ÎNTREBĂRI PENTRU EXAMEN LA ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIE UMANĂ 2

1.Dati definitia respiratiei. Etapele ei principale. Funcțiile sistemului respirator

Căile respiratorii
• Superioare
• Cavitatea nazală
• Partea nazală și orală a faringelui
• Inferioare
• Laringele
• Traheea
• Bronhiile

Arborele bronşic
Trahea → 2 bronşii → bronhiole Bronhiolele se termină cu saci alveolari Suprafaţa totală de schimb gazos ~ 80-100 m2

Respiraţia este totalitatea proceselor care asigură consumul O2 şi eliminarea CO2 de către
organism.
• Etapele respiraţiei:
1. Ventilaţia pulmonară – schimbul de gaze între aerul atmosferic şi aerul alveolar
2. Schimbul de gaze în alveole – difuzia O2 în sânge şi CO2 în direcţie opusă
3. Transportul gazelor prin sânge
4. Schimbul de gaze între sânge şi ţesut
5. Respiraţia tisulară • Respiraţia ca proces mecanic include inspiraţia şi expiraţia
2. Cavitatea pleurală, lichidul pleural. Mecanismul formării presiunii negative intrapleurale. Variațiile
presiunii interpleurala in timpul inspirației și expirației și rolul lor. Modelul Donders.

INSP IR

CAVITATEA PLEURALĂ - spaţiu între foiţa parietală şi viscerală a pleurei

Lichid pleural este un ultrafiltrat plasmatic care acționează ca un lubrifiant biologic
al cavității pleurale, ajutând la mișcarea plămânilor în timpul respirației (inhalare și
expirație).

Rolul presiunii în cavitatea pleurală

• P pleurală este condiţionată de tracţiunea elastică a plămânilor- forţa cu care se E XPIR
comprimă ţesutul elastic pulmonar, ce rezultă din:
1. Forţele elastice ale ţesutului pulmonar determinate de fibre extinse de elastină şi
colagen din parenhimul pulmonar
2. Tonusul muşchilor bronhiali
3. Tensiunea superficială a stratului de lichid din suprafaţa internă a alveolelor,
reprezintă 2/3 din TE şi este reglată de surfactant Mecanismul formării
presiunii negative intrapleurale.
• Rolul P intrapleurale în modificarea V-lor pulmonare în respiraţie poate fi
demonstrat prin Modelul Donder
S-a facut un experiment, sau extras plamanii din sobolani.Plamanii se afla intr-o cupola, se conecteaza
traheea cu un tub, in partea de jos se pune o diafragma elastica(membrana). Trangand in jos diafragma
noi marim volumul, respectiv creem presiune negativa.

3. Modificările presiunii intrapleurale în pneumotorace, cauzele și tratamentul. Metoda determinarii

presiunii intrapleurale.

Pneumothorax – fenomen ce survine la lezarea pleurei parietale sau viscerale. Ca urmare

presiunea în cavitatea pleurală devine egală cu cea atmosferică şi plămânii se colabează.

Deosebim:

• -pneumotorax deschis – la lezarea pleurei parietale

• -pneumotorax închis – la lezarea pleurei viscerale

• Pneumatorax uni/bilateral – la lezarea pleurei pe o singura parte, formand un orificiu sau 2

orificii pe ambele parti ale toracelui
Cauzele pneumotoraxului spontan

Primar-Ruptura de tauri subpleurali din cauza fumatului

Secundar
1. Mai des Astm bronșic tuberculoză
2. Mai rar
Boli ale plămânilor
Tratamentul pneumotoraxului isi propune obtinerea reexpansiunii plamanului prin evacuarea aerului
acumulat intrapleural si tratarea leziunilor generatoare de pneumothorax
4. Volumele și capacitățile pulmonare. Volumul expirator forțat timp de 1 sec. Spirometria și spirografia.
Modificările în maladiile obstructive și restrictive pulmonare.

a VC - volum curent, aerul inspirat şi expirat în timpul respiraţiei normale

b VRIn – volum inspirator de rezervă, V aer suplimentar inspirat după inspiraţie

obişnuită

c VREx - volum expirator de rezervă, V aer suplimentar expirat după expiraţie

obişnuită

d CPV - Capacitatea pulmonară vitală = VC+VRIn+VREx

e VR - volum rezidual, V de aer din plămâni după o expiraţie forţată

f Capacitatea pulmonară totală = CPV + volumul rezidual

g VSM – volumul spaţiului mort = aerul din căile respirat.+ alveole neperfuzate

Spirometria – măsurarea V respiratorii (spirograma)

Spirografia reprezintă o metodă de înregistrare grafică a modificării volumului pulmonar

în timpul respiraţiei

Spirometrie - o urmărire a relației dintre fluxul de aer expirator maxim și timp, denumită
spirogramă, este cea mai comună măsură a funcției pulmonare ventilatorii. Este utilizat pentru a
face o evaluare preliminară a diagnosticului sau pentru a monitoriza pacienții pe măsură ce
boala pulmonară sau cardiacă evoluează și răspunde la tratament.

h CIns - capacitatea inspiratorie CIns = VC+VRIn = 3,5 l

i CRF – capacitatea reziduală funcţională (aerul alveolar), aerul din alveole după
expiraţie obişnuită CRF = VREx + VR = 2,3 l
 j MVR – minut volumul respiraţiei (debitul respirator), cantitatea de aer ce trece prin

plămâni timp de un minut • MVR = VC x Fr Resp = 6 l/min

k Fr / adult = 12-16/min; Fr / n-nascut = 40-60/min

l MVVP – minut volumul ventilaţiei pulmonare (ventilaţia alveolară sau randamentul

respirator), cantitatea de aer ce participă la schimbul de gaze /min MVVP = (VC-
VSM) x Fr Resp =4,2 l/min

m Volumul de colaps – V aer eliminat din plămâni în rezultatul pneumotoraxului în

cazul atelectaziei complete = 1

Volumul expirator forțat în 1 secundă este volumul de aer (în litri) expirat în prima secundă în
timpul expirării forțate după inspirație maximă. În mod normal, cel puțin 80% din capacitatea
vitală forțată este expirată în prima secundă.

Ca r acte ri s t i ci l e bo l i i l i m i na r e r es tri c t i ve

Boala se p rin redu cerea pulmonare totale (TLC) .

Spre deosebire de este pn n inhalare care umple mul t mai d ecât ar f1de
la o
5. Biomecanismul respirației normale și forțate, variațiile presiunilor intrapleurală, intraalveolară și
transpulmonară.

• Inspiraţia – creşterea în volum a cutiei toracice şi a plămânilor cauzată de:

1.Contracţia muşchilor intercostali externi – care sunt înseraţi oblic (sus-jos; posterior-
anterior) şi ridică coastele → măresc volumul cutiei toracice anteroposterior. Coastele sunt
pârghii de gradul doi, momentul forţei în locul inserţiei inferioare a muşchilor > ca în cel
superior

2.Contracţia diafragmului – aplatizarea diafragmei cu mărirea volumului cutiei toracice în

direcţie verticală

• La inspiraţia forţată participă muşchii inspiratori suplimentari ca intercostali interni, pectorali,

scaleni, sternocleidomastoidieni

• Expiraţia – micşorarea în volum a cutiei toracice şi a plămânilor cauzată de:

1. Forţa de elasticitate a cartilajelor costale şi a plămânilor

2. Coborârea coastelor în direcţia forţei de greutate

3. Relaxarea diafragmei – revine la forma de cupolă

• Expiraţia forţată este activă din cauza includerii contracţiei muşchilor: intercostali interni
(inseraţi opus
celor externi) şi abdominali

--

∨P în cavitatea pleurală < ca cea atmosferică – P pleurală negativă

∨P în alveole – P alveolară

∨Diferenţa între P pleurală şi P alveolară = P transpulmonară

Presiunea alveolara inspiraţie -1mmHg expiraţie +1mmHg

Presiunea pleurala inspiraţie -7.5 mmHg expiraţie -5mmHg
Presiunea transpulmonara inspiraţie -6.5 mmHg expiraţie -6mmHg
6. Complianța și elastanța pulmonară , modificările în cadrul inspirației și expirației. Rolul lor în mecanismul
respirației și modificările sale în maladii pulmonare restrictive și obstructivă.

Complinata pulmonara- cresterea volumul pulmonar in dependenta de cresterea

presiunii transpulmonare C = ΔV/ΔP
Sau este o masura a capacitatii de intindere

Daca creste presiunea creste si volumul,

si invers daca presiunea scade, volumul la fel scade

Ce afecteaza complianta:
1. Elasticitatea plamanilor
2. Tensiunea superficiala
3. Elasticitatea peretelui toracic
Elastanta pulmonara – este rezistenta la intindere, care vrea sa se retraga

E= ΔP/ΔV

Orice crestere a presiunii, creste si valoarea elasticitatii, in timp ce cresterea volumului scade
elasticitatea

Tulburari, boli ale plamanilor:

Fibroza pulmonara - complianta ↓, iar elastanta ↑ respectiv plamanilor le este greu sa inspire,

si usor sa expire Emfizema- elastanta ↓ , iar complianta ↑ plamanilor le este usor sa inspire si

greu sa expire

Tulburari, boli ale peretelui toracic:

Ankylosing Spondylitis sau Kyphosis sau Scolioza - complianta ↓ , peretele toracic nu are capacitatea
de a se extinde, este greu de inspirat.

7. Variațiile de tensiune superficială în inspirație și expirație. Secreția și rolul surfactantului. Reducerea

secreției surfactantului și atelectazele.

Daca tensiunea superficiala ↑, complianta ↓, astfel ar fi foarte greu sa inspire, ↑ volumul de

munca de respiratie

Surfactantul
• Este o substanţă lipoproteică tensioactivă, secretată de pneumocitele de tip II (din luna 5
intrauterină) Funcţiile:
1. ↓ tensiunea superficială a stratului de lichid
intraalveolar 2. Asigură stabilitatea formei
alveolare – nu permite colabarea lor.
3. Împiedică filtrarea lichidelor spre alveole.
4. Favorizează emulsionarea particulelor inhalate uşurând procesul de fagocitare a acestora de
către macrofagi.
• Sinteza ↓ a surfactantului → atelectazie – colaps alveolar (nou-născut - insuficienţă
respiratorie)
• Dereglarea integrităţii CP → pneumotoraxul (Ppl =PAt)
∨ închis ∨ deschis ∨ valvular ∨uni/bilatera

Surfactantul: diminue tensiunea superficială a apei de la suprafaţa alveolelor ==> împiedică

colabarea alveolelor.

Pneumothorax – fenomen ce survine la lezarea pleurei parietale sau viscerale. Ca urmare presiunea în
cavitatea pleurală devine egală cu cea atmosferică şi plămânii se colabează.
Deosebim:
1. -pneumotorax deschis – la lezarea pleurei parietale
-pneumotorax închis – la lezarea pleurei viscerale

8. Presiunea partială a CO2 si O2 in aerul atmospheric si cel alveolar. Care este rolul lor in respiratie.

P parţială a gazului depinde de conţinutul procentual al unui gaz într-un amestec de gaze
7. Care este tensiunea CO2 si O2 in sangele venos sic el arterial, si in tesuturi. Rolul în schimbul de gaze.

8. Descrieti schimbul de gaze in plamâni și țesuturi.

Procesele de schimb de gaze în plămâni și țesuturi reprezintă un lanț complex de reacții și

compuși biochimici. Aerul intră prin tractul respirator superior în părțile inferioare ale
acestuia. Arborele bronșic ține amestecul de gaze către punctele sale finale - alveolele.
Alveolele constau din alveolocite, care sunt căptușite în interior de către un surfactant
surfactant, iar în exterior acoperă stratul bazal.

Întreaga suprafață a plămânilor este ca și cum ar fi învăluită într-o rețea de capilare rigide,
prin care peretele vascular penetrează oxigenul necesar atât corpului. Granița peretelui
alveolar și a peretelui capilar este foarte mică - 1 μm, ceea ce asigură un proces complet în
care are loc schimbul de gaze.

Actul de inhalare se realizează prin reducerea mușchilor pieptului, inclusiv diafragma - un

mușchi mare situat la marginea pieptului și a abdomenului. Odată cu reducerea acestuia,
amestecul de aer se forțează datorită diferenței de presiune atmosferică și intrathoracică.
Expirarea, dimpotrivă, se face pasiv, datorită elasticității plămânilor. Excepția este
activitatea fizică activă, atunci când o persoană sporește activitatea mușchilor netede și
scheletici, reducând-o cu forța.
9. Descrieti transportul oxigenului prin sange. Conținutul de O2 a sângelui arterial și venos

Oxigenul este transportat în sânge sub doua forme: 98% legat de hemoglobină și 2%
dizolvat în plasmă. 1 litru de plasmă conține aproximativ 3 mL O2; volumul sangvin total
(5L) conține 9-15 mL O2. Necesarul de oxigen în repaus este de 250 mL/min, necesar
asigurat de hemoglobină, care transportă de 70 de ori mai mult O2 decât plasma.
Fiecare moleculă de hemoglobină poate lega patru molecule de oxigen, formând
oxihemoglobina; altfel spus, fiecare gram de hemoglobină poate lega 1,34 mL O2. Curba
de disociere a hemoglobinei este reprezentată sub forma literei S. O presiune parțială a
oxigenului crescută antrenează o saturație completă a hemoglobinei. Saturația în oxigen
a hemoglobinei poate fi influențată de mai mulți factori. Spre exemplu, în timpul efortului
fizic, scăderea pH-ului (efectul Bohr), creșterea temperaturii, creșterea PCO2, creșterea
2,3-BFG (2,3-bifosfoglicerat) deplasează curba de disociere a hemoglobinei la dreapta,
ce are ca rezultat scăderea afinității hemoglobinei pentru oxigen, cu o mai mare
capacitate de cedare a O2 la țesuturi.

10. Curba de disociere a oxihemoglobinei. Factorii ce influiențează această curbă

Cresterea PO2 si scaderea PCO2 – afinitatea Hb pentru O2 creste

Scaderea PO2 si cresterea PCO2 –afiniteatea pentru O2 scade
11.Descrieți transportul CO2 prin sânge. Formele de transport.

Transportul CO2

Din ţesut CO2 → plasma sangvină → eritrocit → CO2 + H2 O →

H2CO3(anhidraza carbonică) H2 CO3 → H+ + HCO3 - (↓pH → ↓afinitatea Hb faţă de O2
)
HbO2 → Hb + O2 ; Hb + H+ → HHb (sis. tampon Hb)
Disocierea HbO2 măreşte afinitatea Hb faţă de CO2 – efectul Holdane
HHb + CO2→ HHbCO2 (carbaminhemoglobina)
HCO3 – + K+ / Na+ → K (Na) HCO3 (monocarbonat K/Na, aceste săruri funcţionează ca sistem tampon şi
menţin pH)
12. Structura centrului respirator. Rolul structurilor bulbare și pontine. Automatismul centrului respirator.
13. Structurile suprapontine și efectele asupra respirației, Neuronii respiratori spinali localizarea și rolul lor.

14. Reflexul Hering Breuer în reglarea respirației. Receptorii căile aferente și rolul reflexului.

încetarea inspirului şi declanşarea expirului - reflexul de inflație Hering-Breuer

• Reflexul de inflație Hering-Breuer este declanşat când VC depăşeşte 1 litru→ reflex de apărare şi de
prevenire a distensiei pulmonare exagerată
o Colabarea bruscă a țesutului pulmonar, la sfârşitul expirației, determină producerea inspirului prin
reflexul de deflație HeringBreuer sau reflexul HeringBreuer inversat o mai puțin important
• acționează în condiții patologice de deflație pulmonară forțată (ex. pneumotorax)
• Rol: Reflexele Hering-Breuer evita distensia şi colabarea exagerată a plămânilor

15.Descrieti mecanismul inspiratiei normale si fortate.

Inspirul este declanşat de stimulii generaţi de centrul inspirator din bulb care ajung la neuronii
motori din coarnele anterioare ale măduvei. Prin intermediul nervilor spinali se comandă contracţia
muşchilor inspiratori.
• În inspirul normal intervin muschiul diafragm şi muşchii intercostali externi.
Prin contracţie, diafragmul se aplatizează şi se deplasează în jos cu cca. 1,5-2 cm în inspirul de repaus
şi cu 7-8 cm în inspirul forţat. Prin deplasarea în jos a diafragmului se măreşte diametrul longitudinal
al cutiei toracice, iar în porţiunea bazală şi diametrul transversal.Mărirea volumului toraco-pulmonar
va determina scăderea presiunii pulmonare la o valoare de 756-757 mmHg care devine astfel
inferioară presiunii atmosferice cu aprox. 3 - 4 mmHg. Consecinţa acestor modificări este
pătrunderea unui volum de aer în plămâni, până la egalizarea celor două presiuni.
• În inspirul forţat, pe lângă muşchii diafragm şi intercostali externi, mai intră în acţiune şi
muşchii accesori: scaleni, pectorali, dinţaţi, sternocleidomastoidieni, trapez. Muşchii inspiratori
accesori realizează o ridicare suplimentară a porţiunii superioare a cutiei toracice, mărind mai
mult volumul toraco-pulmonar şi scăzând suplimentar presiunea. Prin aceste modificări, se
introduce un volum suplimentar de aer = VOLUMUL INSPIRATOR DE REZERVĂ - VIR.
16.Descrieti mecanismul expiratiei normale si fortate.

Expirul
• Expirul normal, de repaus, reprezintă o fază pasivă (fără consum de energie), spre deosebire
de inspir, care se produce activ, prin contracţie musculară şi consum de energie. Constă în revenirea
la poziţia iniţială a structurilor toracopulmonare, după ce forţa deformatoare şi-a încetat acţiunea. Se
datorează elasticităţii componentelor toracopulmonare. Ca urmare, plămânul se micşorează, iar
presiunea intrapulmonară creşte (763- 764 mmHg), devenind superioară presiunii atmosferice cu 3-4
mmHg. Consecinţa este eliminarea unui volum de aer încărcat cu CO2 din plămâni în atmosferă.
• Expirul forţat este o fază activă, producându-se prin contracţia muşchilor expiratori,
reprezentaţi în special de muşchii abdominali şi intercostali interni. Prin contracţia muşchilor
abdominali, creşte presiunea intraabdominală, se măreşte convexitatea diafragmului şi se reduce
suplimentar volumul toraco-pulmonar. Ca urmare, creşte şi mai mult presiunea intrapulmonară şi va
fi expirată o cantitate suplimentară de aer - VOLUMUL EXPIRATOR DE REZERVA – VER.

17. Reglarea umorală a respirației, receptorii, căile aferente și rolul.

Căile respiratorii asigură transportul gazelor şi îmbunatăţirea calităţii aerului inspirat, iar la nivelul
acinilor pulmonari are loc schimbul de gaze. Căile respiratorii superioare cuprind segmentul nazal,
segmentul cavităţii orale şi faringele până la orificiul glotic, iar căile respiratorii inferioare sunt
reprezentate de: laringe, trahee, bronhii şi ramificaţiile lor.

Reglarea umorala se manifesta prin actiunea pe care concentratia sangvina a gazelor respiratorii
(oxigen si C02) o exercita asupra centrilor respiratori. Cresterea concentratiei de C02 si scaderea
concentratiei de oxigen stimuleaza centrii respiratori, ducand la cresterea frecventei si amplitudinii
respiratiei. Dioxidului de carbon i s-a acordat un rol mai important, centrii respiratori fiind mai
sensibili la variatii mici ale concentratiilor C02 in sange.
18. Rolul și localizarea chemoreceptorilor respiratori centrali și periferici.

19.Cum se modifică respirația la efort fizic, in caz de hiper- si hipobarie.

20.Ce numim excretie. Ce căi excretoare cunoașteti. Descrieti structura rinichiului.

Excreția reprezintă procesul de eliminare a substanțelor rezultate în urma procesului

de descompunere datorat metabolismului [1] , alături de alte materiale inutile
organismului, care trebuie eliminate. Acesta este un proces esențial pentru toate
formele de viață existente. Principala cale de excreție este calea renală . Alte căi de
excreție, decât calea renală plămânii branhiile glandele sudoripare ficatul tegumentul
mucoasa intestinală

Rinichiul este organul principal de eliminare a substanțelor toxice endogene sau exogene din
organism. De altfel, principala cale de eliminare a substanțelor toxice din
organism o constituie aparatul uro-excretor aparatul urinar
La om rinichiul este așezat retroperitoneal de o parte și alta a coloanei vertebrale, sub
diafragmă, apărat de un strat de grăsime (adipos).
Forma lor este asemănătoare bobului de fasole, având lungimea de 10 - 12 cm, o lățime de 5 -
6 cm, grosimea de 3 - 5 cm și o greutate de 120 - 200 grame. Ambii rinichi sunt înveliți într-o
capsulă ( Capsula fibrosa ), și împreună cu glandele suprarenale sunt învelite într-un țesut gras
( Capsula adiposa
Această capsulă adipoasă care căptușește rinichii, este mai groasă în regiunea spatelui, rinichii
fiind susținuți de o fascie în formă de sac deschis spre abdomen, rinichii și suprarenalele fiind
în contact cu organele din abdomen. Astfel rinichiul stâng vine în contact cu stomacul
pancreasul , și colonul descendent, pe când rinichiul drept este în contact mai ales cu , colonul
ascendent și duodenul
Din cauza spațiului redus pe partea dreaptă rinichiul drept este mai coborât decât cel stâng.
Fiecare rinichi este irigat separat cu sânge de arterele renale ce provin din aorta descendentă
(abdominală), iar venele renale ( Vena renalis ) transportă sângele de la rinichi la vena cavă
inferioară. Urina este eliminată prin două uretere în vezica urinară și apoi prin uretra în
exterior.
21. Localizarea rinichilor și structural lor. Structura nefronilor, tipurile de nefroni.
 b)Nefronii juxtamedulari (cu AH lungă) 20-30%
• glomerul localizat în partea internă a cortexului

• ∅aa≅∅ae-↓FG;

• ae se continuă cu vasa recta, care coboară adânc în medulară, în paralel cu AH; se varsă în
venele
corticale;

• au AH lungă coboară adânc în medulară →până în zona papilară;

• AH + vasa recta + TC→ flux în în paralel dar în sens contrar → mecanismul multiplicator
contracurent

• rol: concentrarea +diluția urinei.

• Număr = 1-1,3 milioane nefroni/rinichi;

22. Cum si unde se formeaza urina primara si urina secundara (finala).

Formarea urinei finale include următoarele etape:

1. Filtrarea glomerulară – urina primară,
2.reabsorbţia tubulară,
3.secreţia tubulară - urina finală
FORMAREA URINEI-
1)Ultrafiltrarea glomerulara -proces dirijat de forte fizice;1/5 din plasma trece prin
membrane filtranta glomerulara ( trecere selective) in cavitatea capsulara;-Rezulta urina
primara (ultrafiltrat glomerular) care este o plasma deproteinizata (fara proteine) – 180 litri /
24 ore.
2)Reabsorbtia tubulara -proces prin care sunt recuperate din ultrafiltrat substante utile
organismului ;-poate fi : - transport activ pt.: glucoza, aminoacizi, acid uric, vitamina C,
fosfati, sulfati, si ioni de Na , K, HCO3;- - transport pasiv pt. apa(99%) , uree si anionul de
clor- rezulta urina finala – 1,5l / 24 ore.
3. Secretia tubulara
- procesul prin care substantele care nu se afla in ultrafiltratul glomerular intra in nefron, de-a
lungul tubului urinifer;- medicamente, produsi de metabolism,- se realizeaza prin mecanisme de
transport active si pasive.

Compozitia urinei finale :95 % apa;5 % substante - anorganice : Na+, ammoniac, fosfati, sulfati
organice : uree, acid uric, creatinina- pH-ul urinei este in jur de 6 (limite normale – 4,8→ 7,5);-
cresterea pHului indica retentia urinei in vezica urinara, cistite, anemie, ulcer gastric, etc.- aciditatea
crescuta poate insoti stari febrile sau o dieta hiperproteica
23.Ce mecanisme stau la baza formarii urinii. Descrieti structurile unde are loc acest proces.

1)Ultrafiltrarea glomerulara -proces dirijat de forte fizice;1/5 din plasma trece prin
membrane filtranta glomerulara ( trecere selective) in cavitatea capsulara;-Rezulta urina
primara (ultrafiltrat glomerular) care este o plasma deproteinizata (fara proteine) – 180 litri /
24 ore.
2)Reabsorbtia tubulara -proces prin care sunt recuperate din ultrafiltrat substante utile
organismului ;-poate fi : - transport activ pt.: glucoza, aminoacizi, acid uric, vitamina C, fosfati,
sulfati, si ioni de Na , K, HCO3;- - transport pasiv pt. apa(99%) , uree si anionul de clor- rezulta
urina finala – 1,5l / 24 ore.
3. Secretia tubulara
- procesul prin care substantele care nu se afla in ultrafiltratul glomerular intra in nefron, de-a
lungul tubului urinifer;- medicamente, produsi de metabolism,- se realizeaza prin mecanisme
de transport active si pasive.

Diabetul insipid este o afectiune caracterizata prin sete intensa si urinare frecventa si in
cantitate mare (volumul urinar depaseste 3 litri de urina pe 24 de ore). In cazul diabetului
insipid este vorba de o problema cu un hormon numit vasopresina sau ADH (hormon
antidiuretic) care, dupa cum o sugereaza si numele, are rolul de a limita cantitatea de urina.
Acest hormon este produs de neuronii din hipotalamus, fiind apoi depozitat la nivelul glandei
hipofize (atat hipotalamusul, cat si hipofiza sunt situate la baza creierului). Vasopresina actioneaza
la nivelul rinichiului, producand reabsorbtia apei si scaderea cantitatii de urina.
24.Ce cantitatea de urina se formeaza nectermal, caile urinifere. Cum are loc eliminarea urinei. Mictiunea.

Un om normal urineaza cam 70% din cantitatea de lichide pe care o consuma.

Este recomandat ca o persoana sa urineze 1200 – 1500 ml urina pe zi pentru a avea si a pastra
o functie renala de epurare normala. Pentru aceasta trebuie consumata o cantitate de 1500 –
2000 ml lichide pe zi.
căi urinare : -calice mici şi mari, -pelvis renal, -ureter,-vezică urinară, -uretră.ELIMINAREA
URINEI urina este eliminata din pelvisul renal in uretere(contin muschi netezi circulari si
longitudinali )care propulseaza urina in vezica urinara ;in peretii vezicii urinare se afla muschiul
DETRUSOR (alcatuit din fibre musculare netede circulare si longitudinale);la limita dintre vezica
urinara si uretra se afla doua sfinctere : unul intern – involuntar si unul extern – voluntar;mictiunea
= actul de golire a vezicii urinare;odata cu acumularea de urina , vezica urinara se destinde si sunt
stimulati receptorii specifici din peretii vezicali → impulsurile ajung la centrii medulari →relaxarea
muschiului detrusor si contractia sfincterului vezical intern→contractia sfincterului vezical extern pe
calea nervilor rusinosi;daca sunt conditii prielnice , centrii mictiunii din maduva spinarii sunt
stimulati → nervii pelvici determina contractia detrusorului si relaxarea sfincterului uretral intern ,
concomitant si relaxarea sfincterului uretral extern→ urina este eliminata.

25. Filtrarea glomerulară, presiunile implicate, valorile lor. Mecanismele miogen și tubuloglomerular de
autoreglare a filtrării.
 -----
onstrlctlon
e-glomerulus
ases blood
f
26. Rolul sistemelor tampon și rolul ventilației în menținerea echilibrului acidobazic.

Sistemul tampon este un mecanism unic. În corpul uman, există mai multe dintre ele și toate constau în
plasmă și celule sanguine. Tampoanele sunt bazele (proteine și compuși anorganici) care leagă sau
eliberează H + și OH-, oprind schimbarea pH-ului. Capacitatea tamponului de a menține echilibrul acido-
bazic depinde de numărul de elemente din care acesta este compus. Este în sine constituită din plasmă și
celule sanguine și poate fi fosfat, proteină, bicarbonat sau hemoglobină. Activitățile lor vizează reglarea
nivelului de ioni în sânge.
Funcţia respiratorie are o importanţă deosebită în menţinerea echilibrului acido-bazic al organismului.
Reglarea respiratorie a echilibrului acido-bazic este mai lentă comparativ cu sistemele tampon care
reacţionează imediat la modificările concentraţiei ionilor de hidrogen, însă capacitatea de tamponare a
sistemului respirator este de 2 ori mai mare comparativ cu potenţialul de tamponare al tuturor sistemelor
tampon. Reglarea respiraţiei se realizează prin valoarea presiunii parţiale a CO2 şi concentraţiei H + din
sângele arterial, prin intermediul chemoreceptorilor periferici din sinusul carotidian şi ai30 3 celor centrali
din sistemul nervos. Astfel, la o agresiune acidă (creşterea concentraţiei sangiune a H + ) va creşte prin
sistemele tampon producţia da acid carbobic care disociază în apă şi bioxid de carbon, care la rândul său va
determina creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii şi eliminarea excesului de CO2. Ca urmare, scade
concentraţia CO2 şi a acidului carbonic, iar pH sanguin creşte. În condiţiile creşterii pH sanguin (alcaloză),
concentraţia bicarbonatului creşte, centrul respirator va fi excitat într-o măsură mai mică, frecvenţa şi
amplitudinea respiratorie scade, bioxidul de carbon se acumulează în organism cu formarea acidului
carbonic, iar pH sanguin se micşorează.

27. Rolul rinichilor în menținerea echilibrului acidobazic.

Dacă mecanismele respiratorii nu pot compensa perturbările echilibrului acido-bazic, funcţia de excreţie
renală reprezintă următorul mecanism de control al pH-ului mediului intern. Rinichiul intervine în acest
proces atât prin reabsorbţia şi sinteza bicarbonatului cât şi prin secreţia H+ , sub forma acizilor nevolatili -
pentru fiecare mol de H+ eliminat prin urină se reabsoarbe sau se sintetizează un mol de HCO3 - . Funcţia
rinichiului în controlul echilibrului acido-bazic este mai lentă şi depinde în special de valoarea pH-ului
sanguin. Deci, rinichiul, în funcţie de valoarea pH-ului sanguin, elimină fie excesul de acizi, fie excesul de
baze.

28. Tulburările echbilibrului acidobazic- acidoza și alcaloza respiratorie și metabolică.

modificarea primară a HCO3 - factorul metabolic → dezechilibrul metabolic:

acidoza metabolică – ↓ primară a bicarbonatului

cauze:
cetoacidoza diabetică (DZ tip I), medicamente care se transformă în acizi, diaree severă, insuficienţă renală
cronică
alcaloza metabolică – ↑ primară a bicarbonatului

cauze:
vărsături severe, hipokaliemii severe (exces de diuretice), ingestia exagerată de substanţe alcaline în
suferinţele gastrice cronice
1. Tulburările echbilibrului acidobazic- acidoza și alcaloza respiratorie.

modificarea primară a PaCO2 – factorul respirator → dezechilibrul respirator:

acidoza respiratorie – ↑ primară a PaCO2

cauze - afecţiuni însoţite de hipoventilaţie, suferinţe respiratorii cronice (emfizem, bronşită cronică, BPCO),
afecţiuni neuro-musculare, edem pulmonar.

alcaloza respiratorie – ↓ primară a PaCO2

cauze – stări însoţite de hiperventilaţie, anxietate, atac de panică, febră, frison.

29. Compartimentele lichidiene ale corpului, echilibrul hydric, aportul șI pierderile de lichide. Reglarea
pirderilor de lichid. Electroliții intra și extracelulari, reglarea pierderilor de electroliți.

Există 2 compartimente lichidiene în corpul nostru, lichidul extracelular și intracelular.

Echilibrul hidric este un proces dinamic la omul sănătos si reprezintă egalitatea între aporturile și pierderile
de apă.

Aportul zilnic de apă depinde de:

1) necesitățile organismului- statusul de hidratare

2) temperatura mediului extern (într-un climat uscat, cald, aportul hidric crește pentru a contrabalansa
pierderea de apă prin evaporarea sudorației

Corpul câștigă apă prin:

Ingerarea de lichide și alimente (2300mL / zi)
Sinteza metabolică a apei în timpul respirației celulare și reacțiilor biochimice (200mL / zi)
Corpul pierde apă prin
Urină (1500mL / zi)
Evaporarea de pe suprafațe pielii (600mL / zi)
Exhalarea prin căile respiratorii (300 ml / zi)
Fecale (100 ml / zi )

Regularea pierderii de apă și electroliți

– Eliminarea excesului de apă corporală prin urină
– Extensia pierderii de sare urinară (NaCl) este principalul factor care determină volumul de fluid al
corpului
– 3 hormoni reglează reabsorbția de Na + și Cl- renală
– Angiotensina II și aldosteronul promovează reabsorbția urinară de Na + și Cl
(și apă prin osmoză) în deshidratate

– Peptida natriuritică atrială (ANP) promovează excreția de Na + și Cl- urmată de excreția de apă pentru
a reduce volumul de sânge
 Hormonul principal care reglează pierderea de apă este hormonul antidiuretic (ADH)
– Cunoscut și sub denumirea de vasopresină
– Produs de hipotalamus, eliberat de hipofiza posterioară
– Promovează inserția aquaporinei-2 în celulele principale ale tubului colector
– Permeabilitatea la apă crește
– Produce urină concentrată

Electroliți în lichidele corporale →Functii

1. Controlează osmoza apei între compartimentele fluidelor corpului

2. Ajutați la menținerea echilibrului acido-bazic

3. Purtați curent electric

4. Serviți ca cofactori

Cel mai abundent cation extracelular este Na +, anionul este Cl- Cationul intracelular de bază este
K +, anioni-proteine și fosfați (HPO4 2-) Pompele Na + / K + joacă un rol major în menținerea K +
ridicată în interiorul celulelor și a Na + ridicată în exterior

Reglarea pierderilor de electroliți

– 3 hormoni reglează reabsorbția de Na + și Cl- renală

– Angiotensina II și aldosteronul promovează reabsorbția urinară de Na + și Cl (și apă prin
osmoză) în deshidratate
– Peptida natriuritică atrială (ANP) promovează excreția de Na + și Cl- urmată de excreția
de apă pentru a reduce volumul de sânge

30. Funcțiile și componentele sângelui, plasma sângelui.

• Volemia SÂNGELE 5l (8% GC 80 ml/kgC)

Plasmă
-apă (90%)
-substanţe dizolvate (10%) (substanţe organice-9%, elemente minerale-1%)
• Elemente figurate
-eritrocite
-leucocite
-trombocite
 Functiile sangelui:

1. Transport:

• Gaze - CO2 şi O2 (funcţia respiratorie);

• Substanţe nutritive (funcţia trofică);
• Energie termică (funcţia termoreglare);
• Reziduuri (funcţia excretorie)
• Hormoni (funcţia reglatoare);
• Vitamine
• Enzime

2.Menţinerea homeostazei celulelor organismului prin menţinerea constantă a substanţelor dizolvate,

pH-ul, temperaturii

3 Protecţie – asigurată de celulele cu proprietateade fagocitoză şi celulele care pot produce anticorpi.

4. Hemostatică – capacitatea de a se coagula şi de a închide lumenul vaselor lezate - oprirea

hemoragiei.

31. Fiziologia eritrocitelor, numărul eritrocitelor, eritrocitopoieza, hemoglobin și conținutul de Hb. Grupele
sangvine.

Fiziologia eritrocitelor.
Caracteristici morfo- funcţionale

Numărul de eritrocite = 4–5,5 mil/mm3 bărbaţi = 4,9± 0,7

mil/mm3; (5x10^12/l) femei = 4,3± 0,6 mil/mm3.

(4,5x10^12/l)

Forma eritrocitului
-disc biconcav, cu marginile rotunjite

-adaptare perfectă la funcţia respiratorie (asigură suprafaţa mare la volum redus).

Dimensiunile eritrocitelor
-DEM = 6,8 – 7,7µ m;

-GEM = 1,7 – 2,5 (2)µ m;

-(în centru - cu aproximativ 1µ m mai mică decât în zona marginală).

Culoarea eritrocitelor
-dată de Hb eritrocitară

-eritrocitul normal colorat = normocrom.

Funcţiile eritrocitelor:
străbat zilnic 1-1,5 km, îşi modifică forma la trecerea prin capilare (fusiforme)

şi se deplasează în fişicuri

stagnează în vasele sanguine sinuoase (ex. circ. splenică)

transportă gazele respiratorii O2 şi CO2 (hemoglobina), transportă heparina,

hormoni, toxine, colesterol etc.

participă la menţinerea constantă a pH-ului sanguin (prin sistemul tampon al

hemoglobinaţilor)

sunt influenţate de factori extraeritrocitari (pH, substanţe toxice), care le pot

modifica morfo-funcţional (ex. acidoza/alcaloza determină↑/↓ volumului eritrocitar).

Eritrocitopoieza – proces de maturizare şi formare a eritrocitelor Etapele:

1. Diferenţierea – transformarea celulei medulare nediferenţiate în celulă eritropoietică

2. Multiplicarea (proliferarea) – sporirea numărului de celule eritropoietice prin mitoză

3. Maturaţia – totalitatea proceselor morfologice, funcţionale şi biochimice prin care eritroblastul →

eritrocit matur

4. Eliberarea – eliberarea hematiilor din organul medular în circulaţia sangvină

Reglare eritrocitopoezei (feed-back – hipoxie)

Eritropoetinele (glicoproteine) se sintetizează în rinichi (80-90%) în caz de hipoxie celulară a aparatului
juxtaglomerular, restul în ficat (cauza: anemie, efort fizic, altitudine).

Funcţia - accelereaza formarea eritroblaştilor şi maturizarea normoblaştilor Eritropoetinele acţionează

prin legarea de receptori specifici, care induc o diversitate de reacţuii biochimice care, se finalizează cu
activarea reglatorului intracelular protein-kinaza C. Aceasta activează genele care produc un ARN şi
proteinele necesare iniţierii ciclului celular sau a diferenţierei celulare

Hemoglobina = element esenţial pentru realizarea funcţiei respiratorii a E = 95% din proteinele solubile
ale eritrocitului.

Conţinutul Hb:

16 g/% la bărbaţi

14 g/% la femei
 Structura Hb
= cromoproteină porfirinică care conţine fier – constituită din:

4 molecule de hem (cu 1 atom de Fe2+ - leagă O2, ) + 4 catene

polipeptidice (globine).

Tipurile de Hb
Hb P - primară (embrională) – în viaţa intrauterină, conţine 2 lanţuri polipeptidice α şi 2 ε (epsilon)

Hb F - fetala şi se caracterizează prin afinitatea mărită faţă de O2, conţine 2 lanţuri polipeptidice α şi
2γ

Hb A -adultă, conţine 2 lanţuri α şi 2 lanţuri β.

Hb M mioglobina – se află în muşchi are o masă moleculară mică, fixează şi depozitează Oîn muşchi

32. Leucocitele, numărul lor, tipurile de leucocite, % și funcția lor. Leucitoza și leucopenia.

Leucocitele, celule mobile ale sistemului de apărare a organismului În normă la se conţin 4-

9 mii /mm3(7x10^9/l).

La noi-născuţi - 12-20 mii /mm3 , la sugari – 9-12 mii /mm3

Se află în sânge numai 4-8 ore pentru a fi transportate de la măduvă sau ţesut limfoid spre toate
ţesuturile organismului unde se mai reţin 4-5 zile.

Tipuri
 I. Granulocite

1. Eozinofile - 1-5%, (coloranţi acizi) Distrug toxine de origină proteică

Participă în reacţiile alergice prin secreţia histaminei

2. Bazofile - 0,5-1% (coloranţi bazici)

Reglează microcirculaţia în focarul inflamator prin secreţia heparinei

3. Neutrofile –58-70% (coloranţi neutri)(segmentate, nesegmentate)

Fagocitoza – I etapă a inflamaţiei

Secretă α2 globulina -transp. Vit B12

II. Agranulocite

1. Monocite - 2-10 % Formează macrofagi

Au cea mai mare capacitate de fagocitoză ( II etapă a inflamaţiei)

2. Limfocite - 18-40%
T-limfocitele: killer, helper, memorie imună, supresori;

Asigură imunitatea celulară

Participă în reacţiile imune de tip întârziat (48 ore)

B-limfocitele: plasmocite, memorie imună

Asigură imunitatea umorală (Ig)

Participă în reacţiile imune de tip imediat

Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză:

fiziologică: alimentară, efort fizic, emoţii, la femei în timpul sarcinii

patologică: infecţii, inflamaţii

Micşorarea numărului de leucocite – leucopenie: iradierea cu raze gama,

administrarea de citostatice
33. Mecanisme de apărare înăscute, nespecifice- fagocitoza, inflamația, febra, complementul.

Imunitatea – capacitatea organismului de a opune rezistenţă microorganismelor sau toxinelor ce au

tendinţă de a distruge ţesuturile sau organele.

Tipurile de imunitate:

1. Imunitatea înăscută include :

Fagocitoza asigurată de leucocite şi macrofage

Aciditatea sucului stomacal şi enzimele digestive

Pielea ca barieră antiinfecţioasă

2. Imunitatea dobândită (câştigată): Imunitatea umorală sau cu celule B

Imunitate mediată celulară sau cu celule T

34. Mecanismele imunității celulare și umorale. Tipurile de limfocite și rolul lor.

Limfocitul este o celulă a sistemului imunitar, responsabilă de reacțiile de apărare ale organismului
față de substanțele pe care le consideră străine. Limfocitele aparțin familiei leucocitelor (globule
albe).
Limfocitele B - Limfocitele B sunt răspunzătoare de răspunsul imunitar umoral; ele sunt
specializate în producerea de anticorpi, pe care îi secretă după ce s-au transformat în plasmocite și
difuzează în umorile (lichidele) organismului.
Limfocitele T - Este vorba de celulele sistemului imunitar a căror maturare se face în timus (de
unde și denumirea lor). Limfocitele T se diferențiază în două populații responsabile de răspunsul
imunitar de tip celular:
- Limfocitele T CD4 auxiliare sau T helper, sau simplu T4, sunt specializate în secreția de citokine
sau interleukine, molecule care le permit să coopereze cu alte celule.
- Limfocitele T CD8 cuprind două tipuri de celule, limfocitele citotoxice, capabile să ucidă celulele
infectate de un virus, și limfocitele T supresoare, al căror rol este acela de a controla răspunsurile
imunitare.
36.Factorii de coagulare, Fazele coagulării macrocirculatorii, mecanismele intrinseci și extrinseci. Conținutul
de trombocite, componența, rolul. Reacția vasotrombocitară.

Substanta care intervine in procesul de coagulare a sangelui (formarea unui tromb). Exista
treisprezece factori ai coagularii, numerotati de I la XIII: fibrinogen, protrombina, tromboplastina,
calciu, proaccelerina, accelerina, proconvertina, factorii antihemofilici A si B, factorii Stuart, PT A,
Haegeman si factorul de stabilizare a fibrinei.

Coagularea este procesul prin care sângele se transformă din stadiul de lichid într-un gel,
numit cheag (sau tromb). Coagularea este rezultatul hemostazei, un proces foarte complex care
implică activarea, adeziunea și agregarea plachetară (a trombocitelor) dar și formarea unei rețele
de fibrină. Stările patologice ale coagulării pot să se manifeste ori prin hemoragie (sângerare), ori
prin tromboză.[1]
Coagularea are loc, din punct de vedere biochimic, în momentul precipitării fibrinogenului, care se
transformă în fibrină, o substanță insolubilă care formează o rețea. Până în acest punct, au loc
diverse reacții enzimatice în cascadă, fiecare având un rol important pentru formarea în final a
rețelei de fibrină.

Principala diferență între căile intrinseci și extrinseci în coagularea sângelui este că calea
intrinsecă este activată de un traumatism în interiorul sistemului vascular, în timp ce calea
extrinsecă este activată de traume externe.

Calea intrinsecă se referă la mai multe cascade de interacțiuni proteice activate de un traumatism în
interiorul vaselor de sânge. Factorii de coagulare implicați în calea intrinsecă sunt factorii VIII, IX, XI și XII.

Calea extrinsecă se referă la cascade tomultiple ale interacțiunilor proteice activate de suprafețele externe
deteriorate. Factorul III și tromboplastina sunt implicate în calea extrinsecă. Calea extrinsecă este mai scurtă
decât calea intrinsecă și este mai rapidă decât calea intrinsecă.

Calea intrinsecă: calea intrinsecă se referă la mai multe cascade de interacțiuni proteice activate de un
traumatism în vasele de sânge.

Calea extrinsecă: Calea extrinsecă se referă la mai multe cascade de interacțiuni proteice activate de
suprafețele externe deteriorate.

Calea intrinsecă: Calea intrinsecă este lentă.

Calea extrinsecă: Căile extrinseci sunt rapide.

Trombocitele sunt cel mai mic tip de celule sangvine. Aceste celule nu au nucleu, sunt rotunde sau
ovale, aplatizate, cu structura in forma de disc si sunt necesare pentru coagulare. Alte componente
majore ale sangelui includ plasma, globulele albe si globulele rosii. Functia principala a
trombocitelor este de a ajuta in procesul de coagulare a sangelui.

Rolul trombocitelor este de a „infunda” vasele de sange rupte pentru a preveni pierderea de sange.
In conditii normale, trombocitele se deplaseaza prin vasele de sange in stare neactivata.

Un numar normal de trombocite este cuprins intre 150.000 – 450.000 de trombocite pe microlitru
de sange. Numarul de trombocite sub 20.000 pe microlitru de sange poate duce la sangerare
incontrolabila.

Hemostaza (gr. haima = sânge, stazis = a opri)[1] reprezintă totalitatea mecanismelor care intervin în
oprirea sângerării la nivelul vaselor mici (capilare) și mijlocii (arteriole, metaarteriole și venule). În funcție
de modalitatea de oprire a hemoragiei, hemostaza poate fi:

• hemostază fiziologică, proprie corpului;

• hemostază medicamentoasă, prin administrarea de substanțe coagulante/hemostatice;
• hemostază chirurgicală, necesară în cazul unor intervenții chirurgicale ample.

Atunci când, din diverse cauze, numărul de trombocite este mai mic decât cel normal, apare
trombocitopenia, o afecțiune care poate genera diverse complicații, de la tulburări de creștere
până la sângerări severe.

Manifestările trombocitopeniei pot lua diverse forme și, uneori, pot fi puse pe seama altor probleme de
sănătate. Cele mai frecvente simptome sunt sângerările de diverse tipuri, având forme grave doar în
cazuri izolate, acolo unde numărul de trombocite este extrem de scăzut.

Următoarele simptome sunt întâlnite la pacienții cu trombocitopenie:

• apariția de puncte roșii (petesii) sau echimoze (vânătăi) de culoare roșie la nivelul picioarelor.
Această manifestare poartă numele de purpură trombocitopenică idiopatică (imună);
• sângerarea prelungită a rănilor, chiar și a celor minore;
• sângerările gingivale;
• menstruația abundentă;
• urinarea cu sânge sau prezența sângelui în materiile fecale;
• rar, în cazurile de trombocitopenie severă, pot apărea sângerări la nivel digestiv sau cerebral.
37. Digestia în cavitatea bucală, masticația, deglutiția. Glandele salivare, secreșia salivei. Reglarea
secreșiei salivare. Cantitatea, componența și rolul salivei. Mecanismul de elaborare a salivei.

Digestia este un proces fundamental în supraviețuirea unui organism. Începe în

cavitatea bucală, unde se formează bolul alimentar şi continuă în stomac cu formarea
chimului gastric, care va ajunge în intestinul subţire şi se va transforma în chil
intestinal.

Digestia este desăvârşită în intestinul subţire, iar în intestinul gros se absoarbe apa şi
se formează materiile fecale sub acţiunea florei microbiene.

Prin masticaţie suprafaţa alimentelor creşte, astfel enzimele vor putea acţiona mai
uşor asupra substratului. Primele enzime ce acţionează asupra alimentelor sunt cele
salivare – amilaza salivară, lipaza linguală. Reglarea masticaţiei se face prin contactul
alimentelor cu receptori din cavitatea bucală. Aceştia vor trimite impulsuri pe calea
nervului trigemen către centrul masticaţiei – situat în bulb. Din bulb vor porni semnale
pe calea eferentă (nervii trigemen, hipoglos şi facial) ce vor ajunge la muşchii
masticatori. Astfel digestia mecanică (masticaţia) poate începe.

Concomitent cu digestia mecanică se desfăşoară şi cea chimică prin acţiunea salivei.

În cavitatea bucală există două tipuri de glande salivare: glande mari – parotidă,
sublinguală, submandibulară şi glande mici – diseminate în toată cavitatea bucală. În
24 de ore se secretă până la 1,5 litri de salivă, din care 99% este de reprezentat de
apă. Restul de 1% este format din enzime, mucus, substanţe azotate.

După finalizarea masticaţiei începe deglutiţia. Acest proces mecanic constă în

propulsia bolului alimentar din gură spre stomac, folosind esofagul. Deglutiţia se
desfăşoară în trei timpi – bucal, faringian şi esofagian.

Timpul bucal este voluntar şi constă în propulsia bolului alimentar de pe suprafaţa

posterioară a limbii spre istmul buco-faringian.

Timpul faringian este involuntar şi începe din momentul în care bolul alimentar atinge
faringele.

Timpul faringian constă în contracţii musculare superior de bolului alimentar şi

inhibarea lor inferior; în acest fel este asigurată mişcarea unidirecțională a alimentelor.
Ultimul timp al deglutiţiei este cel esofagian. Acesta asigură deplasarea bolului de-a
lungul esofagului cu ajutorul undelor peristaltice. Şi acest timp este involuntar.
Glandele salivare sunt glande anexe ale cavitatii bucale fiind grupate in:
1. glande salivare mari (principale) :
- parotide,
- submandibulare
- sublinguale
2. glande salivare mici
(accesorii).
Cantitatea nictimerală de salivă secretată de omul matur este de circa 1500 ml, însa intensitatea
secreţiei nu este uniformă şi depinde de o serie de factori:
❑ de virstă – după 55-60 salivaţia diminuiază
❑ de excitaţia nervoasă
❑ de excitantul alimentar.
În timpul somnului secreţia salivară este minimă ( 0,05 ml/min), în stare de veghe- pîna la 0,5
ml/min, în stimulare – pina la 2,0-2,3 ml/min.
Viteza salivaţiei se afla în raport cu gradul de afectare a dintilor prin carie: cu cît salivaţia este mai
abundentă, cu atît mai mic este gradul de afectare a dinţilor prin carie.
Saliva este compusă din 98% apă, 2% reprezintă electroliţi(sodiu, potasiu, calciu magneziu, cloruri,
biccarbonaţi, fosfaţi), produşi organici (uree, aminoacizi, glucoză), mucus (muopolizaharide şi
glicoproteine), compuşi antibacterieni (Ig A), enzime (α-amilază, lizozim, lipază linguală,
lactoferină, lactoperoxidază).
Saliva conţine celule rezultate în urma descuamării mucoasei orale, precum şi numeroşi germeni
bacterieni nespecifici care formează microbiocenoza cavitaţii orale.
Rolul Salivei:
❖ De lubrifiere a mucoasei orale şi a tractului digestiv superior.
❖ Contribuie la digestie prin componentele sale enzimatice
şi prin lubrifierea bolului alimentar
❖ De apărare antibacteriană prin acţiune mecanica de ,, spălare,,
a cavităţii orale şi prin acţiunea unor agenţi antibacterieni
specifici: IgA secretor, lactofenină, lactoperoxidază.
❖ Sistem tampon pentru ph-ul cavitatii orale prin diluţia
unor componente acide sau bazice ingerate şi prin neutralizarea chimică a acestora.
❖ Pelicula de salivă care tapetează mucoasa cavitaţii orale constituie un strat protector din
punct de vedere chimic şi termic
❖ Cariopreventiv – prin conţinutul de calciu şi fosfaţi saliva este implicată în metabolismul
smalţului dentar.
❖ Stimulare a receptorilor gustativi.
38. Sucul gastric, componentele, constantele. Fazele secreției gastrice, reglarea secreției gastrice.
Motilitatea gastrică reglarea ei.

Sucul gastric reprezinta amestecul produsilor de secretiei a celulelor tuturor glandelor

gastrice. Zilnic, se secreta aproximativ 2-3 L de suc gastric, constituit din 99% apa si
1% substante organice, enzime, mucus, factorul intrinsec si substante anorganice, HCl,
Na, K, Ca, Mg etc.
Producția de acid gastric este reglată atât de sistemul nervos autonom, cât și de
câțiva hormoni . Sistemul nervos parasimpatic , prin nervul vag , și hormonul gastrină stimulează celula
parietală să producă acid gastric, atât acționând direct asupra celulelor parietale, cât și indirect, prin
stimularea secreției de hormon histamină din celulele enterocromafine (ECL) . Peptida intestinală
vasoactivă , colecistochinina și secretina inhibă toate producția.
Producția de acid gastric în stomac este strâns reglată de regulatori pozitivi și mecanisme de feedback
negativ . În acest proces sunt implicate patru tipuri de celule: celulele parietale, celulele G , celulele D și
celulele asemănătoare enterocromafinelor. Pe lângă aceasta, terminațiile nervului vag (CN X) și plexul
nervos intramural din tractul digestiv influențează în mod semnificativ secreția.
Terminațiile nervoase din stomac secretă doi neurotransmițători stimulatori : acetilcolina [6] și peptida
care eliberează gastrină . Acțiunea lor este atât directă asupra celulelor parietale, cât și mediată prin
secreția de gastrină din celulele G și histaminei din celulele asemănătoare enterocromafinelor. Gastrina
acționează și asupra celulelor parietale direct și indirect, prin stimularea eliberării histaminei.
Eliberarea histaminei este cel mai important mecanism de reglare pozitivă a secreției de acid gastric în
stomac. Eliberarea sa este stimulată de gastrină și acetilcolină și inhibată de somatostatina . [7]
Motilitatea gastrica are rolul de a asigura depozitarea temporala a hranei ingerate,procesarea ei intru masa
de consistenta fluida, punerea in contact cu sucul gastric sieliberarea ei controlata in intestin.Pentru a
furniza intestinului subt un anumit continut de consistenta fluida, stomacul marunteste particulele
alimentare ingerate si le „cerne” la patrunderea in intestin.

Motilitatea stomacului se afla sub control dublu nervos si umoral.Controlul nervos se exercitaprin
mecanisme intrinseci si extrinseci.

39.Secreția pancreatică, componența și conținutul, reglarea secreției. Componența bilei, rolul ei. Formarea
și eliminarea bilei, reglarea.

Există 3 faze ale acestei secreții: cefalică, gastrică și intestinală.

Faza cefalică: deglutiția reprezintă principalul stimul declanșator. Secreția este stimulată de fibrele
parasimpatice ale nervului vag. Acțiunea inhibitorie este realizată de fibrele simpatice ale nervului
splanhnic. Există și o componentă umorală a etapei cefalice, și anume gastrina. Stimularea secreției acesteia
este realizată pe cale vagală. În acest mod, se activează secreția acidă a stomacului, care odată ajunsă la
nivel duodenal, intensifică secreția pancreatică. Bicarbonatul prezent în sucul pancreatic va neutraliza acidul
clorhidric venit din stomac.
Faza gastrică: odată ce alimentele au pătruns în stomac, are loc distensia peretului acestuia. Astfel, se
declanșează reflexul vago-vagal. Acesta stimulează, la rândul lui, secreția pancreatică.
Faza intestinală: realizează aproximativ 80% din stimularea secreției sucului pancreatic. Aceasta începe în
momentul în care are loc evacuarea gastrică. Chimul gastric pătruns în duoden declanșează 2 mecanisme:
unul hormonal și unul nervos. Faza intestinală are un rol important și după ce distensia stomacului
diminuează. În acest fel, este menținută descărcarea enzimatică a pancreasului în continuare.
Bila, sau fierea, este un lichid de culoarea galben-verzuie, cu gust amar și caracter alcalin, secretat de ficat și
depozitat în vezica biliară. Acesta este evacuat în duoden în timpul digestiei, ajutând la digerarea lipidelor.

Bila este alcătuită din:

• 10% săruri biliare ce au rol în: reducerea tensiunii superficiale a lipidelor, emulsionarea grăsimilor,
adică fragmentarea acestora în picături fine, favorizarea acțiunii lipazelor pancreatice și a celor
intestinale;
• 1% colesterol;
• 0, 3% lecitină;
• 3% pigmenți biliari: biliverdină (culoarea verde) și bilirubină (culoarea galbenă);
• 85% apă.
Bila este produsă în ficat, de către celulele-hepatice. Ea este stocată în vezica biliară, aflată lângă ficat.

40.Secreția intestinală, absorbția. Motilitatea intestinală și reglarea ei.

Secretia intestinala – definitie

= produsul de secretie al mucoasei enterice, de la duoden pana la rect, formata

din mucus, apa si electroliti
suc enteric/intestinal propriu-zis = secretia intestinului subtire
Anatomia mucoasei intestinului subtire

- contine valvule conivente, reprezentate de pliuri mucoase semicirculare

- exista o densitate mare de valvule la nivelul duodenului terminal si a jejun-
ileonului proximal
- pe suprafata acestor valvule se gasesc vilozitati intestinale (=prelungiri
digitiforme de 1 mm), care maresc suprafata activa intestinala de 25-30 de ori
=> 250-300 m²
=> rol imp in procesele de digestie si absorbtie intestinala
Absorbtia intestinala a apei

Apa este absorbita rapid prin vilozitatile intestinale.

Ea circula dispre cripte catre vilozitati (pentru a fi absorbita), oferind un vehicul
bun pentru substantele din chim.
Intervin 2 procese secretorii:
1. secretia activa a Cl⁻ in cripte
2. secretia activa a HCO₃⁻
Astfel,se creeaza un gradient pentru miscarea Na+ prin membrana (secretie
pasiva) si pentru miscarea osmotica a apei (absorbtie).
Tulburarile de motilitate intestinala reprezinta contractiile anormale intestinale,
precum spasmele si paralizia intestinala. Tulburarile de motilitate intestinala descriu o
varietate de tulburari in care intestinele si-au pierdut capacitatea de a-si coordona
activitatea musculara datorita unor cauze endogene sau exogene.

Cauzele care determina tulburarile de motilitate intestinala par a fi multifactoriale, fiind

depistate doar citeva. Bolile degenerative determina pseudo-obstructie alaturi de alte
probleme, totusi la pacientii cu pseudo-obstructie, au fost observate doar modificarile
sistemelor muscular si nervos. Multiple medicamente folosite frecvent (antidepresivele,
diureticele, laxativele) sau cu indicatii specifice (sarurile de litiu, alcaloizii vinca si alti
agenti chimioterapici) pot interfera cu motilitatea intestinala. Acestea pot
determina sindromul intestinului narcotic, observat de obicei la pacientii care
folosesc opiacee pentru durerea cronica.

41.Structura măduvei spinării. Rolul alfa și gamma motoneuronilor. Fibrele musculare intra și extrafuzale
rolul și inervarea lor. Reflexele spinale de întindere, de flexiune. Reflexe de importanță clinică

Măduva spinării este localizată la nivelul canalului vertebral realizat prin suprapunerea vertebrelor
ce intră în alcătuirea coloanei vertebrale. Maduva spinării este învelită la exterior de meningele
spinal reprezentat de cele trei foiţe ale acestuia: dura mater, arahnoida şi pia mater. Măduva
spinării are forma unui cilindru turtit în sens antero-posterior, prezentând astfel patru feţe şi
anume:
• O faţă anterioară;
• O faţă posterioară;
• Două feţe laterale.

Dacă realizăm o secţiune la nivelul măduvei spinării, vom putea observa faptul că aceasta este
alcătuită atât din substanţă alba, cât şi din substanţă cenuşie.

Neuronii motori alfa, cel mai abundent tip, sunt folosiți în forța reală pentru contracția musculară și, prin
urmare, inervează fibre musculare extrafuzionale (fibre musculare în afara fusului muscular). Neuronii
motor gamma, pe de altă parte, inervează numai fibre musculare intrafuzale (în interiorul fusului muscular),
în timp ce neuronii motori beta, care sunt prezenți în cantități foarte mici, inervează atât celulele musculare
intrafuzale, cât și cele extrafuzale.

Atunci când sistemul nervos central trimite semnale către neuronii alfa pentru a trage, semnale sunt trimise
și către neuronii motori gamma pentru a face același lucru. Acest proces menține tensiunea fusurilor
musculare și se numește co-activare alfa gamma. Fără neuronii motori gamma, fusurile musculare ar fi
foarte slabe, deoarece mușchii se contractă mai mult.
Fibre intra/extrafusale

Fibrele intrafusale se insera la un capat pe tendonul muschiului, iar la celalalt capat pe locul de insertie al
fibrelor extrafusale. Fibrele intrafusale, la mamifere, sunt de doua tipuri numite:
fibre cu sac nuclear: care prezinta nucleii adunati intr-o zona centrala,
dilatata, iar la capete prezinta striatii;
fibre cu lant nuclear, la care nucleii sunt asezati central, intr-un sir unic.
Ambele tipuri de fibre intrafusale prezinta activitate contractila numai in zona capetelor striate.

Reflexele miotatice, osteotendinoase, monosinaptice, de extensie constau în contracţia bruscă a unui

muşchi, ca răspuns Ia întinderea tendonului său. Reflexul se pune în evidenţă lovind cu un ciocan de cauciuc
tendonul muşchiului.

reflexul rotulian = patelar, stimulul este produs prin lovirea cu un ciocan de cauciuc a tendonului mușchiului
cvadriceps femural, determinând extensia gambei pe coapsă;

reflex ahilean = stimulul este produs prin lovirea cu un ciocan de cauciuc a tendonului lui Ahile, al mușchilui
tricepsural atunci când membrul inferior este în unghi drept și gamba se sprijină pe suport, determinând
contracția tricepsului și extenia labei picorului.

Arcul reflex are următoarele componente:

R (receptori) – proprioreceptori – fusuri neuromusculare.

CA (calea aferentă) – dendritele și axonii neuronilor senzitivi din ganglionul spinal; dendrita lungă preia
informația de la receptor, axonul scurt pătrunde în măduvă prin rădăcinile posterioare și se bifurcă.

CN (centrul nervos) – MS – este chiar sinapsa dintre neuronul senzitiv şi cel motor.

CE (calea eferentă) – axonii neuronilor motoridin coarnele anterioare al MS

E (efectorul) – fibra musculară striată.

42.Rolul bulbului rahidian și punții în reglarea funcțiilor motorii. Controlul musculaturii antigravitaționale.

Bulbul rahidian participă în reglarea tonusului muscular prin influenţe descendente

reglatorii asupra γ – motoneuronilor măduvei spinării.

Rigiditatea de decerebrare .Secţiunea mai sus de bulbul rahidian, (nucleul roşu al mezencefalului
este deasupra secţiunii) → ↑ bruscă a tonusul muşchilor extensori – rigiditatea de decerebrare (RD):
extinderea • extremităţilor, capul şi coada se întorc spre spate

Cauza RD: dispariţia influenţei inhibitorii a n. roşu asupra formţiunii reticulare a trunchiului cerebral
şi asupra n. vestibulari, în special asupra n. Deuters.
Distrugerea n. Deuters → dispariţia simptoamelor RD pe partea ipsilaterală.

Cerebelul are influenţă inhibitoare asupra n. roşu, excitarea cerebelului → micşorarea sau dispariţia
RD; extirparea cerebelului → ↑ simptoamelor RD.

43.Structura cerebelului, căi aferente și eferente, structura, funcția și șimptomele leziunii

Cerebelul (structura externa) la fel ca creierul, este acoperit în toată extensia sa externă de o cortex
cerebelos sau cortex care este foarte pliat.

În ceea ce privește structura externă, există diferite clasificări în funcție de morfologia, funcțiile sau originea
filogenetică a acestora. În general, cerebelul este împărțit în două porțiuni principale.

În linia de mijloc este vermis care împarte și leagă cele două lobi laterali, sau emisfere cerebeloase (dreapta
și stânga).

În ceea ce privește structura internă, cortexul cerebelului prezintă o organizare citoarhitecturală uniformă
pe întreaga structură și este compus din trei straturi:

Stratul molecular sau exterior

Stratul celular Purkinje sau intermediar

Stratul granular sau interior

• fibrele aferente conduc informația de la organele de simț spre locul de procesare

• fibrele eferente conduc impulsul nervos la mușchi

Căile aferente sunt reprezentate de neuroni senzitivi, care preiau informaţia de la receptori şi o transmit
centrilor nervoşi. Căile aferente pot fi somatice (care preiau informaţia de la exteroreceptori şi
proprioreceptori) şi vegetative (care preiau informaţia de la visceroreceptori).

Căile eferente sunt reprezentate de neuroni motori, care transmit răspunsul efectorilor. Aceste căi pot la fel
ca şi cele aferente, somatice şi vegetative.

44.Ganglionii bazali, circuitele putamenului și nucleului caudat, neurotranmițătorii, boala Parkinson și

Coreea Huntington

Numim ganglionii bazali un set de nuclee subcorticale interconectate situate în jurul sistemului limbic și al
treilea ventricul. Acestea sunt situate pe ambele părți ale talamusului, la nivelul lobului temporal. Acestea
sunt aglomerări de substanță cenușie; adică zone în care sunt concentrate părțile neuronilor care nu sunt
mielinizați) care au un număr mare de conexiuni cu alte zone ale creierului, cum ar fi cortexul sau talamusul,
atât la nivel de aferențe, cât și de eferențe (ele primiți informații din alte zone ale creierului). Ganglionii
bazali sunt distribuiți între zonele din apropierea centrului creierului, sub cortexul cerebral și în jurul
diencefalului și, datorită localizării lor, au un rol în acțiuni care sunt între cele automate și cele voluntare.
Între ele trece capsula internă, care este un set de axoni (adică substanță albă) care comunică cortexul
cerebral cu zonele subcorticale.
Nucleul caudat

Situat sub lobul frontal și în legătură cu occipitalulAceastă structură este legată de sentimentul de alarmă,
avertizând că ceva nu funcționează corect, precum și motivația. Acest lucru se datorează conexiunilor sale
cu lobul frontal, în special cu cortexul orbitofrontal.

Putamen

Element fundamental în controlul mișcărilor automate, situat sub nucleul caudat și unit de zona
anterioară. Legat de mișcarea feței și a extremităților.

Parkinson

Cea mai frecventă și mai cunoscută tulburare derivată dintr-o defecțiune a ganglionilor bazali este boala
Parkinson. Cele mai recunoscute simptome ale acestei tulburări sunt tremururile parkinsoniene sau de
odihnă. La fel, apare și rigiditatea musculară și pierderea mișcărilor spontane. împreună cu bradikinezie
marcată sau pierderea vitezei motorului și tulburări de mers.

Această tulburare apare mai ales înainte de degenerarea și moartea celulelor dopaminergice ale
nigrostriatalului, ceea ce face ca transmisia dopaminei să se piardă într-o mare măsură, informațiile ne
ajungând în cortexul motor.

Coreea lui Huntington

Este o tulburare genetică neurodegenerativă cauzată de modificarea unei gene dominante pe cromozomul
numărul patru, cu penetranta deplina. Produce simptome hiperkinetice: boala provoacă mișcări
necontrolate asemănătoare dansului (de unde și denumirea de coree) și pierderea semnificativă a funcțiilor
executive și a memoriei. Deficitul este produs în principal de moartea neuronilor din nucleul caudat, în
special a neuronilor GABAergici și colinergici.

45.Ariile corticale implicate în controlul motor. Căile corticospinale și extracorticospinale. Șocul spinal

O primă categorie de arii corticale de control a mişcării sunt cele motorii, situate în lobul frontal. La nivelul
acestora, neuronii motori centrali sunt grupaţi anatomic în hărți somatotopice. La acestea se adaugă arii de
asociaţie, în special cele ale lobului parietal - neuronii din aceste arii adaptează semnalele motorii care
comandă activitatea voluntară la informaţiile senzitive-senzoriale.

Cai corticospinale

Origine: - 60% in aria motorie primara 4, aria premotorie 6, aria motorie suplimentara 45 si 47
- 40% in aria somatosenzitiva primara 3 , aria somatosenzitiva secundara 40, 43, ariile parietale 5,7
Aceste ultime origini au rol in controlul si transmiterea informatiilor.
Numarul cailor este de aproximativ 1 milion, dintre care aproximativ 700.000 sunt mielinizate; mielinizarea
incepe in luna 6 de viata intrauterina si dureaza pana in luna 6 post partrum. Din aceste fibre 95-97% sunt
fibre subtiri cu diametrul de 1-7 m, ce determina o miscare lentapentru miscarile globale. Fibre groase sunt
numai 3% si au diametrul mai mare de 10 m, fiind reprezentate de axonii neuronilor giganti Betz din campul
4. Aceste fibre sunt pentru miscari precise, izolate ale extremitatilor distale.

șoc spinal este definită o afecțiune care apare după o leziune a măduvei spinării cu o separare parțială sau
completă a tractului nervos în părțile corpului de sub locul leziunii, astfel încât reflexele externe și interne
sunt complet eliminate. Mușchii scheletici și mușchii vegetativi visceromotorii sunt supuși șocului spinal și
sunt complet paralizați. Durata șocului spinal variază de la câteva ore la câteva luni, cu o medie de patru
până la șase săptămâni.

46.EEG, ritmurile ei. Somnul și starea de veghe, Somnul REM și NREM.

Electroencefalografia ( EEG ) este o metodă de înregistrare a activității macroscopice a stratului de

suprafață al creierului

EEG măsoară fluctuațiile de tensiune rezultate din curentul ionic din neuronii creierului . [1] Din punct de
vedere clinic, EEG se referă la înregistrarea activității electrice spontane a creierului pe o perioadă de
timp, așa cum este înregistrată de la mai mulți electrozi plasați pe scalp. [1] Aplicațiile de diagnosticare se
concentrează în general fie pe potențialele legate de evenimente, fie pe conținutul spectral al
EEG. Primul investighează potențialele fluctuații de timp blocate la un eveniment, cum ar fi „debutul
stimulului” sau „apăsarea unui buton”. Acesta din urmă analizează tipul de oscilații neuronale (numite în
mod popular „unde cerebrale”) care pot fi observate în semnalele EEG din domeniul frecvenței.

Starea de veghe

E caracterizata prin cresterea tonusului (usoara tensiune a muschilor unui organism), concomitenta cu
orientarea constiintei spre o anumita activitate. In acest timp individul efectueaza toate activitatile
voluntare, traieste majoritatea experientelor afective. Ea incepe odata cu stabilirea contactului constient cu
lumea inconjuratoare sau cu gandurile proprii si se termina cand acest contact inceteaza. Alernativa starii de
veghe este somnul.

Somnul

Reprezinta o stare de activitate cerebrala caracterizata prin intreruperea temporara a contactului

constient cu interiorul si cu exteriorul nostru.

somnul non-REM (profund) și somnul REM (în care apare mișcarea globilor oculari,
de unde și denumirea „rapid eye movement”).
Somnul non-REM (profund)

• activitatea corticală este scăzută;

• globii oculari nu se mișcă;
• mușchii nu au activitate;
• organismul răspunde foarte greu la stimuli, ceea ce face dificil de trezit
persoana care se află în această etapă a somnului;
• este etapa în care mușchii și țesuturile se refac, are loc creșterea și
dezvoltarea și se restaurează energia pentru ziua următoare;
• apar visele, dar mult mai puține decât în etapa de somn REM;
• perioadele de somn non-REM profund sunt considerate cele mai odihnitoare.

Somnul REM (cu vise sau paradoxal)

• se intră în această etapă de somn după aproximativ 90 de minute de la

adormire;
• pe noapte un adult are 5-6 somnuri REM;
• activitatea corticală intensă (creierul este mult mai activ decât în somnul
profund);
• apar majoritatea viselor în această etapă de somn, care sunt foarte intense,
iar globii oculari se mișcă rapid în diferite direcții;
• cei mai mulți mușchi scheletici sunt paralizați, ceea ce împiedică mișcările în
timpul viselor;
• frecvența respiratorie crește, respirația devenind neregulată și superficială;
• crește presiunea arterială și frecvența bătăilor inimii;
• în timpul acestui tip de somn au loc procesarea mentală a experiențelor de
peste zi și consolidarea informațiilor învățate, informații care vor fi stocate în
memoria de lungă durată (somnul REM este deci important pentru procesul
învățării).

47.Ariile corticale associative, importanța lor. Ariile Wernike și Broka Rolul în comunicarea verbal. Memoria
și tipurile ei. Amneziile.

Ariile corticale de asociație sunt următoarele:

centrii scrisului (în girul frontal mijlociu); centrul vorbirii/al limbajului articulat (girul frontal inferior); centrul
înțelegerii cuvintelor auzite (aria auditivă secundară) (în jurul ariei auditive primare, lobul temporal); centru
înțelegerii cuvintelor scrise (aria vizuală secundară) (în jurul ariei vizuale primare, lobul occipital).

Rolul acestora este de a realiza percepția complexă și înțelegerea lumii înconjurătoare și semnificațiile
diferitelor senzații.

Aria Wernike participă la înțelegerea comunicării verbale și scrise, în timp ce Aria Broka participă la
producerea comunicării verbale și scrise.
Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea senzațiilor,
sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc. din trecut. Memoria definește dimensiunea temporală a
organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent,
viitor.

Tipuri:
Senzorială – capacitatea de a reține percepțiile informațiilor senzoriale odată ce stimulul a dispărut.
Termen scurt (de lucru) – recuperează temporar informațiile care sunt procesate.
Termen lung – informație care persist pentru tot restul vieții cu minim deteriorări.
Explicită – recuperare conștientă al unor anumite informații
Episodică – amintiri detaliate care sunt relavante nouă sau au o încărcare mare emoțională
Semantică – stochează cunoștințele generale
Topografică – amintiri care ne orientează precum căi sau drumuri

Amnezia (greacă μνήμη - fără memorie) reprezintă pierderea totală sau parțială a memoriei. Cauzele
instalării amneziei pot fi numeroase, ca de exemplu aceasta poate apărea în urma unui accident, care a
cauzat un traumatism la nivelul craniului, o comoție cerebrală, o infecție cerebrală
(meningită, encefalită), o hemoragie cerebrală, o hipoxie cerebrală (oxigenare insuficientă),
intoxicație, hipnoză sau poate apărea ca urmare a unui șoc psihic intens.[3]
Amnezia poate fi anterogradă sau retrogradă, globală sau parțială, de scurtă durată (temporară) sau
permanentă. Amnezia infantilă se manifestă la adulți care nu-și amintesc de anumite faze din copilărie.
48.Sisteme senzoriale (analizatori) Structura și caracteristica general, adaptarea, legea Weber – Fechner.

Sistemul senzorial cuprinde organe care recepționează diferiți excitanți din mediul înconjurător, care
sub forma de impulsuri bioelectrice este transmis de la receptor pe traiectul nervilor la sistemul nervos
central care poate fi măduva spinării sau creierul. Transformarea excitantului din afară la nivelul
organului receptor într-un impuls nervos are loc prin o serie de procese fizico-chimice, fiind apoi din nou
interpretat la nivel central.
Acești exitanți pot fi fizici ca: lumina, sunetul, presiunea, temperatura, câmpul electric, câmpul magnetic
sau exitanți de natură chimică.
Receptorii sistemului senzorial se află în organe specializate numite organe de simț sau analizatori
ca: ochiul, nasul, urechea, gura cu cavitatea bucală și pielea.
Legea Weber-Fechner stabilește o relație cantitativă între magnitudinea unui stimul fizic și modul în care
acesta este perceput de subiect. Această lege a fost propusă inițial de Ernst Heinrich Weber (1795-1878)
(medic și anatomist german) și ulterior elaborat până la forma actuală de Gustav Theodor Fechner (1801-
1887).

Această lege afirmă că „cea mai mică schimbare discernabilă a magnitudinii unui stimul este proporțională
cu magnitudinea stimulului”. Acest lucru se poate spune în multe alte moduri pentru a înțelege; de exemplu,
că „intensitatea senzației este proporțională cu logaritmul intensității stimulului”, sau că „dacă un stimul
crește în progresie geometrică, percepția va evolua în progresie aritmetică”.

Formularea matematică a Legii Weber-Fechner este după cum urmează:

P = k x log (l) = Legea lui Fechner

Unde „k” este o constantă și „l” este intensitatea.

Astfel, Fechner susține că atunci când intensitatea stimulului crește în funcție de o progresie
geometrică senzația crește în funcție de o progresie aritmetică (logaritmic).

49.Sensibilitatea cutanata, tactilă, termică și de durere. Căile ascendente anterolaterală și dorsală.

Sistemul senzorial implicat în perceperea modificărilor temperaturii pielii începe cu terminațiile
nervoase libere găsite în straturile dermice și epidermice ale pielii care pot fi clasificate funcțional
ca termoreceptori reci și caldi. Receptorii de căldură și rece răspund în mod similar la energia
termică radiantă și condusă și sunt implicați în percepția temperaturilor inofensive
(inofensive). Mecanismele moleculare care stau la baza senzației de temperatură au fost studiate pe
larg în ultimul deceniu, rezultând că mai multe canale ionice sensibile la temperaturădin familia
potențialului de receptor tranzitoriu (TRP) au fost identificați ca senzori de temperatură
candidați. Aceste canale termoTRP sunt exprimate în terminațiile nervoase senzoriale și sunt active
la temperaturi specifice, variind de la frig nociv la căldură arzătoare (Dhaka și colab., 2006). Pe
lângă faptul că răspund la schimbările de temperatură, aceste termoTRP sunt implicate în
chemesthesis și astfel mediază calitățile înțepătoare ale stimulilor precum capsaicina, ingredientul
„fierbinte” din ardei iute și mentol, compusul „răcitor” din menta.
50.Sistemul auditiv, structura urechii externe, medii și interne. Căile conductoare și ariile corticale.

Urechea internă cuprinde atât organul de auz (cochilia sau

melcul), cât și aparatul vestibular, un organ de echilibru format
din trei canale semicirculare și vestibul.
Calea de conducere a sunetelor de la cohlee la cortex este formata din cel putin patru neuroni, dar ea poate
cuprinde chiar si pana la sase neuroni. Deoarece neuronii pot sinapsa sau nu in olivele superioare, in nucleii
lemniscului lateral sau in coliculii inferiori, unele impulsuri pot ajunge la scoarta cerebrala mai repede decat
altele. Impulsurile provenite din ambele urechi sunt transmise prin caile auitive in ambele parti ale
trunchiului cerebral, predominand cele din partea opusa pentru ca are loc o incrucisare a cailor in cel putin
trei locuri (de exemplu in corpul trapezoid sau comisura lui Probust). Tot acest sistem funizeaza cortexului
multiple reprezentari bilaterale ale cohleei, asigurand astfel securitatea transmiterii informatiei auditive. Din
tractul auditiv se desprind o serie de colaterale, dintre care mai importante sunt cele spre sistemul reticulat
ascendent si mai ales spre cerebel (care pot pleca si din aria auditiva corticala), care activeaza vermisul
cerebelos in cazul unor zgomote bruste (Rosioru, 1996).

Calea nervoasa descendenta sau eferenta cuprinde fasciculul olivo-cohlear precum si o serie de fibre
decendente ce pornesc de la cortex, de la coliculii inferiori, de la nucleii olivari sau ai primului releu ai caii
auditive, nucleul cohlear. (Delaroche, 2001).
Proiectia corticala. Aria auditiva ocupa partea superioara a primei
circumvolutiuni temporale, corespunzand ariilor lui Brodman 41, 42 si 22.
Aria 41 este aria auditiva primara care primeste informatiile venite de la
receptorii auditivi. Ariile 41 si 42 sunt ariile auditive de aociatie. Aria 42
primeste aferentatiile directe ale corpilor geniculati interni. Ea stabileste
conexiuni reciproce cu celelalte arii asociative: frontale, parietale si
temporale. Aria 22 sau aria auditiva secundara este zona gnostica sau de
cunoastere. Ea stabileste conexiuni reciproce cu ariile auditive 41 si 42, cu
ariile asociative parietale si frontale si cu ariile limbice ale girusului cingular
(Delaroche, 2001).

51.Sistemul vizual, structura ochiului și a retinei. Căile conductoare și ariile corticale. Anomalii de refracție-
myopia, hipermetropia, astigmatismul și presbiopia.
Presbiopia este o insuficiență fiziologică de acomodare asociată cu îmbătrânirea ochiului , care are ca
rezultat înrăutățirea progresivă a capacității de a se concentra clar asupra obiectelor
apropiate. [4] Cunoscută și sub denumirea de hipermetropie legată de vârstă [5] (sau vedere lungă legată
de vârstă în Marea Britanie [6] ), afectează mulți adulți cu vârsta peste 40 de ani. Un semn comun al
prezbiopiei este dificultatea de a citi literele mici, care rezultă în a trebui să țină materialul de citit mai
departe. Alte simptome asociate pot fi durerile de cap și oboseala ochilor . [4] Oameni diferiți vor avea
grade diferite de probleme. [1] Alte tipuri de erori de refracțiepoate exista în același timp cu
prezbiopia. [1] Această afecțiune este similară cu hipermetropia sau hipermetropia care începe în
copilărie și prezintă simptome similare de neclaritate în vederea obiectelor apropiate.
Presbiopia este o parte tipică a procesului de îmbătrânire. [4] Apare din cauza modificărilor legate de
vârstă ale cristalinului (scăderea elasticității și duritatea crescută) și a puterii mușchilor ciliari a ochiului,
determinând ochiul să concentreze lumina în spate, mai degrabă decât asupra retinei atunci când se
uită la obiecte apropiate. [4] Este un tip de eroare de refracție împreună
cu miopie , hipermetropie și astigmatism . [4] Diagnosticul se face printr-o examinare oculară . [4]
Presbiopia poate fi corectată folosind ochelari , lentile de contact , lentile intraoculare multifocale sau
intervenții chirurgicale LASIK (presbyLASIK). [2] [7] [4] Cel mai comun tratament este corectarea sticlei
folosind lentile convexe adecvate . Ochelarii folosiți pentru corectarea prezbiopiei pot fi ochelari simpli
de lectură, bifocali , trifocali sau lentile progresive