FIZIOLOGIA APARATULUI

RESPIRATOR

Lector universitar
OANA MARIA NEAMŢU

octombrie 2020
 Respiraţia, funcţie vitală a organismelor vii, reprezintă ansamblul fenomenelor
fizice, chimice şi biologice prin care se asigură schimburile de gaze între organism şi
mediu, necesare proceselor de oxidaţie tisulară.
Respiraţia cuprinde 4 procese fiziologice majore:

1.1. ventilaţia
ventilaţiapulmonară
pulmonară(respiraţia
(respiraţiapulmonară
pulmonarăsausaurespiraţia
respiraţiaexternă)
externă)––presupune
presupune
deplasarea aerului în ambele sensuri între atmosferă şi alveolele pulmonare
deplasarea aerului în ambele sensuri între atmosferă şi alveolele pulmonare

2.2. difuziunea
difuziuneaoxigenului
oxigenuluişişiaadioxidului
dioxiduluide
decarbon
carbonîntre
întrealveole
alveoleşişisânge
sânge

3.3. transportul
transportulgazelor
gazelorrespiratorii
respiratoriide
decătre
cătresânge
sânge (etapa
(etapasanguină)
sanguină)înspre
înspreşişidinspre
dinspre
celulele diferitelor ţesuturi ale corpului
celulele diferitelor ţesuturi ale corpului
4.4. reglarea
reglareaventilaţiei
ventilaţiei

La realizarea transportului gazelor respiratorii în organism participă

două categorii de procese fiziologice:
• convective (de transport) asigură deplasarea moleculelor de gaz la distanţe
relativ mari, pe cale aeriană- ventilatorie şi apoi sanguină.
• de difuziune asigură transferul în teritoriul limitat pulmonar şi tisular al O2 şi
CO2 înăuntru şi în afara sistemului circulator închis
 Ventilaţia se realizează ciclic, fiecare ciclu fiind format din inspir şi expir.
• durata unui ciclu respirator (inspir-expir) este ~3 secunde => 20 de respiraţii/min
• raportul duratei inspiraţiei/expiraţiei este 1/2 ceea ce permite menţinerea
constantă a compoziţiei aerului alveolar
• frecvenţa respiratorie, la nou născuţi este de 40, la 8-10 ani de 30, la adult de
12 -18 respiraţii/minut
• în efort fizic, frecvenţa respiraţiilor creşte până la 40-60/minut
• la sportivi se constată modularea frecvenţei respiratorii, paralel cu gradul de
antrenament (o scădere a frecvenţei)
• respiraţia normală, cu frecvenţă corespunzătoare vârstei şi realizată fără efort
este respiraţia eupneică
• respiraţia anormală, dificilă, poartă numele de dispnee
• creşterea amplitudinii respiratorii se numeşte hiperpnee
• creşterea frecvenţei respiratorii se numeşte polipnee sau tahipnee
• scăderea frecvenţei respiratorii este numită bradipnee
• oprirea respiraţiei poartă numele de apnee
1. VENTILAŢIA PULMONARĂ
inspirul este un proces activ În efort atât inspirul cât şi
În repaus expirul sunt procese active
expirul este un proces pasiv

INSPIRUL
contracţia muşchilor: măresc volumul cutiei
• diafragmatic toracice prin mărirea
• intercostali externi în repaus diametrelor:
• scalenii •longitudinal,
•transversal
• pectoralii •sagital
•sternocleidomastoidienii
• trapezii în efort
• marele dinţat măresc suplimentar
• micii dinţaţi dorsali volumul cutiei
• micul dinţat superior toracice mişcă pleura parietală ce
aderă strâns de peretele
toracic
prin intermediul foiţelor de adeziune din spaţiul
interpleural mişcă
pleura viscerală aderă de scăde presiunea aerul pătrunde
plămâni şi urmează mişcările intrapulmonară sub din atmosferă în
peretelui toracic împreună cea atmosferică plămâni
contracţia muşchilor • diametrul longitudinal – este mărit prin contracţia
intercostali externi diafragmului şi aplatizarea convexităţii acestuia, care
în repaus este orientată spre cavitatea toracică
• diametrului transversal – este mărit:
• prin contracţia diafragmului ce împinge spre
exterior părţie bazale ale cutiei toracice
• prin contracţia muşchilor intercostali externi, în
special în partea bazală, înregistrându-se aici o
rotaţie a coastelor
• diametrul sagital este mărit prin contracţia muşchilor
intercostali externi care luându-şi punct fix pe coasta
contracţia superioară, prin contracţie orizontalizează coastele şi
diafragmului proiectează sternul înainte.

Diafragmul
• este principalul muşchi inspirator, fără participarea sa nu este posibilă respiraţia,
chiar în condiţiile păstrării activităţii celorlalţi muşchi inspiratori
• este singurul muşchi din organism în care circulaţia nu se suspendă în timpul
contracţiei izometrice (= tensiunea creşte, dar fibrele musculare nu îşi modifică
lungimea), ci se intensifică, proporţional cu intensitatea contracţiei
• suprafaţa dîafragmului este de ~250 cm2, în inspirul normal diafragmul coboară
1,2-1,5 cm, iar în cel forţat, poate depăşi 10 cm.
 EXPIRUL

forţa deformatoare elementele elastice ale cutiei

în repaus
nu mai acţionează toracice revin la poziţia iniţială

micşorează diametrele micşorează

cutiei toracice volumul pulmonar

comprimă plămânii creşte presiunea

intrapulmonară, peste
cea atmosferică

comprimă suplimentar
aerul iese din plămân
plămânii
în atmosferă

în efort contracţia muşchilor abdominali împinge organele

abdominale
contracţia muşchilor intercostali interni ascendent
 PERFUZIA PULMONARĂ

Circulaţia pulmonară (funcţională) – asigură oxigenarea sângelui

• viteza de circulaţie în artera pulmonară este de 40cm/s
• timpul de circulaţie în mica circulaţie este 0,7s, în repaus şi 0,3s în efort
Artera
Arterapulmonară
pulmonarăpleacă
pleacădindinVDVDşişidupă
după ~4cm
~4cmse se bifurcă,
bifurcă, într-o
într-o
ramură
ramură dreaptă şi una stângă, vascularizând plămânul de aceeaşi parte,iar
dreaptă şi una stângă, vascularizând plămânul de aceeaşi parte, iar
apoi acestea se divid în continuare, în final capilarizându-se.
apoi acestea se divid în continuare, în final capilarizându-se.
• •grosimea peretelui arterei pulmonare este 1/3 din grosimea peretelui aortei
grosimea peretelui arterei pulmonare este 1/3 din grosimea peretelui aortei
• •ramurile arterei pulmonare sunt foarte scurte
ramurile arterei pulmonare sunt foarte scurte
• arterele şi arteriolele din circulaţia
pulmonară au diametre mari faţă de bronhii
alte vase similare din circulaţia
sistemică şi pereţii subţiri, uşor
distensibili
Venele
Venele pulmonare
pulmonare auau traiect
traiect
scurt,
scurt, deversând sângele imediat înîn
deversând sângele imediat
AS,
AS,iar
iarcordul
cordulîlîlva
vapompa
pompaînîncirculaţia
circulaţia
sistemică
sistemică

Circulaţia nutritivă - arterele bronşice ale circulaţiei sistemice,

transportă sânge oxigenat cu nutrienţi la plămâni. După ce sângele străbate
ţesuturile pulmonare drenează prin venele pulmonare şi ajunge în AS
2. DIFUZIUNEA

Lobulul respirator = unitatea sistemului respirator

Cei 2 plămâni au 300 de
milioane de alveole cu
diametrul de 0,2mm.

alveolă o bronşiolă
alveolă respiratorie

capilare
vas limfatic
alveolă
ducte
venă alveolare
alveolă
arteră
Pereţii alveolari sunt foarte subţiri , iar între saci
alveole există o reţea aproape compactă de alveolari
capilare anastomozate
 Structura membranei respiratorii
1. Un strat de lichid – ce acoperă
suprafaţa alveolei şi ce conţine surfactant
(=substanţă care reduce tensiunea
superficicală a lichidului alveolar)

2. Epiteliul alveolar – alcătuit din celule

capilar
epiteliale mici alveolă
3. Membrana bazală a epiteliului hematie

4. Un spaţiu interstiţial – îngust, între

epiteliul alveolar şi membrana capilară

5. Membrana bazală a capilarului – ce

fuzionează în multe locuri cu membrana
bazală a epiteliului alveolar
6. Endoteliul capilar
 Factorii care influenţează difuziunea:

1. Grosimea membranei respiratorii (barierei)

• este în mod normal de ~ 0,2 -1 micron
• poate creşte ca urmare a lihidului de edem din spaţiul interstiţial de la nivelul
membranei şi din alveole sau în urma fibrozei
• este invers proporţională cu difuziunea prin membrană

2. Suprafaţa membranei respiratorii (barierei)

• suprafaţa alveolară este 80-100 m2 (300 milioane alveole), dar din punct de
vedere funcţional, suprafaţa este mai mică, deoarece există zone care nu sunt
ventilate dar sunt perfuzate şi altele ventilate dar neperfuzate
• se reduce prin excizia unui plămân sau în emfizemul pulmonar (dispariţia
pereţilor alveolari prin coalescenţa alveolelor)
• când se reduce la 1/3-1/4 din normal afectează schimbul gazos transmembranar
în repaus, iar o scădere mică afectează schimbul din efortul fizic
3. Timpul de contact
• în repaus este de 0,07s, sângele fiind oxigenat în cea mai rnare parte a lui numai
la străbaterea primei treimi a capilarului, în următoarele două treimi se fac
schimburi în mod redus.
• în efort este de 0,03s, iar datorită creşterii vitezei de circulaţie a sângelui
schimburile se realizează pe tot parcursul capilarului.

4. Gradientul presional
• reprezintă diferenţa dintre presiunea parţială a gazului în alveole şi cea din
sângele capilar
• reflectă gradientul de concentraţie a gazelor în aerul alveolar şi sângele capilar
• depinde de ventilaţia şi perfuzia teritoriului şi raportul dintre ele
• când presiunea parţială a unui gaz (PO2) este mai mare în aerul alveolar (104
mmHg, - PO2 în aerul inspirat 149 mmHg) decât în sânge (40 mmHg) se produce
difuziunea netă a gazului din alveole în sânge
• când presiunea parţială a unui gaz (PCO2) este mai mare în sânge (45 mmHg)
decât în aerul alveolar (40 mmHg - PCO2 în aerul inspirat 0 mmHg) se produce
difuziunea netă a gazului din sânge în alveole
5. Constanta de difuziune a gazului
• este direct proporţională cu solubilitatea, care pentru CO2 este 0,51 şi pentru O2
0,024 (CO2 este de aproximativ 25 de ori mai solubil decât O2)
• este invers proportinală cu radicalul masei moleculare a gazului respectiv

6. Capacitatea de difuziune
• reprezintă cantitatea de gaz ce difuzează în unitatea de timp pentru o diferenţă
presională de 1 mmHg
• pentru O2 este în repaus de 25-30ml O2/minut pentru 1mmHg, iar în efort se
dublează 60-80 ml O2/minut/mmHg
• pentru CO2 este în repaus: 400-450ml CO2/minut/mmHg, în efort: 1200-1400ml
CO2/minut/mmHg
• creşte în efort prin modificarea raportului între ventilaţie şi perfuzie şi nu prin
modificarea constantei de difuziune (creşte suprafaţa de schimb prin deschiderea
capilarelor pulmonare şi mărirea diametrului capilarelor pulmonare)
• între O2 consumat şi CO2 eliminat se stabileşte un raport denumit coeficient
respirator, cu valoarea normală de 0,8.
3. TRANSPORTUL GAZELOR RESPIRATORII

Transportul O2 în sânge se face: 3% liber sau dizolvat în apa din plasmă

97% legat (combinat chimic cu Hb)

O2 liber – reprezintă o etapă obligatorie în transferul acestuia

Dizolvat în sângele arterial 0,3 ml O2 la 100 ml sânge

în sângele venos 0,11-0,18 ml O2 la 100 ml sânge
Respiraţia de O2 pur creşte concentraţia de O2 dizolvat de 7 ori (de
la 0,3% la 2%), ceea ce reprezintă 1/2 din necesităţile organismului în repaus,
de aici rezultă importanţa oxigenoterapiei în clinică.
În timpul efortului fizic cantitatea de O2 transportată sub formă
dizolvată scade la 1,5% din cantitatea totală de O2.
 O2 legat: combinat cu hemoglobina (Hb)
• combinaţia O2 cu hemoglobina măreşte de aproximativ 70 de ori posibilitatea de
transport a O2 faţă de transportul sub formă dizolvată
• 1 g Hb transportă 1,34 ml O2
 la 100ml sânge cele 15g Hb transportă 20,1ml O2, la PO2 de 104 mmHg
• raportând cantitatea de O2 din sângele arterial (19,7 ml/100 ml sânge) şi venos
(14,4 ml/100 ml sânge) la capacitatea maximă de transport a O2 (20,1) se obţine
saturarea în O2 a sângelui arterial şi venos
 saturare în O2 în sângele arterial este de 97-98% (19,7/20,1)
 saturare în O2 în sângele venos este de 70-75% (14,4/20,1)
• legarea O2 de hemoglobină reprezintă o reacţie de oxigenare, formându-se un
produs labil - oxihemoglobina
• la altitudine, unde PO2 este scăzută (60-70 mmHg), se înregistrează o
saturare în O2 de 80 - 85 %
• în efort necesarul de O2 al organismului creşte de aproape 20 de ori
=> creşte debitului cardiac şi se măreşte gradul de disociere a
oxihemoglobinei => saturarea sângelui venos în O2 este de 35 - 40%
 Factori ce influenţează disocierea oxihemoglobinei
• CO2 – prin creşterea concentraţiei măreşte gradul de disociere al
oxihemoglobinei
• pH-ul – prin scădere favorizează disocierea oxihemoglobinei, ceea ce reprezintă
o adaptare la efort, când cresc arderile şi creşte cantitatea de metaboliţi, => scade
pH-ul şi se măreşte gradul de extragere a O2 din oxihemoglobină
• temperatura – crescută creşte gradul de disociere a oxihemoglobinei

Transportul CO2 în sânge este:

8% liber
92% legat - dintre care:
70% ca bicarbonat de sodiu în plasmă
10% ca bicarbonat de potasiu în hematie
10% sub formă de carbaminhemoglobină (legarea CO2 pe Hb)
2% sub formă de acid carbonic în plasmă
 4. REGLAREA RESPIRAŢIEI
Centrul respirator – este alcătuit din:

3. 2. Grupul respirator
Centrul pneumotaxic – localizat
dorsal în nucleul parabrahial din
porţiunea superioară a punţii
ventral – localizat în
• cuprinde neuroni din
• limitează inspiraţia prin scăderea bulb ventro-lateral
nucleul ambiguu şi
tonusului centrului inspirator după
nucleul retroambiguu
ce s-a produs inspiraţia => expiraţia
survine la sfârşitul inspiraţiei • este inactiv în timpul
respiraţiei din repaus
• în lipsa centrului pneumotaxic
acţiunea sa e suplinită de nervii • produce inspiraţie şi
vagi expiraţie
prin care vin la centrul
inspirator impulsuri • în eforturile fizice intense
inhibitoare de la alveolele generează, impulsuri
pulmonare expiratorii cu intensitate
crescută ce ajung la
1. musculatura abdominală
Grupul respirator dorsal –
declanşează inspirul şi e localizat căi motorii repiratorii
în porţiunea dorsală a bulbului
 Conexiunile aferente
• centrul respirator bulbar este conectat prin căi aferente cu toate suprafeţele
senzitive ale corpului: mucoase, tegumente, proprioceptori din articulaţii şi
muşchi, receptori viscerali şi tisulari, sensibili la modificările metabolice
• zonele reflexogene respiratorii ale arborelui bronşic şi ale alveolelor pulmonare
conţin presoreceptori şi chemoreceptori, care sunt influenţaţi de variaţiile de
presiune şi de compoziţia aerului alveolar şi au conexiuni directe cu centrul
respirator, fiind inervate de vag
• aferenţe ale centrului respirator provin şi din regiunea supraglotică prin nervul
laringeu, având o acţiune inhibitoare şi opresc respiraţia. Influenţele din
teritoriul infraglotic vagal au o acţiune stimulatoare, de accelerare a
mişcărilor respiratorii
• influenţele din zona trigemenului sunt inhibitoare => cufundarea capului în
apă rece, prin aferenţele trigeminale, opreşte reflex respiraţia
• zona reflexogenă sinocarotidiană conţine chemoreceptori sensibili la
scăderea presiunii oxigenului din sângele arterial, iar pe calea nervului lui
Hering ajung la centrul respirator aferente chemoceptive şi presoceptive de la
acest nivel.
 Conexiunile eferente ale centrului respirator bulbar sunt prin:
• nervul facial are legătură cu muşchii narinelor

• nervul recurent, cu laringele

• nervul vag inervează muşchii bronşici, pe care îi contractă

• nervul frenic care se formează din rădăcinile motoare ale segmentelor

cervicale 2-4

• nervii intercostali, sau în regiunea cervicală corespondenţii lor, ce provin din

segmentele 4 cervical până la al 7-lea toracic, inervează muşchii inspiratori

• nervii musculaturii abdominale (care prin contracţie participă la expiraţie)

care provin din segmentul T7 până la L1
 Stimularea umorală directă a centrului respirator
• CO2 intervine în reglarea respiraţiei, prin creşterea frecvenţei respiratorii, => la o
creştere a CO2 în aerul alveolar de 0,2% se dubleză frecvenţa respiraţiilor şi
debitul respirator
• acidoza activează respiraţia chiar în prezenţa hipocapniei, iar în hipercapnie
(creşterea concentratiei de CO2 în sange) activarea este mult mai intensă
• CO2, în concentraţie de 9% în aerul inspirat determină creşterea debitului
respirator de la 8 l/min la 60 l/min.
• CO2, în concentraţie de 30% în aerul inspirat determină după 24h o stare de
euforie, cu creşterea capacităţii asociative, urmată mai târziu de o depresie.
• hipoxia stimulează respiraţia

• Ionii de Ca prin scădere determină creşterea sensibilităţii centrului respirator

până la oprirea respiraţiei la sfârşitul inspiraţiei. Administrarea intravenoasă de Ca
normalizează funcţia centrului respirator.
• temperatura stimulează centrul respirator => creşterea temperaturii centrului
respirator cu 1°C măreşte cu aproximativ 10l debitul respirator