnăscut al proceselor nervoase
care stau la baza manifestării ei; in-terferenţa cu forţa şi
rezistenţa peste anumite limite ale dezvoltării acestora;
stabilirea continuă a stereotipurilor dinamice nou create, care
frânează îmbunătăţirea ei;
- dezvoltarea vitezei este legată de o corespunzătoare
dezvoltare a forţei şi rezistenţei, dar numai până la un anumit
nivel, după care acestea au o influenţă negativă. De aici
decurge importanţa metodică a unei corelări optime a
exerciţiilor de viteză-forţă şi viteză-rezistenţă;
- dezvoltarea vitezei are loc în condiţii corespunzătoare, numai
dacă jucătorii stăpânesc corect tehnica de alergare in formele
ei raţionale;
- în exerciţiile pentru dezvoltarea vitezei au o impor-tanţă
deosebită elementele de întrecere, care de fapt repre-zintă
mobilul manifestării acestei calităţi;
- în vederea dezvoltării vitezei specifice se pot
utiliza jocuri dirijate metodic în acest sens, de
exemplu: jocuri pe teren mic cu număr redus de
jucători, cu mingi de rezervă, care să o
înlocuiască pe cea pierdută, delimitarea
timpului de atac sau de apărare etc.;
- între exerciţiile de viteză intervalele de odihnă
trebuie să aibă o durată corespunzătoare, care
să permită reluarea efortului în condiţiile
refacerii suficiente a organismului;
- asupra calităţilor forţă şi rezistenţă, viteza
acţionează pozitiv sau neutru, în nici un caz
negativ.
Metoda repetărilor
Principala cale de dezvoltare a vitezei o
constituie repe-tarea, executată conform
indicaţiilor metodice anterioare. Metoda
repetărilor, folosită în fotbal, poate suferi unele
modificări, care să o apropie de specificul
jocului. Se utilizează următoarele genuri de
eforturi:
- repetări de eforturi specifice în viteză maximă
sau submaximă, în condiţii obişnuite;
- repetări de eforturi specifice în viteză maximă
sau: submaximă în condiţii uşurate;
- repetări de eforturi specifice în viteză maximă
sau submaximă cu îngreuiere.
Grupele principale de mijloace, care pot fi exersate în cadrul metodei
repetărilor, sunt de ordin general şi special şi ele se pot realiza fără şi
cu minge:
- alergări-conduceri liniare pe distanţe între 5-50 m;
- alergări-conduceri liniare „dus-întors” pe distanţe în-tre 5-30 m ;
- alergări-conduceri liniare, laterale şi înapoi, pe dis-tanţe între 5-30
m;
- alergări-conduceri în zigzag, pe distanţe între 10-30 m;
- alergări-conduceri cu fente, pe distanţe între 10-30 m;
- alergări-conduceri complexe de tipul înainte-lateral-înapoi-înainte;
- alergări-conduceri intercalate cu alte acţiuni motrice, ca sărituri,
rostogoliri;
- alergări-conduceri în diferite figuri, de tipul „în T”, „în pătrat”;
- alergări-conduceri în sensuri şi direcţii indicate spon-tan de
antrenor;
- alergări în sensuri şi direcţii alese spontan de jucă-tori.
În cele ce urmează prezentăm un exemplu de folosire a metodei
repetărilor în vederea dezvoltării vitezei, bazat pe conţinutul specific
jocului:
- acţiune în viteză: conducerea mingii - depăşirea a 3 jaloane - pasă
la panou - preluare - tras la poartă; distantă de parcurs: 25-35 m;
- serii de efort în viteză: 4,5 sau 6; număr de repetări într-o serie:
3,4,5; durata şi caracterul pauzelor: 3,4 min pauză uşor activă
între serii şi 10-20 s pauză activă între repetări.
Numărul seriilor şi al repetărilor poate varia în plus sau în minus,
principalul criteriu de stabilire a lor fiind capa-citatea jucătorilor de a
putea menţine viteza primelor în-cercări. Totodată, conţinutul specific
al activităţii se poate modifica conform orientării antrenorului şi el
poate viza fie alte acţiuni tehnice, fie chiar acţiuni tehnico-tactice între
2—3 jucători.
Într-un alt caz, viteza de joc poate fi dezvoltată şi prin repetarea intr-o
anumită dozare a unor jocuri reduse, de exemplu:
joc: 3 la 3, fără porţi, în viteză
spaţiu : 20x20 m ; temă: păstrarea mingii în circulaţia aceleiaşi
echipe;
serii de joc: 4, 5, 6;
repetări într-o serie: 3, 4;
durata unei repetări: 20-30-40 s;
pauze între serii: 3-5 min;
pauze între repetări: variabile, între 5-20 s.
În cazul unei asemenea aplicări a metodei repetărilor, viteza se
dezvoltă în interacţiune cu rezistenţa şi cu forţa specifică, lucru
indicat din punct de vedere metodic.
2. Aspecte privind calitatea motrică capacităţile
coordinative (îndemânarea)
Îndemânarea reprezintă capacitatea omului de a
executa mişcări coordonate şi precise în timp şi
spaţiu, conform sarcinii propuse în cele mai variate
condiţii de mediu. Nicu A., (1993), o defineşte ca fiind
capacitatea de a selecţiona şi efectua rapid şi corect
acţiuni motrice, adecvate unor situaţii neprevăzute, cu
o eficienţă crescută.
Cârstea Gh., defineşte îndemânarea ca fiind
“capacitatea organismului uman de a efectua acte şi
acţiuni motrice, mai ales în condiţii variate şi
neobişnuite, cu eficienţă maximă şi cu un consum
minim de energie din partea executantului“.
În unele lucrări sau publicaţii de specialitate este
desemnată şi prin alţi termeni; „abilitate”; „iscusinţă”;
„coordonare a mişcărilor”; „coordonare musculară”
etc. Deci, există lipsă de consens în definirea (sau
acceptarea!) acestei calităţi motrice.
Forme de manifestare
a. îndemânarea generală, necesară efectuării tuturor
actelor şi acţiunilor motrice de către oameni.
b. îndemânarea specifică (specială), caracteristică
celor care practică diferite probe şi ramuri de sport sau
exercita profesii bazate pe efort fizic complex.
c. îndemânarea în regimul altor calităţi motrice;
îndemânarea în regim de viteză; îndemânarea în
regim de rezistenţă; îndemânare în regim de forţă
Procedee metodice de dezvoltare

a. Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii relativ

constante;
b. Efectuarea actelor şi/sau acţiunilor motrice în condiţii
îngreuiate (îndepărtarea centrului de greutate faţă de sol;
îngustarea suprafeţei de sprijin; micşorarea dimensiunilor
spaţiului de lucru; mărirea numărului de executanţi pe aceeaşi
suprafaţă de lucru; execuţie cu segmentele „neîndemânatice”;
introducerea unor sarcini motrice suplimentare; execuţii
asimetrice etc.);.
c. Efectuarea actelor şi/sau acţiunilor motrice în condiţii
variabile, schimbătoare, în aşa fel încît să se surprindă aproape
toate situaţiile posibile (aer liber; interior; suprafeţe mici, mijlocii
şi mari; cu spectatori şi fără; dimineaţa, după amiaza, seara; la
şes, la altitudine medie, la altitudine mare; pe suprafeţe cu
iarba, bitum, zgură, pardoseală, pămînt etc; pe timp friguros şi
pe timp călduros; pe vreme liniştită şi pe vânt, plc-aie etc).
Exerciţii:
elementele din gimnastica acrobatică (rulări, rostogoliri, exerciţii
de echilibru, ş.a.), exerciţii de coordonare ale diferitelor părţi ale
corpului. membrele inferioare şi superioare, trunchi, cap;
exerciţii specifice atletismului - diferite forme de alergare - cu
spatele, lateral, cu paşi încrucişaţi, şi executarea altor elemente
- săritura cu simularea lovirii mingii cu capul, de ocolire a unor
obstacole, de trecere printre jaloane, cu şi tară minge;
-exerciţii aplicativ-utilitare - pista cu obstacole.
Culesul cartofilor - colectivul este împărţit în 4 echipe aşezate
în şir înapoia unei linii. Fiecare echipă are două mingi.
în faţa fiecărei echipe sunt trasate câte trei cercuri la distanţă
de 5 m unul de altul.
La semnal, primii jucători de la fiecare echipă aleargă având
mingile şi punând câte o minge în primele două cercuri, după
care se întorc tot în alergare şi predau ştafeta următorului
jucător care, aleargă la primul cerc, ia mingea şi o mută în
cercul al II-lea, iar pe cea din cercul al II-lea în cel de-al III-lea
se întoarce la echipa sa predând ştafeta următorului jucător,
care se va duce la ultimul cerc mutând mingea în cercul al II-
lea, iar pe cea din cercul al II-lea în primul cerc.
Ştafeta îndemânării - colectivul este împărţit în mai multe echipe.
Pe un scaun aflat la 15 - 20 m de la linia de plecare, pentru fiecare echipă
aleargă la un scaun, îmbracă treningul se întoarce la echipa sa, trece de
linia de plecare, se dezbracă de trening, pe care îl predă următorului jucător,
care-l îmbracă şi va pleca la scaun, se dezbracă, depune treningul pe scaun
şi aleargă înapoi predând ştafeta următorului ş.a.m.d.
Câştigă echipa ai cărei jucători au efectuat corect succesiunea acţiunilor
preconizate.
Exerciţii pentru lovirea mingii cu şiretul (din jos şi din aer), preluarea mingii (
cu talpa prin ricoşeu cu latul de jos şi din aer, cu exteriorul de jos şi din aer)
deposedarea. Toate aceste exerciţii executate cu ambele picioare la care se
adaugă elemente legate de timp, spaţiu, poziţii de execuţii etc.
Un jucător se află cu spatele la 10-12 m de poartă şi cu mingea în mână
trimite uşor mingea peste cap apoi se întoarce rapid şi finalizează.
Câte doi faţă în faţă unul având mingea pe care o pasează printre picioarele
celuilalt după care îl depăşeşte şi încearcă să finalizeze acţiunea printr-o
pasă sau trimiterea ei spre poartă.
ştafetele în care sunt folosite jaloane, diferite obstacole care solicită trecerea
mingii peste sau pe sub ele conducerea, preluarea sau lovirea etc.
fotbal peste plasă - individual sau cu echipe formate din 2-3 jucători.
Variante:
se împarte terenul în multe zone şi se condiţionează în care dintre ele se
punctează;
lovirea mingii se face numai cu un anumit picior, cu latul sau cu şiretul
cine realizează mai multe puncte într-un timp stabilit;
CURS 6
Pregătirea fizică este unul din factorii
antrenamentului de bază, este suportul pe care se
bazează toţi ceilalţi factori, fără acest suport, fără
această pregătire, nu poate fi conceput nici un sportiv,
nici un sport, el fiind cel ce condiţionează toate
mişcările, cu sau fără minge.
La fotbal, mai pregnant ca la alte jocuri, factorul
pregătire fizică are o pondere foarte mare. Aşa cum se
ştie, un jucător de fotbal are mingea în posesie din
cele 90' cam 3'-5'; cea mai mare parte din timpul
meciului îl deţine jocul fără minge, demarcările,
marcajul şi toate mişcările executate fie pentru a intra
în posesia mingii, fie pentru a pregăti şi a da
posibilitatea coechipierilor de a pătrunde sau de a
uşura jocul, precum şi posibilităţile de finalizare.
Aşa stând lucrurile, factorul fizic nu trebuie şi nu
poate lipsi în pregătirea jucătorului de fotbal,
având la bază mijloace din atletism şi
gimnastică, adaptate fotbalului.
Pregătirea fizică, la fotbal, ca şi la alte discipline
sau jocuri sportive, are două componente:
pregătirea fizică generală şi pregătirea fizică
specială sau specifică jocului de fotbal.
Pregătirea fizică generală are ca scop
dezvoltarea calităţilor motrice de bază
(viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea) atât
pentru copii şi juniori cât şi pentru jucătorul
matur.
Ea se obţine şi îşi are ponderea în special
în perioada pregătitoare de bază, dar nu
trebuie şi nu poate fi neglijată nici în
celelalte perioade ale procesului de
instruire.
Pregătirea fizică specială are ca scop
dezvoltarea capacităţilor motrice şi de efort
specifice tehnicii şi tacticii jocului de fotbal.
Mijloacele pregătirii fizice generale şi speciale
trebuiesc continuate pe întreaga perioadă a
anului, dar cu pondere diferită, în perioadele de
pregătire de iarnă şi vară sau cantonamente,
fiind folosite cu preponderenţă mijloacele
pregătirii fizice generale, urmând ca acestea să
fie îmbinate cu mijloace ale pregătirii specifice
pe măsură ce avansăm în perioadele
precompetiţională, respectiv competiţională.
Pregătirea fizică poate deveni factor determinant în
antrenamentele fotbaliştilor numai temporar, în anumite
situaţii. În general însă, pregătirea fizică este subordonată
antrenamentului şi jocului, având o pondere mai mare în
următoarele situaţii:
- în etapa pregătitoare;
- în situaţiile când echipa este încă în formă sportivă slabă;
- când anumiţi jucători sunt în perioade de refacere, după
accidente;
- în anotimpuri ploioase, când terenul este desfundat şi
jocurile viitoare necesită eforturi suplimentare, care nu sunt
posibile decât în urma unei pregătiri fizice deosebite;
- în competiţiile fulger: turnee, calificări, cupe etc.:
- în sfârşit, în etapa de tranziţie, când se fac eforturi:
nespecifice prin jocuri sportive, excursii, sporturi
complementare sau alte metode de pregătire fizică generală şi
odihnă activă a jucătorilor.
În antrenamentul fotbaliştilor, ponderea
factorilor respectă în antrenamente o ordine
impusă de:
- vârstă;
- gradul de măiestrie sportivă a jucătorilor;
- etapa anului competiţional;
- particularităţile individuale, tipul caracteristic;
- cerinţele stricte ale desfăşurării
antrenamentului practic etc.
Practica jocului de fotbal reclamă o muncă
imensă din partea organismului jucătorilor,
precum şi cele mai neaşteptate mişcări în
timpul jocului. Mijloacele selecţionate pentru
realizarea unui model de pregătire pe care-l
programăm în procesul de antrenament în tot
timpul anului trebuie să răspundă solicitărilor şi
structurii jocului.
Respectând aceste cerinţe se impune cuantificarea
mijloacelor de pregătire şi evidenţa efortului,
stabilindu-se:
a) un număr de mijloace cu maximă eficienţă practică;
b) distanţele şi structura (din joc) după care se
desfăşoară exerciţiul;
c) intensitatea şi cantitatea repetării acestuia;
d) eşalonarea mijloacelor într-un ciclu de
antrenament;
e) locul şi ponderea tuturor mijloacelor în lecţia de
antrenament, în toate etapele de pregătire din an.
În ce priveşte locul pregătirii fizice generale în
macrociclurile de antrenament menţionăm că aceasta
are un rol important la începutul perioadei
pregătitoare, cu scopul de a asigura dezvoltarea
calităţilor motrice de bază şi creşterea posibilităţilor
funcţionale ale organismului, în general. Pe măsură ce
se avansează în pregătire, ponderea acesteia se
micşorează lăsând loc pregătirii specifice.

Pregătirea fizică generală constituie baza pregătirii

fizice speciale, prin care se asigură formarea şi
dezvoltarea deprinderilor de mişcare specifice
fotbalului. În jocul de fotbal efortul nu este uniform şi
prelungit alternând cu cele de efort scăzut.
În jocul de fotbal se folosesc exerciţii variate cu
adrese din cele mai diferite etc. Aceste exerciţii sunt
alese în conformitate cu cerinţele lui, pregătirea fizică
generală se “specializează” fără însă a deveni
specială.
Pregătirea fizică generală are ponderi diferite în
pregătire în funcţie de experienţa sportivilor, astfel în
instruirea începătorilor, importanţa acesteia şi timpul
alocat sunt mult mai mari decât în pregătirea
sportivilor consacraţi la care pregătirea fizică se
specializează în mod considerabil.
1. Teoria şi metodica dezvoltării vitezei
Viteza (în accepţiunea cea mai largă) se referă în
principal la rapiditatea efectuării mişcării sau actului
motric în unitate de timp.
Ea se determină prin lungimea traiectoriei parcurse în
timp sau prin timpul de efectuare a unei mişcări. Se
apreciază în m/sec, sau în unităţi de timp.
Viteza este, în principal, o caracteristică (calitate)
spaţio-temporală a mişcărilor, care nu poate fi
discutată fără a face referiri şi la alte caracteristici
temporale ale mişcărilor, cum sunt: tempoul şi ritmul.
Tempoul reprezintă densitatea mişcărilor pe unitate de timp
(număr de paşi/sec, număr de acţiuni /repriză, la jocuri şi
sporturi de luptă etc). Deşi este strâns legată de tempo, totuşi
viteza poate fi diferită (de exemplu, viteza de deplasare a două
ambarcaţiuni, deşi frecvenţa este aceeaşi; de asemenea, viteza
de deplasare este diferită faţă de frecvenţa de alergare, deşi
există o relaţie precisă între lungimea paşilor şi frecvenţa
acestora).
Tempoul mişcărilor depinde de masa corpului, segmentelor
aflate în mişcare şi de momentele de inerţie (de exemplu,
mişcarea unui braţ poate avea un tempo mai crescut decât
mişcarea trunchiului sau a întregului corp).
Ritmul are caracteristică principală periodicitatea
repetării fenomenului, succesiunea intervalelor de
timp şi accentele rezultate din desfăşurarea lui. Ritmul
mişcării defineşte efectuarea unui efort în timp şi
spaţiu, precum şi raportul dintre aceste două mărimi.
Ritmul este prezent în efectuarea oricărui act, acţiune
şi activitate motrică, fiind o componentă temporală
strâns legată de viteză dar şi de coordonare, precizie,
abilitate etc. De exemplu, efectuarea într-un ritm
adecvat cu viteză optimă a unui exerciţiu de
gimnastică sau a oricărui procedeu tehnic determină
cursivitatea şi eficienţa mişcării respective.
Mijloacele dezvoltării vitezei
Viteza reprezintă rapiditatea reacţiei de răspuns
la stimulii mediului înconjurător şi ea are
următoarele forme de ma-nifestare (după C.
Florescu şi colab.):
- Viteza reacţiei motrice sau viteza de reacţie,
definită ca răspuns la solicitările externe.
- Viteza mişcărilor separate, definită ca viteza
de execuţie a deprinderilor tehnice.
- Frecvenţa mişcărilor în unitate de timp sau
viteza de deplasare.
Calitatea motrică viteza este prezentă masiv în
conţinutul jocului actual, fiind un atribut principal al
său. Aceasta se manifestă în forma ei generală,
combinată cu forţa, rezistenţa, precum şi cu
elementele tehnice şi acţiunile tactice.
În timpul unui joc se efectuează aproximativ 50-160
acţiuni de viteză în deplasare, variind între 20-30-40m,
care însumează o distanţă între 500-2000 m; la
aceasta se adaugă, fără a putea fi măsurată, viteza de
executare a elementelor şi acţiunilor tehnice şi cea de
reacţie la diverşi stimuli de joc.
Dintre principalele caracteristici ale metodicii
dezvoltării vitezei amintim:
- viteza este calitatea fizică cea mai puţin perfectibilă,
datorită următoarelor cauze: caracterul înnăscut al
proceselor nervoase care stau la baza manifestării ei;
in-terferenţa cu forţa şi rezistenţa peste anumite limite
ale dezvoltării acestora; stabilirea continuă a
stereotipurilor dinamice nou create, care frânează
îmbunătăţirea ei;
- dezvoltarea vitezei este legată de o corespunzătoare
dezvoltare a forţei şi rezistenţei, dar numai până la un
anumit nivel, după care acestea au o influenţă
negativă. De aici decurge importanţa metodică a unei
corelări optime a exerciţiilor de viteză-forţă şi viteză-
rezistenţă;
- dezvoltarea vitezei are loc în condiţii
corespunzătoare, numai dacă jucătorii
stăpânesc corect tehnica de alergare in formele
ei raţionale;
- în exerciţiile pentru dezvoltarea vitezei au o
importanţă deosebită elementele de întrecere,
care de fapt reprezintă mobilul manifestării
acestei calităţi;
- în vederea dezvoltării vitezei specifice se pot utiliza
jocuri dirijate metodic în acest sens, de exemplu:
jocuri pe teren mic cu număr redus de jucători, cu
mingi de rezervă, care să o înlocuiască pe cea
pierdută, delimitarea timpului de atac sau de apărare
etc.;
- între exerciţiile de viteză intervalele de odihnă trebuie
să aibă o durată corespunzătoare, care să permită
reluarea efortului în condiţiile refacerii suficiente a
organismului;
- asupra calităţilor forţă şi rezistenţă, viteza acţionează
pozitiv sau neutru, în nici un caz negativ.
Metoda repetărilor
Principala cale de dezvoltare a vitezei o constituie
repe-tarea, executată conform indicaţiilor metodice
anterioare. Metoda repetărilor, folosită în fotbal, poate
suferi unele modificări, care să o apropie de specificul
jocului. Se utilizează următoarele genuri de eforturi:
- repetări de eforturi specifice în viteză maximă sau
submaximă, în condiţii obişnuite;
- repetări de eforturi specifice în viteză maximă sau:
submaximă în condiţii uşurate;
- repetări de eforturi specifice în viteză maximă sau
submaximă cu îngreuiere.
Grupele principale de mijloace, care pot fi exersate în
cadrul metodei repetărilor, sunt de ordin general şi special
şi ele se pot realiza fără şi cu minge:
- alergări-conduceri liniare pe distanţe între 5-50 m;
- alergări-conduceri liniare „dus-întors” pe distanţe în-tre
5-30 m ;
- alergări-conduceri liniare, laterale şi înapoi, pe dis-tanţe
între 5-30 m;
- alergări-conduceri în zigzag, pe distanţe între 10-30 m;
- alergări-conduceri cu fente, pe distanţe între 10-30 m;
- alergări-conduceri complexe de tipul înainte-lateral-
înapoi-înainte;
- alergări-conduceri intercalate cu alte acţiuni motrice, ca
sărituri, rostogoliri;
- alergări-conduceri în diferite figuri, de tipul „în T”,
„în pătrat”;
- alergări-conduceri în sensuri şi direcţii indicate
spontan de antrenor;
- alergări în sensuri şi direcţii alese spontan de
jucă-tori.
În cele ce urmează prezentăm un exemplu de
folosire a metodei repetărilor în vederea dezvoltării
vitezei, bazat pe conţinutul specific jocului:
- acţiune în viteză: conducerea mingii - depăşirea a
3 jaloane - pasă la panou - preluare - tras la
poartă; distanță de parcurs: 25-35 m;
- serii de efort în viteză: 4,5 sau 6; număr de
repetări într-o serie: 3,4,5; durata şi caracterul
pauzelor: 3,4 min pauză uşor activă între serii
şi 10-20 s pauză activă între repetări.
Numărul seriilor şi al repetărilor poate varia în
plus sau în minus, principalul criteriu de stabilire
a lor fiind capa-citatea jucătorilor de a putea
menţine viteza primelor în-cercări. Totodată,
conţinutul specific al activităţii se poate modifica
conform orientării antrenorului şi el poate viza fie
alte acţiuni tehnice, fie chiar acţiuni tehnico-
tactice între 2—3 jucători.
Într-un alt caz, viteza de joc poate fi dezvoltată şi prin
repetarea intr-o anumită dozare a unor jocuri reduse, de
exemplu:
joc: 3 la 3, fără porţi, în viteză
spaţiu : 20x20 m ; temă: păstrarea mingii în circulaţia
aceleiaşi echipe;
serii de joc: 4, 5, 6;
repetări într-o serie: 3, 4;
durata unei repetări: 20-30-40 s;
pauze între serii: 3-5 min;
pauze între repetări: variabile, între 5-20 s.
În cazul unei asemenea aplicări a metodei repetărilor,
viteza se dezvoltă în interacţiune cu rezistenţa şi cu forţa
specifică, lucru indicat din punct de vedere metodic.
2. Aspecte privind calitatea motrică capacităţile
coordinative (îndemânarea)
Îndemânarea reprezintă capacitatea omului de a
executa mişcări coordonate şi precise în timp şi
spaţiu, conform sarcinii propuse în cele mai variate
condiţii de mediu. Nicu A., (1993), o defineşte ca fiind
capacitatea de a selecţiona şi efectua rapid şi corect
acţiuni motrice, adecvate unor situaţii neprevăzute, cu
o eficienţă crescută.
Cârstea Gh., defineşte îndemânarea ca fiind
“capacitatea organismului uman de a efectua acte şi
acţiuni motrice, mai ales în condiţii variate şi
neobişnuite, cu eficienţă maximă şi cu un consum
minim de energie din partea executantului“.
În unele lucrări sau publicaţii de specialitate este
desemnată şi prin alţi termeni; „abilitate”; „iscusinţă”;
„coordonare a mişcărilor”; „coordonare musculară”
etc. Deci, există lipsă de consens în definirea (sau
acceptarea!) acestei calităţi motrice.
Forme de manifestare
a. îndemânarea generală, necesară efectuării tuturor
actelor şi acţiunilor motrice de către oameni.
b. îndemânarea specifică (specială), caracteristică
celor care practică diferite probe şi ramuri de sport sau
exercita profesii bazate pe efort fizic complex.
c. îndemânarea în regimul altor calităţi motrice;
îndemânarea în regim de viteză; îndemânarea în
regim de rezistenţă; îndemânare în regim de forţă.
Procedee metodice de dezvoltare
a. Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii relativ
constante;
b. Efectuarea actelor şi/sau acţiunilor motrice în condiţii
îngreuiate (îndepărtarea centrului de greutate faţă de sol;
îngustarea suprafeţei de sprijin; micşorarea dimensiunilor
spaţiului de lucru; mărirea numărului de executanţi pe aceeaşi
suprafaţă de lucru; execuţie cu segmentele „neîndemânatice”;
introducerea unor sarcini motrice suplimentare; execuţii
asimetrice etc.);.
c. Efectuarea actelor şi/sau acţiunilor motrice în condiţii
variabile, schimbătoare, în aşa fel încît să se surprindă
aproape toate situaţiile posibile (aer liber; interior; suprafeţe
mici, mijlocii şi mari; cu spectatori şi fără; dimineaţa, după
amiaza, seara; la şes, la altitudine medie, la altitudine mare; pe
suprafeţe cu iarba, bitum, zgură, pardoseală, pămînt etc; pe
timp friguros şi pe timp călduros; pe vreme liniştită şi pe vânt,
ploaie etc).
Exerciţii:
elementele din gimnastica acrobatică (rulări,
rostogoliri, exerciţii de echilibru, ş.a.), exerciţii de
coordonare ale diferitelor părţi ale corpului. membrele
inferioare şi superioare, trunchi, cap;
exerciţii specifice atletismului - diferite forme de
alergare - cu spatele, lateral, cu paşi încrucişaţi, şi
executarea altor elemente - săritura cu simularea
lovirii mingii cu capul, de ocolire a unor obstacole, de
trecere printre jaloane, cu şi tară minge;
-exerciţii aplicativ-utilitare - pista cu obstacole.
Culesul cartofilor - colectivul este împărţit în 4 echipe
aşezate în şir înapoia unei linii. Fiecare echipă are
două mingi.
în faţa fiecărei echipe sunt trasate câte trei cercuri la
distanţă de 5 m unul de altul.
La semnal, primii jucători de la fiecare echipă aleargă
având mingile şi punând câte o minge în primele două
cercuri, după care se întorc tot în alergare şi predau
ştafeta următorului jucător care, aleargă la primul cerc,
ia mingea şi o mută în cercul al II-lea, iar pe cea din
cercul al II-lea în cel de-al III-lea se întoarce la echipa
sa predând ştafeta următorului jucător, care se va
duce la ultimul cerc mutând mingea în cercul al II-lea,
iar pe cea din cercul al II-lea în primul cerc.
Ştafeta îndemânării - colectivul este împărţit în mai multe
echipe.
Pe un scaun aflat la 15 - 20 m de la linia de plecare, pentru
fiecare echipă aleargă la un scaun, îmbracă treningul se
întoarce la echipa sa, trece de linia de plecare, se dezbracă de
trening, pe care îl predă următorului jucător, care-l îmbracă şi
va pleca la scaun, se dezbracă, depune treningul pe scaun şi
aleargă înapoi predând ştafeta următorului ş.a.m.d.
Câştigă echipa ai cărei jucători au efectuat corect succesiunea
acţiunilor preconizate.
Exerciţii pentru lovirea mingii cu şiretul (din jos şi din aer),
preluarea mingii ( cu talpa prin ricoşeu cu latul de jos şi din aer,
cu exteriorul de jos şi din aer) deposedarea. Toate aceste
exerciţii executate cu ambele picioare la care se adaugă
elemente legate de timp, spaţiu, poziţii de execuţii etc.
Un jucător se află cu spatele la 10-12 m de poartă şi cu mingea
în mână trimite uşor mingea peste cap apoi se întoarce rapid şi
finalizează.
Câte doi faţă în faţă unul având mingea pe care o pasează
printre picioarele celuilalt după care îl depăşeşte şi încearcă să
finalizeze acţiunea printr-o pasă sau trimiterea ei spre poartă.
ştafetele în care sunt folosite jaloane, diferite obstacole care
solicită trecerea mingii peste sau pe sub ele conducerea,
preluarea sau lovirea etc.
fotbal peste plasă - individual sau cu echipe formate din 2-3
jucători.
Variante:
se împarte terenul în multe zone şi se condiţionează în care dintre ele se
punctează;
lovirea mingii se face numai cu un anumit picior, cu latul sau cu şiretul
cine realizează mai multe puncte într-un timp stabilit;
CURS 7
 DEFINIȚIE

I. Aspecte generale ale pregătirii psihologice în jocul de fotbal

1. Definiţia şi rolul pregătirii psihologice în jocul de fotbal
Psihologia sportului de performanţă este ştiinţa care se
ocupă cu studiul comportamentului sportivilor ce se antrenează
pentru a participa cu succes în competiţia sportivă.
În psihologia sportului de performanţă(2001), M. Epuran şi
colaboratorii redau câteva dintre definiţiile psihologiei sportului.
Pentru a ne forma o imagine generală de ansamblu asupra
modului în care specialiştii domeniului privesc procesul
pregătirii psihice a sportivului, vă prezentăm câteva în
continuare:
ramură a ştiinţei psihologice care studiază caracteristicile
particulare şi specifice ale activităţii sportive. (Epuran, 1968);
 DEFINIȚIE

psihologia omului care face sport (J. M. Cagigal, 1973);

este o ramură aplicată a psihologiei, dezvoltată în ultimele
decenii ca urmare a progresului sportului de performanţă. Ea
cercetează caracteristicile personalităţii sportivilor,
fundamentele psihologice ale învăţării motrice, ale pregătirii
generale pentru concurs, asistenţa psihologică, orientarea şi
selecţia sportivilor, psihologia grupurilor, psihologia diferiţilor
sportivi, ca şi psihologia antrenamentului şi competiţiei (Epuran,
1972).
ştiinţa ce studiază omul care face sport şi omul acelei societăţi
care apreciază valoarea sportului organizat (Rioux, Macolin,
1974);
disciplina care studiază efectele sportului asupra comportării
umane (Alderman, 1980, cit. Horn, 1992);
 DEFINIȚIE

ramură a ştiinţei sportului şi exerciţiilor fizice care îşi

propune să ofere răspunsuri la problemele privitoare
la comportamentul uman în sport (Gill, 1986, citat de
Horn, 1992);
o psihologie aplicată, ştiinţa psihologiei aplicată
sporturilor şi situaţiilor sportive (Singer, 1978, citat de
Horn, 1992);
disciplina care urmăreşte să înţeleagă
comportamentul şi trăirile oamenilor, în domeniul
practicii sportului, într-o măsură cât se poate de clară.
(Dicţionarul ştiinţelor sportului, 1987, Ed.E.Bayar,
Schorndorf, Karl Hofmann);
 DEFINIȚIE

ramură a psihologiei aplicate în domeniul sportului,

având ca obiect de studiu principal adaptarea omului
pe planul proceselor psihice la exigenţele sportului de
masă, cât şi a exerciţiilor fizice şi sportului de
performanţă. (M.Epuran, citat de P. Popescu-
Neveanu, (1978), Dicţionar de psihologie);
studiul psihologic al comportamenului uman în sport şi
în activităţile fizice (Horn, 1992);
este un studiu al proceselor intelectuale şi emoţionale
ale omului în sport şi un studiu al comportamentului
lui, precum şi o activitate profesională, de specialitate,
ce constă în rezolvarea problemelor sportului, care au
la bază procesele intelectuale şi afective (Brooke, J.B.
în: Epuran (red.) 1974);
 DEFINIȚIE

Pregătirea psihologică în jocul de fotbal la

diferite nivele de performanţă (copii, juniori şi
seniori) se referă la aplicarea de către cel care
o execută (antrenor sau psiholog) a acelor
componente ale psihologiei generale asupra
psihicului jucătorului de fotbal în scopul obţinerii
de performanţe sportive înalte.
Rolul psihologului este de a face constatări și
recomandări necesare pedagogului
(antrenorului).
 DEFINIȚIE

De cele mai multe ori, însă, la fotbal, antrenorul

se ocupă de pregătirea psihologică a echipei şi
el trebuie să posede o serie de informaţii care-l
vor ajuta în această activitate. Evident, această
pregătire presupune o serie de dificultăţi ce
trebuie luate în considerare:
a) O primă dificultate o constituie comunicarea
dintre antrenor şi copii, juniori sau seniori (după
caz). Profesorul antrenor trebuie să facă un efort
deosebit pentru a transmite noţiunile în funcţie de
cunoștinţele sărace şi uneori eronate ale celor pe
care-i instruieşte.
 DEFINIȚIE

b) O altă dificultate rezidă în particularităţile de

vârstă ale sportivilor. Copii şi juniorii nu diferă de
adult numai prin volumul cunoştinţelor, ci se
deosebesc şi prin mentalitate, prin interese, prin
trebuinţele fireşti vârstei. Ignorarea lor poate să-l pună
pe profesor într-o postură ridicolă.

c) Particularităţile individuale ridică spinoase

probleme în practica instructiv-educativă. Sportivii,
chiar de aceeaşi vârstă sunt foarte diferiţi, uneori au firi
opuse, ceea ce ne obligă la procedee variate de
abordare a situaţiei şi la realizarea de convingeri care
să-i facă să înţeleagă deciziile luate.
 DEFINIȚIE

d) Cunoaşterea cauzelor unei greşeli sportive sau ale unei

abateri disciplinare e foarte necesară pentru a lua o măsură
instructiv-educativă, căci una e când sportivul nu ştie că e
interzisă o conduită, alta când cunoaşte foarte bine interdicţia, şi
cu totul alta când nu el este vinovatul.
e) De asemenea, nu e uşor să constatăm efectele reale ale unui
demers instructiv-educativ. Chiar dacă un sportiv are un
comportament adecvat la antrenament sau competiţie, este
important şi cum se comportă el pe stradă, acasă?

În lucrul cu sportivii este important să cunoaştem

problemele psihologice ale selecţiei în jocul de fotbal,
caracteristicile actelor motrice şi psiho-motrice ale jocului
de fotbal, psihologia antrenamentului în jocul de fotbal,
principalele solicitări de ordin psihic ale jocului de fotbal.
Documentele selecţiei psihologice în fotbal

1. Fişa de observaţie

Informaţiile obţinute prin intermediul testelor au o serie de

neajunsuri ca premise pentru diagnostic şi predicţie, unul dintre
ele fiind acela că artificializează într-o oarecare măsură
condiţiile de solicitare faţă de activitatea concretă în vederea
căreia se face selecţia. Acest neajuns se poate reduce prin
completarea examenului psihologic cu o competiţie pe
marginea căreia să se facă observaţii referitoare la aptitudinile
şi calităţile de personalitate ale sportivului.
Observaţiile completează aspectele ce sunt în mai mică
măsură constatabile prin examen psihologic. Unele aptitudini şi
calităţi vor fi diagnosticate prin teste, iar altele prin intermediul
observaţiei, ambele metode completându-se reciproc şi
întregind profilul personalităţii subiectului.
Documentele selecţiei psihologice în fotbal

2. Anamneza psihologică

Dacă anamneza psihologică reuşeşte să surprindă sportivul în

dinamica şi istoria evoluţiei sale, atunci ea prezintă o
importanţă excepţională în orice domeniu aplicativ al
psihologiei.
În selecţie, când subiectul este concurat de către altul sau pus
în faţa anumitor exigenţe pe care nu ştie dacă le va îndeplini, el
caută să facă o impresie cât mai bună.
De aceea îşi compune un model prezumtiv al calităţilor care
crede că sunt apreciate, concomitent cu strădania de a
ascunde defectele care crede că sunt contraindicate.
Dificultatea ar scădea dacă aspectele vizate de subiect şi
examinator ar fi aceleaşi. Dar de multe ori sunt, şi în această
situaţie anamneza devine o metodă mai dificilă impunându-se
să fie adaptată domeniului selecţiei.
Documentele selecţiei psihologice în fotbal

Antrenorul nu poate să facă abstracţie de atitudinea familiei faţă

de preocupările sportive serioase ale fiilor lor. De aceea, se
recomandă organizarea discuţiilor cu părinţii sau anchetarea
lor, ceea ce permite primirea de informaţii care pot ajuta nu
numai procesul de selecţie, dar şi ulterior în etapele de
pregătire sportivă.
La întrebările din anchetă majoritatea părinţilor răspund cu
interes şi astfel informaţia dobândită cu acest prilej permite
antrenorului să-şi reprezinte atmosfera din familie, care este
favorabilă sau nefavorabilă pentru preocupările sportive ale
copilului. Desigur că această atmosferă este de neschimbat.
Profesorul de educaţie fizică şi dirigintele pot completa
considerabil informaţia despre copil. Primul prezintă aspectele
legate de însuşirea deprinderilor motrice în timpul lecţiilor de
educaţie fizică; al doilea informează despre interesele şi
preferinţele copilului, inclusiv cele sportive şi poate fi un
important factor de decizie în convingerea atât a copilului cât şi
a familiei lui.
Documentele selecţiei psihologice în fotbal

Veriga centrală a anamnezei este convorbirea cu

copiii. Bineînţeles că antrenorul nu se poate aştepta
la nişte răspunsuri clare şi precise din partea tuturor
copiilor la întrebările puse, fundamentate şi a unor
puncte de vedere deja formate. Totuşi, iscusinţa
antrenorului de a vorbi cu copiii, duce de obicei la
stabilirea contactului şi în consecinţă, la discuţii
sincere, deschise despre năzuinţele, dorinţele,
interesele şi aspiraţiile lor.
Nu de puţine ori, de prima convorbire bine organizată
şi corect condusă, depinde ca antrenorul şi elevul să
devină prieteni de idei. De aceea, putem spune că o
asemenea colaborare creatoare este întotdeauna
rodnică.
Documentele selecţiei psihologice în fotbal

Dar nu întotdeauna, o asemenea primă convorbire, îl satisface

pe antrenor. Câte un copil, vădit talentat, sau nu vrea să se
îndrepte spre fotbal, sau manifestă interes pentru o altă ramură
sportivă, dar care este mai puţin potrivită pentru el. În acest caz
este, de asemenea, necesară o apropiere pedagogică subtilă şi
răbdare, ca să poţi convinge pe copil de necesitatea practicării
fotbalului.
Dar, pentru a convinge, de cele mai multe ori o singură
convorbire nu este suficientă. Copilul este invitat la
antrenament sau la altă activitate a şcolii sportive şi astfel, de
regulă, este atras în mod discret prin cele mai interesante
exerciţii de joc. Mulţi fotbalişti cunoscuţi datorează prezenţa lor
în sport unor astfel de metode pedagogice.
Documentele selecţiei psihologice în fotbal

3. Elementele profilului psihologic

Datele obţinute prin examen psihologic, competiţie de

selecţie şi anamneză vor servi elaborării profilului
psihologic individual.
Acesta este format din 4 părţi.
În prima se prezintă testele aplicate, rezultatele
obţinute la ele şi eventualele observaţii efectuate în
timpul examenului psihologic. Toate vor servi pentru a
evidenţia dominantele personalităţii subiectului.
Documentele selecţiei psihologice în fotbal

Monografia psihologică, testele, fişa de observaţie

la competiţiile de selecţie, anamneza şi profilul
psihologic constituie mijloace oferite de către
psihologie prin care se intervine în activitatea de
selecţie pentru sportul de performanţă.
Selecţia se integrează în activitatea de asistenţă
psihologică oferită sportivilor, echipelor şi antrenorilor.
O parte din datele obţinute în cadrul acţiunii de
selecţie vor fi utilizate pentru celelalte intervenţii în
cadrul asistenţei psihologice (pregătire psihologică
pentru concurs, psihoterapie).
Documentele selecţiei psihologice în fotbal

Elementele profilului psihologic:

Gradul dezvoltării aptitudinilor: capacitatea de învăţare;
percepţii specializate; spirit de observaţie; psihomotricitate-
viteză, îndemânare, coordonare, priceperi şi deprinderi;
gândire; capacitate de decizie.
Motivaţie: nivel de aspiraţie; trebuinţă de performanţă.
Temperament.
Afectivitate (agresivitate, anxietate).
Sociabilitate: atitudine faţă de colectiv (sociabil-nesociabil);
preferinţele afective ale membrilor echipei faţă de subiect
(preferat, respins, izolat); atitudine faţă de antrenor (ataşament,
antipatie, indiferenţă).
Prognosticul faţă de cele constatate, din punct de vedere
psihologic, există şanse de a obţine performanţe: foarte mari,
mari, mediocre, slabe.
Recomandările legate de activitatea de performanţă viitoare.
Documentele selecţiei psihologice în fotbal

Jucătorii de fotbal, vor avea un bagaj de trăsături de

personalitate, un profil psihologic care le va permite să facă
pasul către echipele de seniori.
Privitor la personalitate (cf. Epuran M. şi col. 2001, p. 233-
234), acestea cuprind:
atitudine corectă faţă de viaţă; concepţie ştiinţifică despre
viaţă, societate şi muncă, atitudini şi mod de viaţă conforme
cerinţelor activităţii sexuale normale şi renunţării la fumat;
disponibilitate pentru munca susţinută, pentru eforturi
maxime;
combativitate, angajament total; tăria de a renunţa la tot ce
nu serveşte direct eficienţei comportamentului şi performanţei
sportive;
rezistenţa psihică generală; menţinerea disciplinei tactice;
menţinerea permanentă în atenţie a “perspectivei”;
Documentele selecţiei psihologice în fotbal

interese profunde şi variate pentru specialitatea sportivă

(cunoştinţe ştiinţifice multidisciplinare, informare multilaterală
cultural-sportivă);
învăţarea unor metode care să-i permită sportivului să devină
responsabil, să se menţină sănătos, să se autoregleze;
motivaţia de performanţă (gustul performanţei, al riscului,
angajament, activare, aspiraţie spre perfecţiune etc.);
orchestrarea (armonizarea) funcţiilor psihice cu cele somatice;
realizarea stadiului de concordanţă între scopuri, idealuri,
sentimente şi conduită; unitatea (congruenţa) dintre “vorbe şi
fapte”;
adaptabilitatea la solicitări situaţionale şi psihosociale;
caracter integru: rezistenţa la factori perturbatori psiho-morali,
consecvenţă, cinste, siguranţa (fiabilitatea) funcţionării
sistemului psihic;
Documentele selecţiei psihologice în fotbal

vioiciune, energie, “deschidere” spre nou, activism,

creativitate;
capacitate de comunicare cu alţii (expresivitate, acceptare,
empatie, argumentare) autocontrol şi fair-play;
conştiinţa de sine (sferele psohomotrice, cognitivă,
afectivă, voliţională, caracterială, atitudinală etc.);
capacitatea autoeducaţiei;
autoevaluare şi autocontol;
capacitatea de autoreglare complexă;
comportament socio-moral, favorabil colaborării cu
semenii (seriozitate, disciplină, punctualitate, stimulare,
încurajare, cooperare, adecvare, asistenţă mutuală);
colaborarea cu antrenorul şi cu echipa tehnică.
 DEFINIȚIE

Pregătirea teoretică prevede studierea unui număr

important de probleme legate de antrenamentul
sportiv prin care se urmăreşte participarea activă a
sportivului la construirea propriei performanţe.
Pregătirea teoretică reprezintă ansamblul
informaţiilor însuşite de sportiv în vederea cunoaşterii
şi explicării principiilor, regulilor şi metodelor care
determină creşterea capacităţii sale de efort şi de
performanţă, ca şi anticiparea concursului următor
pentru abordarea lui adecvată (A. Nicu, 1993).
 DEFINIȚIE

Prin însuşirea acestui factor de pregătire, sportivul

devine propriul consilier, capabil să-şi impună o
atitudine de continuă autoobservaţie şi autocontrol cu
privire la metodologia antrenamentului.
Reacţia sa pozitivă (obiectivă şi subiectivă) la
solicitările acestuia, starea de sănătate,
disponibilităţile crescute pentru continuarea pregătirii
şi depăşirea dificultăţilor concursului asigură climatul
adecvat de pregătire.
Acest factor se înscrie printre elementele care compun
antrenamentul invizibil.
 DEFINIȚIE

Sarcinile lui sunt predominant instructiv-educative

şi constau în:
- transmiterea obiectivelor de joc şi a celor de
pregătire (care decurg din primele), explicarea şi
motivarea lor pentru a fi acceptate şi înţelese de către
sportiv în vederea îndeplinirii lor;
- creşterea gradului de participare activă a sportivului
la însuşirea temeinică a priceperilor şi cunoştinţelor
privind dinamica solicitărilor, rolul eforturilor mari şi
maxime, legităţile supracompensării, ale refacerii,
programarea şi planificarea antrenamentului, graficul şi
metodologia dobândirii formei sportive, necesitatea
dezvoltării calităţilor motrice etc.
 DEFINIȚIE

- discutarea şi aprofundarea de către

sportiv a întregii problematici a pregătirii și
jocului, împreună cu conducerea
administrativă şi tehnică în scopul
anticipării şi adaptării lui la condiţiile
concrete de activitate;
- dezvoltarea calităţilor intelectuale ale
sportivului, pentru a putea aplica în joc
toate elementele învăţate în funcţie de
condiţiile concrete care apar.
 Mijloacele și metodele pregătirii teoretice

Mijloacele pregătirii teoretice – nu sunt încă grupate

din punct de vedere didactic, nici eşalonate în timp, în
concordanţă cu etapele de formare şi evoluţie a
sportivului
De aceea, atât mijloacele, cât şi metodele de pregătire
sunt încă improvizate şi prezente accidental şi
insuficient în cadrul ciclului anual de antrenament.
Factorul teoretic îşi caută nu locul, ci metodologia în
teoria antrenamentului sportiv contemporan. Atât în
antrenament cât şi în concurs, sportivului i se solicită
multiple procese de gândire, care rezultă din
informaţiile furnizate de lumea înconjurătoare, din
propria experienţă, din toate cunoştinţele acumulate în
antrenament şi concursuri.
 Mijloacele și metodele pregătirii teoretice

Întreg bagajul de cunoştinţe teoretice ale sportivului se

formează pe baza datelor furnizate de literatura de
specialitate, a informaţiilor primite din partea
antrenorului (indicaţiile metodice) sau pe cale intuitivă.
Antrenamentul modern îşi propune să valorifice
factorul intelectual apelând la următoarele mijloace:
- studierea sau reţinerea în sinteză a problematicii
genetice, morfologice, fiziologice, biomecanice,
biochimice, pedagogice, psihologice şi sociologice,
adaptată la realităţile sportive actuale;
- întocmirea jurnalului de autocontrol pentru
înscrierea ritmică a valorilor bazale (puls, durata şi
calitatea somnului, greutate, capacitate vitală etc);
 Mijloacele și metodele pregătirii teoretice

- asigurarea cunoştinţelor elementare privind

alimentaţia sportivului, refacerea după efort,
recuperarea posttraumatică, igiena corporală, viaţa
intimă;
- consultarea sportivului şi angrenarea lui în procesul
de elaborare a planificării curente şi operative, a
calendarului competiţional şi în stabilirea obiectivelor
de performanţă, în calitate de consultant dar şi de
coautor (la nivel de înaltă performanţă);
- cunoaşterea clasamentelor, a sportivilor, a echipelor
fruntaşe şi a performanţelor care le-au consacrat;
- includerea, în toate etapele şi perioadele ciclului
săptămânal, a lecţiilor menite să ilustreze acest factor
de antrenament. Asemenea lecţie teoretică are şi efect
recuperator.
 Mijloacele și metodele pregătirii teoretice

Metodele de pregătire teoretică sunt în curs de

elaborare, urmând ca soluţiile optime să fie omologate
şi generalizate. Pe baza datelor existente în literatura
de specialitate sunt recomandate:
- includerea constantă în planificarea antrenamentelor
sportivilor, încă din perioada de încheiere a
junioratului, a lecţiilor cu tematică inspirată de
ştiinţele de graniţă din care teoria antrenamentului îşi
extrage cunoştinţele necesare pentru a fundamenta
ulterior practica domeniului;
- analize critice făcute de antrenori împreună cu
sportivii cu privire la comportamentul adoptat în
procesul de pregătire, rezultatele obţinute în meciurile
amicale sau oficiale;
 Mijloacele și metodele pregătirii teoretice

- lecţia deschisă (apelând la tabla magnetică) pentru

verificarea gradului de însuşire a gândirii şi acţiunilor
tactice, pentru susţinerea unor puncte de vedere
personale ale jucătorilor (care trebuie stimulaţi să o
facă cu îndrăzneală) în acest plan;
- analize pe film şi video a tehnicii, respectiv a
complexităţii, amplitudinii, exactităţii, oportunităţii şi
eficienţei acesteia în situaţii bine delimitate, ca şi a
tacticii adversarului, cu reţinerea calităţilor şi
insuficienţelor colective şi individuale (mai cu seamă în
precizarea sarcinilor pe care le preia fiecare jucător
pentru anihilarea adversarului direct).
 Mijloacele și metodele pregătirii teoretice

Dobândirea şi aplicarea cunoştinţelor teoretice joacă

un rol important în accelerarea dezvoltării calităţilor şi
motivaţiei sportivilor. Pentru familiarizarea cu teoria
antrenamentului sportiv este bine ca tinerii să aibă
acces la expertiza antrenorului. Responsabilitatea
acestuia nu se rezumă la antrenamente ci se extinde
asupra educaţiei generale şi specific sportive a
jucătorilor.
Mijloacele și metodele pregătirii teoretice

Pot fi abordate următoarele arii tematice (T.

O. Bompa, 2003):
- regulamentele şi reglementările care guvernează
fotbalul;
- baza ştiinţifică pentru înţelegerea şi analiza tehnicii.
Biomecanica este cel mai mult implicată în
înţelegerea tehnică şi analiza deprinderilor. O
înţelegere corectă a bazelor biomecanice ale
execuţiei sportive poate contribui la evitarea
accidentărilor
- bazele ştiinţifice şi metodologice ale dezvoltării
calităţilor biomotrice;
 Mijloacele și metodele pregătirii teoretice

- conceptul de planificare a pregătirii sportive –

organizarea pregătirii, pregătirea jocurilor şi atingerea
vârfului de formă;
- adaptarea anatomică şi psihologică la antrenament;
- cauzele, prevenirea şi tratarea accidentărilor;
- stilul de viaţă şi cum afectează el refacerea şi
recuperarea după antrenamente şi jocuri;
- folosirea tehnicilor de relaxare pentru potenţarea
repausului, somnului, adaptării şi refacerii;
 Mijloacele și metodele pregătirii teoretice

- folosirea deprinderilor psihologice, cu accent pe cele

de comunicare, modificarea comportamentului, factori
de stres şi cum să se răspundă la influenţa lor;
- alimentaţia şi sportul, inclusiv cum afectează ea
performanţa; regimul alimentar care trebuie urmat în
funcţie de faza şi tipul de antrenament şi regimul
alimentar pentru perioadele de dinainte, în timpul şi
după meci.
În activitatea şi implicarea sportivă trebuie dezvoltate
comportamente morale corecte, trebuie cultivat
respectul pentru ceilalţi sportivi, arbitri şi suporteri.
CURS 9
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Este perioada de vârstă în care cei mai mulți copii

sunt selecționați pentru a practica jocul de fotbal.
Participarea constantă la antrenamente este cea mai
importantă condiţie externă pentru identificarea
aptitudinilor sportive în fotbal. Aptitudinile sportive în
fotbal se referă la abilitatea unui copil de a finaliza cu
succes procesul de antrenament pentru copii, astfel
încât să poată parcurge alte etape de antrenament în
vederea atingerii de nivele superioare de performanţă.
Așadar, talentul fotbalistic este o condiţie specială
psiho-fizică şi o activitate care parcurge o anumită
evoluţie, astfel încât depăşeşte media.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Particularităţi morfologice
se intensifică procesul de osificare, dar există încă mult ţesut cartilaginos şi risc crescut de
deformări
sistemul articular se întăreşte, dar prezintă totuşi aspecte de instabilitate
sistemul muscular ajunge spre 28 % din greutatea corporală
creşterea în înălţime se face prioritar pe baza membrelor inferioare.
Particularităţi funcţionale
capacitate de adaptare la efort este din ce în ce mai bună
biochimismul intern se activează
apar primele modificări în sistemul endocrin
procesele de excitaţie predomină faţă de cele de inhibiţie; receptivitate în formarea deprinderilor
motrice
capacitatea de efort cardio-vascular este mai crescută la bǎieţi faţă de fete.
Particularităţi psihice
începe să se manifeste imaginaţia creatoare
afectivitatea se maturizează
control asupra emoţiilor
se manifestă curajos, răbdător
voinţa este în continuă dezvoltare
apare elementul conştient, intenţionat
interesele se corelează cu capacităţile şi aptitudinile.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Selecția copiilor de 6-8 ani pentru fotbal

În fotbalul de înaltă performanţă se pune problema să depistăm acele
talente, care printr-o prognoză judicioasă a dezvoltării biologice şi un
proces de antrenament raţional, condus şi dirijat ştiinţific, să ajungă
performerul de mâine.
Talentul pentru fotbal se identifică cu un profil optim din punct de vedere
morfologic şi funcţional, cu o psihomotricitate deosebită, ieşită din
comun, pe un teren familial propice fotbalului din toate punctele de
vedere, cu o motivaţie corespunzătoare pentru fotbal. Numai acest talent
însă, nu este suficient pentru de deveni un mare profesionist. Copilul
trebuie să efectueze o pregătire corespunzătoare, cu un antrenor foarte
bine pregătit profesional și cu dragoste pentru meserie, dar și pentru
copii. Procesul de antrenament specializat, se face sau trebuie să se
facă într-o armonie deplină cu pregătirea fizică multilaterală pentru
formarea unui tânăr armonios dezvoltat, cu pregătirea şcolară şi de
muncă pentru viaţă, pentru societate.
Aceste criterii obiective de selecţie reprezintă rodul unor prelucrări
statistice a numeroase date obiective, în centrul lor aflându-se “modelul
biologic” al fotbalistului de elită de azi şi de mâine.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Selecţia dirijată în fotbal reprezintă un sistem

complex ce se aplică atât copiilor cât şi tinerilor şi
operând cu indicatori obiectivi (socio-economici,
culturali, biologici, tehnico-pedagogici şi metodici)
urmăreşte să evidenţieze acel potenţial complex care
sub influenţa unui antrenament ştiinţific să conducă la
marea performanţă în condiţiile neinterferării negative
a creşterii, instruirii şcolare şi sanogenezei. Se
înţelege din această încercare de definiţie dată
selecţiei dirijate în fotbal, cât de responsabilă este
această acţiune pentru profesorul – antrenor, pentru
medic sau psiholog.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

În continuare vom încerca să detaliem principalii indicatori cu care se operează azi în

selecţie:
Factorul genetic îl putem evidenţia într-o oarecare măsură din anamneza medico-
sportivă, care cuprinde atât antecedentele heredo-colaterale ale copilului sau
tânărului supus selecţiei, cât şi ale părinţilor: configuraţia morfologică, nivelul cultural,
educaţional, atitudinea faţă de sport, antecedentele sportive familiale, reprezintă
posibilităţi curente accesibile în această selecţie.
Iată o serie de factori ereditari, care reprezintă calităţile tinerilor fotbalişti ce se impun
a fi monitorizate atent şi solicitate din timp prin antrenamente şi programe de
dezvoltare specifice:
fibra musculară;
forţa musculară maximă;
capacitatea maximă de rezistenţă aerobă;
săritura în înălţime;
alergarea de rezistenţă;
volumul maxim de oxigen;
capacitatea de rezistenţă aerobă;
capacitatea de rezistenţă anaerobă;
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

măsurarea antebraţului (contractat);

mobilitatea scapulo-humerală;
înălţimea;
consumul maxim de oxigen;
greutatea corporală;
înălţimea trunchiului şezând;
timpul de reacţie;
alergarea pe distanţa de 60 m;
mobilitatea coloanei vertebrale;
capacitatea anaerobă maximă;
alergarea pe distanţa de 30 m;
lăţimea umerilor;
viteza de învăţare a mişcărilor.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Datorită corelaţiilor insuficiente, controlul

evoluţiei în timp a parametrilor implicaţi este
dificil în vederea formulării unei prognoze
referitoare la evoluţie. Astfel, în fotbal, spre
deosebire de sporturile individuale, sportivii
trebuie să aibă calităţi tehnice şi de coordonare,
ca şi calităţi organico-musculare şi, mai ales,
calităţi cognitive (tactică individuală şi de grup).
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Starea de sănătate reprezintă indicatorul cu cea mai mare

stabilitate de-a lungul diverselor etape de selecţie.
Toţi specialiştii sunt de acord că sloganul de bază trebuie să
fie: “să alegem pe cei mai sănătoşi dintre sănătoşi”, iar
indicatorul sănătate trebuie tratat cu maximă severitate, mai
ales iniţial.
Se înţelege în acest context că boli ale sistemului
cardiovascular, anomalii congenitale, boli endocrine sau ale
sistemului nervos cu tulburări de comportament, afecţiuni
hepato-renale, boli de sânge, defecte ale organului vizual, etc.,
trebuie excluse apriori de le selecţia sportivă.
În această direcţie sentimentalismul trebuie lăsat la o parte, iar
copilul îndrumat către terapia prin sport şi eventual pe această
cale ar putea ajunge la selecţia iniţială cândva, în mod cu totul
excepţional, prin corectarea deficienţelor mai puţin grave.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Criteriul morfologic, biotipul constituţional ar reprezenta un alt

indicator cu care operează atât biologii, cât şi antrenorii în
selecţie. Fără îndoială există azi biotipul morfologic favorabil
probei respective, care merge chiar la detalii (circumferinţa
palmară, anvergura, alonja, lungimea membrelor inferioare,
dimensiunile plantare, etc.); câteva principii trebuie însă
respectate şi dintre acestea semnalăm următoarele: prognoza
creşterii osoase (prin metode radiologice), respectarea legilor
de creştere a organismului, abţinerea de la scăderea forţată în
greutate prin metode artificiale sau creşterea forţată în greutate,
transformând un tânăr armonios dezvoltat în caz patologic
(obezitate), etc.
Biotipul morfologic mai înseamnă şi o constituţie favorabilă
eforturilor de forţă (tip android, musculos) sau de rezistenţă
(tipul mediu, subponderal, hipotrof din punct de vedere
muscular), de viteză-forţă explozivă (longilini cu trenul inferior
lung, cu musculatura efilată, etc.) sau din jocurile sportive (tipul
atletic complet) şi altele.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Nu trebuie să uităm că un proces de antrenament ştiinţific

poate şi trebuie să ducă în câţiva ani de activitate sistematică la
realizarea biotipului somatic; contrar putem aprecia nereuşita
antrenamentului din punct de vedere biologic.
Indicatorii funcţionali ai capacităţii de efort psihofizic reflectă
mai mult consecinţa procesului de antrenament decât rolul jucat
de un factor obiectiv, condiţionat genetic în mare parte aşa cum
se considera până nu de mult. De aceea operăm cu acest
indicator în selecţie la nivel de înaltă performanţă pentru
aprecierea gradului de antrenament şi a formei sportive.
Vorbind de aceşti indicatori avem în vedere unii indici
funcţionali cardiovasculari, respiratori, neuropsihici,
neuromusculari, endocrinometabolici, precum şi indicatorii
capacităţii aerobe şi anaerobe de efort.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Indicatorii motricităţii
(viteză, forţă, rezistenţă, mobilitate, etc.)
aparţin antrenorului şi profesorului, medicul
dublând aceşti indicatori cu baza fiziologică
care este obiectivizată.
De obicei antrenorul, folosind cronometrul,
“ochiul”, metrul, efectuează o preselecţie,
după care medicul o consolidează, confirmând-
o prin aplicarea unei baterii complexe de teste.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

În căutarea talentelor, evaluarea unui jucător de

fotbal se poate realiza prin intermediul următorilor
parametri:
- abilităţi de joc: simţul tactic în posesia mingii şi fără
minge; integrarea în colectiv; creativitatea;
performanţa tehnică; performanţa globală în timpul
meciului; performanţa globală în timpul turneului;
capacitatea de a juca pe mai multe posturi;
caracteristici psihologice.
- rapiditate şi eficienţă: de anticipare; perceptivă; de
prelucrare a informaţiilor; decizională; de mişcare şi
acţiune; abilităţi tehnice şi tactice manifestate în
contextele simple şi complexe; adaptare la situaţii
neprevăzute.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Pe de altă parte, subiecţii cu o vârstă biologică mai

mare, mai mulţi ani de antrenament şi factori de
activitate consolidaţi (antropometrici, fizici, tehnici,
tactici) au un potenţial de dezvoltare mai redus în
comparaţie cu subiecţii mai apropiaţi de media grupei
de vârstă sau care manifestă o întârziere din punctul
de vedere al anumitor caracteristici.
Astfel, persoanele care ajung la o anumită vârstă
biologică şi la un nivel mai avansat al tehnicii mai
devreme, le rămâne o marjă mai mică de
perfecţionare.
Evoluţia acestora se încetineşte în timp, ajungându-se
în unele cazuri până la compromiterea totală a
performanţei.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Deosebit de important este faptul că, posibilităţile de dezvoltare ale

jucătorilor vor depinde de:
- raportul dintre vârsta biologică şi nivelul de pregătire;
- valoarea parametrilor de performanţă.
De asemenea, există posibilitatea ca anumite potenţiale talente să nu obţină
rezultatele preconizate. Aceasta se poate datora apariţiei anumitor erori de
interpretare a diverşilor indicatori folosiţi pentru evaluarea talentelor sau că
indicatorii folosiţi nu au avut suficientă stabilitate în timp.
O altă posibilitate este ca factorii psihologici, motivaţionali şi sociali să fi avut
un impact negativ asupra parcursului tehnic al sportivului.
Concluzia este că identificarea talentelor nu este o ştiinţă absolută.
Parcursul pregătirii unui jucător de fotbal, din copilărie, până la maturitate,
trebuie să însumeze cel puţin zece ani, în care tânărul jucător să primească
stimuli şi informaţii, având la început o formă mai mult sau mai puţin
generalizată, care să se specializeze treptat. Deci, există posibilitatea ca
anumite aptitudini să se observe la vârsta de 6-8 ani.
„Promisiunile" se vor îndeplini mai uşor, dacă tabloul general al factorilor
care definesc activitatea sportivă prezintă un potenţial semnificativ de
perfecţionare.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Vârsta primei selecţii va ține cont de următoarele criterii:

cunoaşterea factorilor limitatori în sportul respectiv;
vârsta când se poate prevedea stadiul final al acestor factori;
nu există o singură vârstă a primei selecţii valabilă pentru toate
sporturile.
Factorii limitatori care impun grupe de selecţie
1. Factori somatici:
dimensiunile longitudinale (factorii imitatori) sunt condiţionate de factorii
ereditari stabili;
înălţimea corpului are implicaţii în obţinerea performanţelor în
numeroase discipline. Vârsta la care putem face selecţia este influenţată
de factorii somatici.
2. Calităţile motrice:
Îndemânarea este calitatea de a da rapid răspuns motric adecvat în orice
situaţie şi orice mediu, cu consum minim de energie fizică şi nervoasă.
Substratul biologic al îndemânării este în cortex, care elaborează
modelul mişcării şi care, prin aria motrică din scoarţă, trimite comenzile
de efectuare a mişcării.
Elementele marii performanţe sunt: tehnica corectă; sănătatea;
concentrarea mentală; decizia şi judecata; acţiunea.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Probele și norme de control la 6-8 ani

Fizice:
alergarea pe distanţe scurte 10-30-60 de metri;
sărituri în lungime de pe loc;
flotări în braţe: 7 bine; 10 foarte bine;
din culcat pe spate, ridicarea picioarelor în echer, coatele pe
sol şi mâinile sub cap: 10 bine, 15 foarte bine;
din culcat pe spate, ridicarea trunchiului la verticală: 15 bine, 20
foarte bine;
din culcat pe înainte, extensia trunchiului şi a picioarelor: 10
bine, 15 foarte bine;
sărituri cu genunchii la piept: 10 bine, 15 foarte bine.
Tehnice:
Conducerea mingii printre 5 jaloane: 6 ani: 13,00 sec.; 7 ani:
12,5 sec.; 8 ani: 11,5 sec.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Aspecte practico-metodice în instruirea copiilor de

6-8 ani
Numărul copiilor cu care se lucrează în lecţia de antrenament,
trebuie să fie de 12-15, pentru a supraveghea uşor colectivul;
a reduce numărul greşelilor prin efectuarea corectărilor la timp;
asigurarea unui număr de repetări necesar în faza de învăţare;
a se adapta condiţiilor de spaţiu (se poate lucra pe ¼ teren de
fotbal); a se adapta condiţiilor materiale.
În metodica pregătirii este bine să se aloce timpul egal între
pregătirea multilaterală, în care şcoala alergării şi a săriturii
sunt aspecte de maximă importanţă, şi 50 % deprinderilor de
ordin tehnic; atenţie la metoda de lucru pe grupe, individual; se
recomandă 120 lecţii/an; 3 antrenamente/săpt.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Jocurile dinamice au un rol important în

dezvoltarea motricităţii, dar şi a calităţilor
motrice combinate cu accent pe:
jocurile de viteză și îndemânare, jocurile pe teren
redus, de la 1x1 la 4x4 – 5x5 maxim; spaţiu de lucru
adaptat vârstei şi nivelului de acumulări, cu porţi de
1m/1m, 2 x 2 m, 2x1m, 3x2 m; toate jocurile cu temă;
educarea interesului de grup (ţinută, încadrare).
să nu se lucreze din poziţii statice.
explicaţiile clare dublate de demonstraţie.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

Ţinând cont că viteza şi îndemânarea sunt calităţi ereditar stabile,

determinate genetic şi că se pot dezvolta la această vârstă, au prioritate:
1. Viteza:
- exerciţii şi jocuri pentru viteza de: reacţie; repetiţie; decizie; deplasare pe
distanţe scurte;
- viteza lucrată şi cu îndemânarea mai ales în jocuri dinamice, ştafete, parcursuri
utilitar aplicative;
- datorită slabei dezvoltări a masei musculare, viteza de repetiţie şi deplasare pe
distanţe mai mari au acumulări mai mici.
2. Îndemânarea generală:
Ţinând cont de faptul că îndemânarea în fotbal, sau abilitatea, este o
componentă a îndemânării generale şi ţinând cont de particularităţile copiilor
la această vârstă, pot spune:
- se pot lucra acţiuni motrice care pot fi efectuate atât individual, pe perechi sau
grupe de jucători;
- ţinând cont de dorinţa copiilor de a descoperi ceva, este bine ca mijloacele
folosite să dea posibilitatea copiilor de a avea creativitate, orientare în criză de
timp la solicitări;
- jocurile de mişcare, cât şi traseele aplicative sunt recomandate.
- folosirea obstacolelor (jaloanele, bastoanele, gărduleţele măresc gradul de
complexitate)
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

3. Rezistenţa – particularităţi:
- această calitate motrică se realizează prin alergări în ritm moderat cu creşterea
progresivă a distanţelor, în funcţie de elementul de progres, pe un fond de bună
dispoziţie.
- rezistenţa se poate dezvolta şi prin ştafete, jocuri de mişcare, cât şi în jocurile
cu număr redus de jucători în inter-relaţie efort-odihnă;
- ca o apreciere din punct de vedere al fiziologiei efortului la 6-8 ani, putem
semnala că greutatea corporală este mică, dar volumul inimii mare, ceea ce
permite efectuarea unor eforturi de rezistenţă deosebite (progresiv de la 3’ la 10’
şi în serii).
- de asemenea, rezistenţa se poate dezvolta şi prin sporturi complementare
absolut necesare pentru dezvoltarea armonioasă a organismului, cum ar fi:
înotul, gimnastica aerobică, patinajul sau lucrul cu rolele, elemente din sporturi
de autoapărare.
- având în vedere că selecţia se face la vârste mici, profesorul, antrenorul,
trebuie să prevadă trăsături de ordin biologic faţă de capacitatea organismului de
rezistenţă la efort atât în condiţii de antrenament cât şi în joc.
- rezistenţa cât şi dezvoltarea armoniosă se realizează şi prin complexe de
exerciţii stabile de dezvoltare fizică în sală sau afară.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

4. Forţa:
- prima remarcă ar fi că forţa flexorilor este mai mare
decât a extensorilor, de aceea eforturile
suprasolicitate sunt contraindicate;
- având în vedere că musculatura nu este suficient de
bine dezvoltată, se recomandă exerciţii cu propria
greutate sau jocuri cu partener;
- ca o indicaţie metodică este lucrul dinamic pentru
forţă;
- ca mijloace (genuflexiuni, flotări, extensii, spate,
sărituri pe un picior sau pe ambele).
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

5. Pregătirea tehnică
lucru metodic – antrenament de execuţii;
lanţuri tehnice cu grad progresiv de complexitate ;
« tehnica » - mijloc a iniţierii tactice.
îndemânare tehnică – exerciţii diverse din şcoala mingii ;
exerciţii de conducere a mingii cu schimbări de direcţie şi ritm ;
structuri tehnice – variante de lanţuri tehnice ce includ
preluarea, conducerea şi lovirea – transmiterea mingii ;
exerciţii individuale de finalizare ;
lucru analitic pentru lovirea mingii, preluări diverse;
lucru analitic pentru jocul aerian.
1. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor F (6,7-8 ani).

6. Pregătirea tactică
individuală: relaţia 1x1; sarcinile elementare pe posturi.
colectivă : pasa, elementul de bază în construcţia jocului;
compartimentul, unitate funcţională a echipei.
pase în 2 din deplasare (cu şi fără preluare);
pase în 2 cu schimb de locuri ;
pase în 2 din deplasare, cu finalizare ;
pase în 2 din deplasare, cu finalizare, cu un apărător activ ;
structuri de atac cu finalizare din centrare – aşezare în faţa
porţii ;
pase în 3 cu şi fără preluare, în careuri de 15x15 m, fără şi cu
apărător ;
pase în 3 cu schimb de locuri, cu finalizare ;
joc de posesie, 4x1 în careuri de 20x20 m, « dă şi du-te ! ».
2. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor E (9-10 ani).

Solicitarea organismului în general şi a

diferitelor sale segmente şi compartimente
este diferită de la joc la joc amintind mai des
faptul că, în cadrul aceluiaşi joc, solicitarea
organismului jucătorilor poate suferi oscilaţii
mari în funcţie de tempo-ul jocului, condiţiile
atmosferice, sau de postul ocupat de jucător
în echipă.
2. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor E (9-10 ani).

Particularităţi morfologice
se intensifică procesul de osificare, dar există încă mult ţesut
cartilaginos şi risc crescut de deformări;
sistemul articular se întăreşte, dar prezintă totuşi aspecte de
instabilitate;
sistemul muscular ajunge spre 28 % din greutatea corporală;
creşterea în înălţime se face prioritar pe baza membrelor inferioare.
La 10 ani, cifrele extreme caracteristice sunt:
talia între 125,0 - 151,4 cm;
greutatea între 21,500 - 41,500 kg;
O caracteristică a copiilor de 9-10 ani este aceea că muşchii
fiind lungi şi subţiri, determină apariţia relativ rapidă a oboselii,
mai ales în eforturile -îndelungate, creşterea în lungime a
oaselor şi alungirea muşchilor implicând evitarea abuzului de
eforturi statice în forţă, deoarece influenţează negativ procesul
de creştere. Exerciţiile cursive, cu amplitudini dinamice trebuie
să aibă preponderenţă.
2. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor E (9-10 ani).

Particularităţi funcţionale
capacitatea de adaptare la efort este din ce în ce mai bună;
biochimismul intern se activează;
apar primele modificări în sistemul endocrin;
procesele de excitaţie predomină faţă de cele de inhibiţie;
receptivitate în formarea deprinderilor motrice;
capacitatea de efort cardio-vascular este mai crescută la bǎieţi faţă de
fete.
perimetrul toracic este crescut cu aproximativ 6 cm;
elasticitatea toracică ajunge la 5 - 6 cm (la jucătorii adulţi ea este de 11-
15 cm);
capacitatea vitală marchează în aceşti 4 - 5 ani un spor de 1.000 cmc
atingând la 11 ani cifra de 2.000 cmc;
frecvenţa respiratorie ajunge la 11 ani la 18 respiraţii/min, dar
amplitudinea lor este încă redusă;
debitul sistolic ajunge la 34 cmc, iar debitul pe minut la 2,9 litri.
2. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor E (9-10 ani).

Aparatul circulator este intens solicitat în timpul

antrenamentelor şi jocului de fotbal, deoarece cerinţele
efortului în privinţa aprovizionării cu oxigen a muşchilor şi
a altor sisteme angrenate în efort sunt mari şi reclamă un
transport de gaze şi de substanţe energetice foarte intens.
La copii, volumul inimii creşte rapid dar vasele sanguine
rămân încă înguste, ceea ce determină ca efortul depus
de inimă pentru a împinge sângele în vase să fie mai
mare. Din această cauză apar tulburări ale ritmului
cardiac, oscilaţii ale tensiunii arteriale. Insuficienta irigare a
creierului şi a organelor interne în timpul efortului poate
provoca stări de ameţeală şi de apariţie relativ rapidă a
oboselii. Dezvoltarea inimii ca şi a greutăţii corpului în
diferite perioade de vârstă se produce neuniform.
2. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor E (9-10 ani).

Frecvenţa respiratorie scade cu vârsta marcându-se profunzimea ei.

Cu vârsta creşte, de asemenea, şi ventilaţia pulmonară. În cadrul
lucrului muşchilor, ventilaţia pulmonară este relativ mare iar procesul
de folosire a oxigenului din aerul inspirat este mic. Aceasta, din cauza
micii productivităţii a inimii. În cazul unui lucru bine dozat, ventilaţia
pulmonară la copii este mai mare decât la adolescenţi şi tineri. Este
una din cele mai importante particularităţi ale organismului în crestere.
Metabolismul de bază calculat la un kg greutate este cu atât mai mare
cu cât organismul este mai tânăr. În organismul în creştere trebuie să
precumpănească procesele asimilaţiei faţă de cele ale dezasimilaţiei.
Numai cu aceste condiţii se poate dezvolta normal organismul.
Activitatea musculară măreşte intensitatea proceselor de dezasimilaţie.
Dacă, însă, alimentaţia la fotbaliştii începători este insuficientă, efortul
fizic prea mare, iar odihna puţină, atunci procesele de dezasimilaţie vor
deveni precumpănitoare. Aceasta va opri creşterea organismului şi va
influenţa negativ starea lui funcţională.
2. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor E (9-10 ani).

Particularităţi psihice
începe să se manifeste imaginaţia creatoare;
afectivitatea se maturizează;
control asupra emoţiilor;
se manifestă curajos, răbdător;
voinţa este în continuă dezvoltare;
apare elementul conştient, intenţionat;
interesele se corelează cu capacităţile şi aptitudinile;
Procesele nervoase la copii se caracterizează printr-o
fortă relativ mică si printr-o insuficientă echilibrare datorită
capacităţii de lucru relativ mică a celulelor nervoase.
Odată cu creşterea vârstei forţa proceselor nervoase şi
capacitatea de lucru a celulelor nervoase cresc, însă şi la
adolescenti şi juniori ele sunt inferioare celor de la adulţi.
Această particularitate a activităţii nervoase trebuie luată
în seamă în seamă în lucrul cu fotbaliştii începători.
2. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor E (9-10 ani).

Munca de durată prea mare, fără intervale de odihnă suficient

de mari, le provoacă oboseală, diferite schimbări nedorite în
organ-ism. Pe măsură ce se maturizează, procesele
nervoase de excitaţie şi inhibiţie în S.N.C. se echilibrează, dar
tind spre o mai mare pondere a proceselor excitative.
Fotbalul solicită mari eforturi organismului, sistemului nervos
şi tuturor laturilor activităţii psihice a jucătorului. Pentru a
determina caracteristicile psihologice ale jocului de fotbal la
copii trebuie luate în considerare în primul rând
particularităţile generale ale fotbalului.
O particularitate de mare importantă este aceea că fotbalistul
trebuie să stăpânească un mare număr de deprinderi motrice.
Astfel, după multitudinea, varietatea şi complexitatea
deprinderilor motrice, jocul de fotbal se situează printre cele
mai dificile şi mai complexe ramuri de sport. Schimbarea
rapidă a diferitelor forme de mişcare necesită o înaltă
labilitate a proceselor nervoase şi formează trăsătura
caracteristică a măiestriei fotbaliştilor.
2. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor E (9-10 ani).

Trecerea rapidă de la gândirea concretă la gândirea abstractă, la gândirea raţională,

asigură posibilitatea înţelegerii clare în cadrul instruirii copiilor a obiectivelor sociale
ale antrenamentului sportiv, a dezvoltării gândirii tactice.
De o deosebită importantă este capacitatea jucătorului de a se orienta rapid în
situaţiile jocului pe baza percepţiilor vizuale. Posedând această calitate jucătorul
trebuie să aprecieze distanţa dintre minge şi poartă, ca şi distanţa la care trebuie
trimisă mingea.
În general copiii au o atenţie distrasă de către excitanţi străini sau de stări emoţionale
negative care vor scădea viteza de reacţie dând naştere în centrii care conduc
acţiunea de joc a unui jucător la excitaţie şi provocând scăderea excitabilităţii în cei
interesaţi. Atenţia în timpul jocului are un caracter voluntar.
Principalele obiective asupra cărora este îndreptată atenţia sunt: mingea, poziţia,
mişcarea şi acţionarea adversarului, acţiunile partenerului.
Una din particularităţile stărilor emoţionale ale jocului de fotbal o constituie trecerea
de la emoţiile pozitive la cele negative, determinată de schimbările de rezultat ce
survin în timpul meciului. Gândirea este o condiţie determinantă pentru obţinerea
victoriei. Ea constă în capacitatea jucătorilor de a se orienta la timp şi corect în
situaţiile de joc.
În timpul jocului o mare importanţă revine gândirii creatoare. La copii această gândire
este dezvoltată în sensul artificiilor de joc şi nu a jocului colectiv, jocul lor devenind
astfel şablonizat.
2. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor E (9-10 ani).

Aspecte practico-metodice în instruirea copiilor de 9-10 ani

În ceea ce priveşte numărul, se poate lucra este 14-16 jucatori, pentru că
este bine ca în partea a doua a antrenamentului jocul cu temă poate ajunge
până la 8×8, teren 60×40 m.
Numărul antrenamentelor pe săptămână la fotbal poate fi de 3
antrenamente, o zi numai de jocuri şi o zi pe săptămână sporturi
complementare care pregătesc din punct de vedere multilateral un copil,
asigurând o dezvoltare fizică armonioasă.
Este recomandat ca la 9-10 ani durata antrenamentului să fie de 70-80
minute, dictată şi de duritatea antrenamentului, de intensitatea lui:
accent deosebit pe dezvoltarea sistematică a calităţilor motrice de bază;
este o perioadă în care formarea tehnicii de bază devine primordială ţinând
cont şi de disponibilităţile copiilor la această vârstă printre care şi
capacitatea de concentrare crescută;
corectarea greşelilor reprezintă o altă preocupare a profesorilor-antrenori
pentru a nu antrena greşeli;
apariţia sistemului competiţional presupune şi o nouă etapă în evoluţia
copiilor.
2. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor E (9-10 ani).

La 9-10 ani, în antrenamentul copilului apar următoarele:

adversari care-i solicită adaptare superioară la diferite momente ale
jocului;
se verifică nivelul de acumulări din punct de vedere fizic, tehnico-
tactic, dar şi psihologic (dârzenia, respectul faţa de colegi de echipă,
dar şi şi faţă de adversari);
copilul învaţă să câştige, dar şi să piardă;
folosirea exerciţiilor analitice pentru prelucrarea selectivă (membre
superioare şi inferioare, abdomen, spate);
folosirea exerciţiilor globale pentru lanţurile şi grupele musculare;
folosirea unor ştafete, jocuri de mişcare, jocuri pregătitoare care
contribuie la: dezvoltarea calităţilor motrice, dezvoltarea combativităţii
prin întrecere, respectarea regulilor pe care le au jocurile;
lecţia de antrenament pentru dezvoltarea coordonării sau mai bine
spus al calităţilor coordinative nu va lipsi din pregătirea fiecărui
antrenament;
2. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor E (9-10 ani).

Pregătirea teoretico-metodică
Regulile jocului 7 x 7 sau 8 x 8 faţă de 4+1, 5+1;
Dezvoltarea gândirii tactice presupune şi un sistem informaţional cu
complexitate în creştere;
Folosirea casetelor metodice le permite copiilor comparaţia cu alţi copii de la
cele mai mari şcoli de fotbal din lume, creând feed-backul: vizualizare –
antrenament propriu – joc, exerciţii fizice, tehnico-tactice.
Modelul de joc la 9-10 ani
Ca să poată face faţă cerinţelor jocului, copilul trebuie să fie dezvoltat
armonios, cu masa musculară a coapselor mai proeminentă, să aibă o
capacitate aerobă care să-i permită să rezolve jocul în ambele faze.
Să reuşeasă îmbinarea unor elemente ale jocului cum ar fi:
preluare – transmitere;
preluare – conducere – transmitere;
preluare – dribling - transmitere;
preluare – conducere -1 –2 – transmitere;
preluare – 1 – 2 – tras la poartă;
conducere – dribling – tras la poartă.
2. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor E (9-10 ani).

Să aibă o bună orientare în spaţiu, anticipând mişcările adversarilor şi ale

coechipierilor.
Să fie capabil să dribleze şi în joc încurajat să-şi depăşească adversarul.
Să înceapă să gândească jocul, atât creativitate, cât şi imaginaţie.
Să aibă încredere în posibilităţile proprii şi ale coechipierilor, creând spiritul de
echipă.
Să joace 7+1 evidenţiindu-se prin calităţi specifice vârstei: dribling, calitate în
preluare, transmitere, dăruire în joc.
Regulamentului jocului de fotbal la 9-10 ani
joc (7+1)
Obiectivul jocului: O echipă trebuie să reuşească să înscrie cât mai multe goluri şi, în
acelaşi timp, să împiedice, prin mijloace regulamentare, echipa adversă să intre în
posesia mingii şi să înscrie. Copiii trebuie să înţeleagă că scopul acestui joc este de
a înscrie cât mai multe goluri şi să practice un fotbal ofensiv.
Fiecare echipă este alcătuită din opt jucători, din care unul este portar. De
asemenea, fiecare echipă poate să prezinte mai multe rezerve. Rezervele pot sa
intre în joc în orice moment al patidei, cu condiţia să aştepte întreruperea jocului şi
să se prezinte la arbitru.
Durata partidei: pentru copiii între 8 şi 9 ani - două reprize de 15 min, fără prelungiri;
pentru copiii între 9 şi 10 ani - două reprize de 20 min, fără prelungiri. Pauza dintre
reprize va fi de max. 10 min.
3. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor D (11-12 ani).

Perioada aceasta se caracterizează printr-o accelerare a ritmului de

creştere, cifrat la 4-5 cm/an, şi a creşterii în greutate aproximativ la 2 kg/an.
Sistemul nervos comandă, dirijează permanent şi coordonează deprinderile
motrice şi stereotipurile dinamice complexe, repartizând tonusul muscular în
permanentă schimbare între muşchii organişti si antagonişti şi fixatori. În
timpul jocului de fotbal sistemul nervos şi analizatorii se află într-o stare de
hiperexcitabilitate evidenţiate prin hiper-reflexe, cronaxie şi timp de reacţie
scurte: coordonare şi echilibru.
La copii se manifestă în joc o oboseală datorată insuficientei pregătiri,
oboseală ce duce la o hiperexcitabilitate a sistemului nervos, marcată prin
înrăutăţirea indicilor fiziologici, consemnată în joc sub forma scăderii
randamentului, precum şi prin greşeli de manevrare a mingii, greşeli
frecvente în plasarea pe teren etc.
Plasticitatea crescută se îmbină cu marea mobilitate a proceselor nervoase.
Oasele, ligamentele şi muşchii scheletici determină dezvoltarea relativ
târziu, încordările de forţă şi lucrul prea îndelungat provocând osificarea
prematură, frânând creşterea oaselor. De aceea, la această vârstă tânără
volumul și intensitatea efortului trebuie strict reglementate.
3. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor D (11-12 ani).

Muşchii scheletului sunt în creştere treptată; creşterea lor

întrece dezvoltarea forţei. Acest lucru se produce fiindcă forţa
muşchilor depinde nu numai de dezvoltarea morfologică ci şi de
excitabilitate, de capacitatea de a cuprinde în lucru un număr
de maximum de unităţi motrice funcţionale ale muşchilor.
Dezvoltarea acestei capacităţi se produce puţin mai târziu
comparată cu dezvoltarea morfologică a muşchilor. De aceea
chiar muşchii mai dezvoltaţi ai organismului tânăr, nu pot
efectua efortul de forţă maximă.
Dezvoltarea muşchiului cardiac este ajutată de practicarea
exerciţiilor fizice. Însă folosirea acestor eforturi prea mari care
nu corespund posibilităţilor vârstei provoacă hipertrofia cordului
şi în acelaşi timp scăderea posibilităţilor lui funcţionale.
Tensiunea arterială la copiii de 10 - 12 ani este mai mică decât
la adolescenţi.
3. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor D (11-12 ani).

O altă particularitate a actelor motrice constă în necesitatea de a trece

repede de la o formă de mişcare la alta, complet diferită ca structură.
Dar, la această vârstă aceste aprecieri nu sunt din cele mai bune, fiind
slab dezvoltate, tinzând spre aprecieri greşite privind orientarea rapidă în
joc.
Caracterul emoţional este generat, în primul rând, de faptul că jocul în
sine reprezintă o întrecere între două echipe, fiecare luptând pentru
obţinerea victoriei. La copiii de 10-12 ani emotivitatea este foarte
crescută mai ales când au jocuri competiţionale. Cu cât se apropie
momentul începerii meciului, cu atât creşte emoţia, atingând maximul
atunci când antrenorul fixează sarcinile pentru jucători şi emoţia trece
odată cu începerea partidei.
3. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor D (11-12 ani).

O caracteristică de seamă la această vârstă este şi faptul că

acum se conturează anumite trăsături ale personalităţii, unele
dintre acestea primind chiar un caracter definitiv. Ca urmare,
este necesară intensificarea activităţii educative, influenţându-
se în permanentă trăsăturile pozitive de caracter. Se dezvoltă
sentimentul de luptă sportivă, hotărâre în luarea deciziilor.
Relatările verbale sau scrise conţin şi termeni tehnici, apare
idealul de viață şi se dezvoltă sentimentele responsabile.
Afectiv, copilul de 10-12 ani îşi consolidează dragostea pentru
antrenor. Se ivesc uneori și se trece relativ uşor de la stări de
mare vioiciune la apatie prematură.
Deci, trebuie să se influenţeze în toate împrejurările activitatea
fotbalistică, dezvoltându-se trăsăturile de caracter, în special
cele pozitive, precum şi atenţia şi gândirea conştientă
creatoare, individuală şi colectivă.
3. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor D (11-12 ani).

Particularităţi somatice
La 11-12 ani, se observă o creştere mai accentuată a membrelor
inferioare, apoi a celor superioare, care de multe ori creează dezarmonii. În
această perioadă majoritatea specialiştilor vorbesc despre o fază
caricaturală, dacă o putem numi aşa, caracterizată prin forma alungită a
oaselor şi a muşchilor:
Oasele se dezvoltă în lungime şi devin mai rezistente la acţiunea mecanică
şi presiune;
Articulaţiile nu sunt dezvoltate iar ligamentele nu asigură, în suficientă
măsură, rezistenţa la tracţiune, răsucire;
Muşchii se dezvoltă mai ales prin alungirea fibrelor şi nu în grosime, din
această cauză suprafaţa lor de secţiune fiziologică este mică, în consecinţă,
şi forţa musculară este mică;
Lungimea fibrelor musculare permite creşterea valorii lucrului mecanic, cu
condiţia să nu existe îngreuiere peste forţa globală a muşchiului;
Trunchiul este lung, toracele îngust, abdomenul scurt, iar organele interne
din cutia toracică nedefinitivate referitor la dezvoltare.
3. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor D (11-12 ani).

Particularităţi funcţionale
În concordanţă cu particularităţile morfologice se observă o trăsătură
funcţională caracterizată prin capacitatea redusă de adaptare şi rezistenţă
funcţională a aparatului cardio-vascular şi respirator la eforturile fizice:
La 12 ani capacitatea vitală este de 2000 cmc datorită plămânilor slab
dezvoltaţi şi ajunge la 3000 cmc în jurul vârstei de 15 ani, când plămânii nu
sunt rezistenţi.
Cordul depune eforturi pentru irigarea organelor şi sistemelor, lucru datorat
îngustimii lumenului vaselor de sânge, ceea ce generează de multe ori
instalarea fenomenului de oboseală, ameţeli, tulburări ale ritmului cardiac.
Sistemul nervos prezintă o creştere redusă a volumului creierului dar se
adâncesc circumvoluţiunile, se înmulţesc fibrele de asociaţie care sporesc
conexiunile dintre zone. Celulele corticale se perfecţionează şi se
diferenţiază crescând baza funcţională a activităţii de prelucrare a
informaţiei.
Tot în această perioadă se realizează diferenţierea dintre sexe prin
maturizarea caracteristicilor sexuale.
3. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor D (11-12 ani).

Particularităţi psihice
Activitatea nervoasă superioară şi psihică se dezvoltă rapid atingând nivele
superioare şi, ca urmare a procesului gândirii, analiza, sinteza, abstractizarea se
perfecţionează, ceea ce face posibilă rezolvarea unor situaţii problematice.
Dezvoltarea psihică la această vârstă este bine sintetizată de J. Piaget: “La 11-12 ani
apare o a patra şi ultimă perioadă al cărei palier de echilibru se situează la nivelul
adolescenţei. Caracterul ei general constă în cucerirea unui mod de a raţiona care
nu se referă numai la obiecte sau relaţii, ci şi la ipotezele din care pot fi trase
consecinţele necesare fără ca subiectul să se pronunţe asupra veridicităţii sau
falsităţii lor înainte de a examina rezultatul acestor implicaţii".
Ţinând cont de cele prezentate, profesorul trebuie să pună problemele cauzal,
problematizat pentru a realiza participarea conştientă din partea copiilor.
Din cauza unor schimbări ce se manifestă pe plan comportamental, unii psihologi
consideră că avem de-a face cu o “criză juvenilă” ce se caracterizează prin reacţii
contrare celor de până la această vârstă, unele chiar paradoxale, cum ar fi
negativismul, individualismul, tendinţa spre izolare, spre singurătate, spre
interiorizare prin refugiu în lumea propriilor trăiri sau prin izbucniri violente,
nesupunere, neascultare, etc. Toate modificările, transformările şi restructurările ce
se produc în această perioadă sunt mai intense şi de mai lungă durată. Cu toate
acestea, nu pot fi considerate prin ele însele ca manifestări ale unei “crize” inevitabile
şi absolute, ele pot favoriza apariţia unor dereglări pe plan comportamental.
3. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor D (11-12 ani).

Particularităţi motrice
Organismul copilului reprezintă o dezvoltare pe mai multe planuri, se
măreşte plasticitatea scoarţei cerebrale, mobilitatea proceselor nervoase,
excitaţia şi inhibiţia şi se sporesc posibilităţile de dezvoltare ale calităţilor
motrice, în mod deosebit, viteza până la 15 ani, organismul prezintă
posibilităţi pentru dezvoltarea vitezei sub formele ei simple de manifestare.
Concomitent cu viteza progresează şi îndemânarea, pubertatea fiind
denumită “vârsta îndemânării”. Disproporţia dintre diferitele segmente ale
corpului face ca în executarea diferitelor mişcări să se remarce o oarecare
stângăcie, dar sunt posibilităţi pentru mărirea îndemânării atunci când
această calitate se dezvoltă simultan cu orientarea în spaţiu.
Îmbunătăţirea calităţilor muşchilor şi mai ales a laturii funcţionale care
condiţionează viteza, sporeşte capacitatea de forţă în regim de viteză sub
forma detentei, a vitezei în regim de rezistenţă şi capacitatea de efort static
moderat.
3. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor D (11-12 ani).

Capacitatea de rezistenţă este mai redusă, mai ales

rezistenţa cardio-vasculară, fapt ce impune acţionarea
sistematică cu mijloace bine alese şi dozate pentru
dezvoltarea ei. Trebuie să se antreneze grupe musculare mari
care să permită activitatea nestingherită a aparatului cardio-
respirator datorită şi acţionării asupra rezistenţei în regim de
forţă sau viteză, fără a neglija viteza în regim de rezistenţă.
Rezistenţa este mai mică comparativ cu alte vârste, se impun
măsuri metodice, atente în procesul dezvoltării pentru a se
putea obţine indici superiori în dezvoltarea ei. La această
vârstă copii au înclinaţii pentru exerciţiile de forţă, de
învingere, cu orientare precisă dar executate de multe ori cu
repezeală.
Alergarea, deprinderea cel mai larg aplicată, se desfăşoară în
mod neorganizat, cea organizată solicită un efort mult mai
mare. Cu înaintarea în vârstă se observă o tendinţă de
scădere a volumului alergării, lucru ce trebuie remediat prin
intervenţia profesorului.
3. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor D (11-12 ani).

Se manifestă disponibilităţi pentru însuşirea unor procedee şi elemente tehnice cu şi

fără minge. Spiritul în care se va desfăşura jocul va fi colectiv, constructiv, raţional,
de angajament total din partea unui număr crescut de jucători, într-o perfectă ordine,
disciplină de joc şi sportivitate, care să asigure echilibrul în apărare şi să asigure
dezechilibrarea adversarului în atac:
Acţiunile de atac se vor desfăşura cursiv, simplu, pe toată suprafaţa terenului cât mai
variat, cu accelerarea maximă şi eficientă pentru marcarea golului.
Jocul fără minge este continuu, cu starturi și demarcări permanente;
Acţiunile ofensive vor fi canalizate cu precădere pe marginile terenului, cu
schimbarea direcţiei de atac;
Jucătorii cu sarcini ofensive se vor demarca în spațiile libere;
Se va acorda o atenţie deosebită fazelor fixe, printr-o gamă variată de execuţii;
Acţiunile de apărare încep imediat după pierderea mingii pentru a frâna atacul
adversarului. Jucătorii depăşiţi nu renunţă la luptă, ci revin în maximum de viteză pe
poziţii noi pentru intercepţii-deposedare.
La mijlocul terenului vor căuta intercepţia fără a creşte inutil numărul participanţilor,
iar în faţa porţii, se va dezlănţui recuperarea în mod bine sincronizat, după ce s-a
asigurat acoperirea şi s-a efectuat marcaj la adversarii participanţi la atac.
Organizarea conştientă a jocului trebuie să aibă prioritate faţă de jocul la întâmplare,
haotic, inegal, individualist. Improvizaţia individuală trebuie cultivată, dacă va servi
echipei, respectând disciplina tactica preconizată.
3. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor D (11-12 ani).

Pregătirea tactică presupune:

formarea deprinderilor tactice de bază, individuale şi colective
pentru atac şi apărare;
pasarea mingii, după preluare, jucătorului cel mai bine
demarcat;
pasă fără preluare, învăţarea un-doi-ului, demarcare după
pasare;
dobândirea curajului şi responsabilităţii şutului la poartă;
plasamentul adecvat la loviturile libere, corner, aut;
dobândirea plasamentului în faza de apărare între adversari şi
poartă;
lupta pentru deposedarea adversarului de minge şi
împiedicarea lui să tragă la poartă.
4. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor C (13-14 ani).
În general această etapă se caracterizează printr-o creştere intensă, prin
maturizarea funcţiilor organismului, dezvoltarea motricităţii şi conturarea
personalităţii. Etapa 13-14 ani reprezintă faza prepubertară, etapa în care
selecţia primară şi secundară se încheie, grupul se consolidează, se poate
astfel acţiona asupra factorilor antrenamentului şi jocului.
Vârsta preadolescenţei marchează începutul maturizării fizice a individului,
fiind o perioada de intensă formare a personalităţii, de constituire a
conştiinţei morale.
Particularităţile somatice
În această perioadă are loc o creştere rapidă în înălţime a corpului, toracele
se dezvoltă mai mult în lungime decât în lărgime, fapt care împiedică
satisfacerea în condiţii optime a schimburilor respiratorii în eforturile
îndelungate, iar muşchii fiind lungi şi subţiri determină apariţia relativ rapidă
a oboselii, mai ales în eforturile îndelungate. Din punct de vedere somatic se
desprind următoarele aspecte:
membrele cresc mai mult decât trunchiul- aspect dizgraţios, caricatural;
sistemul osos continuă să se consolideze;
organele interne îşi continuă procesul de dezvoltare;
ligamentele şi articulaţiile nu sunt încă la maturitate.
4. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor C (13-14 ani).

Particularităţile funcţionale
Capacitatea vitală în jurul vârstei de 13 ani este de cca 1300 cm3 iar la 14
ani de 2800 cm3, ceea ce atrage atenţia asupra posibilităţii relativ scăzute a
copiilor de a face faţă la eforturi îndelungate, de rezistenţă. Schimbările
datorate vârstei, ale sistemului respirator, se manifestă, înainte de toate, prin
creşterea volumului plămânilor şi dezvoltarea muşchilor respiratori. Aceasta
duce la creşterea capacităţii vitale a plămânilor. Între 13-14 ani se produce
transformarea funcţiilor multor glande cu secreţie internă.
Sistemul nervos central al organismului tânăr se caracterizează printr-o
mare plasticitate adică prin capacitatea de a forma şi fixa repede legăturile
temporare ale reflexelor condiţionate. La această grupă de vârstă,
dezvoltarea sistemului nervos central, al scoarţei cerebrale şi a activităţii
nervoase superioare permite includerea pregătirii tactice într-un procent
destul de ridicat - 25%, existând chiar condiţii fiziologice pentru începerea
pregătirii psihologice 5% (Apolzan D.).
Funcţional, volumul inimii creşte rapid, dar vasele sanguine rămân
îngustate, ceea ce determină ca efortul depus de inima pentru a împinge
sângele în vase să fie mai mare. Insuficienta irigare a creierului şi a
organelor interne în timpul efortului poate provoca stări de ameţeală şi de
apariţia relativ rapidă a oboselii.
4. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor C (13-14 ani).

Sintetizând, din punct de vedere funcțional, la

13-14 ani se desprind următoarele aspecte:
capacitatea aerobă maximă se îmbunătăţeşte;
excitaţia corticală predomină faţă de inhibiţie;
creşte eficienţa reglării corticale;
se observă totuşi, stângăcie în mişcări;
limbajul are rol predominant în raport cu primul sistem
de semnalizare în procesul de predare – învăţare;
apar procesele puberale.
4. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor C (13-14 ani).

Particularităţile psihice
Tipul psihologic la 13-14 ani reliefează, alături de
calităţile motrice, caracterul de concurs al viitorilor
fotbalişti. Calităţile psihice prin care se depistează tipul
de concurs, sunt scoase în evidentă de: iniţiativă,
perseverenţă, dârzenie, curaj. De asemenea, este
necesar să se urmărească: simţul de răspundere,
aprecierea justă a unor situaţii de joc și personalitatea
în rezolvarea unor acţiuni de joc.
Învăţarea se face mai uşor, coordonarea este sporită,
mişcările executându-se cu mai multă precizie, iar
procesele de excitaţie predomină asupra celor de
inhibiţie.
4. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor C (13-14 ani).

Profilul psihologic al jucătorului de 13-14 ani presupune:

dorinţă de afirmare;
încredere în forţele proprii;
ca aspiraţii şi imagine este matur;
accese de încăpăţânare şi obrăznicie;
gândirea devine abstractă şi foarte critică;
memoria devine logică;
creşte capacitatea de asimilare;
cresc foarte mult capacităţile disciminatorii vizuale şi auditive;
se dezvoltă orientarea spaţio - temporală;
se dezvoltă spiritul de observaţie;
creşte spiritul critic;
creşte afectivitatea faţă de sexul opus;
este perioada descoperirii de sine;
apare idealul în viaţă;
personalitatea este aproape maturizată.
4. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor C (13-14 ani).

Particularităţile motrice
Din punct de vedere motric, această etapă de creştere prezintă caracteristici
foarte importante, în special pentru stabilirea acţiunilor de dezvoltare a
calităţilor motrice. Copiii înregistrează progrese deosebit de mari în ceea ce
priveşte motricitatea.
Deprinderile naturale şi de bază se perfecţionează, iar pe fondul lor se
formează şi se consolidează altele noi, mai complexe. Din aceste motive,
această vârstă este cea mai indicată pentru dezvoltarea calităţilor motrice,
fiind denumită şi vârsta primelor performanţe.
Indicii care definesc viteza, îndemânarea şi rezistenţa aerobă cresc rapid.
Paralel cu creşterea acestor indici trebuie să se acorde o atenţie deosebită
mobilităţii, care, dacă nu este susţinută corespunzător, poate regresa.
Scoaterea în relief a motricităţii se poate realiza prin desfăşurarea unor
jocuri dinamice cu elementele de alergare şi săritură, dar şi prin jocul de
fotbal. În cadrul jocului, atenţia se va îndrepta în special spre uşurinţa de
manevrare a mingii şi de deplasare în teren. Desigur, multe din acţiunile
copiilor vor fi într-un stadiu incipient, manifestându-se sub forma intențiilor.
Antrenorul are menirea de a le amplifica în timp şi de a aprecia posibilităţile
de dezvoltare şi de valorificare în final, într-o individualizare.
4. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor C (13-14 ani).

În timpul jocurilor, atenţia va fi îndreptată spre formele de

manifestare ale vitezei, calitate de mare însemnătate pentru
fotbalul modern, apreciindu-se caracterul nativ. Fotbalul, fiind o
înlănţuire de elemente tehnico-tactice, iar valoarea individuală
fiind apreciată de uşurinţa de a executa în regim de calităţi
motrice și psihice, receptivitatea va capăta la rândul ei o
importanţă deosebită.
Puseul de creştere în înălţime apare în această perioadă de
maturizare, intrând parţial şi în cealaltă etapă a adolescenţei
(15-19 ani). Dezvoltarea forţei muşchilor se termină in jurul
vârstei de 20-22 ani; labilitatea muşchilor atingând deja un înalt
nivel între 13-14 ani, fapt important pentru dezvoltarea calităţilor
de viteză.
4. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor C (13-14 ani).

Din punct de vedere motric, la 13-14 ani remarcăm:

rezultate foarte bune pe planul vitezei;
îndemânarea prin orientarea spaţio - temporală este
aproape la nivelul adultului;
eforturile de rezistenţă aerobă cu intensitate moderată
sunt bine suportate;
se recomandă exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii
extensoare deoarece s-a constatat că forţa relativă
stagnează sau chiar se se regresează pentru
extensori;
în raport cu celelalte calităţi motrice, mobilitatea are
cele mai scăzute valori la 12-13 ani pentru fete şi 13-
14 ani pentru băieţi.
4. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor C (13-14 ani).

Considerente metodice în instruirea juniorilor C (13-14 ani)

În această perioadă de pregătire se continuă mărirea efortului
aerob precum şi dezvoltarea acelor capacităţi motrice cu
preponderenţă în dezvoltarea vitezei şi capacităţilor
coordinative. Se poate trece de la o primă specializare pe
posturi (apărători, mijlocaşi, atacanţi), la aprofundarea noţiunilor
de combinaţii şi relaţii de joc. Se va introduce termenul de
sistem de joc şi, consecutiv acestuia, se vor trasa primele
sarcini jucătorilor specifice posturilor pe care aceştia joacă. De
asemenea, are loc cultivarea în antrenament şi joc a acţionării
rapide, cu indici crescuţi de viteză de reacţie şi de execuţie.
Exerciţiile de forţă şi rezistenţă vor fi efectuate conform
particularităţilor vârstei, cu pauze de refacere, cu propria
greutate și bine eşalonate metodic.
4. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor C (13-14 ani).

Dezvoltarea treptată a gândirii tactice va ține cont de faptul că

după 13 ani capacitatea de abstractizare a copiilor creşte foarte
mult. Ponderea predării exerciţiilor cade asupra dezvoltării
îndemânării, concretizată prin:
indici sporiţi de execuţie a aparatului locomotor, în condiţii
variate de echilibru, întoarceri, opriri, ocoliri;
executarea corectă a principalelor procedee tehnice.
Caracterul educativ deosebit al procesului de instruire are în
vedere:
disciplina jucătorilor;
corectitudine în relaţia antrenor – copil;
permanenta supraveghere a relaţiilor sociale ale echipei;
legătura cu familia, colateral pentru a reuşi frânarea unor
eventuale orientări greşite ale tânărului, în câmpul informaţional
al societăţii. Vor fi date exemple de mari jucători consacrați, cu
caractere pozitive ce pot fi urmate.
4. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor C (13-14 ani).

În cadrul pregătirii tehnice se urmărește consolidarea elementelor şi

procedeele tehnice ale jocului de fotbal și executarea acestora în înlănţuiri
complexe.
Pregătirea tactică presupune:
formarea deprinderilor tactice de bază, individuale şi colective pentru atac şi
apărare;
pasarea mingii, după preluare, jucătorului celui mai bine demarcat (înainte,
oblic, lateral, înapoi, pentru respectarea principiului păstrării mingii); pasa
fără preluare, învăţarea un-doi-ului, demarcare după pasare;
dobândirea curajului şi responsabilităţii şutului la poartă;
plasamentul adecvat la loviturile libere, corner, aut;
dobândirea plasamentului în faza de apărare între adversar şi poartă;
lupta pentru deposedarea adversarului de minge şi împidicarea lui să tragă
la poartă.
În paralel cu continuarea şi îmbunătăţirea simţului mingii, dar în condiţii mai
complexe, se urmăreşte apropierea de joc prin exerciţii pregătitoare fără şi
cu adversar.
4. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor C (13-14 ani).
Cu toate că se apreciază că aspectele fizice şi tehnice au atins
limite aproape maxime, considerăm că totuşi ele tind să
îmbrace forme tot mai complexe de exprimare, individuale şi pe
echipă, datorită tacticii care constituie elementul de mare
progres la ora actuală. Realizarea sarcinilor duble şi acţionarea
frecventă a jucătorilor pe alte funcţii (termenul de post devenind
îngust) şi între alte linii decât cele de bază, determină conţinutul
fizic şi tehnic prin:
capacitate tot mai mare de efort;
repartizare judicioasă a efortului pe întreaga echipă (alternări,
supliniri);
indici sporiţi ai calităţilor motrice;
cunoştinţe tehnice mai variate;
adaptarea la orice zonă de teren (ca sarcină secundară) în
ambele faze ale jocului.
5. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor B (15-16 ani).

În structurarea identităţii personale, proces intrat într-o fază

accelerată, palierele identităţii de sex şi vocaţionale sunt acum
pe acelaşi plan. Devin vizibile diferenţele legate de statusurile
identitare.
Cognitiv se consolidează abilităţile de operare mentală
complexă cu conţinuturi abstracte. Privind dezvoltarea morală,
creşte tendinţa de a gândi regulile ca înţelegeri mutuale şi de a
le circumstanţializa.
Pedagogic, este momentul autenticului parteneriat cognitiv, în
care respectul pentru cel ce se formează se traduce prin
găsirea oportunităţilor care să-l stimuleze şi să-i menţină trează
forţa minţii. Unii elevi au această şansă, alţii nu, şi nu au nici un
fel de vină. Esenţial pentru profesor este să ştii dacă poţi şi, mai
ales, daca vrei să intri în acest joc de maximă răspundere.
5. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor B (15-16 ani).

Elementele de psihologia dezvoltării şi a vârstelor sunt evident

necesare celor care, în specialitate aleasă, întrevăd şi
posibilitatea profesionalizării didactice. Nevoia profesorului de
raportare şi la oferta ştiinţifică asupra acestor probleme este
susţinută, printre altele, de faptul că, în postură de fiinţe active
cognitiv, deja avem fiecare o teorie naivă asupra acestui
subiect.
Definitivarea maturizării sexuale are o influenţă profundă în
multe aspecte ale comportamentului. Grupul de colegi şi
prieteni este extrem de important. Preocuparea pentru
orientarea vocaţională şi alegerea carierei este o dominantă,
mai ales la cei ce vor să-şi continue studiile. Clarificarea
propriului sistem axiologic susţine nevoia exprimării punctului
personal de vedere în probleme de interes mai general.
5. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor B (15-16 ani).

Particularităţi somatice
încetinire treptată a ritmului de creştere;
se intensifică procesul de îngrăşare;
diametrele şi perimetrele cresc în mod însemnat;
creşterea în înălţime continuă la băieţi şi stagnează la fete;
se înregistrează începerea unei hipertrofii musculare;
proporţiile dintre segmentele corpului se modifică tot mai mult în sens de
armonizare;
dezvoltarea morfologică a aparatului cardio-vascular se accelerează;
aparatul respirator are un ritm încetinit de dezvoltare morfologică;
există suport pentru dezvoltarea tuturor calităţilor motrice.
Particularităţi funcţionale
se manifestă un echilibru al indicilor funcţionali;
se îmbunătăţesc indicii cardio-respiratori;
se îmbunătăţeşte ventilaţia pulmonară;
creşte amplitudinea respiratorie;
analizatorii se prezintă încă la un nivel inferior de maturizare.
5. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor B (15-16 ani).

Particularități psihologice
structura personalităţii;
funcţiile de recepţie şi prelucrare a informaţiei sunt
bine dezvoltate;
bună capacitate de mobilizare a atenţiei;
gândirea este critică, înclinată spre problematizare;
apare retragerea în sine, autoanaliza şi meditaţia
despre lume;
sentimentul prieteniei este foarte dezvoltat;
se dezvoltă foarte mult onoarea;
se dezvoltă sentimentul de abnegaţie şi sacrificiu.
5. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor B (15-16 ani).

Modelul psihologic de selecţie – modelul sistematic al aptitudinilor

comportamentelor sportive – care evidenţiază larga implicare a factorilor
psihici în toţi parametrii performanţei sportive propune următoarele
elemente(M. Epuran):
aptitudinile generale psihocomportamentale sportive:
inteligenţă sportivă;
capacitatea mobilizării resurselor energetice;
capacitatea refacerii după succes, insucces, accident.
aptitudinile motrice: viteză, forţă, rezistenţă, îndemânarea şi elasticitatea.
aptitudinile psihomotrice:
kinestezice, ideomotricitatea;
coordonări senzorialo-motrice;
viteza de anticipare;
echilibru.
aptitudinile reglatorii – adaptive:
de tip cognitiv – atenţia, capacităţii senzoriale şi perceptive, capacitatea de
gândire în interpretarea situaţiilor, imaginaţia şi creativitatea;
de tip afectiv – echilibrul afectiv, capacitatea de stăpânire, rezistenţa la factori
stresanţi, capacitatea de refacere, responsabilitatea, dragostea de muncă.
5. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor B (15-16 ani).

Particularităţile motrice:
Viteza – se dezvoltă dar nu cu progrese remarcabile; se insistă
pe viteza de repetiţie şi deplasare;
Abilitatea – se îmbunătăţeşte sub aspectul coordonării;
Mobilitatea – articulară este deficitară în această perioadă;
coloana vertebrală atinge valori maxime;
Forţa – se dezvoltă foarte mult la băieţi; se pune accent pe forţa
segmentară;
Pentru a reuşi să se transmită indicaţii metodice pertinente
trebuie să se cunoască şi să se respecte următoarelor reguli:
Este necesar ca exerciţiile de forţă să se efectueze după o
încălzire adecvată şi, în orice caz, după activităţi de viteză;
Adaptarea treptată a organismului pentru a face faţă unor
eforturi din ce în ce mai mari;
5. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor B (15-16 ani).

Trebuie să se utilizeze puncte de rezistenţă foarte joase (greutatea

corpului), pentru a permite o viteză ridicată de contractare;
Este neindicată solicitarea unilaterală a unui singur grup muscular ;
În cadrul antrenamentelor de forţă activitatea trebuie să se
individualizeze în funcţie de vârsta biologica a individului (conformaţie
fizică);
Este necesară respectarea unei riguroase alternări a eforturilor
maxime cu cele submaximeale şi medii, în vederea refacerii
organismului;
Trebuie să se acţioneze asupra tuturor contractărilor musculare
(trasee sau circuite generale);
Nu este indicat să se supraîncarce aparatul locomotor pasiv,
îndeosebi coloana vertebrală;
Antrenamentul de forţă să nu fie prea exigent;
Este necesară solicitarea concomitentă pentru fiecare exerciţiu, a
componentei nervoase şi a celei musculare;
5. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor B (15-16 ani).

Trebuie să se evite să se facă presiuni asupra subiecţilor pentru

executarea unor exerciţii care depăşesc nivelul acestora.
Să se stabilească o activitate pentru cel puţin 8 săptămâni, care să
se desfăşoare de 3 ori pe săptămână;
În cadrul fiecărui antrenament trebuie să se acorde cel puţin 15-20 de
minute, având grijă - să se propună intervaluri lungi de timp de
refacere între antrenamente;
Este indicat ca după vârsta de 10 ani să se propună jocuri de contact
şi de luptă.
Pentru a reuşi să se obţină viteze maxime de contractare trebuie să
se apeleze la stimulul competitiv prin diverse ştafete, jocuri,
concursuri.
Rezistenţa – se dezvoltă foarte bine mai ales la băieţi.
Rezistenţa specifică reprezintă una din verigile de bază ale structurii
dezvoltării nivelului de pregătire fizică a fotbaliştilor. Considerând
criteriul resurselor energetice care stau la baza manifestării ei,
rezistenţa poate fi de două feluri: aerobă şi anaerobă.
5. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor B (15-16 ani).
Priorităţi metodice în pregătirea fizico-tehnică la 15-16 ani
Factorul fizic reclamă în primul rând o dezvoltare armonioasă
a organismului, împletirea acesteia cu o bună funcţionare a
aparatelor şi organelor şi cu dezvoltarea multilaterală a
calităţilor motrice.
Dezvoltarea armonioasă a principalelor grupe musculare,
precum şi dezvoltarea treptată a calităţilor motrice de bază şi
specifice, vor asigura în mare măsură pregătirea fizică
multilaterală şi creşterea capacităţii generale de efort a
aparatului respirator şi circulator.
Dezvoltarea indicilor morfologici se va face prin mijloace
adecvate, acţionând sistematic asupra tuturor grupelor
musculare, atât analitic cât şi global. Acest lucru se recomandă
să apară în fiecare lecţie de antrenament, asigurând o
prelucrare calitativă a musculaturii şi articulaţiilor. Scopul
declarat al acestui demers îl reprezintă acumulările cantitative
şi calitative.
5. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor B (15-16 ani).

În dezvoltarea continuă a calităţilor motrice de bază şi specifice

este necesară orientarea treptată spre formele de manifestare
acestora în joc. În ceea ce priveşte calităţile motrice, acestea
se vor trata atât prin metode proprii – specifice, cât şi prin
mijloacele pregătirii tehnice, tactice ale jocului. Preocuparea
constantă pentru dezvoltarea motrică generală, pentru
multilateralitate în pregătirea fizică, are loc concomitent cu
însuşirea, consolidarea şi perfecţionarea unei tehnici corecte.
Practica sportivă atestă că nivelul de dezvoltare a calităţilor
motrice determină în mare măsură lărgirea şi perfecţionarea
bagajului tehnic. Este vorba despre o îmbinare cu ponderi
diferite a tehnicii cu suportul fizic reclamat de procedeul
respectiv. Pe lângă dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor
motrice trebuie acordată atenţie creşterii capacităţii de
manifestare a calităţilor motrice în execuţiile tehnico-tactice.
5. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor B (15-16 ani).

Pregătirea tactică la acest nivel are drept scop consolidarea

repertoriului tactic individual şi colectiv elementar, prin utilizarea
în pregătire a unui ansamblu de structuri tehnico-tactice ce să
contribuie la formarea deprinderilor de bază (universalism) şi
trecerea spre realizarea specializării proprii – zise pe posturi. În
practică trebuie introduse alternativ elemente de atac şi
apărare:
consolidarea, învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor şi cunoştinţelor de
tactică individuală şi colectivă pentru atac şi apărare;
dezvoltarea capacităţilor jucătorilor aflaţi în posesia mingii să devină
coordonatori de joc;
orientarea spre un joc simplu cu execuţii îndreptate spre direcţia de atac;
atacul pe toată lărgimea terenului;
cunoaşterea jocului fără minge;
dezvoltarea simţului de anticipare (intuiţie);
deprinderea practicării pressingului.
5. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor B (15-16 ani).

Realizarea jucătorului complet presupune un echilibru între

repertoriul de atacant şi cel de apărător. Elementele tacticii se
vor prelucra analitic, izolate, dar şi în diferite forme de întrecere
şi jocuri, care să consolideze relaţiile de joc simple. Însuşirea
elementelor de tactică individuală şi colectivă trebuie să ducă la
formarea şi dezvoltarea capacităţii de alegere a variantelor
tehnice cele mai indicate în raport cu situaţiile de joc ivite.
Un alt obiectiv al pregătirii tactice, specific vârstei, este
formarea capacităţii de orientare rapidă şi corectă, eficientă, la
situaţiile de joc, concomitent cu asimilarea şi adaptarea treptată
la un sistem de joc. Jucătorii acestei vârste trebuie să posede
cunoştinţe şi deprinderi pentru a acţiona în cadrul unui sistem
de joc, ca o cerinţă a participării la un sistem competiţional
naţional şi internaţional bogat.
5. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor B (15-16 ani).

Se recomandă subordonarea instruirii tactice cerinţelor jocului,

a dinamicii lui, a sarcinilor pe post şi compartiment, în cele trei
momente fundamentale ale jocului, atacul, apărarea şi
recuperarea.
Consolidarea deprinderilor tactice trebuie să se facă în regimul
diferitelor calităţi motrice şi pe un fond de însuşiri psihice
adecvate (orientare în spaţiu, gândire, atenţie, voinţă). La
vârsta juniorilor măiestria tactică şi precizia actelor motrice sunt
aptitudini educabile şi perfectibile, mai ales dacă însuşirile
morfologice şi motrice au un înalt grad de dezvoltare.
Având în vedere considerentele expuse este necesar ca la
această categorie de vârstă, să urmărim în primul rând
interdependenţa, să privim instruirea şi progresul ca pe un
întreg. Să nu dezvoltăm excesiv o calitate în detrimentul alteia.
Degeaba ştie să alerge cineva, care nu ştie să joace, sau
invers. În joc însă, totul este împreună.
6. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor A (17-18,19 ani).

Juniorii mari de 17-18,19 ani prezintă particularităţile adolescentului sportiv

cu tendinţa de promovare la echipele de seniori. Particularităţile psihologice
şi morfo-funcţionale, cât şi aspiraţiile acestor viitori performeri au reprezentat
subiecte de analiză pentru specialiştii domeniului, cât şi pentru domeniile
ajutătoare fotbalului.
Această etapă a adolescentului definitivează trăsăturile viitorului fotbalist
pregătindu-l atât pentru viaţă cât şi pentru marea performanţă, iar
personalitatea jucătorului este condiţionată şi influenţată direct de mediul
social şi pedagogic cu care vine în contact. Pe de altă parte, antrenamentul
în fotbal trebuie să conducă la dobândirea capacităţii profesionale şi a
independenţei conduitei. De asemenea, motivaţia şi interesele juniorului se
întrepătrund cu originalitatea personalităţii jucătorului.
Acest adolescent dă dovadă de o capacitate extraordinară de mobilizare a
capacităţii psihice, spirit de sacrificiu şi o atitudine pozitivă faţă de oameni,
de muncă şi societate. Promovarea unor tineri dotaţi la echipele de juniori
poate duce la rezultate pozitive privind formarea viitorului performer.
Aşadar, particularităţile morfo-funcţionale şi psihice la 17–18 ani pot crea
premise pentru abordarea marii performanţe, suportul pe care se va
dezvolta sportivul.
6. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor A (17-18,19 ani).

Particularităţi somatice
caracteristicile morfologice de bază ale fotbaliştilor la
vârsta de 17–18 ani ce sunt definite de o musculatură
bine dezvoltată, muşchii mărindu-şi greutatea şi
dimensiunile fibrelor, manifestându-se o creştere a
diametrelor şi perimetrelor corpului, care asigură
apropierea de dimensiunile adulţilor.
dezvoltarea organismului se apropie de maturitate;
proporţiile dintre segmente se fixează şi rămân
definitive, organele ajung la dimensiuni normale iar
funcţiunile lor se încadrează în sinergia globală a
organismului, sistemul nervos ajuns la un nivel
corespunzător de dezvoltare controlează şi reglează
acest complex funcţional.
6. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor A (17-18,19 ani).

Particularităţi funcţionale
frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială sunt în general apropiate de
cele ale adultului;
aparatul cardio-vascular îşi încheie dezvoltarea spre sfârşitul
perioadei; creşte volumul şi greutatea miocardului,
reţeaua vasculară a muşchilor scheletici şi a celorlalte organe
periferice se măreşte.
frecvenţa respiratorie se apropie de cea a adultului având valoarea
de 18 respiraţii/minut;
oxigenarea ţesuturilor se îmbunătăţeşte datorită echilibrului dintre
dimensiunile inimii şi vaselor;
glandele cu secreţie internă se maturizează şi se definitivează
dezvoltând caracterele sociale.
în jurul vârstei de 17-18 ani creierul atinge greutatea sa maximă,
funcţiile psihice se dezvoltă multilateral prin creşterea diametrelor şi
perimetrelor corpul se apropie de dimensiunile adultului.
6. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor A (17-18,19 ani).

În ceea ce priveşte particularităţile psihice, acestea sunt

reprezentate astfel:
intelectul atinge un bun nivel de cunoaştere a realităţii;
se constituie conştiinţa de sine; se manifestă afirmarea EU-lui;
continuă erotizarea conduitei; se conturează clar idealul de
viaţă.
viaţa psihică este dominată de preocupări superioare,
intelectuale şi morale, de interese afective puternice şi de
necesitatea pregătirii pentru viaţă;
personalitatea se formează sub influenţa complexă a şcolii,
familiei şi antrenorului, apărând schimbarea de optică prin
raportarea la lume, la cunoaşterea ei şi la afirmarea de sine;
afectivitatea este legată de apariţia prieteniei juvenile, a
pasiunilor exclusive şi excesive;
la începuturile integrării sociale, echilibrul emoţional se
stabilizează;
6. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor A (17-18,19 ani).

gândirea este legată de apariţia propriei personalităţi, de ideea

însuşirii profesiunii de fotbalist (exemplul nostru).
se respectă obligaţiile şcolare şi cele de fotbalist, iar
sentimentele fiind în mare măsură interiorizate.
Referitor la voinţă, tânărul de 17- 18 ani este capabil de
abnegaţie şi sacrificiu, sentimentul prieteniei fiind dezvoltat.
procesele de cunoaştere se organizează la un nivel superior;
cunoştinţele teoretice şi practice se însuşesc pe baza unui
discernământ selectiv; memoria şi atenţia sunt funcţiuni din ce
în ce mai active ce sprijină gândirea şi judecata, putând fi
efectuate cele mai complexe operaţii de analiză şi sinteză
psihică; gesturile şi opiniile personale se afirmă cu mai multă
vigoare, punând în evidenţă din ce în ce mai mult caracterele
individuale şi se acordă mai multă atenţie stilului de muncă,
exercitându-se mai mult spiritul autocritic.
6. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor A (17-18,19 ani).

Priorităţi metodice în pregătirea fizico-tehnică la juniorii de 17-18 ani

Referitor la pregătire este extrem de dificil construirea unui model standard. Iată care
ar fi principalele cerinţe care ar trebui să le îndeplinească un jucător junior de 17-
18,19 ani:
Starea de sănătate foarte bună (în special la nivelul aparatelor cardiovascular şi
respirator) cu vizita medicală la zi;
Dezvoltarea fizică: armonioasă şi proporţională, cu talie peste medie şi robusteţe
apropiată sau identică cu cea a jucătorului adult;
Calităţile motrice de bază şi combinate dezvoltate la cel mai înalt nivel sub toate
formele lor de manifestare solicitate prioritar de jocul de fotbal modern;
Deprinderi şi cunoştinţe tehnico-tactice: se urmăreşte ca toate mecanismele de bază
ale tuturor procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice individuale şi colective în atac şi
apărare să fie însuşite.
Juniorii talentaţi şi de excepţie să-şi fi dobândit la perfecţiune procedee tehnice de
fineţe şi precizie, precum şi acţiuni tactice individuale sau de grup, derutante,
executate în viteză, surprinzătoare, pe spaţii reduse şi în timp foarte scurt. Să poată
rezolva cu eficienţă momentele fixe ale jocului (prin plasament şi execuţie tehnică).
Se urmăreşte ca jucătorii să îndeplinească cu succes, în momentul intrării în posesia
mingii, rolul de coordonator de joc, dând dovadă de clarviziune, intuiţie, iniţiativă,
anticipare; să îndeplinească cerinţele jucătorului total.
6. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor A (17-18,19 ani).

Factorul fizic rămâne suportul performanţei. Prestaţii bune nu

pot avea decât jucătorii pregătiţi sistematic din punct de vedere
fizic după metoda progresivă. Performanţa impune dezvoltarea
calităţilor motrice. Acest rol revine antrenamentului. Cu
maximum de efort obţinem maximum de randament.
Preocupările în antrenamentul fizic al juniorilor mari sunt:
optimizarea dezvoltării fizice;
consolidarea deprinderilor motrice de bază;
dezvoltarea indicilor calităţilor motrice
Dezvoltarea vitezei, rezistenţei şi a forţei trebuie făcută în
strânsă legătură cu bagajul motric specific jocului. Este decisiv
ca tehnica în raport cu tactica să se însuşească în legătură cu
dezvoltarea calităţilor motrice necesare şi indispensabile
practicării jocului.
6. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor A (17-18,19 ani).

Cerinţele metodice ale pregătirii fizice la

juniorii de 17-18 ani sunt:
continuitatea;
dinamica efortului;
volumul şi intensitatea (volum mare în regim de
intensitate);
capacitatea de efort (tendinţă de realizare a unei
rezistenţe specifice crescute);
individualizarea.
6. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor A (17-18,19 ani).

Din punct de vedere al deprinderilor tehnico-tactice, jucătorii

trebuie să se încadreze în următoarele coordonate:
Să aibă însuşit mecanismul lovirii mingii cu şiretul (plin, exterior,
interior) şi cu latul piciorului (de pe loc şi din alergare)
Să aibă însuşit mecanismul preluării mingii cu piciorul,cu pieptul
prin ricoşare şi amortizare;
Să aibă însuşit mecanismul conducerii mingii cu interiorul şi
exteriorul labei piciorului,însoţită de mişcări înşelătoare
executate din alergare şi de protejare a mingii cu corpul şi
piciorul;
Să aibă însuşit mecanismul lovirii mingii cu capul din alergare şi
din săritură cu bătaie pe unul şi ambele picioare
Să aibă însuşit mecanismul aruncării mingii de la margine de
pe loc sau cu elan.
6. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor A (17-18,19 ani).

Se urmăreşte să stăpânească din punct de vedere tactic:

Utilizarea tactică corectă în joc a procedeelor tehnice însuşite;
Iniţierea de acţiuni tactice individuale în atac şi apărare;
Rezervarea în joc a sarcinilor posturilor învecinate;
Iniţierea şi participarea la acţiuni colective de atac şi apărare
ale echipei în cadrul sistemului, conform concepţiei de joc şi
tacticii de echipă;
Marcaj strict şi agresiv în zona de circulaţie a mingii din faţa
careului propriu;
Lupta permanentă pentru recuperarea mingii prin intercepţie,
deposedare şi revenire în caz de depăşire;
Colaborarea permanentă în apărare prin pressing, schimb de
adversari, dublaj.
6. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor A (17-18,19 ani).

Pe plan teoretic prioritare sunt:

Cunoaşterea perfectă a regulamentului de joc şi interpretarea lui;
Cunoaşterea principalelor probleme legate de procesul instructiv-educativ:
principii, cerinţe, forme de organizare; utilizarea probelor şi normelor de
control şi selecţie; refacerea capacităţii de efort a organismului; cele mai
frecvente accidente din jocul de fotbal şi modul de acordare a primului
ajutor.
Structurat pe posturi, iată care ar fi particularităţile de pregătire ale fiecărui
jucător:
Portarul
- deprinderi tehnico-tactice pentru apărare:
dirijarea apărării, plasament optim;
promptitudine şi curaj la ieşirile din poartă;
siguranţă în prinderea,boxarea,blocarea sau devierea mingii;
siguranţă şi precizie în degajarea mingii cu piciorul,în afara suprafeţei de
pedeapsă;
6. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor A (17-18,19 ani).

- deprinderi tehnico-tactice pentru atac:

repunerea rapidă şi precisă a mingii cu mâna sau cu
piciorul (spre partea opusă de unde a venit);
degajarea rapidă şi precisă a mingii spre zona unde
un coechipier nu este marcat sau pentru contraatac;
- calităţi psihice:
calm şi curaj;
putere de concentrare permanentă;
asumarea riscului;
capacitatea de a nu se descuraja după primirea unui gol
(stabilitate emoţională).
6. Particularităţi de vârstă morfo-funcţionale și
psihice în instruirea juniorilor A (17-18,19 ani).

Jucătorii de câmp
Se urmăreşte formarea jucătorului independent (polivalent)
capabil să îndeplinească la un nivel superior sarcinile postului
de bază, dar să realizeze temporar şi sarcinile altor posturi:
toţi jucătorii trebuie să cunoască foarte bine procedeele tehnice
pentru deposedare prin alunecare;
să ştie să lovească bine mingea cu capul din săritură, în condiţii
de dezechilibrare şi adversitate, atât în apărare cât şi în atac,
pentru pasa decisivă sau şutul la poartă;
capacitatea de execuţie a paselor pe diferite distanţe cu
procedeele cele mai eficace;
prospeţime psiho-fizică pe toată durata jocului;
capacitatea de a efectua pressingul, marcajul strict, marcajul
dublu;
să aibă personalitatea fotbalistului învingător.
CURS 8
ANATOMIA FOTBALULUI

Definiţia examenului medico-sportiv:

Totalitatea mijloacelor şi procedeelor folosite de medic
pentru a stabili în ce măsură un elev sau sportiv este
sau nu apt din punct de vedere somatic, funcţional şi
psihic să practice exerciţiul fizic din cadrul orelor de
educaţie fizică şcolară, sportului de masă, sportului de
performanţă şi pentru a-i recomanda acele exerciţii
fizice, regim de antrenament, şi alte măsuri igenico-
didactice pentru a fi sănătos, capabil de muncă şi de
rezultate sportive din ce în ce mai înalte.
ANATOMIA FOTBALULUI

Scopul:
- Orientarea şi îndrumarea justă a elevului în
cadrul procesului de educaţie fizică şcolară şi a
sportivului în cadrul antrenamentului pentru
performanţa;
- Nu se limitează la a stabili dacă subiectul este
sănătos sau bolnav, ci ajută la întocmirea
expertizei capacităţii de efort din punct de
vedere clinic, fiziologic şi tehnico-sportiv.
ANATOMIA FOTBALULUI
Obiective:
- aprecierea stării de sănătate sau de îmbolnăvire;
- aprecierea stării şi gradului de dezvoltare fizică, a
stării de nutriţie şi calităţilor fizice;
- aprecierea stării funcţionale şi a capacităţii de efort;
- aprecierea stării de antrenament şi a formei sportive;
- aprecierea factorilor de mediu înconjurător (condiţii
de viaţă şi de muncă, de studiu, de climat şi
microclimat, de antrenament, de alimentaţie ca factori
limitativi sau optimizatori pentru performanţă) cu
ajutorul anamnezei medico-sportive.
 ANATOMIA FOTBALULUI
Sarcini:
- cunoaşterea stării de sănătate, a rezistenţei nespecifice sau specifice a
organismului la îmbolnăviri în funcţie de nocivitatea sportului practicat;
- ajută la depistarea leziunilor traumatice şi alte tulburări în stadiu incipient,
funcţional, frecvenţa şi durata lor, cauzele şi influenţele lor asupra sănătăţii şi a
performanţelor;
- ajută la cunoaşterea gradului de dezvoltare fizică şi a stării de nutriţie, corectă şi
armonioasă în raport cu vârsta, sexul şi cerinţele fiecărei ramuri sportive;
- ajută la depistarea insuficienţelor şi deficienţelor în dezvoltarea fizică, frecvenţa,
gravitatea, durata, cauzele şi influenţa acestora asupra sănătăţii şi capacităţii
sportive;
- ajută la cunoaşterea stării funcţionale şi a gradului de adaptare a organismului la
efort şi a posibilităţilor de compensare a funcţiilor deficitare;
- ajută la cunoaşterea stării de antrenament şi a formei sportive;
ajută la alegerea mijloacelor de întărire a sănătăţii (călirea), la îmbunătăţirea
dezvoltării fizice şi a stării de nutriţie, la creşterea capacităţii de efort;
- ajută la stabilirea regimului de efort din antrenament, regimului de odihnă, repaus, a
raportului optim între muncă - odihnă, a regimului alimentar;
- ajută la cunoaşterea şi aplicarea corectă a mijloacelor de susţinere şi refacere după
efort.
ANATOMIA FOTBALULUI

Diagnosticul medico-sportiv stabilit în baza

efectuării examenului medico-sportiv,
vizează următoarele secvenţe:
- diagnosticul stării de sănătate;
- diagnosticul dezvoltării fizice şi a stării de
nutriţie;
- diagnosticul stării funcţionale, a capacităţii de
efort şi a formei sportive.
ANATOMIA FOTBALULUI

Ce se înțelege cu privire la un mușchi prin

termenul „origine”?
R: Orice mușchi se leagă de două oase, dintre care
pe unul îl poate mișca, iar pe celălalt îl folosește ca
punct de ținere. De exemplu mușchiul tibial anterior
se leagă de tibie la un capăt și de laba piciorului la
celălalt. Acest mușchi este folosit în flexia labei
piciorului. Deci nu poate mișca tibia, dar poate mișca
laba piciorului. În acest sens, se numește „origine”
capătul mușchiului dinspre tibie.
ANATOMIA FOTBALULUI

Ce se înțelege cu privire la un mușchi prin

termenul „inserție”?
R: Orice mușchi se leagă de două oase, dintre
care pe unul îl poate mișca, iar pe celălalt îl
folosește ca punct de ținere. De exemplu
mușchiul tibial anterior se leagă de tibie la un
capăt și de laba piciorului la celălalt. Acest
mușchi este folosit în flexia labei piciorului. Deci
nu poate mișca tibia, dar poate mișca laba
piciorului. În acest sens, se numește „inserție”
capătul mușchiului dinspre laba piciorului.
 ANATOMIA FOTBALULUI
Ce este o articulație?
R: Articulația este punctul în care se întâlnesc două sau mai multe oase.
Ce este un ligament?
R: Ligamentul este un țesut conjunctiv tare și puțin elastic care leagă două oase (la
nivelul articulațiilor).
Ce este un tendon?
R: Tendonul este un țesut conjunctiv foarte rezistent cu ajutorul cărora se fixează
mușchii de oase.
Ce este un cartilaj?
R: Cartilajul este un țesut conjunctiv care îmbracă capetele oaselor la nivelul
articulațiilor.
Ce condiții facilitează apariția accidentărilor traumatice?
R: Între condițiile care pot duce la un risc mai mare de accidentare traumatică sunt:
(1) oboseala, mai ales cea a sistemului nervos, care face ca jucătorul să nu poată
reacționa la timp pentru a se feri de un contact cu un adversar, ca jucătorul să aibă o
intrare întârziată, sau să nu aterizeze corect după o săritură, (2) folosirea unui
echipament necorespunzător (de exemplu crampoane neadaptate condițiilor sau
apărători prea mici), (3) o agresivitate necontrolată (jucători care intră tare,
necontrolat sau care provoacă adversari) sau chiar (4) ținerea prea mult de minge,
care poate cauza nervozitate adversarilor.
ANATOMIA FOTBALULUI
Ce condiții facilitează apariția accidentărilor datorate
uzurii?
R: Între condițiile care pot duce la un risc mai mare de
accidentare datorată uzurii se numără: (1)
supraantrenamentul, (2) deshidratarea, (3) oboseala
musculară (efortul susținut pentru o perioadă mai lungă de
timp), (4) oboseala datorată unei refacere incomplete (de
exemplu dacă sportivul nu se odihnește suficient), (5)
folosirea unor metode incorecte de antrenament (de
exemplu crearea unor dezechilibre musculare: diferențe
prea mari de forță între mușchii agoniști și cei antagoniști),
(6) neglijarea efectuării unor exerciții de prevenire a
apariției accidentărilor (de exemplu exerciții care solicită
contracția excentrică, cum ar fi: frânări, schimbări de
direcție), (7) efectuare unor exerciții de intensitate fără o
încălzire prealabilă.
ANATOMIA FOTBALULUI

Pentru a preveni accidentările, care sunt principalele grupe

musculare care trebuie încălzite înaintea unui antrenament
sau joc de fotbal (pentru jucătorii de câmp)?
R:Principalii mușchi implicați în jocul de fotbal și unde există și
cel mai mare risc de apariție a accidentărilor sunt cei ai trenului
inferior. Mușchii care trebuie cel mai bine încălziți sunt: mușchii
posteriori ai coapsei (biceps femural), mușchii anteriori ai
coapsei (cvadriceps), mușchii aductori (inghinal), mușchii
abductori și mușchii gambei. De asemenea nu trebuie neglijate
nici celelalte părți ale corpului, mai ales trunchiul și mușchii
fesieri, dar grupele cele mai importante în fotbal, și unde există
cel mai mare risc de apariție a accidentărilor, sunt cele ale
membrelor inferioare.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

1. Patologia traumatologică
Fotbalul furnizează între 29-36% din totalul
traumatismelor sportive. Urmează rugby-handbal,
gimnastică etc. Majoritatea serviciilor de spe-cialitate
din ţară, dar şi de peste hotare, grupează această
patologie speci-fică jocului de fotbal în trei categorii şi
anume:
leziuni MACROTRAUMATICE,
leziuni MICROTRAUMATICE şi
leziuni HIPERFUNCŢIONALE.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

2. Traumatismele părţilor moi

1. Contuzia este o afecţiune traumatică frecvent
întâlnită, care reprezintă aproximativ 32% din totalul
traumatismelor survenite la fotba-lişti. Ea reprezintă
strivirea într-o măsură mai mare sau mai mica a
părţilor moi - piele, ţesut adipos, muşchi, prin lovire
sau presare. Cel mai des sunt întâlnite la nivelul
membrelor inferioare, dar nu lipsesc nici de la alte
niveluri. Tabloul clinic, în contuziile uşoare, se
manifestă prin durere şi discretă incapacitate, iar
uneori apare o echimoză. în cazurile mai grave, se
poate forma, în plus, un hematom difuz, a cărui
evoluţie este, în general, favorabilă. Evoluţia lor fiind
de cele mai multe ori benignă (pozi-tivă), nu necesită
întreruperea totală a activităţii sportive.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

2. Plăgile reprezintă secţionarea pielii, cu sau fără interesarea

ţesuturilor subiacente. Acestea se produc prin contactul părţilor
moi cu corpuri străine ascuţite (de pe terenurile de fotbal sau
din jurul lor), dar mai ales prin lovirea cu gheata sau
crampoanele. Ca şi contuzia, plaga este produsă, frecvent, la
nivelul membrelor inferioare, dar şi în alte zone (abdomen,
braţe, cap etc.). Evoluţia şi prognosticul sunt bune în plăgile
superficiale, probleme deosebite fiind numai în cazul plăgilor
profunde sau al celor infectate. Dacă pentru plăgile superficiale
se pot folosi trusele de prim ajutor (obligatorie la fiecare teren),
manipulate de antrenor sau jucători cu minime cunoştinţe în
domeniu, pentru plăgile profunde se va apela la primul ajutor şi
intervenţia calificată, nu înainte de a aplica un garou, pentru
oprirea sau cel puţin diminuarea hemoragiei, în cazul secţionării
unui traiect arterial sau venos.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

2. Plăgile reprezintă secţionarea pielii, cu sau fără interesarea

ţesuturilor subiacente. Acestea se produc prin contactul părţilor
moi cu corpuri străine ascuţite (de pe terenurile de fotbal sau
din jurul lor), dar mai ales prin lovirea cu gheata sau
crampoanele. Ca şi contuzia, plaga este produsă, frecvent, la
nivelul membrelor inferioare, dar şi în alte zone (abdomen,
braţe, cap etc.). Evoluţia şi prognosticul sunt bune în plăgile
superficiale, probleme deosebite fiind numai în cazul plăgilor
profunde sau al celor infectate. Dacă pentru plăgile superficiale
se pot folosi trusele de prim ajutor (obligatorie la fiecare teren),
manipulate de antrenor sau jucători cu minime cunoştinţe în
domeniu, pentru plăgile profunde se va apela la primul ajutor şi
intervenţia calificată, nu înainte de a aplica un garou, pentru
oprirea sau cel puţin diminuarea hemoragiei, în cazul secţionării
unui traiect arterial sau venos.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

3. Leziunile musculare. Acest tip de macrotraumatism, de origine

internă, este produs de o contracţie bruscă a unui muşchi, în anumite
situaţii favorizante şi predispozante, reprezentând 10, 25% din totalul
traumatismelor fotbalistice. Printre cauzele predispozante,
menţionăm: existenţa unei spasmofilii congenitale, circulaţii sangvine
deficitare şi altele. Dintre factorii favorizanţi, amintim efortul brusc şi
violent fără o prealabilă încălzire, în condiţiile unui climat rece şi
umed. CLAUDATUS şi KIRSHBERG au arătat că forţa musculară se
reduce direct proporţional cu scăderea temperaturii şi că schimbările
presiunii atmosferice modificând procesul de oxigenare tisulară. S-au
mai incriminat şi alte cauze, printre care prezenţa produşilor de
catabolism (rezultaţi din travaliul muscular), care produc o diminuare
a elasticităţii musculare şi a coordonării grupelor musculare,
explicând astfel apariţia leziunilor musculare din timpul sau spre
sfârşitul antrenamentului sau al jocului. Printre factorii favorizanţi se
numără şi greşelile metodice concretizate prin antrenarea inegală a
anumitor grupe agoniste, în detrimentul celor antagoniste.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

Cauze declanşatoare ale leziunii sau ruperii musculare pot fi şi contuziile

directe provocate de un adversar, dar mai frecvent forţele opozante interne
(contracţia musculară bruscă sau frânarea bruscă a mişcării) sau, extern,
agresarea jucătorului de către adversar din alergare sau în căderea
simultană a celor doi protagonişti în poziţii total necontrolate. După
întinderea (dimensiunea) ei, leziunea musculară poate fi:
- fibrilară - când sunt lezate câteva fibre;
- fasciculară - când sunt interesate câteva fascicule ale muşchiului;
- fibro-fasciculară, când reuneşte unul-două fascicule rupte şi leziunile
fibrilare asociate;
- leziuni totale - când leziunea interesează o bună parte sau în totalitate
corpul muscular.
Localizarea cea mai frecventă a leziunilor musculare, în fotbal, o întâlnim la
nivelul:
- cvadricepsului femural;
- ischiogambierilor;
- adductorilor coapsei;
- tricepsului.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

4. Leziunile tendoanelor pot surveni brusc, în urma

unui traumatism iniţial sau lent, în urma producerii
unor modificări dismetabolice locale, printr-o
suprasolicitare a segmentului respectiv. Aceste două
cauze concură şi favorizează, în sensul că pe un
tendon cu modificări histochimice preexistente, un
traumatism, chiar minor, produce leziunea care poate
ajunge la rupturi de diverse grade. În afara acestor
cauze, mai pot concura şi o serie de factori
predispozanţi şi favorizanţi, cum ar fi: tulburările
circulatorii, deprinderile biomagnetice greşite,
tulburările endocrine, deficienţele alimentare şi
vitaminice, condiţiile meteorologice nefavorabile ş.a.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

3. Traumatismele articulaţiilor
1. Entorsele sunt leziuni traumatice ale aparatului
capsuloligamentar articulat, prin punerea lui sub
tensiune forţată în timpul unei mişcări exagerate ca
amplitudine sau greşite, din punctul de vedere al
direcţiei Poate fi de diferite grade de gravitate, în
funcţie de mărimea leziunilor.
Din statisticile Institutului de Medicină Sportivă,
articulaţiile afectate mai des, la fotbalişti, sunt:
- articulaţia gleznei 46%;
- articulaţia genunchiului 26,6%;
- tarsometatarsiene etc.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

Entorsa gleznei, după caracteristicile anatomofuncţionale şi în

funcţie de mecanismul biomecanic care o produce, prezintă trei
mari varietăţi clinice:
- entorsa externă este determinată de o mişcare inversă,
forţarea piciorului (supinaţie + adducţie). Se produc leziuni ale
ligamentelor astraga localcanean lateral, peroneosastragalian
anterior, peroneocalcanean, tibio peronier inferior,
astragalascafoidian, şi calcaneocuboidian:
- entorsa internă (foarte rară) se produce prin mecanismul de
aversiune (pronaţie + abducţie), lezionându-se ligamentele
tibioastragaliene şi de cele mai multe ori entorsa este însoţită şi
de fractura peroneului;
- entorsa anterioară este caracterizată prin leziuni capsulare
anterioare; se produce prin mişcarea de extensie forţată a
gleznei.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

Entorsa genunchiului are incidenţă destul de mare în rândul

fotbaliştilor. Articulaţia genunchiului, având o capsulă articulară
bogat inervată, este puternic afectată de producerea entorsei,
fiind foarte dure-roasă. Odată apărută, durerea produce
contractură, iar aceasta favorizează, la rândul ei, durerea şi,
astfel cercul vicios specific se reia, repetându-se amplificat.
Entorsele genunchiului pot fi simple sau complicate. în cele
simple este interesat numai un ligament colateral intern sau
extern, la cele complicate se asociază şi leziunea ligamentelor
încrucişate, meniscurile şi altele.
Entorsele piciorului (laba piciorului) se referă la afectarea
traumatică a unor articulaţii din scheletul acestui mic segment.
Se întâlnesc entorse tarsometatarsiene şi metatarsofalangiene.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

2. Luxaţiile. Dacă extremităţile osoase, care alcătuiesc o articulaţie, sunt îndepărtate

prin traumatism de la raporturile lor normale şi sunt menţinute în această situaţie,
înseamnă că ea a suferit o luxaţie. Luxaţia traumatică implică, deci, faţă de entorsă
încă două elemente de gravitate:
- dislocarea permanentă a suprafeţei articulare şi
- leziuni articulare şi periarticulare extinse.
Mecanismele de producere a acestora pot fi:
- directe (traumatismul extern al segmentului) şi
- indirecte (contracţiile musculare).
Dintre toate localizările luxaţiilor, în fotbal, două se pot întâlni mai frecvent: a
umărului şi a cotului. Situaţiile în care pot apărea sunt mul-tiple: plonjoanele
acrobatice ale portarilor, aterizările (căderile) pe umăr ale jucătorilor de câmp,
şocurile prin căderea sau lovirea cotului ş.a. Modul şi promptitudinea cu care este
repus la loc în mod corect segmentul deplasat, asigură o evoluţie şi un prognostic
favorabil.
Referitor la momentul reducerii (repausuri) este bine să se ştie că luxaţia produsă în
timpul zilei, trebuie redusă înainte de apusul soarelui, iar cea din cursul serii (în cazul
meciurilor în nocturnă) înainte de răsăritul soarelui. Insuficienta recuperare, asociată
şi unei hipofuncţii musculare sau anomaliei capsulei articulare, sunt cauzele multor
luxaţii recidivante a căror rezolvare presupune în mod obligatoriu intervenţia
chirurgicală.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

3. Disjuncţiile şi diastazisurile. Aceste două afecţiuni

traumatice interesează articulaţiile fixe. Disjuncţia echivalează
cu entorsa şi se rezumă la o simplă forţare a aparatului
capsuloligamentar. Diastazisul echivalează cu luxaţia, când
capetele segmentelor osoase îşi schimbă raporturile
anatomice.
La fotbalişti, se întâlnesc la nivelul articulaţiilor tibioperoniene
superioare şi inferioare.
Disjuncţia tibioperonieră inferioară însoţeşte, de obicei,
entorsele tibiotarsiene, când scoaba tibioperonieră este forţată
de mişcarea de rotaţie a piciorului. O complicaţie mai gravă a
acesteia o constituie diastazul tibioperonier inferior.
Prezenţa unei asemenea afecţiuni produce mari neajunsuri
jucătorului, făcând dificilă sau chiar imposibilă continuarea
practicării fotbalului.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

4. Leziunile meniscurilor genunchilor. Meniscurile sunt

formaţiuni fibrocartilaginoase care se găsesc în cavitatea
articulară şi se interpun între condilii femurali şi platourile
tibiale. Întrucât condilul femural intern este mai coborât decât
cel extern, suprasolicitarea acestuia explică frecvenţa de trei ori
mai mare a leziunilor meniscului intern faţă de cel extern.
Din punct de vedere funcţional, meniscurile sunt angrenate în
mişcările condililor femurali. Mişcările de flexie - extensie ale
genunchilor imprimă meniscurilor o deplasare antero-
posterioară. Studiul biomecanic al mişcă-rilor genunchiului
arată că flexia acestuia peste 70° se asociază cu o ro-taţie
internă progresivă a gambei până la 20°. Majoritatea rupturilor
de menisc intern se produce în urma unei forţe interne, care
impune genunchiului, semiflexat, o mişcare de extensie bruscă
cu rotaţie internă.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

Cum în fotbal acest lucru se întâlneşte destul de frecvent, jucătorul având

sprijinul pe un singur picior cu genunchiul flexat, imprimându-i-se o mişcare
dezechilibrantă duce la extensia bruscă a genunchiului şi la rotaţie internă.
Traumatismul direct, care se soldează cu ruptura meniscului, se întâlneşte
numai în mod excepţional. Dintre factorii favorizanţi care duc la ruptura
meniscurilor menţionăm: deformaţiile congenitale ale axelor genunchilor
(valg, chisturi de menise), preexistenta unui proces reumatismal
degenerativ, execuţii tehnice deficitare, existenţa unei stări de oboseală a
membrelor inferioare, terenul de joc necorespunzător şi factorii
meteorologici nefavorabili (noroi, gheaţă, zăpadă cu crustă etc.).
Fracturarea meniscului (sub formă de „franjuri”) provoacă dureri mari la
nivelul genunchiului, mai ales la încercarea executării extensiei. Ca so-luţie
momentană, meniscul poate fi readus la poziţia sa obişnuită printr-o
manevrare a genunchiului (prin apucare cu ambele mâini) sub formă de
rotaţie dinspre exterior-înainte în interior. Din acel moment durerea dispare.
Este total contraindicat jucătorului (în lipsa durerii) să reintre în teren.
Recidiva poate avea loc la orice flexie a genunchiului. În consecinţă, singura
soluţie este intervenţia chirurgicală, la cel mai înalt grad de efi-cienţă. La
indicaţia medicului, în mod obligatoriu, urmează procesul recuperării prin
gimnastică specială.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

4. Traumatismele oaselor
În urma agresiunilor, ce pot interveni în timpul jocului
de fotbal, afectate sunt destul de des osul şi învelişul
său, periostul. Agentul traumatizant poate fi de natură
internă (inerţia propriului corp sau contracţia bruscă şi
puternică a unor grupe musculare) sau externă
(lovitura directă de către adversar sau de către un
obiect intermediar). În funcţie de intensitatea, sensul şi
suprafaţa de acţiune a forţei traumatizante, este
afectat fie peri-ostul, fie osul sub forma unor simple
deranjamente trabeculare, fisuri sau a unor fracturi.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

1. Periostul, după cum se ştie, este un manşon fibros care

înconjoară osul. Periostita acută traumatică este de cele mai
multe ori rezultatul unei lovituri directe asupra unei regiuni în
care osul este acoperit cu puţine straturi moi. Cel mai frecvent
expuse Ia astfel de traumatisme, în jocul de fotbal, sunt
regiunea tibială anterioară şi modelele tibioperoniere, zone
expuse loviturilor aplicate cu bocancul de către adversar, mai
ales când nu sunt folosite apărătorile. Nu sunt rare nici
periostitele care se produc, în urma jocurilor şi antrenamentelor
repetate pe terenuri tari, a „minutelor” ju-cate pe parchet sau
bitum, ori a alergărilor pe distanţe lungi pe şosele, efectuate în
timpul perioadelor pregătitoare. Aceste periostite sunt urma-rea
iritării şi congestionăm aseptice a periostului tibiei ca urmare a
puternicelor şi repetatelor şocuri dure în contact cu solul dur şi
suprasolicitării inserţiilor musculare pe aceasta.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

a. Periostita dinamică a pubisului sau pubalgia

fotbaliştilor este cauzată de microtraumatismele
repetate survenite la acest nivel, ca urmare a
solicitărilor mecanice consecutive ale membrelor
inferioare. Mai frecvente sunt cazurile printre fotbaliştii
care folosesc procedeul de lovire a mingii cu latul,
suprasolicitând simfiza pubiană prin poziţia bazinului,
dar apar nu de puţine ori şi atunci când
antrenamentele şi jocurile se desfăşoară în mod
repetat şi prelungit pe terenuri grele (noroi, zăpadă,
minge grea şi udă), când, datorită instabilităţii, jucătorii
sunt obligaţi să lovească balonul din poziţii mai puţin
obişnuite şi pregătite (echilibru instabil sau
dezechili-bru total).
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

b. Fisurile osoase sunt leziuni care nu se

prezintă sub forma secţiunii osului în
întregime, ci numai o porţiune variabilă,
corticala rămânând, de obicei, întreagă. Ele
se produc, în general, când forţa
traumatizantă are o intensitate medie.
La fotbalişti, cele mai frecvente localizări se
întâlnesc la nivelul tibiei, peroneului,
maleolelor acestora, metatarsienelor şi
falangelor.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

2. Fracturile, caracterizate prin întreruperea

continuităţii oaselor, au incriminate în etiologie un
agent traumatic intern sau extern, sub forma unei
lovituri, tasări, mişcări bruşte contraindicate,
forfecări, rotari ş.a. Fracturile pot fi închise şi
deschise (după cum traiectul fracturii pătrunde
sau nu în spaţiul articular). După acordarea
primului ajutor şi sedarea lui, jucătorul imobilizat
va fi transportat de urgenţă la prima unitate de
urgenţă, mai ales în cazurile de fracturi deschise
sau poli fracturi.
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

Criterii de revenire în activitate

Pentru echipa de medici, cea mai dificilă decizie este stabilirea
momentului revenirii jucătorului în activitate după un traumatism.
De aceea, s-au făcut eforturi pentru stabilirea unor criterii, dintre care
cele mai larg acceptate apreciem că sunt următoarele:
- seria completă de mişcări (fără nici o jenă) pentru leziunile
vertebrale, cervicale şi lombare, respectiv 80% din seria de mişcări în
leziunile extremităţilor;
- forţa musculară de cel puţin 80% din forţa musculară a membrului
opus;
- lipsa inflamaţiei persistente;
- nu mai este necesară medicaţia antialgică;
- să nu manifeste instabilitate articulară cu blocaj;
- capacitatea (abilitatea) de a alerga fără dureri;
- la examenul neurologic rezultatul normal;
TRAUMATOLOGIA ÎN JOCUL DE FOTBAL

- jucătorul a fost instruit (avertizat) asupra:

- încălzirii speciale individuale şi în grup;
- recuperării totale a flexibilităţii şi forţei musculare, prin exerciţii speciale
executate la domiciliu;
- folosirii personale de aplicaţii de gheaţă sau căldură;
- folosirii protezelor pentru protecţia zonei traumatizate;
- obligaţiei de a raporta orice apariţie sau accentuarea durerilor şi
inflamaţiei după antrenament sau joc.
- jucătorul a fost informat asupra riscului recidivei leziunii sau disfuncţiei, sau
a altora noi;
- nivelul cunoştinţelor jucătorului despre structurile lezate;
- ritmul şi rezultatele finale globale ale procesului :de recuperare;
- nivelul competiţiei sau antrenamentului pentru care se dă avizul medical;
- motivaţia jucătorului, voinţa lui de revenire la activitatea normală în echipă
şi disponibilitatea sa de a suporta unele dureri restante.
Alimentația jucătorului de fotbal

Raţia alimentară a sportivilor se diferenţiază în:

- raţia de susţinere (în zilele cu antrenament);
- raţia de concurs (în ziua jocului);
- raţia de refacere (după joc).
Proporţia principalilor nutrienţi este influenţată de variaţiile individuale (regim
alimentar medical), discipline sportive, starea vremii, natura terenului etc., şi prezintă
următoarele valori procentuale:
- proteine 15-20% (2-2,5 g/kg. corp) = 75% de origine animală, lac-tate şi derivate,
fructe-legume (crudităţi), sucuri naturale;
- glucide 55-65% (9-10 g/kg corp) = 3/4 mono şi dizaharide;
- lipide 20-25% (1,5-2 g/kg corp) = 60-70% grăsimi vegetale la care se adaugă 2 1
lichide, în 24 ore.
După opiniile specialiştilor în practica medico-sportivă în fotbal, dr. N. Stănescu şi dr.
T. Tomescu, alimentaţia jucătorului se supune celor patru ipostaze:
1. alimentaţia jucătorului în perioada de antrenament;
2. alimentaţia pentru competiţie (jocul oficial): imediat înainte, în timpul şi după efort;
3. alimentaţia în pauza jocului;
4. alimentaţia de refacere, după efort.
Alimentația jucătorului de fotbal

Alimentaţia jucătorului în perioada de antrenament

1. Alimentaţ
perioadă, în urma unui volum mare de efort, alcătuirea unei raţ
În această perioadă, raţii proporţ
proporţionale şi echilibrate are influenţ
influenţă directă şi
asupra randamentului jucătorilor. Alocaţia calorică va depinde de raportul dintre greutate şi randamentul sportiv al jucătorului.
jucătorilor. Alocaţ jucătorului.
De aici necesitatea colaborării între medic şi antrenor.
experienţa autorilor, se apreciază că raţ
Din experienţ raţia alimentară de 3000-
3000-3500 calorii pe zi ar asigura un echilibru între greutate şi efort.
Proporţia caloriilor pe o zi ar fi:
Proporţ
dimineaţa;
- 25% dimineaţ
- 40% la prânz;
- 35% la masa de seara.
Aceste procentaje pot varia în funcţfuncţie de intensitatea şi complexitatea conţ
conţinutului antrenamentului, de numărul
numărul lor într-
ntr-o zi.
Pentru a veni în sprijinul antrenorilor, care nu dispun de medic,
medic, prezentăm
prezentăm,, cu titlu orienta-
orienta-tiv, parametrii alimentari ai unei zile:
- Micul dejun:
- lapte sau ceai cu 2-3 bucăbucăţţele de zahăr;
zahăr;
- jambon sau preparate din carne 50 g;
- unt 20 g şi 3 felii de pâine (100 g);
- brânză de vaci 30 g;
- miere, gem 50-50-75 g.
- Prânz:
- o salată de legume variată cu ulei şi lămâie;
lămâie;
- friptură preparată sub diferite forme,
forme, cu
cu garnitură de cartofi,
cartofi, orez,
orez, legume;
legume;
- brânză (30 g) sau iaurt cu zahăr sau o plăcintă cu brânză;
brânză;
- fructe sau compot de fructe.
- Masa de seară:
seară:
- o supă de legume cu fidea;fidea;
- grătar din carne sau peşpeşte cu garnitură (cartofi, orez etc.);
- prăjitură,
prăjitură, fructe;
fructe;
- brânză de vaci,
vaci, 30
30 g.
g.
La cele trei mese, sărurile minerale şi vitaminele vor fi asigurate din legume, apă minerală (2 l) sucuri naturale. Indicat Indicat este ca
lichidele să fie consumate la câteva minute după masă şi nu în timpul ei.
Alimentația jucătorului de fotbal

2. Alimentaţia jucătorului în ziua jocului oficial

În această zi jucătorul suferă un veritabil stres, pentru care el
face apel la toate rezervele fizice şi psihice pe care Ie-a
acumulat în săptămâna de pregătire.
Raţia pentru ziua jocului nu poate furniza întreaga energie
necesară efortului respectiv; de aceea ea trebuie să respecte
câteva condiţii: să fie plăcută la vedere şi la gust (atractivă - se
şi spune că aceasta trebuie să fie o raţie, mai mult psihologică
decât energo-genă), să părăsească repede stomacul (în 2-3
ore), să evite senzaţiile neplăcute, fie de foame, fie de flatulenţă
(balonare) sau dispepsie (simptome diareice); să fie bogată în
crudităţi şi sucuri naturale îndulcite bine cu miere sau glucoza.
Specialistul A. Creff a ataşat acestei raţii, aşa-zisa „raţie de
aşteptare”, în care se dă jucătorului, în orele premergătoare
jocului, inclusiv în pauza acestuia, câte 100 ml suc natural de
fructe (în sezonul rece poate fi şi ceai cu multă lămâie), bine
îndulcit cu miere, servit din oră în oră.
Alimentația jucătorului de fotbal

Întrucât jocurile sunt programate Ia diferite ore ale zilei, autorii

recomandă patru variante de servire a mesei şi conţinutul lor:
a. când jocul se dispută dimineaţa în jurul orelor 10-11 (cum ar fi
echipele de juniori), este suficient să se servească micul dejun cu 2-3
ore înainte de joc, fiind „uşor”, format din ceai, puţin unt, gem (50 g) şi
pâine. După joc urmează masa de prânz, în condiţii normale, de zi
obişnuită de antrenament.
b. când jocul se desfăşoară până la orele 16 (deci între 14-16), atunci se
va servi o singură masă, la orele 10-10,30, mai consistentă, formată
dintr-o combinaţie a micului dejun cu prânzul şi anume: varianta I, ouă „a
la coque”, şuncă fiartă - 50 g, gem, pâine, apă minerală; varianta a II-a,
brânză de vaci cu smântână, grătar de vită cu piure de cartofi, compot;
varianta a III-a - bulion 300 g, rasol de vită cu cartofi fierţi, compot, apă
minerală;
c. când jocul se dispută după orele 16, sunt necesare două mese şi
anume: una dimineaţa, la ora 8-9, şi alta la prânz, între orele 12-13 (ora
depinde de programarea începerii jocului).
Masa de dimineaţă se va compune din ceai, un preparat de carne, de
preferinţă 50 g, şuncă slabă, brânză 30 g, gem 50 g.
Alimentația jucătorului de fotbal

Masa de prânz va cuprinde un grătar de vită cu piure de cartofi, compot, 100 g pâine şi
apă minerală (200 g);
d. când jocul se dispută în nocturnă (orele 19-21), programul alimentar se modifică,
astfel:
- dimineaţa se va mânca normal, ca în celelalte zile, adică la orele 8,30-9;
- masa de prânz se va servi între orele 14-15 şi va cuprinde o supă de pasăre, friptură de
pasăre cu garnitură de piure de cartofi şi compot sau prăjitură. Friptura de pasăre se
poate înlocui cu un grătar de vită, iar com-potul cu o prăjitură fără cremă.
Deoarece timpul până la joc este destul de lung, se obişnuieşte ca la orele 17,30-18,00
să se asigure câte un pahar de suc de fructe sau o portocală cu 3-4 biscuiţi, ori cu ceai
bine îndulcit, 2-3 bucăţi de rahat şi biscuiţi.
Este important să nu se mănânce prea aproape de începerea jocului ci să se păstreze un
timp tampon, de minimum 3 ore, între masă şi începerea jocului.
De asemenea, după joc, să nu se mănânce mai devreme de 1-1,5 ore, pentru ca
organele vitale supuse în timpul jocului la eforturi mari, să-şi poată reveni pentru a putea
participa apoi la funcţia complexă a digestiei.
Autorii americani au folosit şi folosesc alimentaţia lichidă, constatând, prin cercetări
radiologice postai intentare, că acestea rămân mai puţine ore în stomac şi deci nevoia de
digestie la nivelul acestuia este superioară, iar fluxul de sânge va putea ajunge la organul
solicitat de efort (creierul, muşchii, ficatul).
Alimentația jucătorului de fotbal

3. Alimentaţia jucătorului în pauza jocului

Alimentaţia din pauză are scopul de a rehidrata, într-o oarecare măsură, organismul, de a ajuta
să se ridice curba hipoglicemică spoliată prin pierderea lichidelor asociate cu săruri. Pentru a
remedia, parţial, aceste deficite se folosesc lichide la tempetaturi nu prea reci vara, iar iarna
sub formă de ceaiuri bine îndulcite. De asemenea, se poate oferi zahăr înmuiat în zeamă de
lămâie. Este bine ca lichidele să fie constituite din apă minerală.
4. Alimentaţia de refacere după efort
Este bine cunoscut faptul că după efortul mare din timpul jocului, energia consumată trebuie
refăcută prin alimentaţie, iar epuizarea ner-voasă, prin odihnă (şi mijloacele specifice).
Total contraindicate sunt situaţiile când, mai ales după victorie se servesc „mese copioase”,
stropite şi cu stimulente „bahice”.
Se recomandă ca meniul să fie astfel conceput încât să asigure:
- reechilibrarea organismului (hidric, mineral, vitaminic, glucidic şi proteinic);
- reconsiderarea mecanismelor neuromusculare;
- eliminarea metaboliţilor oboselii, care pot deveni periculoşi organismului.
Imediat după joc , la intrarea în cabină, se indică consumarea a 200 -300 g apă minerală sau
dacă nu există, se poate improviza cu aceeaşi cantitate de apă la care se adaugă Na şi K.
După baie (duş) şi masaj, un pahar de lapte (250 g) care este liniştitor şi diminuează senzaţia
de sete şi chiar de foame. După joc, la 1-1,5 ore, se va servi masa (prânzul sau cina) care
trebuie să conţină: un platou de sa-lată din diferite verdeţuri, grătar de vită cu garnitură de orez
şi cartofi fierţi, fructe, prăjituri şi un pahar de vin roşu (numai atât).
Înainte de culcare, deci după 2-4 ore de la sfârşitul jocului, uri pahar cu lapte este bine-venit.
Alimentația jucătorului de fotbal

Ce sunt glucidele și care este rolul lor în alimentația unui fotbalist? Exemple.
Glucidele sunt carbohidrații sau zaharurile din mâncăruri. Ele reprezintă principala
sursă de energie din alimentație. Glucidele sunt extrem de importante în alimentația
sportivului pentru că doar prin consumarea lor organismul poate alcătui rezerve de
glicogen, care este principala resursă de energie în timpul efortului aerob. Exemple:
cereale (toate produsele pe bază de făină, orez), zahăr, miere, fructe.
Unde este depozitat în corpul uman glicogenul?
R: Există două rezervoare de glicogen: ficatul și sistemul muscular.
Din punct de vedere al aportului de energie și al aportului nutritiv, ce categorii
de substanțe conțin mâncărurile?
R: Există 3 categorii de susbstanțe cu aport energetic (caloric): glucide, proteine și
grăsimi. Glucidele conțin 4 calorii per gram și se digeră cel mai ușor, proteinele
conțin tot 4 calorii pe gram dar se digeră mai greu, iar grăsimile conțin 9 calorii pe
gram dar se digeră și ele greu, reprezentând o soluție de rezervă pentru organism. În
alimentație mai există și vitamine și minerale, care sunt subsanțe necesare în
procesele chimice din organism, dar care nu au nici un aport energetic (caloric). Mai
există, de asemenea, și fibre alimentare. Acestea rezistă procesului digestiv dar
ajută la o bună desfășurare a tranzitului intestinal. Alimente bogate în fibre sunt
cerealele integrale și legumele.
Alimentația jucătorului de fotbal

Sunt bune dulciurile pentru un sportiv?

R: Dulciurile sunt glucide (carbohidrați) de proastă calitate (au indice
glicemic ridicat). Acest lucru înseamnă că ele vor duce la o creștere rapidă
de scurtă durată a nivelului zaharurilor din sânge urmată de o scădere
bruscă a nivelului de zaharuri. Pentru sportivi sunt recomandate glucide cu
indice glicemic mai mic (paste, pâine integrală, orez). Totuși, există
momente în care sportivii pot consuma dulciuri: în timpul efortului și imediat
după terminarea efortului, deși și în aceste cazuri este mult mai recomandat
consumul unei banane (așa cum vedem că fac de foarte multe ori pe durata
meciurilor jucătorii de tenis).
Ce rol au proteinele în alimentația unui sportiv?
R: Proteinele sunt subsanțe care au ca principal rol în organismul uman
construirea și repararea de țesuturi. Fără un aport suficient de proteine,
microleziunile existente în mușchi după un efort intens nu s-ar putea reface.
Există proteine de origine animală și proteine de origine vegetală.
Principalele surse de proteină animală sunt: carnea fără grăsimi, albușul de
ou, produsele lactate. Surse de proteine vegetală sunt: soia, mazăre, fasole,
nuci, semințe, cereale. Cele mai bune proteine sunt cele de origine animală
și cele din soia. Proteinele nu pot fi inmagazine în organism așa că este
important aportul lor zilnic.
Alimentația jucătorului de fotbal

Ce alimente trebuie evitate de către un sportiv înainte de

un meci sau antrenament? R: Ca regulă generală un sportiv
trebuie să evite în primul rând alimentele care solicită ficatul,
mai ales înainte de un meci au de un antrenament. Ficatul este
foarte solicitat în timpul efortului sportiv, pentru că în el sunt
înmagazinate glicogenul și multe minerale implicate în reacțiile
biochimice din mușchi și la nivelul lui acestea trec în sânge. De
aceea toți sportivii trebuie să aibă grijă de ficatul lor.
Principalele grupe de alimente de evitat sunt „prăjelile”
(alimente gătite prin prăjire; ochiuri, chiftele, cașcaval pane) și
alimentele bogate în grăsime, mai ales grăsime animală (carne
grasă, smântână, gălbenuș de ou, cașcaval). Tot din cauza
acestei solicitări ridicate a ficatului pe duata efortului (dar și a
refacerii) este total neindicat consumul excesiv de alcool în
cazul sportivilor!
Alimentația jucătorului de fotbal

Care masă este cea mai importantă pentru un fotbalist din punct de vedere al
rezerrvelor energetice pe timpul meciului? R: Se consideră că masa din seara
dinaintea meciului este masa cea mai importantă pentru „umplerea rezervoarelor” de
glicogen din mușchi și mai ales din ficat. De aceea este important ca la această
masă să se servească produse bogate în carbohidrași cât mai de calitate.
Ce este o băutură izotonică? De ce sunt ele recomandate pentru sportivi? R: O
băutură izotonică este o băutură care are aceeași densitate de săruri și zaharuri pe
care o are și sângele. Acest lucru face ca ea să treacă foarte rapid din stomac în
sânge, asigurând astfel cea mai rapidă hidratare posibilă. Există și băuturi
hipotonice, cum este apa, care conțin un număr mai scăzut de săruri/ zaharuri decât
sângele. Ele nu pot fi absorbite direct pentru că ar duce la o diluare a sângelui, de
aceea ele se absorb treptat. Prin urmare apa este un foarte bun hidratant, care poate
ține de sete foarte mult timp, dar nu este cea mai indicată în timpul unui meci sau
imediat după meci/antremanet, situații în care sportivii necesită o hidratare rapidă.
Există, de asemenea, și băutir hipertonice, care conțin un număr mai crescut de
săruri/decât sângele și care pentru a fi anbsorbite, necesită ca în primă fază să fie
diluate la nivelul stomacului. Acest lucru înseamnă că în prima fază aceste băuturi
dehidratează și abia după un timp au un efect de hidtratare. Din această categorie
fac parte majoritatea sucurilor din comerț, dar și sucurile naturale de fructe (dacă nu
sunt diluate cu apă). Băuturi izotonice se găsesc în comerț, dar pot fi preparate și
acasă (apă cu mici adaosuri de sare de bucătărie și de zahăr; sucuri naturale de
fructe diluate cu apă).
Alimentația jucătorului de fotbal

Ce rol au în alimentația unui sportiv grăsimile? R: Grăsimile sunt

necesare în alimentația oricărei persoane. Orice om are corpul alcătuit într-o
anumită proporție din grăsimi. Chiar și persoanele slabe, chiar dacă nu au
rezerve de grăsime sub piele (de exemplu pe burtă), au cu siguranță grăsimi
în structura celulor și în interiorul organelor. Ele au mai multe roluri în
organism: se depozitează și alcătuiesc o rezervă de energie, asigură o
izolare termică a celulelor, sunt parte structurală din celule, de asemenea
ele sunt surse de vitamine. În general în cazul sportivilor se recomandă o
limitare a consumului de grăsimi din 2 motive: pentru a limita formarea de
rezerve la nivelul corpului (kilograme extra) și pentru a permite consumul
mai crescut de glucide și de proteine, mai importante în alimentația unui
sportiv.
Ce se recomandă din punct de vedere al alimentației și hidratării
înainte de un meci sau antrenament? R: Se recomandă ca sportivul să
mânânce ultima masă cu 3-4 ore înainte de meci, iar această masă să aibă
un conținut ridicat de glucide. Din punct de vedere al hidratării, se
recomandă ca sportivul să fie bine hidratat, dar să nu aibă stomacul plin cu
apă.
Alimentația jucătorului de fotbal

Ce se recomandă din punct de vedere al alimentației și hidratării

imediat după un meci sau antrenament? R: Imediat după un meci
se recomandă consumul unor alimente ușor digerabile, bogate în
primul rând în proteine și în glucide, necesare pentru procesul de
refacere. De asemenea se recomandă rehidratarea sportivului. În
unele situații, dacă afară este foarte cald, sportivii pot fi cântăriți
imediat după meci pentru a constata greutate pierdută (care provine
în cea mai mare parte din deshidratare) pentru a stabili necesarul de
lichide ce trebuie consumate.
Ce se recomandă din punct de vedere al alimentației și hidratării
în timpul unui meci sau antrenament? R: Din punct de vedere al
hidratării se recomandă evitarea apariției stării de sete prin
consumarea de lichide (preferabil izotonice) cât mai frecvent, dar în
cantități mici (una-două guri de lichid o dată la câteva minute). Din
punct de vedere al alimentației, ea poate lipsi, dar poate fi benefic un
aport de glucide dacă acestea provin din alimente foarte ușor
digerabile. Dulciurile sunt o soluție, dar mai recomandată este
consumarea unei banane (preferabil nu toată o dată).
CURS 10
PROGRAMAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Programarea antrenamentului sportiv

reprezintă activitatea de elaborare a
obiectivelor procesului de antrenament, a
sarcinilor pregătirii şi formelor de organizare,
ţinând seama de condiţiile concrete în care
urmează să se desfăşoare activitatea.
Programarea în perspectivă a instruirii
sportivilor decurge din conceperea
antrenamentului ca proces stadial de lungă
durată, optimizat în permanenţă după
caracteristicile concursurilor de mare amploare.
PROGRAMAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

În cadrul antrenamentului sportiv, strategia se distinge prin următoarele caracteristici:

se angajează în permanenţă pe traseul relaţional: obiective instrucţionale —>
resurse —> conţinutul programei de instruire —> metode + materiale + mijloace —>
combinaţia fericită a celor 3M —> programare - planificare aplicare în practică —>
forme organizatorice de pregătire —> evaluare —> corectare prin feed-back.
urmăreşte declanşarea şi valorificarea capacităţilor latente, psiho-pedagogice ale
învăţării, adică a particularităţilor individuale şi de vârstă, a condiţiilor concrete în
care se desfăşoară instruirea, participarea conştientă şi activă, stimularea motivaţiei
pentru pregătirea sportivă, transformarea unor motivaţii extrinseci în motivaţii
intrinseci;
se desfăşoară sau acţionează pe un teren plin de obstacole şi capcane; ponderea
factorilor aleatori (întâmplători) poate fi diminuată dacă strategia utilizată este raţional
elaborată;
orice strategie presupune relaţii omniprezente: antrenor - sportiv; antrenor - echipă,
în care rolul celor trei agenţi (antrenor-sportiv- echipă) are un conţinut şi o
amplitudine diferită;
Strategia elaborării programelor de pregătire pe faze
strategia (didactică) este, în ultimă instanţă, expresia capacităţii profesionale a
antrenorului, artei de conducere strategică a procesului de antrenament.
PROGRAMAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Prognoza reprezintă punctul de plecare în elaborarea strategiei de lucru cu sportivii

şi se defineşte ca prevedere ştiinţifică a desfăşurării stărilor viitoarelor evenimente,
exprimate sub formă de informaţii pro gnostice. Condiţiile unei bune prognoze trebuie
să cuprindă :
-aprecierea obiectivă a nivelului de pregătire al sportivilor, pe baza analizei critice a
rezultatelor obţinute, deci situaţia reală şi nivelul prevăzut, concretizat în obiective;
-aprecierea cât mai realistă a dinamicii progresului sportivilor proprii;
-ierarhizarea adecvată a obiectivelor de instruire şi de performanţă şi determinarea
lor reciprocă;
-evaluarea îndeplinirii obiectivelor de cele mai diferite tipuri şi a dinamicii realizării
acestora în raport cu obiectivul principal al întregii activităţi (finalitatea);
-întreaga strategie de prognoză, programare şi planificare nu poate fi concepută în
afara unei evidenţe clare. De aceea, antrenorul, pentru a optimiza activitatea
sportivului în cadrul lecţiilor şi în concursuri, trebuie să primească continuu informaţii
privind:
-valoarea şi structura solicitărilor din antrenamente;
-nivelul de dezvoltare al capacităţilor condiţionale;
-gradul de stăpânire a tehnicii şi folosirea acesteia funcţie de situaţiile tactice;
-nivelul proceselor şi fenomenelor psihice;
-date despre efectele imediate ale exerciţiilor, materializate în reacţiile organismului
în timpul şi imediat după executarea acestora, dar şi date despre efectul cumulativ,
ca sumă a reacţiilor de urmă (realizarea adaptării de lungă durată).
PROGRAMAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Componentele programului de pregătire

Obiectivele de instruire si de performanță
Prognoza rezultatelor cu care se consideră că se pot
câştiga medaliile sau locuri în clasament
“Modelele” morfologice, funcţionale, biochimice şi
psihologice, pe care trebuie să le îndeplinească un
sportiv pentru ca să poată aspira la obiectivele
respective.
Calendarul competiţional
Dinamica şi orientarea pregătirii pe ani
Sructura antrenamentului
Volumul pregătirii
Factorii favorizând ai performantei
PLANIFICAREA ANTRENAMENTULUI

Planificarea reprezintă activitatea de elaborare amănunţită şi

precisă a obiectivelor de instruire şi performanţă, precum şi a
mijloacelor, metodelor şi formelor de organizare adecvate
scopurilor propuse. Planurile sintetizează sistemul de decizii
programat, asigurând, în acelaşi timp, continuitatea pregătirii şi
ritmicitatea optimă a acesteia.
Rolul planului de pregătire este acela de a cuprinde semnale
de dirijare: dinamica evoluţiei capacităţii de performanţă,
structuri de exerciţii sau sisteme de acţionare, informaţii privind
metodele folosite în cadrul lecţiilor de antrenament, volumul şi
intensitatea efortului, durata pauzelor, natura lor, zona
schimburilor energetice, valoarea estimativă a solicitărilor,
formele şi locurile pregătirii, forme de evaluare şi datele
acestora, durata fiecărei componente.
PLANIFICAREA ANTRENAMENTULUI

Planul de pregătire pretinde o elaborare amănunţită a

obiectivelor de performanţă şi instruire, a calendarului
competiţional, a metodelor şi mijloacelor utilizate, a solicitărilor
din cadrul lecţiilor, micro şi mezostructurilor, volumul şi
intensitatea efortului, elaborare care nu se face rigid, mecanic,
ci luând în consideraţie modul în care sportivul răspunde la
solicitări.
Astfel, planificarea, ca proces dinamic complex de elaborare şi
urmărire a realizării planului, valorifică informaţiile obţinute prin
prognoză şi cele de tip feed - back, rezultate dintr-o evidenţă
clară a activităţii anterioare, prin evaluarea fiecărei etape şi
perioade de pregătire, prin compararea acestora cu obiectivele
stabilite şi eventual corectarea planurilor elaborate pentru
structura imediat următoare (plan de lecţie —> plan pe
microciclu —> plan pe mezociclu —> plan pe macrociclu).
PLANIFICAREA ANTRENAMENTULUI

Condiţiile de realizare a unui plan de pregătire pun problema

existenţei activităţii de proiectare, realizare şi control al
procesului de antrenament.
1. Componentele planului anual
Obiectivele anuale sau de macrociclu;
Calendarul competiţional;
Structura antrenamentului;
Solicitările de antrenament;
Dirijarea antrenamentului şi controlul antrenamentului;
Baza materială, instalaţii, aparatură ;
Formele şi locurile de pregătire ;
Datele controlului medical;
Graficul formei sportive ;
Aprecierea eficienţei antrenamentului şi cercetarea corelaţiilor
care apar în procesul de pregătire
PLANIFICAREA ANTRENAMENTULUI

Obiectivele anuale
Obiectivele de performanţă vizează rezultatul pe
care trebuie să-l realizeze sportivul sau locul pe care
acesta trebuie să-l ocupe în clasament.
Se consideră ca fiind obiective de performanţă şi
promovarea sportivilor în eşaloanele superioare ale
sportului de performanţă, obţinerea de categorii de
clasificare şi altele.
Obiectivele de instruire se referă la ce trebuie să ştie
sau să posede subiectul pentru a putea aspira la un
anumit rezultat sportiv. Deci, enunţarea obiectivelor se
va face în funcţie de principalele componente ale
antrenamentului sportiv (pregătire fizică, tehnică,
tactică, teoretică, psihologică, artistică, unde este
cazul).
PLANIFICAREA ANTRENAMENTULUI

Obiectivele generale sau finale sunt obiective

abstracte, oferind prima explicitare a ceea ce se
urmăreşte, ele având un caracter prospectiv.
Valoarea obiectivului final reiese, pe de o parte
din perspectivele evoluţiei prognostice pentru
acel sportiv, iar pe de altă parte, din analiza
macrostructurii anterioare.
EVALUAREA ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV

Evaluarea reprezintă condiţia fundamentală pentru dirijare ştiinţifică a

antrenamentului. Antrenamentul sportiv poate fi considerat şi ca
proces de învăţământ sui-generis deoarece în cadrul său se produce
o predare de un anumit tip şi o învăţare specifică. Din perspectivă
cibernetică, putem vorbi de sistemul care predă (antrenor sau grup
de specialişti) şi sistemul care învaţă (sportiv sau grup de sportivi),
cuprinşi în acţiunea de calculare anticipată a desfăşurării activităţii.
La sfârşitul instuirii, la sistemul care învaţă (denumit de Heimann -
psihostructură) s-a mai adăugat ceva modifîcându-şi starea de
adaptare, care este dependentă de:
stadiul iniţial de pregătire a sportivilor şi motivaţia de început;
modul de organizare şi desfăşurarea antrenamentului.
In cadrul acestei activităţi evaluarea se impune de la sine ca
necesară în vederea aprecierii nivelului de realizare a obiectivelor, nu
numai în finalul activităţii, ci ritmic, cu caracter operativ şi curent,
constituind o variabilă permanentă a câmpului sau spaţiului
antrenamentului.
EVALUAREA ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV

Combinaţia originală a acestor variabile (a valorilor) va determina eficienţa

antrenamentului sportiv, scopul principal al evaluării fiind evidenţierea
modificărilor funcţionale, morfologice, motrice şi psihice produse în direcţia
perfecţionării stărilor de adaptare la eforturi de mare intensitate, volum şi
complexitate.
În sinteză, obiectivele generale ale activităţii de evaluare a antrenamentului
sportiv sunt următoarele:
evidenţierea eficienţei activităţii competiţionale. Raportarea rezultatelor din
concursuri la obiectivele de performanţă stabilite anterior;
verificarea şi aprecierea nivelului de dezvoltare a calităţilor motrice, a
pregătirii tehnico-tactice, psihice, integrală;
testarea capacităţilor funcţionale ale diferitelor sisteme, organe sau
mecanisme funcţionale (aerobe, anaerobe etc.) care determină eficienţa
activităţii competiţionale;
cunoaşterea reacţiei organismului la eforturile de antrenament şi
particularităţile desfăşurării proceselor de oboseală şi restabilire;
verificarea indicatorilor de efort (volum, intensitate, pauze) specifici diferitelor
sisteme de acţionare folosite în lecţii, microcicluri şi mezocicluri.
EVALUAREA ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV

TIPURI DE EVALUARE ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV

Scopul principal al evaluării constă în evidenţierea modificărilor
funcţionale prezente sub forma stărilor de adaptare,
determinate de influenţele antrenamentului de durată lungă,
medie sau scurtă. în funcţie de aceste durate ale
antrenamentului, se constituie ca tipuri necesare de evaluare
următoarele: evaluarea de etapă, evaluarea curentă şi
evaluarea operaţională.
Evaluarea de etapă se realizează de regulă în finalul unor
intervale de timp mai lungi cum sunt macrociclurile anuale şi
etapele în cadrul diferitelor perioade. Sarcina principală a
acestei evaluări este de a evidenţia gradul de adaptare la efort
a sportivului sub influenţa antrenamentului de lungă durată. Ca
a doua sarcină, care se sprijină pe prima, este elaborarea
strategiei de pregătire pentru macrociclul sau etapa următoare.
EVALUAREA ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV

Evaluarea curentă sau de mezociclu ori microciclu, este

subordonată ca organizare şi conţinut evaluării de etapă. Se
consideră necesar ca în finalul fiecărui mezociclu să se aplice
probe de control specifice sau nespecifice, în funcţie de
orientarea mezociclului respectiv. Acestă aplicare de probe
este valabilă numai în perioada pregătitoare, deoarece în
competiţională verificarea se realizează prin concurs.
Evaluarea operativă se aplică cu precădere în lecţiile de
antrenament având ca scop fundamental alegerea celor mai
bune exerciţii şi combinaţii de exerciţii (structuri raţionalizate şi
standardizate).
Datele obţinute din tipurile de evaluare prezentate constituie
baza obiectivă pentru dirijarea procesului de antrenament şi în
special pentru planificarea pregătirii în macrostructura
următoare sau corectarea celui în curs de desfăşurare, a
mezociclurilor şi microciclurilor.