Caracterele procedurii legii sanctiunilor

Legiisanctiunile sunt anumite tipuri de procese . Unele tipuri de procese erau

utilizate in vederea recunoasterii unor drepturi subiective pe cale judiciara si erau
denumite : legisanctiuni de judecata
Iar alte tipuri de procese er utilizate in vederea valorificarii drepturilor
subiective care au fost recunoscute pe cale judiciara si erau denumite legislatiuni
de executare.
Legisactiunile de judecata:-sacramentum
iudicis postulation
condictio
Legislatiunile de executare:
manus iniectio
Ignoris capio
Toate acestea aveau anumite caractere. In primul rand ele aveau un caracter
judiciar deoarece in procedura lor, procesul se desfasura in 2 faze distincte:
Faza in iure
Faza in iudicio
Faza in iure se desfasura in fata magistratului care organiza procesul
Faza in iudicio se desfasura in fata judecatorului care judeca procesul
Procesul in prima faza putea fi organizat numai de magistratii care aveau
atributiuni de ordin judiciar si legisanctiunile avea caracter judiciar.
Legisactiunile aveau un caracter formalist deoarece fiecarui tip de process le
corespondeau anumite formule solemne si era necesar ca partile sa pronunte corect
acele formule solemne intrucat greseala unui singur cuvant atragea pierderea
procesului si de asemenea legislatiunile aveau un caracter legal pentru ca toate
legislatiunile au fost create prin legi, iar formulele solemne pe care le pronuntau
partile au fost taiate de pontifi pe baza unor texte din legi.
 In prima faza procesul avea si un caracter consensual deoarece procesul nu putea
fi organizat in lipsa, adica nu putea fi organizat in lipsa uneia dintre parti, ci era
necesar ca ambele parti sa fie prezente in fata magistratului. Insa la aceea epoca
statul Roman nu avea atributiuni de citare , astfel paratul trebuia sa fie chemat la
process chiar de reclamant care dispunea de 3 procedee pe care le denumim
procedee de citare :
In ius vocation
Vadimonium extrajudiciar
Condictio
In ius vocatio consta intro somare a paratului de catre reclamant care il chema pe
parat in fata magistratului prin cuvintele solemne in ius te voco. Adica te chem in
fata magistratului. Cu precizarea ca paratul nu putea fi citat la domiciliu intrucat
domiciliul cetateanului roman era considerat un templu si prin urmare era
inviolabil si de aceea citarea paratului trebuia facuta intr-un loc public de fata cu
martori. Iar daca reclamantul constata cu martori refuzul paratului de a se prezenta
in fata magistratului, il putea duce cu forta. Totusi paratul avea posibilitatea de a
constitui un vindex, adica un garant care promitea ca paratul se va prezenta in fata
magistratului la o data ulterioara.

Vadimonium extrajudiciar era o conventie a partilor deoarece in acest caz partile

stabileau de comun accord o anumita data la care sa se prezinte in fata
magistratului.

Condictio e un procedeu de citare care se aplica atunci cand paratul era peregrin,
adica strain. Daca ambele parti se prezentau in fata magistratului, incepeau
dezbaterile contradictorii prin utilizarea formulelor solemne corespunzatoare
procesului care se organiza.
Primul vorbea reclamantul care isi formula pretentiile, iar fata de pretentiile
formulate de reclamant, paratul putea sa adopte una din urmatoarele 3 atitudini:
1Paratul putea sa recunoasca pretentiile formulate de reclamant, recunoastere
denumite confesio in iure, iar acela care recunostea era asimilat cu cel condamnat
potrivit adagiului autentic roman Corfesus pro iudicato est. In acest caz nu mai
trecea in faza a doua.
2. Paratul putea sa nege pretentiile formulate de reclamant, dar sa nu-si dea
concursul la desfasurarea procesului. Spre exemplu sa nu pronunte corect
formulele solemne corespunzatoare procesului care se organiza. In acest caz
paratul era asimilat cu cel condamnat, iar procesul nu mai trecea in faza a doua

3.Paratul putea sa nege pretentiile reclamantului, dandu-si contributia, participand

la desf procesului. In acest caz procesul trecea in faza a doua si se finaliza cu
pronuntarea unei sentitnte, fie de condamnare sau absolvire.
In prima faza procesul era organizat de magistratii judiciari. In epoca regalitatii in
forma statala procesele erau organizate de rege. Dupa proclamarea republicii
atributiunile de ordin judiciar au fost preluate de consuli.
Dupa anul 367 i.Hr au aparut pretorii urbani care organizau procesele dintre
cetatenii romani.
Dupa anul 242 au aparut pretorii peregrini care organizau procesele dintre cetateni
si straini. Procesele declansate in legatura cu tranzactiile din targuri erau organizate
de edili. In Italia procesele erau organizate de reprezentantii pretorului urban si de
magistratii municipali. In provincii procesele erau organizate de guvernatori.
Iar dreptul magistratilor judiciary de a organiza un process era denumit iurisdictio
sau jurisdictie si era de 2 feluri:
Iurisdicitio contemptioza sau jurisdictia contempcioasa
Iurisdictio gratioza sau voluntaria.
In cazul celei dintai, interesele partilor erau opuse, iar procesul se finaliza cu
pronuntarea unei sentinte de condamnare sau de absolvire,
In cazul celei de a doua interesele partilor nu erau opuse, ci erau commune, iar
partile participau la un process simulat cu scopul de a obtine anumite efecte
juridice. In acest caz partile in intelegere cu magistratul participau la un process
fictiv, spre exemplu printr-un asemenea process fictive se putea realiza operatiunea
juridica a transmiterii dreptului de propietate. In acest caz cel care urma sa
dobandeasca propietatea, participa la proces in calitate de asa zis reclamant, iar
acela care transmitea dreptul de propietate participa laproces in calitate de asa zis
parat, iar in fata magistratului reclamantul afirma ca el este propietarul lucrului, iar
paratul tacea. Fata de afirmatiile reclamantului si fata de tacerea paratului,
magistratul ratifica declaratia reclamantului recunoscandu-I astfel dreptul de
propietate asupra lucrului cee ace inseamna ca in acest caz in intelegere cu
magistratul, partile au simulat ca se judeca, dar in realitate ele au realizat
operatiunea juridica a transmiterii propietatii.
Dintre magistratii judiciary cel mai important era pretorul cu toate ca in procedura
legislatiunilor pretorul nu a desfasurat o activitate creeatoare, ci o activitate
mecanica in sensul ca el supraveghea toate partile pronunta corect formulele
solemne corespunzatoare procesului care se organiza si daca se convingea ca
partile pronunta corect acele cuvinte, la randul lui in functie de pretentiile
reclamantului pronunta unul din urmatoarele 3 cuvinte:
-do -dico -adico
Do- pretorul il confirma pe judecatorul ales de parti
Dico- pretorul atribuia obiectul litigios cu titlu provizoriu uneia dintre parti
Adico- ratifica delcaratia uneia dintre parti recunoscandu-I pe aceasta cale un
anumit drept subiectiv. Insa pretorul se bucura nu numai de iurisdictio, ci si de
imperium, iar virtutea lui imperium putea solutiona anumite litigii pe cale
administrativa fara a mai organiza procesul in 2 faze, iar procedeele administrative
prin care pretorul putea solutiona anumite litigii sunt”
Stipulatiunile pretoriene
Misio in posesionem
Interdictele
Restitutio in integrum
1Stipulatiunile pretoriene erau incheiate din ordinal pretorului, caci stipulatiunile
in dp roman sunt de 2 feluri: obisnuite si incheiate din ordinal pretorului.
Stipulatiunea obisnuita se incheia din initiative partilor, prin intrebare si raspuns
Stip pretoriana- pretorul era acela care ordona partilor sa incheie contractul, caci
uneori reclamantul afirma ca el este in situatia de a suferi un prejudiciu in viitor din
cauza paratului. Intr-un asemenea caz pretorul ordona partilor sa incheie o
stipulatiune prin care paratul promitea in ipoteza in care pe viitor ii va provoca
reclamantului un prejudiciu il va plati cu o anumita suma de bani.
2Missio in posesionem- inseamna trimiterea reclamantului in posesiunea sau in
detensiunea bunurilor paratului pentru al determinea pe parat sa adopte o anumtia
atitudine, spre exemplu daca paratul se ascundea pentru a nu putea fi citat la
process atunci magistratul dadea omisio in posesionem prin care reclamantul era
trimis in poseseia bunurilor paratului .
3.Interdictele sunt procedee juridice prin care magistratul ordona uneia din parti
sau ambelor sa incheie sau sa nu incheie un anumit act juridic. Daca oridnul era
adresat uneia dintre parti, Interdictul era numit simplu. Daca ordinal era adresat
ambelor parti, atunci interdictul era compus. Daca pretorul ordona partilor sa
incheie un anumit act juridic, interdictul era pozitiv, iar daca le interzicea sa
incheie un act juridic, era denumit negativ.
4.Restitutio in integrum- repunere in situatia anterioara si consta in desfiintare
aactului pagubitor pentru reclamant astfel incat partile sa fie repuse in situatia pe
care o aveau inainte de incheierea acelui act pagubitor, ceea ce inseamna ca prin
efectul lui Restitutio in integrum renaste un drept subiectiv pentru reclamant si ca
reclamantul este repus in situatia anterioara, dar numai in drept, nu si in fapt.
Pentru ca reclamantu lsa fie repus in situtatia anteriaora si in fapt el trebuia sa
declanseze un proces si sa valorifice pe cale judiciara dreptul subiectiv renascut.
Cel mai vechi caz de Restitutio in integrum este restitutio in inegrum ob absentia
sau restitutio in integrum din cauza absentei.
Avem in vedere situatia unui cetatea n roman care a lipsit multe vreme din cetate
in interesul statului. Intors la Roma, cetateanul respective constata ca pamantul sau
a fost dobandit cu titlu de propietate de catre un concetatean al sau prin
uzucapiune, adica prin indelunga folosinta. In aceasta situatie cel care aiesti din
cetate se adreseaza pretorului, prezentandu-I situatia. Pretoru verifica afirmatiile
reclamantului, se convinge caele sunt adevarate si pronunta un ordin prin care si
desfiinteaza uzucapiunea. Prin desfintarea sa reclamantul redobandeste dreptul de
propietate si este repus in situatia anterioara, dar numai in drept. Pentru a firepus
isn in fapt el trebuie sa declanseze un process, sa intenteze in calitate de propietare
actiunea de revendicare, si numai dupa ce castiga procesul, iar sentintaeste pusa in
executare, reclamantul va fi repus in situatia anterioara si in fapt, adica va intra in
poseseia efctiv a pamantului
 In faza a doua a procesului partile nu se mai exprimau in cuvinte solemne, ci in
limbajul obisnuit. Reclamantul vorbea primul, isi formula pretentiile si administra
probele de care dispunea, fie in scris, fie proba cu martori. Dar la ace aepoca nu
exista o ierarhie a probelor, astfel incat actele inscrise puteau fi combatute prin
rpoba cu martori. La randul lui paratul isi formula in fata judecatorului apararea,
administrand si el probele de care dispunea. Eventual in sprijinul partilor puteau
intervenii si avocatii. Avocatul roman era numit patronus cauzarum cu precizarea
ca acestia nu erau reprezentanti in justitie, caci nu participau la proces in locul
partilor, ci alaturi de ei venind in spriinul lor prin cunostintele juridice pe care le
aveau. Dup ace judecatorul asculta afirmatiile partilor, dupa ce aprecia probele
administrate eventual dup ace asculta si pledoariile avocatilor, isi forma o
convingere intima in functie de care judecatorul pronunta fie sententa de
condamnare, fie de absolvire. Dar in faza a doua procesul nu avea caracter
consensual, cee ace inseaman ca era permsia judecarea in lipsa. Potrivit legii celor
12 table judecatorul astepta pana la amiaza, si daca una dintre parti nu se prezenta
la proces, el dadea castig de cauza partii prezente. Legea celor 12 table spune post
meridiem prezenti litem aditito, adica dupa amiaza procesul va fi castigat de cel
present. Judecatorul roman in procedura legislatiunilor era un simplu particular
ales de parti si confirmat de magistrat. Insa Judecatorul era un simplu particular, nu
in sensul ca oricine putea fi ales, ci in sensul ca nu exista profesia de judecator. La
origine puteau fi alesi judecatori numai senatorii, iar mai tarziu s-a admis sa fie
alesi judecatori si cavalerii. Daca interesele partilor erau opuse si daca isi contestau
reciproc drepturiel atunci judecatorul era denumit iudex privatus sau iudex umus.
Daca insa partile nu isi contestau drepturile, si numai intinderea lor, atunci
judecatorul era denumit arbitru, arbiter. Insa pe langa judecatorul unic romanii au
cunoscut si tribunale, unele erau nepermanente, iar altele permanente.
Tribunalele nepermanente erau formate din recuperatores sau recuperatori alesi in
nr impar si judecau procesele dintre cetateni si perigrini.
Tribunalele permanente erau in nr de 2:
-devemviri 10 barbati
-centumviri 100
Decemvirii judecau procesele cu privire la liberate
Centumvirii judecau procesele cu privire la propietate si succesiuni
Procedura formulara
A fost introdusa prin legea aebutia care a fost data intre 149 si 126 i.Hr