1.

FORMAREA PETROLULUI Şl A GAZELOR NATURALE – BITUMENE NATURALE

1.1. Originea bitumenelor naturale

1.1.1. Bitumene de origine organică

1.1.2. Bitumene de origine anorganică

1.2. Clasificarea bitumenelor

1.3. Relația dintre bitumene și cărbuni

1.4. Tipuri principale de bitumene

1.5. Originea petrolului și a gazelor naturale

1.5.1. Ipoteza originii organice

1.5.2. Ipoteza originii anorganice
 1.1. Originea bitumenelor naturale

• Prin bitumen natural se înțelege un amestec variabil de hidrocarburi gazoase, lichide și solide. Se găsesc în diferite proporții în rocile
sedimentare. Dintre aceste bitumene fac parte țițeiurile, gazele precum și produsele de oxidare ce alcătuiesc țițeiul naftenic (asfalt) sau țițeiul
parafinos (ozocherita).

• In funcție de raporturile dintre bitumene și rocile care le găzduiesc, avem:

- roci bituminoase, bitumenele sunt legate chimic de sedimentul natural (bitumene autohtone)
-roci bitumifere, bitumenele saturează porii rocilor gazdă (bitumene allohtone).

• Din punct de vedere chimic, bitumenele sunt alcătuite din 3 elemente majore: carbon, hidrogen și oxigen.
• Aceste bitumene se deosebesc de cărbuni prin proporția mai mare în hidrogen (10-14%), față de cea din cărbuni (1%). Procentul în oxigen
este mai mare la bitumenele solide (30%) și foarte mic în cele lichide (1,5). Proporția în carbon este asemănătoare cu cea din cărbunii
superiori (80-90%).
Bitumenele naturale sunt foarte răspândite în scoarţa terestră, în special în rocile sedimentare şi, în acest caz, sunt considerate că au origine organică
(externă). Mai rar, bitumenele sunt întâlnite şi în rocile metamorfice şi eruptive şi în acest caz s-a considerat că au origine anorganica sau
minerală (internă).
1.1.1. Bitumene de origine organică
• Materia organică, depusă în bazinele sedimentare poate evolua pe două căi:
a). prin incarbonizare se transformă în cărbune b). prin
bituminizare se transformă în bitumen.
• Procesul de incarbonizare are loc în 3 faze: turbificare, humificare şi incarbonizare propriu-zisă.
- turbificarea – rolul principal îl joacă celuloza, care sub acţiunea bacteriilor anaerobe, se descompune în dioxid de carbon, metan, apă şi acizi
solubili în apă. În această fază, substanţa vegetală, parţial transformată, reacţionează cu acizii şi dă naştere la turbă.
- humificarea - rolul principal îl joacă lignina care reacţionează cu acizii organici solubili formaţi în etapa anterioară şi se transformă în acizi humici,
care apoi trec în bitumene.
- incarbonizare – din humină sunt eliminate apa şi gazele şi se ajunge la formarea cărbunilor humici.
• Procesul de bituminizare. Pe fundul apelor stătătoare dulci sau sărate, în lipsa oxigenului, are loc descompunerea materiei organice, în
special a grăsimilor, din care rezultă, în afară de metan, şi alte hidrocarburi, amoniac, hidrogen sulfurat etc. Primul produs de
transformare a materiei organice, depus pe fundul apelor dulci sau sărate este sapropelul, caracterizat ca un mîl unsuros, cu miros greu,
format din materia organică în putrefacţie şi mâl mineral.
1.1.2. Bitumene de origine anorganică
• Toate bitumenele din această categorie, fie ele în stare gazoasă, lichidă sau solidă, sunt legate de activitatea vulcanică şi trebuie
considerate ca un produs de degazeificare a magmei. Se menţionează, spre exemplificare, că fumerolele vulcanilor Vezuviu şi Etna conţin
2,93% metan.
• În magma în curs de consolidare sau în magma consolidată sunt mari cantităţi de substanţe volatile în soluţii şi, adeseori, se găsesc şi
hidrocarburi. Când magma se răceşte repede, ea conţine o mare cantitate de gaze care n-au putut fi eliminate complet, spre deosebire
de cazul când magma se consolidează lent, în adâncime, şi gazele eliminate se dizolvă treptat în soluţiile apoase care se ridică spre
suprafaţă, prin fisuri, şi ajung chiar la suprafaţă sub formă de izvoare termo-minerale. În cursul ascensiunii soluţiilor apoase, din
acestea se depune o parte din substanţele minerale conţinute formându-se filoane, dar odată cu mineralele se separă şi hidrocarburile
conţinute. L. Mrazec, plecând de la această observaţie, a ajuns la concluzia că există hidrocarburi în zăcămintele filoniene. Produsele de
degazeificare a magmei pot ajunge la suprafaţă sub formă de gaz carbonic asociat cu o cantitate mică de metan formând mofetele. Când
consolidarea magmei are loc la suprafaţă, produsul degazeificării se degajă sub formă de fumerole.
Mofetă – Băile Balvanyos (Bazinul Transilvaniei) Mofetă – Băile Apor (Bazinul Transilvaniei)

Sântimbru Băi, judeţul Harghita

Fumarole - Námafjall, Iceland Fumarole – Italia (sudul Romei) - Bocca Grande
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nama https://www.euratlas.com/Atlas/southern_italy
fjall
 1.2. Clasificarea bitumenelor
• Cele mai cunoscute clasificări sunt cele întocmite de Ch. Engler, H. Hoefer şi L. Mrazec.

Clasificarea Ch. Engler – după caracteristicile chimico-genetice se deosebesc cinci clase de bitumene şi anume:

• Anabitumene - amestec de materie organică în diferite stadii de transformare şi de materie organică netransformată. În compoziţia
anabitumenelor intră grăsimi, acizi graşi, parafine fosile, ozocherită, asfalt etc.

• Polibitumene - produse de polimerizare şi de oxidare a anabitumenelor, insolubile la rece în solvenţii hidrocarburilor.

• Catabitumene - produse rezultate din depolimerizarea anabitumenelor. Catabitumenele sunt reprezentate prin bitumenele mobile ale
şisturilor bituminoase şi sunt solubile în solvenţii hidrocarburilor.

• Ecgonobitumene - care rezultă din depolimerizarea ana-poli-catabitumenelor, sunt solubile în solvenţii hidrocarburilor şi reprezentate prin
bitumenele din petrolul brut şi gazele naturale.

• Oxibitumene - produşi de oxidare ai petrolului (asfaltul, ozocherita etc).

Clasificarea Hoefer - după starea fizică a bitumenelor, se deosebesc trei grupe:

• bitumene gazoase (gazele naturale),

• bitumene lichide (petrolul),

• bitumene solide (asfaltul, smoala, ozocherita, parafina etc).

Clasificarea L. Mrazec ţine seama de legăturile fizico-chimice dintre bitumene şi roci şi consideră două grupe de bitumene: libere şi fixe.
• grupa bitumenelor libere fac parte hidrocarburile gazoase, lichide şi solide care ocupă porii rocilor fără să fie legate de sedimentul
mineral. Ele sunt solubile în solvenţii hidrocarburilor, la rece, şi pot fi extrase prin încălzire şi presiune.

• grupa bitumenelor fixe sau nelibere fac parte hidrocarburile care sunt intim legate de sedimentul mineral. Ele sunt insolubile în
solvenţii hidrocarburilor şi nu pot fi extrase decît prin distilare la temperaturi de peste 300°C.
 1.3. Relația dintre bitumene și cărbuni

Între incarbonizare - procesul de formare al cărbunilor - care se face pe seama materiei vegetale - şi bituminizare, la care iau parte atât
grăsimile organismelor animale cât şi ale organismelor vegetale, este greu să se traseze o limită. Datorită faptului că, în natură,
materia supusă procesului de transformare nu este complet diferenţiată, între bitumene şi cărbuni sunt termeni intermediari.

Ca mod de geneză, cărbunii bituminoşi fac trecerea între incarbonizare şi bituminizare, prin aceea că bitumenele din aceşti cărbuni îşi au
originea în uleiurile, cerurile şi răşinile materiei vegetale.

Pentru bitumene se poate admite că materia vegetală a luat parte la formarea lor, dar nu în exclusivitate, spre deosebire de cărbuni, unde
teoria originii vegetale este valabilă, în mod exclusiv.
 1.4. Tipuri principale de bitumene
1.4.1. Petrolul (țițeiul) - reprezintă un amestec natural, lichid și inflamabil de hidrocarburi în care componenții gazoși și cei solizi sunt
dizolvați în hidrocarburi lichide, formând soluții sau suspensii coloidale.
• După procentul de ceară se clasifică în: - țiței ceros (>2%),
- țiței neceros (<2%)
• După procentul de sulf se clasifică în: - țiței sulfuros (>/=0.5%),
- țiței nesulfuros (</=0.5%)
• După procentul de rășine și asfaluri se clasifică în: - țiței putin rășinos (<10%),
- țiței rășinos 10-25 %)
- țiței asfaltos (> 25%)
Proprietățile țițeiului sunt:
a). Starea de agregare. La temperaturi obișnuite țițeiurile sunt lichide, în funcție de HC conținute, putând fi mai mult sau mai puțin
vâscoase.
3
b). Densitatea reprezintă masa pe unitatea de volum a țițeiului și în mod obișnuit este între 0,75-1 g/cm . In mod excepțional poate
3 3
atinge 1,8 g/cm . In funcție de densitate au fost împărțite în: - țițeiuri foarte ușoare 0,75-0,82g/cm
3
- țițeiuri ușoare 0,82-0,88 g/cm
3
- țițeiuri grele >0,88 g/cm
Diferența între densitatea apelor de zăcământ și cea a țițeiului permite separarea gravitațională a celor 2 fluide în rocile rezervor.
c). Culoare. Țițeiurile naftenice au densitatea mai mare și culori închise: negre, negru-verzui, iar țițeiurile parafinice sunt mai ușoare și culori
mai deschise.
d). Mirosul este datorat compușilor ușori volatili din conținutul acestora. Țițeiurile grele, naftenice, greu volatile au miros imperceptibil, iar
cele cu conținut mare în substanțe volatile au miros eteric sau aromatic. Țițeiurile cu sulf prezintă miros specific.
e). Vâscozitatea și fluiditatea sunt două proprietăți interdependente care intervin în procesele de curgere a acestor HC lichide prin porii
rocilor.
Se cunosc 3 tipuri de vâscozități:
-absolută: reprezintă gradul de frecare între moleculele de țiței aflate în curgere.
Unitatea de măsură este centipoise (cP).
-relativă: arată de câte ori țițeiul este mai vâscos ca apa. Se măsoară în grade
Engler (°E) și variazp de la 1-4°E.
-cinematică: proprietate influențată de compoziția chimică, gradul de maturare, densitate, cantitatea de gaze dizolvate, de
temperatură și presiune.
• Dpdv al vâscozității se pot deosebi următoarele cazuri:
-în general țițeiurile naftenice sunt mai vâscoase deoarece conțin proporții ridicate de molecule cu număr mare de atomi de carbon;
-țițeiurile grele sunt mai vâscoase;
-cantitatea de gaze dizolvate duce la scăderea densității și deci a vâscozității; aspect important în migrarea naturală a țițeiurilor dar și în
ușurea condițiilor de exploatare a acestora. –creșterea temperaturii duce la scăderea vâscozității;
-creșterea presiunii duce la creșterea vâscozității.
f). Solubilitatea este o relație stabilită între apă-țiței-gaze și compuși organici nehidrocarburici. Țițeiul este solubil în anumiți solvenți organici,
cum ar fi benzen, alcool, acetonă, cloroform.
g). Volumul hidrocarburilor. Prezența gazelor în soluție duce la o creștere de volum a acestuia până în momentul în care se atinge presiunea de
saturație. Volumul țițeiului cu gaze dizolvate se modifică din momentul extragerii din zăcământ, de la adâncime la suprafață.
Variația volumului depinde de ieșirea gazelor din soluție. Astfel volumul țițeiului din condiții de suprafață poate fi echivalat cu volumul
corespunzator condițiilor de adâncime prin corectarea cu un factor de volum supraunitar, cuprins între 1,2-2.
3
Factorul care se aplică unui m de țiței aflat în condiții de zăcământ pentru al converti în echivalentul său de suprafață s.n. factor de
compresibilitate și are o valoare subunitarăa 0,63-0,88.
h). Tensiunea superficială reprezintă forțta raportată la lungime, care se exercită la suprafața de contact dintre moleculele de țiței si
granulele rocii gazdă. Aceasta se datorează atât forțelor de atracție dintre molecule cât și forțelor capilare din rocă. Unitatea de măsură este
dyne/cm și este de 3 ori mai mare la apa de zăcământ 75-79 dyne/cm decât la țiței 25-35 dyne/cm. Drept urmare această forță reține apa în
canalele fine și totodată expulzează țițeiul din porii foarte mici în porii mai largi. Astfel se explică formarea unor acumulări de țiței în roci
nisipoase cuprinse la rândul lor în depozite argiloase.
i). Puterea calorică variază în funcție de compoziția chimică a țițeiului, fiind cuprinsă între 9000 și 11700 kcal/kg. Țițeiurile parafinoase sunt mai
bogate în hidrogen și au o putere calorică mai mare, iar cele naftenice au o putere calorică mai mică.
j). Florescența reprezintă proprietatea substanțelor bituminoase de a radia lumină atâta timp cât sunt sub incidența unor raze ultraviolete.
 1.4.2. Gazele naturale sunt produse ale descompunerii materiei organice în absenţa
oxigenului şi în afară de metan ele conţin şi alte gaze. În depozitele sedimentare din
„formaţiunea cu gaze" din Bazinul Transilvaniei, zăcămintele de gaze conţin în general: CH4 (98-99%); N (0,2-0,8%); O2 (0,8--0,9%); He (0,001%).
Se împart în: Gaze neasociate (formând zăcăminte de gaze libere)
Gaze dizolvate (gaze dizolvate în petrol)
Gaze asociate (formând cupole de gaze în aceeași structură cu petrolul)
• Principala HC gazoasă este metanul-CH4, care se prezintă întotdeauna în stare gazoasă și reprezintă mai mult de 50% din volumul total al
gazelor dintr-un zăcământ. In unele zăcăminte gazeifere (bazinul Transilvaniei), metanul constituie circa 99% din volumul gazelor.
• Gazele care sunt asociate zăcămintelor de țiței, pe lângă metan, mai conțin etan-C2H6, propan-C3H8, butan-C4H10. Dintre toate aceste
gaze metanul este cel mai stabil, menținându- și echilibrul fizico-chimic până la temperaturi de 800-900°C. Acest gaz este singura HC care
rezistă condițiilor de temperatură și presiune aferentă adâncimilor de 7000 m. La peste 200°C molecula țițeiului crachează în molecule de gaz.
3
Dpdv tehnologic se pot separa gazele uscate, care, spre deosebire de gazele asociate cu țiței (umede) pot conține între 30-200 g gazolină/m
gaz.
Pe lângă gazele hidrocarburice, într-un zăcământ mai sunt și gaze nehidrocarburice. Cel mai daunator fiind H2S, mai sunt CO2, N, He.
In cazul în care ne aflăm în apropierea unor zone vulcanice, cum ar fi aureola mofetică a Carpaților
Orientali, CO2 poate avea valori de 50% din totalul gazelor.
 • Proprietățile fizice ale gazelor hidrocarburice, sunt:
a). Puterea calorică. Este direct proporțională cu procentul în metan. Aceasta variază între 5000-12000 kcal/kg în funcție de procentul în
impurități, putând ajunge la 16000 kcal/kg.
b). Densitatea poate fi:
-relativă, se cuantifică în raport cu cea a aerului atmosferic și variază între 0,55 și 1. Dacă luăm gazele separat, ea crește de la ρrel de 0,55 la CH4
și poate ajunge la o ρrel de 2 la C4H10.

-absolută, variază în funcție de presiune și tempeatură. Densitatea în condiții standard a

3 3
CH4 este foarte mică și anume 0,00073 g/cm , însă la presiuni de 350-700 bari, amestecurile gazoase pot ajunge la 0,5 g/cm .
Variațiile mari ale densitatilor gazului, a țițeiului și a apei de zăcământ prezintă o importanță mare, permițând separarea gravitațională în zăcământ a
gazelor, de țiței și de apă.
c). Solubilitatea gazelor în apă este influențată în primul rând de presiune, apoi de temperatură, mineralizația apei și compoziția gazelor.
Volumul de gaze dizolvat într-o unitate de volum de apă creste odată cu presiunea, cu reducerea temperaturii și cu mineralizația apei.
Solubilitatea gazelor în țiței este direct proporțională cu presiunea și cu gradul de apropiere chimică a celor 2 tipuri de HC și este invers
proporțională cu temperatura.
d). Condensarea retrogradă reprezintă trecerea de la faza gazoasă, de la adâncimi mari, la starea lichidă. Punctul de presiune (p) și
temperatură (T) la care apare prima picatură de lichid (condensat) poartă denumirea de punct de rouă.
 1.4.3. Gaz hidrați
In anumite condiții de temperatură, de obicei scazută, și presiuni mari, sistemul compus din apă și gaz poate trece în stare solidă, formându-se așa
numiții gaz hidrați. Se consideră că acest amestec de gaz și apă trece în gaz hidrați în anumite condiții:

gaz T p

metan +4,5°C 45atm

+10°C 100atm
etan +4,5°C 6,2atm
+10°C 16atm

• In această compoziție a criohidraților, moleculele de gaze devin solide și se asociază cu mai multe molecule de apă. O moleculș de
CH4 se asociază cu 6 molecule de apă sau o moleculă de etan-C2H6 se asociază cu 7 molecule de apă.

• In natură aceștia pot apărea în zonele cu climat rece sau pe fundul oceanelor, la
adâncimi mari. Insă pot apărea și în conductele de extracție sub forma unor dopuri, datorită variației mari a presiunii gazelor (înghețarea
sondei) și poate fi prevenită prin reducerea presiunilor sub valoarea critică pentru faza solidă.
1.4.4. Smoala este produs rezultat din oxidarea răşinilor şi asfaltenelor şi uneori formează lacuri (Lacul Brea din Insulele Trinidad şi Lacul
Bermudez din Venezuela).
1.4.5. Asfaltul este un amestec de hidrocarburi grele şi petrol oxidat. Se întîlneşte ca impregnaţii în gresii, calcare fisurate, nisipuri şi, uneori,
sub formă de dop de asfalt care are rolul de rocă protectoare pentru zăcămîntul de petrol (cum este cazul zăcămîntului de petrol de la Solonţ din
subzona externă a flişului). Asfalt se mai găseşte în ţara noastră în nisipurile panoniene de la Derna (Bihor) şi în nisipurile daciene şi ponţiene
de la Matiţa (Prahova).

1.4.6. Asfaltitul este un bitumen mai compact decît asfaltul, cu varietăţile: bitumenul de Judeea, gilsonitul, grahamitul, albertitul şi wurtzelitul.
1.4.7. Elateritul este o varietate de asfaltit cu proprietăţi elastice.
1.4.8. Parafinele fosile sunt produse ce provin din petrolurile parafinoase.
1.4.9. Şisturile bituminoase sunt roci pelitice ce conţin polibitumene. Aceste roci, în afară de substanţele bituminoase cu care sunt
impregnate şi care sunt solubile la cald în solvenţii petrolului, conţin, în procent mai mare, şi o materie organică, insolubilă, numită kerogen,
considerată prin compoziţia ei ca un produs al unei bituminizări incomplete a materiei organice.
După natura sedimentului mineral şisturile bituminoase pot fi: argiloase (şisturile disodilice din oligocenul Carpaţilor Orientali); silicioase (şisturile
menilitice din oligocenul Carpaţilor Orientali); calcaroase, de culoare roşcată sau brună- ncagră (Kukersitele din calcarele ordoviciene din Estonia);
marnoase (marnele albe bituminoase din oligocenul Carpaţilor Orientali); cărbunoase (prezintă caractere ca ale cărbunilor bituminoşi).
 1.5. Originea petrolului și a gazelor naturale
Originea petrolului şi a gazelor naturale a preocupat oamenii de ştiinţă încă de la jumătatea secolului trecut. Problema care s-a pus ulterior, a fost aceea
de a se explica originea hidrocarburilor din acumulările industriale şi nu ivirile de hidrocarburi din rocile eruptive şi metamorfice. În general,
chimiştii au susţinut originea anorganică (minerală) a hidrocarburilor, iar geologii, originea organică. Cunoaşterea originii hidrocarburilor are
importanţă practică deoarece permite dirijarea lucrărilor de prospecţiuni şi explorări în regiunile în subsolul cărora ar fi zăcăminte industriale
de hidrocarburi.

1.5.1. Ipoteza originii organice

Încă din secolul al XVIII-lea au fost emise ipoteze privind originea organică a petrolului, care accepta formarea acestuia pe seama plantelor sau a
animalelor.
În secolul al XlX-lea, aceste ipoteze au fost completate pe bază de noi date de laborator. Unii cercetători, ca: Pctonie (1903), G. M. Mihailovski
(1906), H Hoefer (1907), N. I. Andrusov (1908), I. M. Gubkin (1916-1932) au susţinut originea mixtă (animală şi vegetală), iar L. Mrazec (1922) a
arătat importanţa planctonului marin ca materie primă pentru petrol.
• În concluzie se poate considera că toţi componenţii substanţelor organice, ca: grăsimi, celuloză, hemiceluloză, proteine etc, contribuie la
formarea hidrocarburilor naturale. Grăsimile vegetale şi animale reprezintă materia primă pentru formarea petrolului, celuloza şi lignina sunt
la baza formării cărbunilor, iar albuminele şi hidraţii de carbon au rol secundar, contribuind, prin produsele lor, la formarea hidrocarburilor.
În prezent se cunosc o serie de argumente de ordin fizico-chimic şi geologic în sprijinul originii organice a petrolului, admisă de marea majoritate
a cercetătorilor din secolul XX.
Argumente de ordin fizico-chimic. În compoziţia chimică a ţiţeiului intră o serie de elemente şi combinaţii care confirmă originea lor organică şi anume:
• azotul este prezent fie liber, ca amoniac, fie sub formă de compuşi organici complecşi. Azotul poate proveni şi din emanaţiile vulcanice, dar
numai ca gaz liber sau sub formă de compuşi binari şi nu în combinaţii complexe, care sunt proprii numai compuşilor organici;
• sulful este întâlnit în petrol, fie liber, fie sub formă de H2S;
• oxigenul este întâlnit în componenţa compuşilor organici ca acizi naftenici, acizi graşi şi aromatici;
• colesterina se întâlneşte în regnul animal (în ficat, creier şi nervi uscaţi, în peşte, carne).
• fosforul, pus în evidenţă în unele petroluri, ca, de exemplu, în cele din California, unde este în proporţie de 0,01%, provine din materia
primă organică din care s-a format petrolul.
Argumente de ordin geologic:
• lipsa unei legături genetice între zăcămintele de petrol şi rocile eruptive şi metamorfice. Din studiul zăcămintelor de petrol reiese că între ariile
de răspîndire ale zăcămintelor de petrol şi ale dezvoltării rocilor eruptive şi metamorfice nu sunt raporturi geologice care să ateste că ele
sunt legate din punct de vedere genetic. Se cunosc în scoarţa terestră roci eruptive şi metamorfice fisurate în care sunt acumulări de petrol,
dar în acest caz petrolul este în zăc. secundar, el a migrat din cuvertura sedimentară, după ce fundamentul eruptiv sau metamorfic a
căpătat însuşiri de rocă-rezervor;
• originea apelor de zăcămînt care, după L.Mrazec, reprezintă resturi ale apelor bazinelor sedimentare în care au avut loc procesele de
bituminizare. Apele sărate din zăcămintele de petrol conţin clorură de sodiu, precum şi brom şi iod. Iodul provine din materia organică din care
a rezultat petrolul, iar bromul şi clorura de sodiu arată originea marină a acestor ape.
 1.5.2. Ipoteza originii anorganice (minerale)
Această ipoteză se bazează, în general, pe rezultatele obţinute în laborator, admiţându-se că hidrocarburile s-au format în scoarţa terestră ca urmare a
unor reacţii chimice asemănătoare cu cele din laborator.
Berthelot (1866) a obţinut hidrocarburi de tipul celor din petrol, în urma acţiunii acidului carbonic asupra metalelor alcaline, la temperaturi înalte, în
prezenţa vaporilor de apă.
În urma rezultatelor obţinute prin cercetări de laborator D. I. Mendeleev (1877) a formulat o ipoteză, după care petrolul este de origină pur minerală, el
formîndu-se în regiunile profunde ale scoarţei terestre, în urma reacţiei vaporilor de apă supraîncălziţi cu carburi metalice.
Primul geolog român care s-a ocupat de originea petrolului, Gr. Cobălcescu (1827), plecînd de la prezenţa dovedită, că fumerolele conţin metan, a
admis ipoteza originii vulcanice a acumulărilor de hidrocarburi, concepţie la care s-a alăturat un alt geolog român, G. Munteanu-Murgoci
(1926). Această concepţie a fost susţinută în ultimii ani şi de alţi cercetători.
În concluzie se poate considera că ipoteza originii anorganice, considerată în sens larg, cuprinde următoarele ipoteze: a carburilor, a radioactivităţii,
a vulcanismului magmatic şi cosmică.
Argumente privind originea anorganică.
• prezenţa unor zăcăminte industriale de hidrocarburi, cantonate în rocile eruptive şi metamorfice fisurate;
• posibilităţile de migrare a hidrocarburilor, produse de magmă, de-a lungul unor mari fracturi şi de care sunt legate zone de acumulare;
• prezenţa Va, Ni, Co, considerate a fi de origine internă, în compoziţia petrolului;
• emanaţiile de gaze ale vulcanilor noroioşi, consideraţi de unii cercetători, că au legături cu vulcanismul magmatic.
Contraargumente privind originea anorganică.
• zăcămintele industriale din rocile eruptive sau metamorfice fisurate s-au format întotdeauna în urma unui proces de migraţie din
învelişul sedimentar;
• se cunosc fracturi de mare anvergură de-a lungul cărora s-a deplasat magma şi s-au format lanţuri vulcanice, dar de care nu sunt
legate zăcăminte de petrol (Lanţul Hărghita-Căliman);
• prezenţa vanadiului, nichelului şi altor metale în cenuşa ţiţeiurilor nu este un argument în sprijinul originii minerale, deoarece sunt
plante care au proprietatea de a concentra unele metale, ca de exemplu vanadiu;
• vulcanii noroioşi sunt semne ale degradării zăcămintelor de hidrocarburi şi emanaţiile de gaze ale acestora n-au legătură cu
vulcanismul magmatic;
• până în prezent, prin foraje, n-au fost întâlnite carburi ale metalelor alcaline sau alcalino-ceroase care au fost folosite în laborator pentru
obţinerea de hidrocarburi sintetice la temperaturi mai mari de 250°C, ce nu sunt însă compatibile cu prezenţa dovedită a porfirinelor.
2. FORMAREA PETROLULUI Şl A GAZELOR NATURALE

2.1. Materia primă

2.1.1. Materia primă organică furnizată de fitoplancton

2.1.2. Materia primă organică furnizată de zooplancton
2.1.3. Materia organică nemarină

2.2. Condițiile geologice de acumulare a materiei organice

2.3. Procese de transformare a materiei organice

2.3.1. Condiții geochimice de transformare a materiei organice în bazinele de sedimentare

2.3.2. Rolul bacteriilor

2.3.3. Rolul sedimentului mineral
2.3.4. Influența radioactivității rocilor în transformarea materiei organice în procesul de formare a hidrocarburilor
 2.1. Materia primă
Materia primă organică din a cărei transformare au rezultat bitumenele îşi are principala sursă în fito şi zooplanctonul marin şi salmastru, la care se mai
adaugă contribuţia, mai redusă, adusă de organismele superioare marine şi cea de a treia sursă, de valoare mai mică,reprezentată de domeniul
continental, prin produsele provenite din descompunerea substanţelor vegetale.

2.1.1. Materia primă organică furnizată de fitoplancton

Fitoplanctonul, sursa cea mai importantă de materie primă organicăeste reprezentată prin alge unicelulare, cum sunt diatomeele, prin flagelate.
• In planctonul unor mări se dezvoltă cantităţi foarte mari de algeceea ce face ca apa să ia culoarea algelor respective. Se cunosc zonecu un
fitoplancton bogat, ca de exemplu în Marea Roşie, unde se dezvoltă peridineele şi chromaceele. Arhipelagul Indiilor unde se
dezvoltăoscilăriile, iar în unele mări, diatomeele cunosc o foarte mare dezvoltare. S-a estimat că o diatomee, dacă ar avea condiţii favorabile
dedezvoltare, ar putea să se înmulţească atît de repede încît în opt zilesă formeze o masă egală ca volum cu planeta noastră. Diatomeele
conţin, în pustulele lor, ulei sub formă de globule şi s-a estimat că circa 50% din volumul diatomeelor esteformat din globule de ulei. Încazul
cînd ele ajung în apă dulce, din cauza presiunii osmotice din pustule, acestea se sparg, punînd în libertate globulele de ulei. Unii
geologiamericani consideră că diatomeele au format materia primă organicăpentru o mare parte din zăcămintele de petrol din California.
Înpereţii celulelor algei Elaeophyton s-a observat o cantitate de ulei sau substanţă uleioasă. Mase gelatinoase de diatomee, din care se degajă
oxigen, rezultat prin fotosinteză, formează „Mare Sporco" din Adriatica.
Datorită dezvoltării fitoplanctonului, acesta produce, prin fotosinteză,cantităţi foarte mari de substanţă organică şi oxigenul degajat în urmaacestui proces,
foloseşte dezvoltării vieţii animale şi vegetale.
După S. A. Zernov, fitoplanctonul din zona eufotică, care are o grosime de circa 80 m, poate da anual 60 miliarde tone de carbon organic.
Planctonul, după P. V. Smith, produce anual pe platformele continentale între 1 şi 2,5 kg substanţă organică deshidratată pe metru pătrat.

2.1.2. Materia primă organică furnizată de zooplancton

Ca sursă de materie primă, în afară de plancton este nectonul care furnizează în special peşti. Ca exemplu care să ilustreze contribuţia nectonului,
prin peşti, la formarea materiei prime organice, se menţionează că în anul 1892, în zona de întâlnire a curentului Labradorului cu curentul
Golfstream, în apropierea insulei Terra Nova, s-a produs moartea, în masă, a peştilor şi stratul de cadavre de peşti se întindea pe o lungime
de 500 km, o lăţime de 100 km şi avea o grosime de 1,80 m. De asemenea, organismele bentonice, ca: moluşte, corali etc. Formează o sursă
de materie organică dar mai puţin importantă, din punct de vedere cantitativ, comparativ cu fitoplanctonul şi nectonul.
Unul din principalele argumente că regnul animal din mediul marin a fost sursa materiei prime organice din care s-a format petrolul este asocierea
hidrocarburilor cu depozitele sedimentare, bogate în fosile. Se consideră că o parte din ţesuturile organismelor au fost descompuse şi
transformate în hidrocarburi, rămânând numai scheletele sub formăde fosile. Însprijinul acestei concepţii este faptul că s-au găsit fosile pline cu
lichide ce au o compoziţie asemănătoare petrolului.
Un argument deosebit de important în sprijinul concepţiei că materia organică din a cărei transformare s-a format petrolul este furnizată de regnul animal
din mediu marin este bogăţia vieţii din acest mediu.
2.1.3. Materia organică nemarină
• Sursa de materie organică nemarină, cea mai însemnată, se consideră că o formează substanţele de humus, ca: acidul humic
(C20H10O6),acidul geic (C20H12O7) şi acidul ulmic (C20H14O6), care rezultă din descompunerea lentă a ligninei. în regiunile de
mlaştină, mai ales în mlaştinile de la tropice se formează cantităţi mari de acid humic, care sunt aduse, de către apele curgătoare, în
oceane, sub formă de soluţii sau dedispersii coloidale.
• Schimbarea de temperatură şi amestecul de apă dulce cu apă sărată pot cauza precipitarea materialului organic.
• Hasemann a demonstrat relaţia din punct de vedere genetic dintrepetrol şi humus. El a descompus asfalt şi hidrocarburi din unele
zăcăminte situate de-a lungul Floridei şi a stabilit că hidrocarburile dinaceste zăcăminte conţin acid humic.
• Analizele de laborator au stabilit că în formarea hidrocarburilor naturale, un rol important îl au, în primul rînd, lipoidele, reprezentateprin
grăsimi, ceruri, răşini şi albuminele, reprezentate prin proteineşi proteide, după care urmează hidraţii de carbon, prin celuloză,
hemiceluloză şi lignină. Lipoidele şi albuminele au un rol primordial în formarea hidrocarburilor, datorită atît cantităţii cît şi uşurinţei de a
setransforma în hidrocarburi.
• Studiile diferitelor sedimente au furnizat informaţii asupra conţinutului lor în organisme şi în special asupra compoziţiei materiei organice
pe care aceste sedimente le conţin.
 2.2. Condițiile geologice de acumulare a materiei organice
Condiţiile geologice de acumulare a materiei organice, din a cărei transformare au rezultat hidrocarburile, au fost şi sunt realizate în regiuni lipsite de
oxigen. Aceste regiuni sunt întâlnite în lagune, fiorduri, golfuri, unele delte şi, în general, în mările interne, separate de ocean prin praguri înalte
submarine. În aceste regiuni are loc o stratificare a apei şi păturile de apă de la fund sunt lipsite de oxigen.

• Fulda a reprezentat secţiunea schematică a unei lagune care întruneşte condiţiile de acumulare, conservare şi transformare a materiei
organice, în schema respectivă, în mare, sunt separate două pături de apă. In pătura de apă sup., aerată, bogată în plancton şi necton,
şi cu o salinitate normală, are loc o intensă şi selecţionată viaţă planctonică (fig.1). Laguna este în legătură cu oceanul sau marea
deschisă prin strâmtori şi când pragul submarin este scufundat, datorită mişcărilor de oscilaţie, pătura sup. de apă a lagunei primeşte un
aport de apă bogată în placton şi necton din marea deschisă sau din ocean. Pragul submarin poate fi exondat, tot datorită mişcărilor de
oscilaţie, ceea ce duce la întreruperea temporară a legăturii cu marea deschisă sau cu oceanul. Înacest caz, datorită evaporării intense a apei,
salinitatea creşte şi organismele mor în masă. Cadavrele organismelor din plancton cad în cea de a doua pătură de apă, lipsită de oxigen, cu
salinitate mărită, saturată cu H2S produs de bacteriile desulfurante şi care asigură caracterul reducător al mediului. În această pătură în care
sunt bacterii anaerobe, organismele planctonice moarte intră în descompunere, în special sub acţiunea acestor bacterii, punându-se în
libertate CO2 şi H2S care se dizolvă în apele de pe fund. Prin coborârea pragului submarin se reia legătura cu marea deschisă sau cu
oceanul de unde vine un nou aport de apă odată cu organisme vii şi acest proces se poate repeta,ceea ce duce la o acumulare intensă
de materie organică.
• Odată cu materia organică, în lagună se depun şi sedimenteminerale fine care ajungpe fundul ei. Sedimentul trebuie să fie abundent şi să
asigure protecţiaşi îngroparea rapidă a substanţei organice. Sedimentele formează mîluricare pot fi argiloase, marnoase. silicioase,
calcaroase şi, mai rar, cărbunoase. Aceste mîluri bogate în substanţă organică, parţial descompusă, numite sapropeluri, în urma unor
procese de diageneză devin rocigeneratoare de hidrocarburi. în perioadele cînd laguna este închisă, datorită unei salinizări puternice, ca
urmare a unei intense evaporări,peste sapropel poate fi întlnită sare.

Fig. 1. Secţiunea schematică a unei lagune în care poate avea loc

formarea bitumenelor: 1 - apă bogată în plancton, cu salinitate
normală; 2 - apă lipsită de oxigen, cu salinitate ridicată, cu H2S, în
care nu trăiesc vieţuitoare; 3 - sapropel.

• De asemenea, în lagune se observă o asociere a depozitelor sedimentare în care este materie organică, cu evaporite reprezentate prin
dolomite sau anhidrite sau cu formaţiuni de recife.
• Trebuie menţionat că numai o foarte mică parte din cantitatea de materie organică din lagună ajunge să se depună pe fundul ei în
sedimentele minerale care formează mâluri. În mările deschise resturile organismelor sunt descompuse chiar de la suprafaţă şi până la
adâncimea unde este prezent oxigenul.
• În zonele de şelf, distanţa parcursă de cadavrele organismelor până la fund este mai mică şi, de aceea, ele ajung în proporţie mult mai
mare în sediment. Dacă în largul oceanelor, de la adâncimi de peste 1000 m, după estimările făcute, ajung la fund numai 0,02-0,05%
din totalul materiei organice provenită din plancton, în zona șelfului continental se depune între 2 şi 5% din cantitatea totală de materie
organică din plancton, respectiv de circa 100 ori mai multă materie organică. Un factor important în determinarea condiţiilor de
acumulare şi conservare a materiei organice îl constituie forma bazinului şi relieful fundului bazinului.
• Condiţii optime de acumulare şi de conservare a materiei organice pot avea loc în ape de mică adâncime şi în lipsa curenţilor, într-un
mediu reducător de sedimentare a unui material abundent care, în general, poate să compenseze scufundarea fundului bazinului, sediment
ce protejează de oxigen materia organică supusă transformării.
• Marea Neagră, pe fundul căreia A. D. Arhanghelski a găsit mâluri cu până la 35% substanţă organică, întruneşte condiţiile unui
bazin în care pot să aibă loc acumularea, conservarea şi transformarea materiei organice în hidrocarburi.
 2.3. Procese de transformare a materiei organice

Transformarea materiei organice, în bazinele de sedimentare, se poate face în următoarele condiţii geochimice: 1) în prezenţa
oxigenului; 2) cu acces limitat de oxigen; 3) în lipsa totală a oxigenului.

2.3.1. Condiții geochimice de transformare a materiei organice în bazine de sedimentare

2.3.1.1. Transformarea materiei organice în prezenţa oxigenului
Această transformare are loc în cazul depunerii materiei organice în bazine nu prea adânci şi în care, datorită unei circulaţii active, are loc
aerarea apei. Înaceste condiţii are loc oxidarea materiei organice, care trece în produse gazoase ce se pierd fie în atmosferă fie în apelede
circulaţie.
2.3.1.2. Transformarea materiei organicein condiţiile accesului limitat de oxigen
Aceste condiţii sunt întâlnite în lacuri, lagune şi mlaştini nu prea adânci, când lipseşte o circulaţie activă a apei. În afară de oxigenul conţinut de
materia organică, acesta mai este adus fie de particulele minerale, fie datorită aerării stratului de apă. Oxigenul transformă produsele cele mai
puţin stabile ale materiei organice întâlnite la suprafaţa sedimentului care au rezultat datorită acţiunii bacteriilor anaerobe. În sedimentul fin, situat
în adâncime, unde nu este aflux de oxigen, transformarea materiei organice se face în condiţii anaerobe. Produsele lichide şi gazoase se pot pierde
în lipsa unui înveliş protector, iar produsele solide formează roci fine, solide, care mai târziu devin şisturi bituminoase.
 2.3.1.3. Transformarea materiei organicein condiţiile unei lipse totale a
oxigenului
• Aceste condiţii sunt întâlnite în bazinele care se adâncesc destul de repede şi, uneori, şi în bazinele care se scufundă mai lent. În primul
caz, descompunerea materiei, într-un mediu anaerob reducător este mult mai activă la început, iar lichidele şi gazele care rezultă din
acest proces migrează în rocile permeabile din complexele sedimentare, unde se vor forma acumulări de hidrocarburi. Celelalte
bitumene vor fi reţinute de sedimentele fine, care în timp devin şisturi bituminoase.
• Când scufundarea bazinului este lentă sau în cazul când au loc ridicări şi scufundări ale acestuia şi lipseşte un înveliş protector,
bituminizarea materiei organice este încetinită şi se pot pierde produsele gazoase şi lichide.
 2.3.2. Rolul bacteriilor
În procesul de transformare a materiilor organice se disting două stadii şi anume: biochimic şi geochimic.
• În primul stadiu, biochimic, transformarea materiei organice se face sub influenţa bacteriilor anaerobe care reduc sulfaţii şi descompun
albuminele, celuloza şi acidul lactic. Ca rezultat al acestui proces de transformare se degajă CH4, CO2, NH3, H şi N liber.
• Cercetările lui Zo Bell pe o carotă mecanică, luată din depozite sedimentare marine care imediat după ce a fost extrasă conţinea 20 mg de
hidrocarburi lichide la 100 g probă, pentru ca ele să dispară, în cea mai mare parte, după câteva zile, atestă capacitatea unor bacterii
de a descompune hidrocarburile.
• Încel de al doilea stadiu, geochimic, care este de durată mult mai mare decât primul stadiu, transformarea materiei organice se face sub
influenţa presiunii, temperaturii şi timpului şi acest stadiu corespunde fazei de distilare a produselor rezultate din stadiul biochimic,
bacterial.
• În general, s-ar putea admite rolul bacteriilor în procesul de transformare a materiei organice în produşi mai apropiaţi de petrol (stadiu
biochimic) şi producerea de hidrocarburi de petrol, prin procese de hidrogenare, la presiuni de câteva sute de atmosfere şi la temperaturi
corespunzătoare adâncimilor respective, dar în general sub 200°C (stadiu geochimic).
• S-ar putea afirma că procesul de formare a petrolului este un proces biochimic în stadiul iniţial de transformare a materiei organice, care în
timp, trece într-un proces-stadiu mai îndelungat, geochimic, când se formează hidrocarburi de petrol, în urma unor procese de hidrogenare
ce au loc la temperaturi sub 200°C.
• Procesele de transformare care au loc în stadiul biochimic uşurează transformările din stadiul geochimic. Au fost emise mai multe scheme
biochimice pentru transformarea M.O. în petrol.
• G. L.Stadnikov - lipoidele, prin grăsimi, care reprezintă sursa principală a materiei organice din care rezultă hidrocarburi de petrol, prin
saponificare trec în acizi graşi, care, mai departe, trec în cetone, iar acestea prin hidrogenare dau hidrocarburi de petrol.
• Baturin - albuminele, prin proteine, reprezintă sursa principală. Acestea prin hidroliză se separă în aminoacizi inf., uşor solubili în apă şi
aminoacizi superiori, greu solubili. Aminoacizii sup. cu lignina ar da un produs care se poate transforma în hidrocarburi parafinice, naftenice,
aromatice, printr-un proces de distilare la temperaturi nu prea mari (100-150°C) şi la presiuni de câteva sute atm.
• Kinsburg-Karaghiceva - rolul principal în formarea hidrocarburilor de petrol îl au grăsimile. După această schemă hidraţii de carbon şi
albuminele, prin acizii graşi inferiori, trec în gaze, iar grăsimile, prin acizii graşi superiori şi acizii naftenici trec în hidrocarburi de petrol.
• În problema genezei petrolului trebuie menţionat că după unii cercetători tipurile de petrol diferă după compoziţia chimică a materiei organice
din care s-au format. S-a considerat că, iniţial, toate petrolurile au avut un caracter parafinic din care s-au diferenţiat toate celelalte tipuri. Dar
s-a emis şi ipoteza că, iniţial, ele au avut un caracter parafino-naftenic, iar după alţi cercetători, un caracter pregnant nafteno-aromatic.
• A. F. Dobrianski (1963) - transformarea petrolului are loc în zona de catageneză, petrolul naftenic- aromatic trece evolutiv la tipul parafinic,
exclusiv datorită temperaturii. Problema transformării petrolului primar nu este încă elucidată şi în continuare este în atenţia cercetătorilor.
• C. Beca, V. Lazarovici, D. Prodan (1983) - cauza principală care a conclus la prezenţa diferitelor tipuri de ţiţeiuri constă în proprietatea de
adsorbţie selectivă a unor zeoliţi care au reţinut într-un anumit procent unele tipuri de hidrocarburi.
 2.3.3. Rolul sedimentului mineral
• Odată cu substanţa organică, în bazinul de sedimentare, se depune şi sedimentul mineral, ce formează mâluri, care protejează
această substanţă de accesul oxigenului. Substanţa organică astfel protejată suferă, sub influenţa bacteriilor procesul de
descompunere.
• M. K. Taylor a arătat importanţa pe care o au mâlurile argiloase în procesele de transformare biochimice anaerobe. El a considerat că
argila calcică adusă de către fluvii în mări, trece în argilă sodică prin înlocuirea calciului cu sodiu şi, în continuare, argila sodică, în
contact cu apele dulci, se transformă în argilă hidrolizată, devenind impermeabilă, în acest fel argilele se transformă în roci protectoare
care opresc accesul oxigenului, favorizând astfel procesul de descompunere a substanţei organice în condiţii anaerobe şi produsele de
transformare se acumulează în sedimente, în cazul când în apele bazinului nu sunt curenţi, respectiv sedimentul nu este deranjat. Dar
teoria lui M. K. Taylor a fost criticată deoarece nu explică în ce mod argila sodică din apa mării ajunge din nou în contact cu apa dulce.
• Sedimentul mineral, de asemenea, în procesele de transformare geochimică a materiei organice are rolul de catalizator. B. Tissot (1966)
consideră că argilele pe lângă rolul de catalizator au şi rolul de a absorbi materia organică, încetinind astfel procesul de oxidare a
acesteia.
 2.3.4. Influenţa radioactivităţii rocilor în transformarea materiei organice în procesul de
formare a hidrocarburilor
• Cercetările întreprinse în direcţia cunoaşterii fenomenelor radioactive care influenţează transformarea materiei organice în procesul de
formare a hidrocarburilor a format încă cu zeci de ani în urmă o preocupare a oamenilor de ştiinţă şi în această direcţie se cunosc rezultatele
obţinute de Kohlhorster, Mund şi Koch, Lind, Glocker, Rogers, Sokolov, C. W. Shepard, Hess şi alţii.
• Cercetările privind rolul radioactivităţii în transformarea compuşilor organici în hidrocarburi au avut la bază constatarea că rocile generatoare şi
unele roci rezervor prezintă radioactivitate. După cum este cunoscut, în general, argilele şi marnele, datorită cantităţii mari de materii organice
conţinute, sunt considerate ca roci generatoare de hidrocarburi şi, în plus, ele au dovedit o radioactivitate mult mai mare, comparativ cu
nisipurile, gresiile şi calcarele argiloase sau marnoase şi această constatare trebuie luată în considerare.
• Înurma analizelor făcute din punct de vedere al proprietăţilor radioactive, Russell (1945) a constatat că marnele din paleozoic au, în medie, o
radioactivitate mai mare decât marnele din terţiar şi că, în general, astfel de diferenţe există între formaţiunile mai vechi şi mai noi.
• În urma cercetărilor făcute în laborator de Lind şi alţii asupra reacţiilor care au loc între particulele, şi razele emise în timpul dezintegrării
spontane a elementelor radioactive şi materiile organice, s-a ajuns la concluzia că dezintegrările radioactive care au loc pot provoca
descompunerea compuşilor organici în hidrocarburi. În argile, marne, calcare impure, nisipuri şi gresii (asociate cu minerale grele), substanţe
40
organice, ape de zăcământ, se găsesc elementele radioactive principale (uraniu, thoriu, potasiu), sub formă de izotopi activi ai K ,ale căror
viteze de dezintegrare şi energie, pe care o emite, sub forma de particule şi raze este mai mică decât a particulelor ot emise de uraniu şi
thoriu.
• În urma bombardării cu particule a a acizilor graşi, ca de exemplu acidul palmitic (C15H31COOH), s-au obţinut hidrocarburi parafinice, iar
prin bombardarea acidului naftenic cu particule a, a rezultat o hidrocarbură ciclică (ciclohexan). Rezultatele obţinute sunt semnificative,
deoarece anumiţi acizi graşi au fost identificaţi în materiile organice din depozitele sedimentare. Dar, având în vedere că eficacitatea acestui
proces este redusă şi viteza de transformare a materiei organice este foarte mică, este necesar un timp geologic destul de îndelungat pentru
a se forma pe această cale zăcăminte de hidrocarburi. Prin bombardarea metanului şi a altor hidrocarburi gazoase cu particule a, a rezultat un
mare procent de hidrogen şi de hidrocarburi nesaturate. Aceleaşi studii făcute asupra hidrocarburilor lichide au arătat procente similare de
hidrogen şi o cantitate ceva mai mare de hidrocarburi nesaturate, cu toate că acestea nu sunt întâlnite în petrolurile brute decât în
cantităţi neânsemnate.
• Fără însă a se exclude posibilitatea ca zonele în care sunt acumulări de gaze naturale s-ar datora unor procese radioactive, neregularitatea
acestor acumulări, care nu sunt în concordanţă cu uniformitatea radioactivităţii şi cu conţinutul ridicat în materii organice ale marnelor respective,
sunt indicii însă că aceste acumulări de gaze s-ar putea datora şi altor cauze.
• În procesul de transformare a materiei organice, trebuie de menţionat că, dacă iniţial rolul temperaturii era acceptat, în timp s-a
considerat că temperaturile mai mari de 200°C nu sunt compatibile cu prezenţa porfirinelor în petrol, care ar fi fost distruse.

3. FORMAREA ZĂCĂMINTELOR DE PETROL Şl DE GAZE

3.1. Roci – mamă (roci generatoare, roci sursă)

3.2. Migrația petrolului și a gazelor

3.2.1. Factorii migraţiei

3.2.2. Căile de migraţie
3.2.3. Starea fizica a hidrocarburilor in timpul migraţiei
3.2.4. Formele de mişcare a hidrocarburilor în procesul de migraţie

3.3. Roci rezervor (roci magazin)

3.4. Roci protectoare

3.5. Capcane

3.5.1. Capcane structurale

3.5.2. Capcane stratigrafice
3.5.3. Capcane diagenetice
3.5.4. Capcane hidrodinamice
3.5.5. Capcane mixte (structural / stratigrafice)
 3. FORMAREA ZĂCĂMINTELOR DE PETROL Şl DE GAZE

Formarea zăcămintelor de petrol şi de gaze este condiţionata de:

1) existenţa rocilor generatoare de hidrocarburi;
2) posibilităţile de migrare a hidrocarburilor de la roca mamă la roca
rezervor;
3) existenţa rocilor rezervor, care să aibă capacitatea de acumulare a
hidrocarburilor;
4) existenţa rocilor protectoare care determină şi protejează închiderea
acumulărilor de petrol sau de gaze în cuprinsul rezervoarelor;
5) existenţa unui aranjament structural, stratigrafic sau litologic, care să
menţină HC lichide/gazoase într-un echilibru stabil.
Lipsa uneia din aceste condiţii împiedică formarea unui zăcămînt de
hidrocarburi.
 3.1. Roci – mamă (roci generatoare, roci sursă)

• Prin roci mamă de hidrocarburi se definesc rocile care s-au format din sedimentul mineral depus odată ca materie organică, în bazinul
de sedimentare, şi din a cărei transformare au rezultat bitumene naturale libere şi fixe.
• Aceste roci se caracterizează prin:
 sunt fine, uneori şistoase, de regulă de culoare închisă, cafenie-brună, din cauza bitumenelor fixe;
 conţinutul în substanţe organice şi bitumene,
 conţinutul în carbon, conţinutul de CaCO3, conţinutul de azot. Aceste caractere uneori sunt destul de greu de precizat.
 sunt lipsite de schelete calcaroase, care au fost dizolvate de acidul carbonic rezultat din procesul de descompunere a materiei
organice;
 unele roci-mamă conţin schelete de microorganisme silicioase şi prezintă eflorescente de sulfaţi şi cristale mici de pirită. În
zonele de afloriment, adesea, rocile-mamă sunt însoţite de izvoare sulfuroase, feruginoase, sărate.
• Pentru identificarea rocilor-mamă au fost elaborate o serie de metode.
 P. D. Trask şi H. W. Patnode au propus folosirea unui indice numeric „nr. lui Trask şi Patnode", reprezentat prin raportul 100 N / R, în
care: N reprezintă conţinutul în azot al rocii; R puterea reducătoare a rocii. Cînd
„nr. lui Trask şi Patnode" este mai mic de 5, rocile sunt roci-mamă, sunt posibil roci-mamă dacă acest număr este de 6-7 şi nu sunt roci mame
dacă este mai mare de 8;
 Metoda Louis-Khalifeh are la bază puterea reducătoare R a rocii raportată la proporţia de carbon organic din rocă. Rocile-mamă se
deosebesc de celelalte roci prin valori mai mari ale raportului R/C organic (1-1,2);
 Metoda Bray-Evans consideră că o rocă-mamă se caracterizează printr-un raport parafine impar/n-parafine par, aproape de 1, cum este în
petrol;
 Metoda G. T. Phillippi presupune că rocile mamă au un conţinut, în general, redus de hidrocarburi, în cele trei stări fizice, şi acestea sunt
reprezentate în cantitate proporţională cu conţinutul de kerogen.
 Metoda L. A. Gulianova consideră ca roci-mamă, acele roci care se caracterizează printr-o culoare neagră, cenuşie sau verzuie, cu un
conţinut de peste 0,5% carbon organic, de peste 0,5% sulf, de 0,2-0,3% clor, de 1-2% fier solubil în acid clorhidric, lipsite de sulfaţi sau
dacă se găsesc, sunt în proporţii foarte mici, conţin fracţiuni de procent în substanţe bituminoase şi raportul C/N are valori cuprinse
între 15 şi 40.
 Metoda H. R. Gaertner - H. H. Schmitz a luat în considerare analiza termică diferenţiată a rocilor care au un conţinut mare de
materie organică, atât solubilă, cât şi insolubilă. Curbele termice obţinute pentru rocile bituminoase, care sunt roci-mamă, sunt
asemănătoare curbelor termice ale petrolului, iar cele ale rocilor bituminoase care nu sunt roci-mamă, sunt asemănătoare cu cele ale
cărbunilor humici.
• O atenţie deosebită a fost acordată şi în ţara noastră posibilităţilor de identificare a rocilor-mamă, iniţial de L. Mrazec, G. Macovei, I. Popescu-
Voiteşti şi alţii, iar în ultimii ani de V. Cerchez şi S. Anton, M. Filipescu care au studiat un număr mare de carote mecanice formate din
şisturi negre cretacice, şisturi menilitice şi disodilice oligocene, roci considerate, în unanimitate, ca roci generatoare de hidrocarburi.
• În concluzie, până în prezent nu s-a reuşit să se conceapă o metodă care să se fi impus, prin rezultate general valabile, în identificarea
rocilor-mamă.
 3.1. Roci – mamă (roci generatoare, roci sursă) - Exemple
După natura sedimentului mineral pot fi: argiloase, silicioase, calcaroase, marnoase şi cărbunoase.
• Roci-mamă argiloase - au grosimi apreciabile şi sunt întâlnite în aproape toate subdiviziunile stratigrafice, din paleozoic până în neozoic.
 roci-mamă argiloase legate de zăcăminte de hidrocarburi: stratele de Ohio, din devonianul câmpurilor Appalachiene, stratele de Koi-
Kara din J sup., din regiunea Kirghiză, stratele de Kopa din K mediu al regiunii Ural-Emba, şisturile argiloase din formaţiunea „La Luna” din
K din Venezuela, şisturile argiloase bituminoase din K Bazinului Munţilor Stâncoşi, şisturile argiloase bituminoase din K din Maroc, stratele de
Maikop, din Og. sup.-miocen inf., din regiunea Kubanului şi a Mării Negre (Rusia) şi altele.
 există roci-mamă argiloase care nu au putut genera acumulări industriale de hidrocarburi, deoarece n-au existat condiţiile de formare a
zăcămintelor: stratele de Kukers din silurianul Platformei Ruse, şisturile bituminoase din carboniferul din Scoţia, şisturile bituminoase din
permianul de la Auturi (Franţa), şisturile bituminoase din triasicul din Tirol (Austria), şisturile bituminoase din liasicul de la Anina.
• Roci mamă-silicioase - aceste roci au o răspîndire mult mai redusă decât cele argiloase, dar sunt întâlnite pe grosimi mari (ex. stratele de
Monterey din miocenul mediu din California; şisturile menilitice din Og. din România).
• Roci-mamă calcaroase - reprezentate prin calcare şi dolomite (în multe cazuri, datorită cavernelor şi fisurilor pe care le au la partea sup., prezintă
şi calitatea de roci rezervor). Aceste tipuri de roci sunt întâlnite mai ales în regiunile de platformă, în paleozoic şi mezozoic (ex. calcarele Niagara
din ordovician, calcarele din Ontario din devonian -Canada, calcarul de Tamasopo din K inf. şi mediu, tot din bazinul golfului Mexic, calcarul de
Asmari din Og. şi miocenul inf. din bazinul Golfului Persic, calcarul recifal din miocenul bazinului Mării Roşii).
• Roci-mamă cărbunoase - sunt puţin răspândite şi sunt reprezentate prin cărbuni bituminoşi, având în vedere că între cărbuni şi petrol sunt legături
genetice, legate de amestecul materiilor prime în bazinul de sedimentare, ceea ce lasă să se întrevadă posibilitatea că şi cărbunii bituminoşi pot fi
consideraţi ca roci-mamă, de petrol. (ex. roci din carboniferul din Anglia, în Og. şi miocenul din regiunea Assam - India, în Birmania, în
Indonezia). Sunt zăcăminte de petrol în care sunt şi strate de cărbuni (lignit) şi care n-au nici o legătură genetică cu acumulările de petrol, care se
află în zăcământ secundar, cum este cazul zăcămintelor de petrol din dacianul Zonei Cutelor Diapire (România).
 3.1. Roci – mamă (roci generatoare, roci sursă) – Exemple din România

Platforma Moesică - roci generatoare de hidrocarburi în ordovician, silurian şi devonian inf., argilele negre sau cenuşii, în
devonianul sup. dolomitele bituminoase cu piritizări, şi în triasicul mediu, intercalaţiile de dolomite și argile negre din ladinian, şisturile cu
Posidonia din jurasic, argilele, calcarele bituminoase şi dolomitice din cretacic, intercalaţiile pelitice din sarmaţian, meoţian, ponţian şi dacian de pe
unele structuri.
• Platforma Moldovenească - argilele din silurian, argilele negre şi marnele din Ba (To) şi marnele din sarmaţian.
• Depresiunea Bîrladului şi Promontoriul Nord-Dobrogean - calcarele negre din triasic, argilele din Jurasic (dogger), intercalaţiile pelitice din
badenian (tortonian), sarmaţian, meoţian.
• Bazinul Transilvaniei - marnele din badenian (tortonian), buglovian, sarmaţian şi sporadic din panonian şi în special şisturile cu radiolari din
badenian (tortonian).
• Bazinul Panonian - calcarele bituminoase, marnele şi argilele din triasic, şisturile marno-argiloase din cretacic, argilele şi marnele de
culoare închisă din badenian (tortonian), sarmaţian şi pliocenul inf.
• Bazinul Maramureşului - şisturile menilitice, şisturile disodilice, marnele şi argilele bituminoase din seriile bituminoase inf. şi sup. din
oligocen.
• Subzona Flişului paleogen - şisturile menilitice şi disodilice oligocene, iar din aceeaşi unitate, în Moldova, şi marnele albe bituminoase.
• Zona Miocenă din Moldova, pe lângă şisturile menilitice şi disodilice din oligocen, sunt considerate ca roci- mamă, intercalaţiile pelitice din
helvetian, buglovian, sarmaţian şi, în special, marnele cu radiolari din badenian (tortonian).
• Zona Cutelor Diapire, pe lîngă şisturile bituminoase din helveţian, buglovian, sarmaţian, şisturile cu radiolari din tortonian, sunt considerate ca
posibil roci generatoare şi intercalaţiile pelitice din meoţian, ponţian, dacian şi romanian.
• Depresiunea Getică - intercalaţiile pelitice din formaţiunile geologice în care au fost puse în evidenţă zăcăminte de hidrocarburi sunt
considerate ca roci generatoare de hidrocarburi.
 3.2. Migrația petrolului și a gazelor
3.2.1. Factorii migraţiei
Greutatea sedimentelor. Datorită greutăţii sedimentelor, rocile se compactizează şi, ca urmare, fluidele din porii rocilor caută să se deplaseze. Încă din faza de
formare, mâlul bituminos este stors şi componenţii fluizi din acesta caută să se deplaseze spre periferia bazinului, unde atât greutatea
sedimentelor, cât şi presiunea sunt mai mici.
Creşterea temperaturii. Datorită scufundării bazinului, ca urmare a greutăţii sedimentelor, are loc o creştere temperaturii care produce o dilatare atât a
rocilor cât şi a gazelor, petrolului şi a apei conţinute în acestea. Fluidele, dilatându-se mai mult decât rocile, tind să se deplaseze spre regiuni cu
temperaturi mai joase. Petrolul, datorită temperaturilor mari, poate să treacă în stare gazoasă, iar la circa 400°C să treacă în stare de vapori şi
astfel el poate migra mai uşor, ajungând în scoarţă la nivele superioare unde se condensează.
Acţiunea apelor de circulaţie. Datorită forţelor orogenice are loc cutarea stratelor şi deplasarea apelor subterane din regiunile de sinclinal spre flancurile
cutelor anticlinale sau bolţile acestora şi care, în mişcările lor, antrenează şi hidrocarburile. În anumite condiţii de temperatură şi presiune, apa poate
dizolva o cantitate mai mare sau mai mică de hidrocarburi pe care le poate transporta în soluţie. Efectele curgerii apelor în rezervoarele naturale sunt
totdeauna prezente în zăcămintele legate de capcane structurale cu înclinări mici (fig. 2).
În cazul unui rezervor uniform permeabil, care se prezintă sub forma unui monoclin ondulat în trepte anticlinale de altitudini crescânde deplasarea apei
împreună cu gazele şi petrolul se face în sus pe înclinarea stratelor, este posibilă acumularea diferenţiată a gazelor şi a petrolului în aceste capcane, în
acest caz, gazele şi petrolul se pot acumula în capcanele profunde, care sunt primele întîlnite sau în capcanele intermediare, ca poziţie structurală, iar
în capcanele cele mai ridicate structural să fie reţinută numai apa (fig. 3).

Fig. 2. Efectele deplasării apelor în

rezervoarele naturale: a - în cazul
unei pante hidraulice slabe; b - în
cazul unei pante hidraulice
accentuate; c - în cazul unei pante
hidraulice mari.
Fig. 3. Acumularea diferenţiată a
ţiţeiului şi a gazelor (W. C. Gussow, 1954): 1 -
gaze; 2 - petrol; 3 - apă.
 3.2.2. Căile de migraţie
• Căile de migratie a petrolului şi gazelor în scoarţa terestră sunt porii şi fisurile din roci, zonele de fisuri ce apar în rocile compacte din bolţile
cutelor anticlinale, zonele de zdrobire ce apar datorită fracturilor, suprafeţele de discordanţă, faliile şi fracturile.
• În cazul migraţiei prin porii rocilor se pot deosebi două cazuri:
 migraţia prin porii subcapilari (cazul rocilor fine, pelitice, greu permeabile), care are loc prin difuziune moleculară sau capilară;
 migraţia prin porii supracapilari (cazul rocilor uşor permeabile), care are loc liber, neexistând forţe capilare care să se opună mişcării.
• Migraţia este mai uşoară prin fisurile rocilor, care în general formează spaţii supracapilare. În fisurile unor roci se cunosc depuneri de asfalt,
smoală sau ozocherită, ceea ce dovedeşte migraţia prin fisuri. Fracturile şi faliile care de regulă sunt însoţite de o reţea de fisuri, care uşurează
deplasarea hidrocarburilor, sunt căi foarte bune în migraţie. Faliile, când sunt etanşe, pot împiedica migraţia hidrocarburilor.
• Migraţia în afara rezervorului natural începe încă din faza de depunere si acumulare a sedimentelor şi se continuă în mâlul bituminos şi în
sedimentele fine ce acoperă acest mâl, pe direcţiile de cea mai slabă rezistenţă. Migraţia în afara rezervorului, prin rocile pelitice, se face
prin difuziune moleculară şi capilară. În procesul de migraţie în afara rezervorului se produc şi transformări în compoziţia hidrocarburilor,
datorită fracţionării fizico-mecanice; hidrocarburile mai grele formează acumulări în partea inferioară a seriilor petrolifere, iar
hidrocarburile mai uşoare formează acumulări în partea superioară a acestor serii.

• Migraţia hidrocarburilor în interiorul rezervorului natural se face datorită factorului hidraulic, iar separarea lor în interiorul capcanei se
face gravitaţional.
• În rezervoarele cu permeabilitate mare, separarea se face datorită factorului gravitaţional, spre deosebire de rezervoarele puţin
permeabile, unde, din cauza permeabilităţii diferite, separaţia fluidului se face sub acţiunea forţelor capilare. Apa se concentrează în
părţile greu permeabile ale rezervorului.
 3.2.3. Starea fizica a hidrocarburilor in timpul migraţiei
• În timpul migraţiei, hc. se pot deplasa sub mai multe forme: petrol cu gaze în soluţie; vapori;
• Hc. în stare de vapori migrează prin difuziune prin porii fini ai rocilor nesaturaţi cu apă şi, ridicându- se la nivele superioare în scoarţa terestră,
ajung la zone cu presiuni mai mici, unde se condensează;
 molecule sau pelicule moleculare, când hidrocarburile se pot deplasa în masa apei din roci sau a rocilor prin difuziune. Peliculele de
petrol pot înveli peliculele de apă şi migrează împreună prin fisurile sau porii rocilor;
 emulsii, deplasare ce poate avea loc atât timp cât tensiunile superficiale ale componentelor respective sunt apropiate ca să poată forma
emulsii la temperaturi ridicate. Atât în interiorul cât şi în afara rezervorului, în procesul de migraţie, emulsiile se pot desface, iar
gazele, petrolul şi apa se acumulează în strate diferite, dând naştere la acumulări separate de apă, petrol şi gaze sau la amestecuri
ale acestora.
• În procesul de migraţie pot avea loc modificări în compoziţia petrolului datorită atât unor procese fizice de filtrare, cât şi unor procese chimice,
cauzate de acţiunea rocilor prin care filtrează. În cazul unui proces de filtrare prin roci greu permeabile are loc o fracţionare fizică a
petrolului, datorită reţinerii de către mineralele argiloase a fracţiunilor grele, care se acumulează în orizonturile inferioare, spre deosebire
de fracţiunile mai uşoare, care, deplasîndu-se mai repede, se acumulează în orizonturile superioare ale profilului litostratigrafic al unui zăcămînt.
De asemenea, compoziţia petrolului se poate schimba şi după punerea lui în loc, în urma unor procese chimice legate de reacţia de
polimerizare, de hidrogenare şi de desulfurare a apelor de zăcământ.
• Datorită reacţiei de desulfurare, în care intervin bacteriile anaerobe, tiţeiurile mai uşoare, prin oxidare, devin mai grele. Unele procese
fizice (filtrarea) şi unele procese chimice (desulfurarea) au tendinţa să îmbogăţească tiţeiurile cantonate în formaţiuni mai vechi şi la
adâncimi mari, în hidrocarburi mai grele, spre deosebire de alte procese chimice, ca hidrogenarea, care îmbogăţesc tiţeiurile în hidrocarburi
mai uşoare.
 3.2.4. Formele de mişcare a hidrocarburilor în procesul de migraţie
După formele de mişcare a hc., migraţia poate fi prin difuziune moleculară, capilară şi liberă.

Formele de mişcare a hc. in Caracterizarea formelor de mişcare

migraţie

În virtutea atracţiei moleculare, granulele rocilor pelitice saturate cu apă sunt învelite de strate de apă, care, în
contact unul cu altul, formează o masă de apă. Gazele şi petrolul se deplasează de la o moleculă la alta în stare
de molecule sau pelicule moleculare. Petrolul sub formă de pelicule înconjoară bule de gaze foarte mici care se
Migraţia prin difuziunea
deplasează prin masa apei din roci şi în urma tasării rocilor, sub greutatea sedimentelor, apa este împinsă şi,
moleculară
odată cu ea, gazele şi petrolul. Pentru ca un zăc. să nu fie supus distrugerii prin difuziune, trebuie să aibă un
înveliş cu un coeficient de difuzie foarte mic, ca de ex. argilele îmbibate cu apă.

Această formă de migraţie are loc sub acţiunea forţelor capilare, dar având în vedere că mecanismul deplasării
gazelor şi petrolului sub acţiunea forţelor capilare nu este încă suficient cunoscut, se poate presupune că
Migraţia capilară
această formă de migraţie nu se poate face la distanţe mari şi nu poate avea un rol
preponderent în procesul de migraţie, care să ducă la formarea zăcămintelor.

Migraţia liberă Migraţia liberă se defineşte a fi deplasarea fluidelor prin rocile permeabile care obişnuit formează rezervoare
naturale, precum şi prin fisuri sau falii deschise.
Clasificarea proceselor de migraţie după scara migraţiei, funcţie de factorii structurali şi stratigrafici locali şi regionali
Scara migraţiei Factorii care controlează migraţia

Locală, care se referă la deplasarea fluidelor în cadrul Factori structurali - în limitele ridicărilor structurale izolate;
structurilor şi duce la formarea zăcămintelor şi a
structurilor petrolifere sau gazeifere. Migraţia la scară - în legătură cu faliile din monoclinalele şi anticlinalele
locală însoţeşte întotdeauna procesul de migraţie
izolate.
regională.

Factori - în legătură cu zonele de schimbări locale de

litofacies;
stratigrafici

- de-a lungul suprafeţelor de discordanţe

stratigrafice locale.

Regională, care are loc la scară regională și duce la Factori structurali - în legătură cu monoclinalele şi zonele anticlinale de
formarea mai multor structuri petrolifere sau gazeifere importanţă regională;
vecine între ele şi legate prin una din particularităţile
- în legătură cu faliile regionale.
structurale sau lito-stratigrafice regionale. Acest proces de
migraţie poate cuprinde depresiuni de dimensiuni mari şi
duce la Factori stratigrafici - de-a lungul suprafeţelor de discordanţe
formarea zonelor de acumulare. stratigrafice regionale;

- în legătură cu zonele de schimbare regională a

faciesurilor.
 Clasificarea proceselor de migraţie după căile şi direcţia mişcării
Felurile migraţiei
I. Faţă de complexul
rocilor în care se face
migraţia
II. După tipul căilor de
migraţie
III. După direcţia
migraţiei
Migraţia în afara rezervorului (prin roci greu Migraţia în cuprinsul rezervorului (prin roci uşor
permeabile) permeabile)
Singenetică (din interiorul Epigenetică (ce are loc după în interiorul rezervoarelor In rezervoare formate
formaţiunii care însoţeşte procesul transformarea sedimentului în stratiforme separate de din roci permeabile
de depunere a sedimentelor şi de rocă, atât în cuprinsul, cât şi în roci impermeabile neseparate de roci
transformare a substanţei organice afara formaţiunii petrolifere) slab permeabile
îngropate în sedimente)
Prin capilare (capilară) Prin falii şi fisuri Prin pori Prin fisuri
(fisurală) (fisurală)
Laterală (are loc atât în afara, cât şi în cuprinsul rezervorului)
Verticală (are loc atât în afara cât şi în cuprinsul rezervorului)
 3.3. Roci rezervor (roci magazin)
• Rocile care pot să înmagazineze cantităţi însemnate de hidrocarburi şi pe care, cel puţin în parte, le pot ceda, se numesc roci rezervor, magazin
sau colectoare.
• Capacitatea de înmagazinare a acestor roci depinde de: coeficienţii de porozitate, de permeabilitate, de saturaţie. Funcţia de rocă rezervor este
condiţionată de posibilitatea de circulaţie a fluidelor în masa rocii şi nu orice rocă cu un volum mare de pori poate avea această funcţie; ea
depinde de diametrul porilor care pot fi principali (singenetici) sau secundari (epigenetici).
• Porii principali (singenetici) sunt formaţi odată cu roca şi sunt reprezentaţi prin spaţiile dintre granulele de nisip, de intervalele dintre
planele de stratificaţie sau în cazul rocilor eruptive, de golurile care au rezultat în urma eliberării gazelor.
• Porii secundari (epigenetici) apar după ce roca s-a format şi ei pot fi reprezentaţi prin caverne, fisuri, ce au rezultat datorită acţiunii apelor de
circulaţie, cristalizării, mişcărilor tectonice, eroziunii sau contracţiei rocilor.
• Ex. de roci rezervor: nisipurile şi gresiile mai slab cimentate şi, mai rar, microconglomeratele, conglomeratele şi pietrişurile. Calcarele şi
dolomitele, când sunt fisurate au porozitate şi permeabilitate mare şi, uneori, în roca respectivă se formează zone de mare porozitate şi
permeabilitate. Nisipurile bine sortate au porozităţi mai mari faţă de cele nesortate.
• Porozitatea variază, în afară de structură şi în funcţie de gradul de cimentare şi compactizare:
roci eruptive 0,05-1,30%; gresii 3,50-29,0%; şisturi marnoase şi argiloase 0,50-1,50%; nisipuri 1,20-50,0%; calcare şi dolomite 0,50-33,0%; argile şi
marne 8,00%; nisipuri din dacian (România) 35,0%; nisipuri din meoţian (România) 25,0%;
• Dar, nu orice rocă care are un volum mare de pori poate fi rocă rezervor, ea trebuie să fie şi permeabilă. Permeabilitatea rocilor rezervor
variază în limite foarte mari, după cum urmează: roci cu permeabilitate foarte bună (100-1 000 mD), cu permeabilitate bună (10-100 mD), cu
permeabilitate slabă (1-10 mD).
 3.3. Roci rezervor (roci magazin) – Exemple din România
• Subzona Externă a Flişului Paleogen din Moldova: gresia de Lucăceşti, gresia de Kliwa, gresia de Tarcău din eocen, gresiile din sarmaţianul
Bazinului Comăneşti etc.
• Zona Flişului din Muntenia: gresia de Tarcău din eocen, în oligocen, gresia de Fusaru, gresia de Kliwa inferioară şi superioară; nisipurile şi
gresiile lenticulare din stratele de Podul Morii.
• Zona Miocenă din Moldova: gresia de Kliwa din oligocen, nisipuri şi gresii în helveţian (stratele de Tescani), nisipuri şi gresii în buglovian
(stratele de Andreiaşu), nisipuri şi gresii în sarmaţian.
• Zona Cutelor Diapire: nisipuri şi gresii (Me, He, Og, buglovian, Sa, D şi Ro), nisipuri şi nisipuri marnoase în ponţian, microconglomerate în
sarmaţian (Boldeşti), nisipuri grosiere în romanian.
• Depresiunea Getică: gresii în Eo şi Og, nisipuri grosiere şi microglomerate în burdigalian, nisipuri şi gresii conglomeratice în He, nisipuri şi
gresii în To, nisipuri, nisipuri grosiere şi gresii în Sa şi nisipuri şi gresii în meoţian.
• Bazinul Panonian: zonele alterate ale fundamentului cristalin, conglomeratele şi gresiile din helveţian şi tortonian, pietrişurile, gresiile şi nisipurile din
pliocen.
• Bazinul Maramureşidui: gresia de Borşa.
• Bazinul Transilvaniei: nisipuri, nisipuri marnoase, marne nisipoase şi gresii în Ba, buglovian, Sa şi panonian.
• Platforma Moldovenească: gresii în tortonian, nisipuri în buglovian şi nisipuri şi gresii în sarmaţian.
• Depresiunea Bîrladului: calcare în triasic, gresii în jurasic (dogger) şi gresii şi nisipuri în sarmaţian.
• Promontoriul Nord-Dobrogean: gresii în paleozoic, gresii şi nisipuri în To, Sa şi meoţian.
• Platforma Moesică: calcare fisurate în devonian, conglomerate, gresii, dolomite, dolomite microgranulare, gresii dolomitice, calcare în triasicul, gresii,
nisipuri, gresii silicioase, calcare, calcare fisurate, dolomite, calcare microcristaline fisurate, gresii glauconitice în J, calcare şi marnocalcare
fisurate, calcare fisurate, calcare microcristaline, calcare oolitice, grezoase, cretoase, microcristaline fisurate şi vacuolare, pseudoolitice,
calcarenite, gresii glauconitice în K; calcare cretoase în To, gresii calcaroase, nisipuri, nisipuri marnoase, marne grezoase, calcare cretoase,
calcare grezoase, calcare microcristaline în Sa. Gresii, nisipuri, nisipuri marnoase, gresii oolitice în Me; nisipuri, marne nisipoase şi marne
grezoase în P şi nisipuri în D.
 3.4. Roci protectoare
• Rocile protectoare sunt rocile care au rolul de a proteja zăcămintele de hidrocarburi de degradare. Ele sunt impermeabile, suficient de groase,
plastice şi rezistente la deformări.
• Aceste roci închid rezervoarele în mod diferit, funcţie de tipul acestora, în cazul rezervoarelor stratiforme boltite, închiderea lor de către rocile
protectoare are loc atât în acoperişul, cât şi culcuşul (patul) acestora, iar în cazul rezervoarelor ecranate închiderea lor are loc pe suprafeţele de
discontinuitate tectonică, stratigrafică sau litologică, spre deosebire de rezervoarele delimitate litologic, care sunt închise de jur împrejur.
• Ex. de roci protectoare se cunosc argilele şi marnele, în special argilele hidrolizate, şisturile argiloase, silicioase, gresiile şi calcarele compacte,
lipsite de fisuri şi întâlnite pe întinderi mari. Depozitele halogene, prin sare, anhidrit, gips, de grosimi şi întinderi suficient de mari pot fi, de
asemenea, roci protectoare pentru acumulările de hidrocarburi.
• Uneori stratele productive sunt erodate şi petrolul din zona de afloriment se asfaltizează, formându- se un dop de asfalt care are rol de rocă
protectoare pentru zăcămîntul de petrol cantonat în aceleaşi strate, dar situate mai jos structural.
• În ţara noastră, rocile protectoare sunt reprezentate prin argile şi marne, miocenul cu sare sau printr- un dop de asfalt, cum este cazul
zăcămintelor de petrol din oligocenul structurii Solonţ.
• Datorită rocilor protectoare, o formaţiune geologică în care sunt cantonate zăc. de hc. poate fi împărţită pe complexe, iar acestea, pe
orizonturi sau straturi. Intercalaţiile de roci protectoare, groase de 4-5 m pot să realizeze o izolare etanşă a stratelor productive, cu
presiuni diferite şi dau posibilitatea unei exploatări separate şi selective. Intercalaţiile de roci impermeabile dintre complexe dau posibilitatea
unor corelări a diagrafiilor profilelor sondelor pe întinderi mari, respectiv dau posibilitatea punerii în evidenţă, destul de uşor, a unor
obiective de exploatare.
 3.5. Capcane

• Cea de a cincea condiţie pentru formarea zăcămintelor de petrol şi de gaze este impusă de existenţa unui aranjament tectonic,
stratigrafic sau litologic în care sunt prinse hidrocarburile într-un echilibru stabil, de unde şi numele acestui aranjament de capcană.
• Factorii tectonici (structurali), stratigrafici şi litologici, în general, acţionează simultan şi influenţa predominantă, în timp, a unuia dintre
aceştia, determină tipul capcanei.
• Capcanele litologice pot fi singetice sau epigenetice. Primele pot să se formeze în timpul acumulării depozitelor sedimentare, ca
urmare a variaţiilor de facies. Capcanele epigenetice se formează în timpul transformării depozitelor sedimentare în rocă, datorită
diagenezei.
Factorii Rezultatele acţiunii Tipul capcanelor Regiuni in

factorilor orogenetici şi epirogenetici care se

întâlnesc

Orogenetici Anticlinale Tectonică, formată prin Tectonică, formată prin falierea Cutate
cutarea rezervorului. rezervorului.
Monocline Falii

Epiro- genetici Anticlinale aplatizate Tectonică, formată prin boltirea slabă a rezervorului. Platformă

Transgresiuni şi regresiuni care dau Stratigrafică, formată ca urmare a acoperirii discordante a Cutate şi de
naştere la: rezervorului de roci impermeabile. platformă

a) discordanţe stratigrafice
Litologică, formată prin închiderea litologică a rezervorului
b) efilări stratigrafice care au loc între efilat sau prin delimitare litologică, din toate părţile.
fază de regresiune şi o fază de
transgresiune

c) variaţii de facies
Capcanele pot fi:
-capcane structurale
-capcane stratigrafice
-capcane combinate
-capcane hidrodinamice

Influenţa factorilor orogenetici şi epirogencetici în formarea capcanelor

• Orogenetici – regiuni cutate: Anticlinale/Monoclinale/Falii
• Epirogenetici – regiuni cutate și de platformă: Anticlinale aplatizate/Disc. stratigrafice/ efilări stratigrafice regresiuni-
transgresiuni marine/variaţii de facies
 3.5.1. Capcane structurale
3.5.1. Capcane structurale se formează prin intervenția fenomenelor de cutare, faliere, sariaj, sunt cele mai numeroase și cele mai
importante din punct de vedere al acumularilor de HC.
• Exista mai multe modalități de formare ale acestora în funcție de factorul generator dominant:
a). tectonica extensională:
- distensiune-falie normală,

Capcane caracteristice bazinelor de rift

http://www.epgeology.com/gallery/image_page.php?album_id=4&image_id=92
b) tectonică compresională
- falii inverse

- cute diapire
 3.5.1. Capcane structurale
http://www.epgeology.com/gallery/image_pa
ge.php?album_id=4&image_id=98

http://www.epgeology.com/gallery/image_
page.php?album_id=4&image_id=93
http://www.epgeology.com/gallery/image
_page.php?album_id=4&image_id=94
http://www.epgeology.com/gallery/image
_page.php?album_id=4&image_id=95
 Trap Styles in Thrust Tectonics

http://www.epgeology.com/gallery/image_page.php?album_id=4&image_id=96

Trap Styles associated with Thrust Tectonics

http://www.epgeology.com/gallery/image_page.php?album_id=4&image_id=97
 3.5.2. Capcane stratigrafice
3.5.2. Capcane stratigrafice - factorul predominant în formarea acestor capcane este fie de natură petrografică (variații laterale de
facies) fie sunt legate de discordanțe.
Această grupă de capcane poate fi împărțită în următoarele tipuri:
• Capcane depozitionale litologice:
-capcane asociate efilarilor de strate;
-capcane asociate recifilor coraligeni;
-capcane asociate umpluturilor de canal;
-capcane asociate dunelor de nisip.
• Capcane erozionale (paleogeomorfice);
-capcane pe scoarta de alterare.
 Stratigraphic Traps - Isolated Sand, Reef and Diagenetic

http://www.epgeology.com/gallery/image_page.php?album_id=4&image_id=90

Structural & Stratigraphic Traps - Erosional and Pinch Outs

http://www.epgeology.com/gallery/image_page.php?album_id=4&image_id=91
3.5.3. Capcane diagenetice
 3.5.4. Capcane hidrodinamice

Dacă o structură anticlinală prezintă un rezervor mai gros saturat în apă aflată în regim hidrodinamic, atunci în funcție de viteza de
deplasare a apei, gazele se vor putea acumula în bolta principală a anticlinalului, iar țițeiul pe flancul lateral al anticlinalului în sensul de
mișcare al apei.
 3.5.5. Capcane mixte (structural / stratigrafice)

T his image cann ot cu rrently be display ed .

Structural & Stratigraphic Traps - Truncations and Drapes

 http://www.epgeology.com/gallery/image_page.php?album_id=4&image_id=89
4. CLASIFICAREA ZĂCĂMINTELOR DE PETROL Şl DE GAZE

4.1. Definiții

4.2. Clasificarea zăcămintelor după forma rezervorului şi tipul capcanei

4.2.1. Grupa zăcămintelor stratiforme
4.2.1.1. Zăcămintele stratiforme boltite
4.2.1.2. Zăcămintele stratiforme ecranate
4.2.2. Grupa zăcămintelor masive
4.2.3. Grupa zăcămintelor delimitate litologic
4.2.4. Zăcăminte combinate (intermediare, de trecere, mixte)
4.2.5. Zăcăminte subtile (discrete, ascunse)

4.3. Clasificarea zăcămintelor după relaţia dintre gaze, petrol şi apă în

interiorul rezervoarelor naturale
4. CLASIFICAREA ZĂCĂMINTELOR DE PETROL Şl DE GAZE

• Iniţial, încă din a doua jumătate a secolului trecut, la baza clasificării zăcămintelor de hidrocarburi au stat criterii genetice. Pe baza
acestor criterii, în anul 1888, Hoefer a împărţit zăcămintele de hidrocarburi în primare şi secundare.
– zăcământ primar - zăcământul cantonat în rezervoarele din cuprinsul unei formaţiuni în care sunt şi roci generatoare de
hidrocarburi;
– zăcământ secundar - zăcământul care s-a format în urma unui proces de migraţie, din afara formaţiunilor cu roci-mamă,
respectiv hidrocarburile sunt cantonate în rezervoarele din formaţiuni lipsite de roci-mamă.
• Clasificarea genetică a fost preluată de M. I. Abramovici (1908), N. Vassoievici (1930), G. Macovei (1938).
• Au mai fost făcute numeroase clasificări structurale care au la bază criteriul structural (tectonic);
• În 1902 L. Mrazec clasifică zăcămintele de hidrocarburi în două mari categorii:
– zăcăminte legate de regiuni puţin dislocate;
– zăcăminte legate de regiuni puternic dislocate.
• În perioada 1920-1932, pe lângă criteriul structural, în noile clasificări este întâlnit şi criteriul stratigrafic şi se dezvoltă clasificarea
structural-stratigrafică.
• În timp, au fost elaborate un număr apreciabil de clasificări ale zăcămintelor de hidrocarburi, ceea ce denotă importanţa teoretică şi în
special practică a acestei probleme.

• Mai cunoscute sunt clasificările întocmite de: Clapp (1929); Abramovici (1930, 1938); Gubkin (1932, 1937); Wilsonn (1934,1941,1942);
Jdanov şi Vîsoţki (1940, 1941); Heald (1940); Kudreavţev (1941); Heroy (1941); Kornfeld (1943); Monet (1941); Sanders (1943); Lovely
(1943); Wilhelm (1945); Leverson (1936, 1941. 1954, 1966); Brod (1936, 1951); Mircink (1953); Uspenskaia (1955, 1951); Flandrin (1955);
Martin (1964, 1961); Guillemont (1964); Osadko (1968); Gabrieleant (1970); Alexin şi alţii (1971); Rittenhouse şi alţii (1972).

• Aceste clasificări au fost posibile numai după ce au fost precizate noţiunile de rezervor, colector, capcană, zăcămînt, structură şi zonă de
acumulare.
4.1. Definiții
• Prin rezervor natural se defineşte un recipient natural de a cărui structură depinde capacitatea de acumulare a hidrocarburilor şi
posibilitatea de a le ceda, în parte.

• Prin colector se defineşte partea cea mai ridicată structural a rezervorului, în care sunt acumulate hidrocarburile, iar aranjamentul structural
(tectonic), stratigrafic sau litologic în care hidrocarburile sunt „prinse"' într-un echilibru stabil, defineşte noţiunea de capcană.

• Prin zăcământ, în sens restrîns, se înţelege o acumulare elementară de petrol sau de gaze, închisă şi izolată, care are o extindere limitată
la mărimea şi forma colectorului, exploatată în condiţii tehnice şi de eficienţă economică actuală sau de perspectivă. În cuprinsul unui
complex petrolifer sau gazeifer, fiecare colector reprezintă o acumulare elementară dacă este izolat de acumulările din imediata lui
apropiere.

• De asemenea, mai multe colectoare care comunică între ele, au acelaşi contur acvifer şi aceeaşi delimitare litologică, tectonică sau
stratigrafică, care le izolează de acumulările vecine, reprezintă o acumulare elementară.

• În sens larg, un zăcămînt poate cuprinde mai multe acumulări izolate de petrol sau de gaze, care au aceeaşi geneză, raportată la
aceeaşi sursă de alimentare cu hidrocarburi. Ca exemplu de zăcămînt în sens larg se poate menţiona orice formaţiune geologică în care
sunt acumulări de hidrocarburi şi care poate cuprinde unul sau mai multe complexe.
• Prin structură gazeiferă, petroliferă sau gazo-petroliferă se defineşte orice structură geologică care cuprinde într-o formaţiune sau în mai
multe formaţiuni geologice, zăcăminte de hidrocarburi legate de acelaşi tip sau de diferite tipuri de capcane. (Ex. de structuri din ţara
noastră: structura gazeiferă Ernei din Bazinul Transilvaniei, structura Ariceşti din zona cutelor diapire, structura Ciureşti din Platforma
Moesică etc.);
• Zona de acumulare se referă la mai multe structuri gazeifere, petrolifere sau gazo- petrolifere, vecine între ele şi legate fie de un factor
structural regional, fie de efilarea la scara regională a formaţiunilor geologice, în general, pe marginea bazinelor, fie de discordanţe
stratigrafice regionale. Zona de acumulare reprezintă cel mai mare element din cuprinsul unui bazin de care sunt legate zăcăminte de
hidrocarburi.
• În ţara noastră, ca de altfel şi în alte ţări, este folosită, în special, clasificarea întocmită de I.O.Brod care, după forma rezervoarelor naturale,
a deosebit trei grupe de zăcăminte:
– zăcăminte stratiforme,
– zăcăminte masive
– zăcăminte delimitate litologic
– zăcăminte intermediare, combinate, mixte, sau de trecere de la o grupă la alta de zăcăminte.
• I. O. Brod, după raporturile dintre gaze, petrol şi apă din cuprinsul rezervoarelor naturale, a mai întocmit o clasificare a zăcămintelor de
hidrocarburi în categorii şi clase.
• A.I. Leverson clasifică zăcămintele în în structurale, stratigrafice şi combinate.
• În ultimii ani se discută tot mai mult despre noi tipuri de zăcăminte, care sunt puse destul de greu în evidenţă, de unde şi numele acestor
zăcăminte de discrete, subtile sau ascunse.
 4.2. Clasificarea zăcămintelor după forma rezervorului şi tipul capcanei

4.2.1. Grupa zăcămintelor stratiforme

• Aceste zăcăminte sunt cantonate în rezervoare naturale ce au formă de strat, au grosimi mici și lungimi mari, sunt omogene din punct
de vedere litologic şi sunt limitate în acoperiş şi culcuş de roci impermeabile.
• Zăcămintele stratiforme, după condiţiile de apariţie şi tipurile capcanelor care condiţionează formarea acumulărilor de hidrocarburi, se
împart în două subgrupe:
– zăcăminte stratiforme boltite
– zăcăminte stratiforme ecranate.

Petrol

Apă Apă
4.2.1. Grupa zăcămintelor stratiforme
4.2.1.1. Zăcămintele stratiforme boltite

• Apariţia capcanei este determinată de cutarea stratelor.

• Formarea zăcămintelor este determinată de presiunea apei în sensul stratului care împinge şi închide hidrocarburile în capcană.
• Caractere generale ale zăcămintelor stratiforme boltite:
• sunt cuprinse în rezervoare naturale ce au forma de strat (grosime mică, lungime mare);
• sunt delimitate în culcuş şi acoperiş de roci greu permeabile;
• limita hidrocarburi – apă este marginală, adică se sprijină atât pe acoperişul, cât şi pe culcuşul rezervorului;
• proiecția în plan în plan orizontal a zăcământului stratiform boltit are forma unei elipse, formă ce se păstrează și în cazul zăcămintelor
faliate;
• într-un zăcământ boltit cu o permeabilitate bună şi uniformă, limita apă-petrol urmăreşte în general izobata stratului, devierile de la izobata
stratului fiind influenţate de înclinarea, grosimea stratelor şi de gradul de variaţie a permeabilităţii rezervorului. Apa poate avea un rol
activ, deplasându-se în sus pe înclinarea stratului sau uneori, are un rol pasiv.
• Când rezervorul are o grosime mare şi o înclinare mică, apa se sprijină numai pe acoperiş şi, în acest caz este tabulară. Când închiderea
efectivă a zăcămintelor este mai mare decât grosimea rezervorului limita petrol-apă sau gaze-apă poate să aibă contur dublu, unul la
acoperişul zăcământului şi altul la culcuşul zăcământului. În acest ultim caz, în plan orizontal se proiectează un contur interior şi un contur
exterior (fig. 4).
• Închiderea efectivă a zăcămîntului se referă la intervalul dintre axa colectorului şi izobata conturului acvifer, iar închiderea teoretică a
zăcămîntului se defineşte prin distanţa dintre axa colectorului şi izobata cea mai joasă care se închide în jurul axului, pe boltă, pe falii, pe
discordanţe sau pe linia de efilare a rezervorului. La zăcămintele stratiforme boltite, puternic accidentate, când săritura faliei este mai mare
decât grosimea stratelor, limita apă-petrol diferă de la un bloc la altul. Dacă în fiecare bloc există câte un cap de gaze, fiecare bloc este
independent din punct de vedere hidrodinamic, dar din punct de vedere structural face parte din zăc. respectiv;
• zăcămîntul stratiform boltit neaccidentat, cu intercalaţii dese de roci impermeabile, prezintă pentru fiecare strat o limită apă-petrol sau apă-
gaze şi, în secţiunea verticală, această limită se prezintă pentru tot zăcămîntul sub forma unei linii în zigzag;

Fig. 4. Închiderea şi conturul zăcămîntului stratiform de boltit: a - în secţiune; b

- în plan orizontal; i - închiderea efectivă; g - grosimea rezervorului; Ci - conturul
interior; Ce - conturul exterior; 1 - suprafaţa petroliferă fără apă; 2 - suprafaţa petroliferă
cu apă de talpă; 3 - apă marginală (după Beca C. și Prodan D., 1983).
• Clasificarea zăcămintelor stratiforme boltite.
– Zăcăminte stratiforme neaccidentate, care au două categorii:
• zăcăminte stratiforme slab boltite (fig 6);
• zăcăminte stratiforme puternic boltite (fig. 7).

Fig. 6. Zăcămint stratiform slab boltit: 1 - gaze; 2 -

petrol; 3 - apă; 4 - roci impermeabile Fig. 7. Zăcămint stratiform puternic boltit: 1 - gaze; 2 -
(după Beca C. și Prodan D., 1983). petrol; 3 - apă; 4 - roci impermeabile
(după Beca C. și Prodan D., 1983).

Fig. 8. Zăcămint stratiform puternic boltit: a - reprezentarea în secţiune transversală a unul zăcămint stratiform
puternic boltit; b - reprezentarea în plan orizontal; l-l' - direcţia secţiunii; i - izobate construite la acoperişul
rezervorului; A - apă; P - petrol; l.a.p. - limita apă/petrol (după Beca C. și Prodan D., 1983).
– Zăcăminte stratiforme accidentate, care au două categorii:
• zăcăminte stratiforme slab faliate (fig 9); Săritura faliei este mai mică decât grosimea stratului şi nu provoacă, în plan,
deplasarea limitei apă-petrol; blocurile tectonice formează o singură unitate din punct de vedere hidrodinamic;
• zăcăminte stratiforme puternic faliate (fig. 10); Săritura faliei este mai mare decât grosimea stratului şi blocurile tectonice
constituie unităţi hidrodinamice independente;

Fig. 9. Zăcământ stratiform slab faliat (după Fig. 10. Zăcământ stratiform puternic faliat (după
Neagu D., 2018) Neagu D., 2018)
 • zăcăminte puternic accidentate, cu bolţi compartimentate de falii care depăşesc limitele zăcământului. Aceste zăcăminte sunt
compartimentate de falii în blocuri independente care se comportă diferit în timpul exploatării (fig. 1 , fig. 12, fig. 13).

Fig. 1 . Zăcământ stratiform boltit puternic compartimentat de o falie normală: a

- reprezentarea în secţiune transversală; b - reprezentarea în plan orizontal; I-I’ -
direcţia secţiunii; i - izobate construite la acoperişul
rezervorului; A - apă; P- petrol; l.a.p. - limita apă/petrol; F - falie norm a l ă
F i g . 13. Zăcământ stratiform boltit puternic compartimentat de o falie
(după Beca C. și Prodan D., 1983). normală şi de o falie iversă: a - reprezentarea în secţiune transversală; b -
reprezentarea în plan; I-I' - direcţia secţiunii; i - izobate construite la
acoperişul rezervorului; A - apă; P - petrol; l.a.p. - limita apă/petrol; Pi - falie
normală; F2 - falie inversă (după Beca C. și Prodan D., 1983).

Fig. 12. Zâcământ stratiform boltit puternic compartimentat de o falie inversă: a

- reprezentarea în secţiune transversală; b - reprezentarea în plan orizontal; I-I’ -
direcţia sectiunii; i - izobate construite la acoperişul rezervorului; A - apă; P -
petrol; l.a.p. - limita apă/petrol (după Beca C. și Prodan D., 1983).
Problemele explorării preliminare a zăcămintelor stratiforme boltite se referă la:
– stabilirea poziţiei axului cutei anticlinale la adâncimea zăc., datorită asimetriei mai mult sau mai puţin accentuată a cutei face ca zăc. să
fie deplasat faţă de verticala axului de la suprafaţă. În regiunile cutate, zăc. este deplasat spre flancul mai puţin înclinat al cutei, iar în
regiunile de platformă, frecvent, zăc. este deplasat spre flancul mai înclinat al cutei. Pentru explorarea preliminară a acestor zăc. se
proiectează câte 3 sonde pe fiecare profil transversal. În cazul structurilor neaccidentate (ex. cazul domurilor), se proiectează cele două
profile de sonde încrucişate, respectiv o sondă pe axul cutei pus în evidenţă prin prospecţiuni, câte o sondă pe fiecare flanc şi câte o
sondă pe fiecare periclin. În cazul când sunt falii, discordanţe sau efilări ale stratelor productive, numărul sondelor de explorare
preliminară este, în general, mai mare;
– cunoaşterea variaţiei grosimii stratelor din cuvertura zăcământului, în special pe baza datelor de foraj, cât şi a variaţiei
grosimii şi litofaciesului rezervoarelor;
– caracteristicile colectoarelor şi fluidelor pe întreg zăc. (pe boltă, flancuri, pe pericline).
– condiţionat de rezultatul obţinut de la sonda amplasată pe ax, se forează locaţiile de pe flancuri şi pericline. De asemenea forarea
locaţiilor pe un profil este condiţionată de rezultatele obţinute de la sondele de pe profilul precedent, în cazul când nu sunt, între
aceste profile de sonde, falii etanşe. Dacă s-au găsit gaze în boltă şi apă pe un flanc nu se exclude existenţa ţiţeiului pe periclinele cutei.
Funcţie de rezultatele obţinute prin forajul de explorare preliminară se proiectează forajul de conturare.
4.2.1. Grupa zăcămintelor stratiforme
4.2.1.2. Zăcămintele stratiforme ecranate

• Apariţia capcanei este determinată de existenţa ecranului, care poate fi tectonic, stratigrafic sau litologic.
• În cazul zăcămintelor stratiforme ecranate tectonic, ecranul taie şi închide rezervorul în sus pe înclinarea lui printr-o rocă impermeabilă.
Partea faliată a formaţiunii productive ia contact cu o rocă impermeabilă.
• Pentru zăcămintele stratiforme ecranate stratigrafic, mişcările epirogenice combinate cu cele orogenice sunt factorii principali ai ecranului
stratigrafic care acoperă discordant, prin roci puţin impermeabile, stratele retezate de eroziune ale rezervoarelor în care îşi face apariţia
capcana.
• Pentru zăcămintele stratiforme ecranate litologic, factorul litologic duce la formarea capcanei, prin trecerea gradată de la un facies grosier
la un facies pelitic.
• Caractere generale ale zăcămintelor stratiforme ecranate:
• cuprind zăcămintele de hidrocarburi formate într-un rezervor stratiform care, în afară de pat şi acoperiş, formate din roci impermeabile au,
în partea superioară, un ecran care determină apariţia capcanei;
• în partea inferioară a rezervorului, închiderea zăcământului este făcută de apă, care se sprijină pe acoperişul şi patul rezervorului.
Clasificarea zăcămintelor stratiforme ecranate.
1. Zăcăminte stratiforme ecranate tectonic pot fi:
• zăcăminte ecranate de o falie simplă (fig. 14 şi fig. 15);
• zăcăminte ecranate de o falie cu structură complexă, cazul zăcămintelor ecranate de roci intrusive sau de masive de sare (fig. 16).
• Ex. de zăcăminte stratiforme ecranate tectonic - zăcămintele din monoclinalele din zona cutelor diapire şi Depresiunea Getică.

Fig. 15. a - reprezentarea în secţiune a unui rezervor

Fig. 14. Zăcământ stratiform
ecranat tectonic de o falie simplă
(după Neagu D., 2018).
Fig. 16. Zăcământ stratiform ecranat de o
falie cu structură complexă datorită
rocilor intrusive (regiunea Tampico-
Tuxpan, Mexic, după Beca C. și Prodan D.,
1983).
stratiform ecranat tectonic, de o falie simplă;
b - reprezentarea în plan orizontal; I-I’ - direcţia secţiunii; i
- izobate construite la acoperişul rezervorului; i.f -izobatele
faliei; i.f.r. - intersecţia faliei cu acoperişul rezervorului; F –
falie (după Beca C. și Prodan D., 1983).
 2. Zăcăminte stratiforme ecranate stratigrafic pot fi:
• zăcăminte ecranate de o suprafaţă de discordantă plană (fig. 17 şi fig. 18);
• zăcăminte ecranate de o suprafaţă de discordanţă complexă, la" care suprafaţa de discordanţă taie fie capete de strat, fie zăcăminte
stratiforme boltite în zona lor de boltă (fig. 19);
• ex. de zăcăminte stratiforme ecranate stratigrafic - zăcămintele din prepliocenul din zona cutelor diapire şi Depresiunea Getică.

Fig. 19. Zăcământ stratiform

ecranat de o suprafaţă de
discordanţă complexă (după
Neagu D., 2018).

Fig. 17. Zăcământ stratiform ecranat de o
suprafaţă de discordanţă plană
(după Neagu D., 2018).
Fig. 18. Rezervor stratiform ecranat stratigrafic: a -
reprezentarea în secţiune: I-I’ - direcţia secţiunii; b -
reprezentarea în plan orizontal; i - izobate construite
la acoperişul rezervorului; i.d.
- izobatele discordanţei; i.d.r. - intersecţia
discordantei cu acoperişul rezervorului (după
Beca C. și Prodan D., 1983).
3. Zăcăminte stratiforme ecranate litologic după modul de efilare a rezervoarelor pot fi:
• zăcăminte stratiforme ecranate prin efilarea rectilinie a rezervoarelor (fig.20 şi fig.21);
• zăcăminte stratiforme ecranate prin efilarea curbilinie a rezervoarelor, în formă de feston (fig.22). Din această categorie fac parte şi
zăcămintele ecranate de dopuri de asfalt.
• ex. de zăcământ ecranat litologic prin efilarea rectilinie a rezervorului -zăcământul din complexul sarmaţian VIII de pe flancul de nord al structurii
Ţicleni din Depresiunea Getică.

Fig. 21. Rezervor ecranat litologic: a -

Fig. 20. Zăcăminte stratiforme
ecranate litologic prin efilarea
rectilinie (după Neagu D., 2018).
Fig. 22. Zăcăminte stratiforme ecranate litologic
prin efilarea curbilinie (în formă de feston) a
rezervorului (după Neagu D., 2018).
reprezentarea în secţiune; b - reprezentarea in
plan orizontal; I-I’ - direcţia secţiunii; i - izobate
la acoperişul rezervorului; i.p. - izopachite; e.l. -
ecran litologic
(după Beca C. și Prodan D., 1983).
Problemele explorării zăcămintelor stratiforme ecranate.
• Principala problemă a explorării zăcămintelor stratiforme ecranate constă în punerea în evidenţă a zacamântului, în partea cea mai ridicată
structural a capcanei, în apropierea ecranului tectonic, stratigrafic sau litologic cât şi mai jos pe flanc, pentru cunoaşterea conturului acvifer.

• Pe baza informaţiilor obţinute prin prospecţiunile geofizice, cartarea geologică şi, dacă este cazul, şi după datele forajului structural de
prospecţiune, se dă o reprezentare aproximativă a formei rezervorului cât şi a ecranelor şi se amplasează sonde, în general, în număr de
trei, pe profile transversale care au ca obiective precizarea ecranului, a grosimii şi formei rezervorului, iar în faza de explorare
preliminară au ca obiectiv descoperirea zacamântului. Unele sonde amplasate mai jos structural vor putea pune în evidenţă conturul acvifer
sau vor cădea în zona de apă, sau alte sonde amplasate mai sus structural vor putoa găsi partea inferioară a rezervorului sau vor depăşi
linia ecranului, ceea ce face ca celelalte foraje să fie condiţionate de primele rezultate obţinute. Funcţie de rezultatele explorării
preliminare urmează explorarea de conturare, etapă în care ordinea de săpare a sondelor este condiţionată de rezultatele obţinute în
explorarea preliminară.
 4.2.2. Grupa zăcămintelor masive

• Apariţia capcanei în cazul acestor zăcăminte este legată de cauzele ce determină formarea proeminenţelor şi care pot fi tectonice,
de eroziune sau biogene.

• Proeminenţele tectonice se formează în urma boltirii rocilor masive, boltiri însoţite de fisurarea rocilor care au însuşiri de rezervor
natural şi care permit deplasarea liberă a fluidelor.

• Capcana, în cazul proeminenţelor de eroziune, se formează în condiţiile supunerii rocilor compacte, acţiunii agenţilor de eroziune ce dau
naştere unui relief de eroziune, şi au însuşiri de rezervor natural, prin formarea unor zone de permeabilitate şi porozitate mărită.

• Formarea capcanei în proeminenţe de calcare biogene (recifi) are loc când calcarele biogene, supuse mult timp acţiunii agenţilor externi
şi procesului de circulaţie şi de spălare a apelor capătă însuşiri de rezervor natural prin formarea unor zone de permeabilitate şi
porozitate mărită.
 4.2.2. Grupa zăcămintelor masive - caractere generale:
• sunt cantonate în rezervoare naturale groase, omogene din punct de vedere litologic, formate fie din roci de tip granular, compacte, fisurate, fie
din roci de tipul calcarelor şi dolomitelor, fie de tipul rocilor metamorfice sau eruptive ce au zone de porozitate şi permeabilitate mărite în urma
unor procese de diageneză;
• pot fi cantonate şi în rezervoare alcătuite din roci stratificate neomogene, de natură litologică diferită - gresii, calcare fisurate, conglomerate
slab cimentate, gipsuri fisurate şi dolomite (în cazul zăcămintelor în preeminenţe de eroziune), în care, în urma unor procese tectonice sau de
eroziune, s-au format zone de permeabilitate şi porozitate mărite, neseparate de roci impermeabile ca de altfel şi la rezervoarele
omogene.
• apa, petrolul şi gazele sunt separate după suprafeţe plane, care taie întreaga masă a rezervorului, indiferent de natura litologică a rocilor:
• în timpul exploatării, rezervorul masiv se comportă ca un rezervor unic, având aceleaşi suprafeţe de contact apă-petrol şi gaze-petrol pe toată
întinderea proeminenţelor izolate sau grupate;
• în rezervoarele omogene din punct de vedere litologic, ca şi în cele neomogene, sunt zone de mare şi mică permeabilitate, funcţie de care şi
debitele sondelor sunt diferite;
• apa se deplasează pe verticală, de la talpă spre acoperişul rezervorului şi avansarea limitei apă-petrol poate varia uneori pentru unele zone
ale rezervorului de la orizontală, datorită variaţiei permeabilităţii.
 4.2.2. Grupa zăcămintelor masive - clasificare

După cauzele care determină formarea proeminenţelor, zăcămintele masive se împart:

1. Zăcăminte masive în proeminenţe tectonice care pot fi:
• zăcăminte masive în proeminente nefaliate, cu rezervor omogen (fig. 23 şi fig. 24);
• zăcăminte masive în proeminenţe separate de falii, cu rezervor omogen (fig. 25).
• Ex. de zăcăminte masive în proeminenţe tectonice din regiuni cutate – zăc. din seria calcarelor de Asmari (Iran), iar din regiuni de
platformă, zăcămintele din calcarele namuriene din Platforma Rusă.

Fig. 23. Zăcământ masiv în

proeminenţă tectonică nefaliată
(după Neagu D., 2018).
Fig. 24. Zăcământ masiv, în rezervor omogen: a - Fig. 25. Zăcământ masiv în proeminenţă
reprezentarea în secţiune; b - reprezentarea in plan tectonică, în rezervor omogen faliat (după
orizontal; /-/' - direcţia secţiunii; i - izobate la Neagu D., 2018).
acoperişul zâcâmîntului; P - petrol; A - apă; l.a.p.
- limita apă/petrol tabulară (după
Beca C. și Prodan D., 1983).
4.2.2. Grupa zăcămintelor masive

2. Zăcăminte masive în proeminenţe de eroziune, ca de exemplu zăcământul din structura Roberson - S.U.A. (fig. 26 şi fig. 27).

Fig. 26. Zăcământ masiv în proeminentă de

eroziune (structura Roberson - S.U.A., după Beca
C. și Prodan D., 1983).

Fig. 27. Rezervor masiv în proeminenţă de eroziune:

a - reprezentarea în secţiune; b - reprezentarea în plan; I-I’ -
direcţia secţiunii; 1 - petrol; 2 - apă; 3 - roci impermeabile; i -
izobate la acoperişul zăcămîntului; l.a.p. - limita apa-petrol
tabulară (după Beca C. și Prodan D., 1983).
4.2.2. Grupa zăcămintelor masive

3. Zăcăminte masive în proeminenţe de calcare biogene care pot fi:

• zăcăminte masive în proeminenţe izolate (fig. 27);
• zăcăminte masive în proeminenţe grupate, ca de exemplu zăcămintele din masivele de calcare biogene din Başkiria (U.R.S.S.) (fig. 28).

Fig. 27. Zăcământ masiv în proeminenţă izolată formată din calcare biogene (după Neagu D., 2018).
4.2.2. Grupa zăcămintelor masive
Fig. 28. Zăcământ masiv în proeminenţe de calcare biogene grupate, cu acelaşi acvifer: a -
reprezentarea în secţiune; b - reprezentarea în plan; l-I' - direcţia secţiunii; 1 - petrol; 2 - apă; 3 - roci
impermeabile; l.a.p. - limita apă-petrol tabulara (după Beca C. și Prodan D., 1983).
 • Zăcămintele masive se întâlnesc în regiunile cutate, dar predomină în regiunile de platformă.
• În ţara noastră se cunosc zăcăminte de tip masiv în Platforma Moesică şi de trecere de la stratiforme boltite la zăcăminte de tip masiv (ex. în
oligocenul subzonei externe a flişului paleogen din Moldova, unde limita apă-petrol este tabulară din cauza discontinuităţii intercalaţiilor
impermeabile.
Problemele explorării zăcămintelor masive.
• Aceste probleme se referă la litologia rezervorului, la lipsa intercalaţiilor impermeabile, la variaţia porozităţii şi permeabilităţii rezervorului, la
condiţiile de zăc. ale ţiţeiului şi gazelor, şi la adâncimea la care este întâlnita limita P/A tabulară, pusă în evidenţă prin 2-3 sonde şi
caracteristică pentru aceste zăc.
• în cazul proeminenţelor tectonice, conturul zăcământului este, în general, de formă ovală,
• în cazul zăcămintelor legate de proeminenţele de eroziune şi, uneori, şi în cazul zăcămintelor legate de proeminenţe biogene, forma
conturului zăcămîntului este sinuoasă, datorită neregula ritaţilor formelor rezervoarelor din relieful de eroziune, acoperite de roei
impermeabile. Pentru un zăcămînt masiv, de gaze, presiunea iniţială poate să rezulte din primele cîteva sonde, iar debitele de gaze ale
sondelor variază mai puţin de la o zonă la alta a rezervorului masiv decît debitul de ţiţei, funcţie şi de porozitatea efectivă.
4.2.3. Grupa zăcămintelor delimitate litologic

• Apariţia capcanei este determinată fie de prezenţa lentilelor şi cordoanelor de nisipuri macrogranulare sau gresiilor slab consolidate,
delimitate litologic de roci impermeabile sau de nisipuri cu porii fini, datorită variaţiei de litofacies din cuprinsul stratului respectiv, fie
de prezenţa zonelor de porozitate şi permeabilitate mărite ale rocilor compacte.

• Formarea zăc. de petrol sau de gaze din rezervoarele delimitate litologic, care de regulă se găsesc închise în formaţiunea mamă de
petrol, ca zăcăminte primare, poate fi explicată prin trecerea hidrocarburilor, în urma tasării, din rocile politice în intercalaţiile
macrogranulare, unde se acumulează. Trecerea hidrocarburilor din porii fini în zone cu permeabilitate şi porozitate mărite şi acumularea
lor în aceste zone se face sub acţiunea apei.
Caracterele generale ale acestor zăcăminte pot fi rezumate astfel:
• au o răspândire locală şi sunt legate de zone izolate de forme neregulate formate din nisipuri şi gresii, zone de mare permeabilitate şi
porozitate ale rocilor metamorfice, sau uneori, ale rocilor eruptive fisurate, ale masivelor de calcare şi dolomite înconjurate de roci
nesaturate cu hidrocarburi sau în cazul calcarelor înconjurate de roci mai puţin saturate cu petrol, iar uneori cu apă;

• fiecare rezervor reprezintă câte o acumulare izolată;

• apa din aceste zăcăminte, atunci când există, serveşte ca pat zăcământului, ea fiind inactivă şi nivelul ei diferă de la un rezervor la
altul;

• rezervoarele, de regulă, sunt situate în părţile mai ridicate structural ale formaţiunii în care sunt cuprinse, fie acestea zonele bolţilor
anticlinale, fie părţile ridicate structural ale monoclinalelor.

• Zăcămintele delimitate litologic sunt întâlnite atât în acumulările de petrol şi gaze de tip stratiform boltit, în ale căror rezervoare nisipoase,
datorită unei variaţii de litofacies, sunt lentile de nisip grosier, fie în zăcămintele de tip masiv, formate din calcare şi dolomite, în zonele de
mare permeabilitate ale acestora.
 4.2.3. Grupa zăcămintelor delimitate litologic - clasificare
Zăcămintele delimitate litologic, după raportul dintre rezervoare şi rocile care le delimitează, sunt împărţite în următoarele trei subgrupe:
• zăcăminte delimitate de roci acvifere (fig. 29);
• zăcăminte delimitate de roci impermeabile (fig. 30);
• zăcăminte delimitate parţial de roci acvifere, parţial de roci impermeabile (fig. 31).

Fig. 29. Zăcăminte delimitate litologic de Fig. 30. Zăcăminte delimitate litologic de Fig. 31. Zăcăminte delimitate litologic parţial de roci
roci acvifere: 1 - gaze; 2 - petrol; 3 - roci impermeabile: 1 - gaze; 2 - petrol; acvifere, parţial de roci impermeabile: 1 - petrol; 2
nisip acvifer; 4 - roci impermeabile (după 3 - argilă; 4 – apă (după Beca - apă; 3 - roci impermeabile (după Beca C. și
Beca C. și Prodan D., 1983). C. și Prodan D., 1983). Prodan D., 1983).

Fig. 32. Zăcăminte delimitate litologic, structura Kurokawa (Japonia): 1

- în lentile de nisip; 2 - în zonele de porozitate mărită ale serpentinelor; 3 -
roci impermeabile (după Beca C. și Prodan D., 1983).
 4.2.3. Grupa zăcămintelor delimitate litologic – probleme în explorare
• determinarea tipului de zăcământ se face pe baza datelor de producţie ce caracterizează raportul dintre petrol, gaze şi apă, cît şi pe baza datelor
ce caracterizează litologia rocilor ce înconjoară rezervorul.
• pentru delimitarea rezervorului se impune executarea de microcarotaj sau de carotaj amplificat şi un studiu de detaliu al carotelor
mecanice extrase din zona respectivă.
• aceste zăcăminte, din punct de vedere industrial, rar au o importanţă mare. Ele produc datorită energiei gazelor din petrol şi în ultima fază
produc în regim gravitaţional.
• datorită faptului că aceste zăcăminte nu se pot identifica, uneori, prea uşor, multe dintre ele au fost descrise destul de sumar, ceea ce a făcut să
se creadă că sunt rare, deşi ele sunt întâlnite atât în regiuni cutate, cât şi în regiuni de platformă. Aceste zăcăminte pot fi considerate ca
făcând parte din aşa-numita categorie a zăc. subtile (ascunse, discrete).
• având în vedere că zăcămintele delimitate litologic se caracterizează printr-o mare neregularitate a repartiţiei lor atât în suprafaţă, cât şi
în adâncime, este destul de greu să se dea criterii pentru explorarea lor.
• în general, orientarea lucrărilor de explorare ţine seama de zonele de ridicare structurală ale cutelor anticlinale, monoclinalelor, discordanţelor şi
efilărilor rezervoarelor din diferite etaje structurale. În prima etapă, sondele de referinţă sunt amplasate într-o reţea largă şi după ce s-au
descoperit colectoarele delimitate litologic se sapă sonde amplasate la distanţe mici, care încadrează zona productivă. Suprafeţele explorate
trec în exploatare, pe măsură ce s-a descoperit zăcământul, fără o prealabilă conturare a lor.
 4.2.4. Grupa zăcămintelor combinate (intermediare, de trecere, mixte)
• aceste zăcăminte prezintă caractere mixte, de trecere, de la o grupă sau subgrupă (de zăcăminte stratiforme), la alta.
• în clasificarea zăcămintelor combinate (C. Beca, 1975) s-a ţinut seama de caracterele de grupă pentru zăcămintele masive şi delimitate
litologic şi de caracterele de grupă şi de subgrupă, în cazul zăcămintelor stratiforme (fig. 31). În această clasificare zăcământul a fost considerat
în general, în sens larg, format din mai multe colectoare şi numai rar în sens restrâns (ex. fig. 31 - 31 b, 25 a, 26 b şi 27 b).
• Zăcămintele combinate se cunosc în
aproape toate regiunile gazeifere şi
petrolifere din ţara noastră.

Fig. 31. Zăcăminte combinate (clasificare C.

Beca, 1970): G - gaze; P - petrol; A - apă.
 4.2.5. Grupa zăcămintelor subtile (discrete, ascunse)
• Din această grupă fac parte (C. Beca, 1983) zăcămintele lentiliforme, zonele de mare permeabilitate şi porozitate ale rocilor
sedimentare compacte, zonele de alterare şi de fisurare ale reliefurilor eruptive îngropate şi metamorfice şi altele. O altă problemă
care formează preocupările geologilor petrolişti, ca şi în cazul zăcămintelor subtile, este aceea a structurilor.
 4.3. Clasificarea zăcămintelor după relaţia dintre gaze, petrol şi apă în interiorul rezervoarelor naturale

• Relaţiile dintre gaze, petrol şi apă în interiorul rezervoarelor naturale sunt în funcţie de permeabilitatea rezervorului, de starea fizică a
fluidelor în condiţiile de zăcământ, de formele iniţiale şi finale de energie ale zăcământului. I. O. Brod a împărţit zăcămintele, după
conţinutul de gaze, în categorii şi acestea, la rândul lor, au fost împărţite în clase, după rolul apei.

După conţinutul de gaze s-au stabilit patru categorii de zăcăminte şi anume:

• zăcăminte pur gazeifere;
• zăcăminte de petrol cu cap de gaze primar;
• zăcăminte de petrol bogate în gaze dizolvate;
• zăcăminte de petrol sărace în gaze dizolvate.

După rolul apei, fiecare categorie s-a împărţit în trei clase de zăcăminte şi anume:
• zăcăminte cu apă activă, cantonate, în general in rezervoare uşor permeabile;
• zăcăminte cu apă inactivă, cantonate în rezervoare cu permeabilitate mai slabă, aceasta datorită fie unei schimbări primare de litofacies, fie
unei schimbări secundare, prin cimentare;
• zăcăminte lipsite de apă liberă (zăcămintele delimitate litologic).
• Forma iniţială de energie pentru zăcămintele de gaze este dată de gaze şi împingerea de apă, în cazul zăcămintelor cu apă activă, iar
pentru zăcămintele cu apă inactivă şi lipsite de apă liberă, este dată de gaze. Forma finală de energie pentru toate cele trei clase este dată
de gaze.
• Pentru zăcămintele de petrol cu cap de gaze primar, forma iniţială de energie la cele cu apă activă este dată de gaze şi împingere de
apă, iar la celelalte două clase este dată de gaze. Forma finală de energie este gravitaţională pentru toate cele trei clase de zăcăminte.
• Pentru zăcămintele de petrol bogate în gaze dizolvate, prima clasă are forma iniţială de energie dată de gazele dizolvate şi împingere de
apă, iar pentru celelalte două clase, este dată de gazele dizolvate. Forma finală de energie pentru toate clasele este gravitaţională.
• Pentru categoria zăcămintelor de petrol sărace în gaze dizolvate, forma iniţială de energie, pentru clasa zăcămintelor cu apă activă, este dată
de împingerea de apă, iar pentru celelalte două clase, cît şi forma finală de energie, pentru toate clasele, este gravitaţională.
• În ceea ce priveşte corelaţia dintre clase şi grupele de zăcământ, la zăcămintele stratiforme, masive şi de trecere de la stratiforme la
masive, apa poate să fie activă sau inactivă, şi sunt lipsite de apă liberă zăcămintele delimitate litologic.
• Această clasificare a zăcămintelor este necesară pentru evaluarea zăcămintelor nou descoperite, pentru modul de exploatare a sondelor
şi a zăcământului în totalitatea lui.
5. FACTORII Şl SEMNELE DEGRADĂRII ZĂCĂMINTELOR DE PETROL Şl GAZE

5.1. Factorii degradării zăcămintelor de petrol şi gaze

5.1.1. Factorii mecanici.
5.1.2. Factorii geochimici.
5.1.3. Factorii biochimici.
5.1.4. Factorii industriali

5.2. Semnele degradării zăcămintelor de petrol şi gaze

5.2.1. Inidicii activi de degradare
5.2.1.1. emanaţiile de gaze
5.2.1.2. vulcanii noroioşi
5.2.1.3. ivirile de ţiţei.
5.2.2. Indicii inactivi, fosili
 5.1. Factorii degradării zăcămintelor de petrol şi gaze

• Formarea ca, de altfel, şi degradarea zăcămintelor de petrol şi gaze nu sunt, de cele mai multe ori, decât rezultatele unor procese
de migraţie a hidrocarburilor în scoarţa terestră. Când în scoarţa terestră are loc o circulaţie intensă a apelor, procesele de
migraţie a hidrocarburilor pot duce chiar la o distrugere a zăcămintelor, dacă învelişul protector a fost erodat. Spre deosebire
de petrol, gazele sunt deplasate mult mai greu, aceasta datorită densităţii lor care este mult mai mică. Gazele sunt antrenate de
apă numai în cazul când sunt dizolvate în aceasta.
• Din cele cunoscute până în prezent, se consideră că factorii care duc la degradarea zăcămintelor de hidrocarburi pot fi: mecanici,
geochimici, biochimici şi industriali.
 5.1. Factorii degradării zăcămintelor de petrol şi gaze
• 5.1.1. Factorii mecanici.
• sunt rezultatul acţiunilor forţelor orogenice şi epirogenice care pot, în anumite condiţii, să provoace distrugerea aranjamentelor structurale în
care sunt cantonate zăc. de hc.
• Formaţiunile geologice cutate şi exondate ajungând la suprafaţă sunt supuse unor procese de eroziune care, uneori, pot fi atât de mari încât,
în afară de învelişul protector al zăc., sunt erodate şi rocile rezervor şi chiar rocile generatoare de hidrocarburi, în parte.
• În unele cazuri datorită forţelor epirogenice, zăcămintele pot ajunge până la adâncimi mari, unde, la temperaturi mari, sunt supuse
metamorfismului şi sunt distruse.
• Exemplu: de distrugere a zăcămintelor cunoscut în ţara noastră, în partea de nord a subzonei interne a flişului din Moldova, unde
eroziunea a ajuns până la şisturile negre bituminoase, considerate ca roci generatoare de hidrocarburi.
• Factorii mecanici s-au manifestat în special în regiunile cutate vechi şi sunt în curs de dezvoltare în regiunile mai tinere.
• Spre deosebire de regiunile cutate, în regiunile de platformă, din cauza lipsei, în general, a aflorimentelor, a accidentelor tectonice de mare
anvengură, care sunt rare şi înclinărilor mici ale stratelor, care fac ca deplasarea apelor subterane să fie lentă, procesele de distrugere ale
zăcămintelor sunt încetinite. În aceste regiuni, zăcămintele de hidrocarburi sunt bine conservate, ceea ce a dat posibilitatea existenţei acestora
din cambrian până în depozitele sedimentare tinere.
 5.1. Factorii degradării zăcămintelor de petrol şi gaze

• 5.1.2. Factorii geochimici.

• Datorită acţiunilor sulfaţilor din apele de circulaţie subterane, zăcămintele de hidrocarburi pot fi distruse.
• Ţiţeiul din diferitele orizonturi ale unui zăcământ, alimentat de aceeaşi sursă, poate diferi din punctul de vedere al compoziţiei
chimice şi al greutăţii specifice. Sunt structuri ale căror orizonturi superioare conţin un ţiţei cu o greutate specifică mare şi în care
sunt compuşi ai sulfului, iar orizonturile inferioare conţin un ţiţei uşor, respectiv au o greutate specifică mică.
• Dacă procesele de oxidare a hidrocarburilor au loc la limita dintre petrol şi apă, este posibil ca, în timp, zona de petrol cuprinsă între
apă şi capul de gaze să fie distrusă sau mult micşorată şi, uneori, întreruptă datorită unui proces de degradare datorat sulfaţilor din
zăcămîntul de petrol.

• 5.1.3. Factorii biochimici.

• În procesele chimice de degradare a zăcămintelor de petrol intervin şi bacteriile anaerobe desulfurante, care dau naştere la procese
ce duc la asfaltizarea petrolului.
 5.1. Factorii degradării zăcămintelor de petrol şi gaze

• 5.1.4. Factorii industriali

• sunt determinaţi de erori tehnice ce pot avea loc atât în forajul sondelor cât şi în exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi.
• În timpul forajului sondelor, dintre erorile ce pot apărea şi care pot duce la degradarea prematură a zăcămintelor se
menţionează: blocarea stratelor productive datorită folosirii unor fluide de foraj neadecvate sau unor imperfecţiuni în cimentarea
coloanelor, ceea ce poate duce la inundarea prematură a unor orizonturi productive.
• În exploatarea zăcămintelor pot avea loc erori care să ducă la degradarea prematură a zăcămintelor, datorită perforării eronate a
unui interval, în sensul că s- a luat în considerare, în intervalul fixat şi porţiuni din stratele inundate şi stratele cu gaze, adiacente.
• În cazul cînd au loc adiţionări de strate cu presiuni foarte diferite, ţiţeiul din stratul cu presiune mare invadează stratul cu presiune
mică.
• Degradarea zăcămintelor are loc, uneori, şi datorită exploatării stratelor cu raţie gaze-ţiţei foarte mare şi a stratelor din cupola de
gaze a unui zăcământ de petrol.
 5.2. Semnele degradării zăcămintelor de petrol şi gaze

• Semnele degradării zăcămintelor de hidrocarburi pot fi:

– active şi în acest caz denumite indici activi,
– inactive, şi se numesc indici fosili de degradare.
• Indicii activi arată că procesul de degradare a zăcămintelor are loc şi în prezent şi aceste semne (indici) se pot repeta, spre
deosebire de indicii inactivi a căror activitate nu se reînnoieşte, ea a avut loc în trecut şi a lăsat semne la suprafaţa scoarţei
terestre
• Cunoaşterea acestor semne (indici) la suprafaţa scoarţei terestre poate pune problema cercetării zăcămintelor de hidrocarburi din
adâncime, în vederea stabilirii unei legături a acestora cu semnele de la suprafaţă.
• În cazul când nu este o comunicaţie între zăcământul din adâncime, şi semnele de la suprafaţă datorită, de exemplu, unei falii
etanşe care separă mare parte din zăcământ, pot avea loc activităţi de explorare sau de exploatare.
• Toate semnele de degradare sunt luate în considerare în lucrările de prospecţiuni şi explorare şi interpretate cât mai corect posibil
în ceea ce priveşte legătura lor cu zăcămintele din adâncime şi, respectiv, perspectivele subsolului suprafeţei cercetate.
 5.2. Semnele degradării zăcămintelor de petrol şi gaze

5.2.1. Inidicii activi de degradare

5.2.1.1. Emanaţiile de gaze sunt reprezentate, în general, prin metan.

-se manifestă la suprafaţa scoarţei terestre fie violent, când gazele filtrează cu
intermitenţă prin fisuri sau falii, fie lent, când filtrează prin porii rocilor.
-În afară de metan, când provin din zăcămintele de petrol, gazele conţin în cantităţi mici şi hidrocarburi superioare. Gazele pot ieşi şi de sub apă,
manifestându-se sub formă de bule şi, în acest caz, metanul provine din putrezirea unor substanţe organice, pe fundul mlaştinilor şi
este cunoscut sub numele de „gaz de baltă", fără însă să fie un semn de degradare.
-Locurile unde apar emanaţiile de gaze sunt lipsite de vegetale, iar emanaţiile sunt cunoscute sub numele de „focuri nestinse” sau „focurii
vii".
-În ţara noastră se cunosc focuri nestinse la:
- Lopătari, pe "Valea Slănicului de Buzău,
- Andreiaşu, pe Valea Milcovului,
- Hîrja, pe Valea Oituzului.
- Manifestări puternice de gaze se cunosc în Iran, Irak, în sud-estul Turciei şi în regiunea Mării Caspice.
Focul viu de la Lopătari, Valea Slănicului de Buzău
Emanaţii de gaze naturale ce se aprind spontan şi ard singure.
Localizare: dealul Tilia, altitudine 500 m, sat Arşiţa, între Andreiaşu
de Jos şi Andreiaşu de Sus, jud. Vrancea
 5.2. Semnele degradării zăcămintelor de petrol şi gaze

5.2.1. Inidicii activi de degradare

5.2.1.2. Vulcanii noroioşi

-se formează, în general, de-a lungul faliilor, liniilor de încălecare sau axelor cutelor anticlinale, când gazele din adâncime se află sub un nivel
hidrostatic şi în mişcarea lor ascensională antrenează apa care înmoaie rocile pelitice ce ajung la suprafeţe sub forma unui noroi de
foraj. La suprafaţă gazele se eliberează iar materialul adus se depune sub forma unor conuri în jurul craterului format, de unde, prin
asemănare cu vulcanii şi numele de vulcani noroioşi dat acestor aglomerări de material ce seamănă cu fluidul de foraj.
-Conurile acestor vulcani pot avea înălţimi de la câţiva centimetri până la peste 700 m (Peninsula Apşeron - Rusia).
-în ţara noastră se cunosc vulcani noroioşi la Pâcle (Buzău).
-Studiul materialului adus la suprafaţă prezintă interes deoarece dă informaţii asupra formaţiunilor geologice atinse de degradare.
-Faptul că în unele regiuni unde apar vulcani noroioşi sunt şi zăcăminte de hidrocarburi, cum este cazul şi la noi în ţară (zona Pâcle), se
explică prin aceea că structurile respective sunt formate din mai multe blocuri separate de falii etanşe, astfel că zăcămintele sunt
conservate, nefiind afectate de degradare.
Vulcanii Noroiosi sunt situați in zona Pâcle, jud. Buzau. Practic, vulcanii sunt in raza comunei Berca si au fost remarcati pentru prima
data de catre francezul H.Cognand in anul 1867 cu ocazia unor prospectiuni petroliere in zona. Mai tarziu, au fost descrisi de catre G. Cobalcescu -
geolog si paleontolog (1883), Grigore Stefanescu - geolog, paleontolog si explorator (1890) si Mircea Peaha (1965).
 5.2. Semnele degradării zăcămintelor de petrol şi gaze

5.2.1. Inidicii activi de degradare

5.2.1.3. Ivirile de ţiţei.

-Aceste iviri apar fie în legătură cu faliile sau cu liniile de încălecare, fie cu zonele de fisuri, cum este cazul unora dintre aceste zone situate în bolţile
cutelor anticlinale.
-Aceste iviri au debite, în general, foarte mici, dar se cunosc în America de Nord iviri care au debite de sute de litri pe zi.
-Ţiţeiurile parafinoase se cunosc uneori şi după irizaţiile pe care le formează cu apa.
-Irizaţiile formate de ţiţeiurile parafinoase se caracterizează prin aceea că lovite, ele se desfac în fâşii cu marginile rotunde, spre deosebire de
irizaţiile produse de humaţii ferici, care se întâlnesc în ochiurile de apă de prin păduri şi care lovite, se desfac în fragmente
colţuroase.
 5.2. Semnele degradării zăcămintelor de petrol şi gaze

5.2.2. Indicii inactivi, fosili de degradare sunt: ivirile de asfalt şi de ozocherita.

• Asfaltul provine din oxidarea ţiţeiurilor naftenice şi când ivirile de ţiţeiuri naftenice sunt mari şi condiţiile topografice permit, se formează adevărate
lacuri de asfalt (Lacul Sahalin - Rusia, Lacul Brea - Insula Trinidad).
• Se cunosc impregnaţii de asfalt în nisipuri, gresii şi calcare care fac obiectul unor exploatări, cum sunt zăcămintele de asfalt în vulcani la Val de
Travers (Elveţia) şi la Seyssel (Franţa), iar la noi în ţară sunt zăcăminte de asfalt în nisipurile şi gresiile pliocene la Matiţa (Prahova) şi Derna
(Bihor).
• Ozocherita şi alte parafine fosile se formează prin degradarea ţiţeiurilor parafinoase.
• la noi în ţară se cunosc pe Pârâul lui Tudorache, afluent al Văii Slănic-Moldova. Importante zăc. de ozocherite se cunosc în Rusia (Starunia,
Boryslaw) și SUA.
• În afară de indici activi şi fosili mai sunt şi indici indirecţi de degradare şi anume: izvoarele de ape sărate şi izvoarele de ape sulfuroase.
• Izvoarele de apă sărate, spre deosebire de celelalte ape sărate, conţin iod, brom şi acizi naftenici. Izvoarele de ape sulfuroase îşi au originea în
oxidarea sulfurilor din roci sau provin în urma reducerii sulfaţilor sub acţiunea hidrocarburilor. Hidrogenul sulfurat rezultat este luat în soluţie de apele
de circulaţie care alimentează izvoarele sulfuroase de la suprafaţă. Prezenţa hc. în acest proces indică legătura izvoarelor sulfuroase cu procesele
de distrugere a hidrocarburilor, fie ele diseminate sau acumulate în roci.
Trinidad’s Pitch Lake_by Shriram Rajagopalan
The notorious ooze of Rancho La Brea_by Daniel
Schwen_Wikimedia
zăcămintele de asfalt în vulcani la Val de Travers (Elveţia) www.neuchateltourisme.ch/en/decouvertes/unique-
attractions/asphalt-mines-travers.1462.html
6. PROSPECȚIUNEA ȘI EXPLORAREA ZĂCĂMINTELOR DE HIDROCARBURI

6.1. EXPLORAREA GEOLOGICĂ ȘI DEZVOLTAREA ZĂCĂMINTELOR DE

HIDROCARBURI
6.1.1. Noțiuni generale
6.1.2. Metode de prospecțiune utilizate pentru identificarea
zăcămintelor de hidrocarburi.
6.2. PROSPECŢIUNEA GEOLOGICĂ
6.2.1. Prospecţiunea preliminară
6.2.2. Prospecţiunea de detaliu
6.3. EXPLORAREA GEOLOGICĂ
6.3.1. Explorarea preliminară
6.3.2. Explorarea de detaliu
6.1. EXPLORAREA GEOLOGICĂ ȘI DEZVOLTAREA ZĂCĂMINTELOR DE HIDROCARBURI
• Lucrările de explorare geologică desemnează ansamblul de studii și operațiuni care se realizeaza pentru cunoașterea condiților geologice
de acumulare a hidrocarburilor.
• In funcție de scopul urmărit, lucrările de explorare se execută în fazele de:
– prospecțiune, identificare a zăcămintelor,
– evaluare calitativă și cantitativă,
– exploatare experimentală, în cadrul cărora se realizează și cercetarea științifică specifică.
• Cercetarea științifică constă în sistematizarea, analizarea și interpretarea tuturor datelor geologice, geofizice, biostratigrafice, sedimentologice,
geochimice și altele asemenea, obținute prin lucrările de cercetare anterioare, în vederea fundamentării geologice și proiectării în condiții eficiente de
noi lucrări de explorare.
• Prospectiunea constă în executarea de lucrări de cartare geologică, magnetometrie, seismologie, geochimie, teledețectie, sonde de
explorare-prospecțiune și alte lucrări, în scopul stabilirii condiților geologice generale favorabile acumulării hidrocarburilor, iar dezvoltarea se
execută numai pentru rezerve confirmate. Lucrarile din aceste două faze, de prospecțiune și de explorare se desfășoară pe etape, după cum
urmează:
- prospecțiunea geologică;
- prospecțiunea geofizică și geochimică;
- prospecțiunea prin foraje;
- explorarea preliminară sau de deschidere;
- explorarea de detaliu (amănunt) sau de conturare.
• Prospecțiunea geologică se aplică în regiunile unde sunt aflorimente. Acestea se întâlnesc pe malul râurilor, pe fundul pâraielor, în apele de
pe coastă, în regiunile formate din roci dure, chiar pe crestele dealurilor.
• In regiunile unde lipsesc aceste aflorimente, pe anumite zone ele fiind acoperite de terase, aluviuni sau chiar numai de sol și vegetație,
este necesar să se execute lucrări auxiliare care constau din săparea de puțuri, de șanțuri sau foraje manuale. Deoarece toate punctele de
pe teren (direcția și înclinarea stratelor etc.) sunt trecute pe o harta topografică, respectiv se face o inventariere cartografică a datelor geologice,
acest fel de prospecțiune se mai numește șsi cartare geologică.
• Inainte de a se executa lucrările de cartare geologică, se întocmește un proiect în care sunt trecute scopul și motivarea cercetarilor, felul
lucrărilor, pe etape și volumul lor.
• Pentru a întocmi acest proiect este necesară și o documentare în legătură cu regiunea respectivă care constă în culegerea tuturor
informaților de ordin geologic, geografic și economic, precum și eventualele lucrări științifice de specialitate privind regiunea sau regiunile
vecine. De asemenea se studiază hărțile topografice și geologice mai vechi ale regiunii respective sau ale regiunilor vecine.
• In prima etapă a prospecțiunii, prospecțiunea regională, se urmărește delimitarea paleogeografică a bazinului de sedimentare, precum și
separarea unor sectoare din acest bazin, de prim interes. Se urmăresc și se întocmesc profile lito-stratigrafice și se scot în evidență
raporturile din punct de vedere tectonic ale succesiunii stratigrafice. Lucrările se execută pe hărți scara 1 : 100.000 sau 1 : 200.000.
• In prospecțiunea regională, în regiunile complet nestudiate și unde structurile sunt bine reflectate în formele de relief, iar aflorimentele destul
de bine expuse, o recunoaștere a regiunii se poate face și din avion. Această etapă de prospecțiune este cunoscută sub numele de
prospecțiune de semidetaliu.

• In sectoarele din bazinul studiat, care prezintă condiții de care ar fi probabil sau posibil să fie legate zăcăminte de hidrocarburi, respectiv
există condiții favorabile formării zăcămintelor, se executa prospecțiuni de detaliu (amănunt). Lucrarile din această etapă se execută pe hărți
la scara 1 : 20.000 sau 1 : 25.000. Se întocmesc profile lito- stratigrafice cât mai reprezentative și în cadrul lor se încearcă să se separe
rocile care prezintă caractere de roci-mamă dacă este cazul, rocile colectoare atât din punct de vedere litologic cât și al grosimii. Se
determină forma și dimensiunile structurilor și se delimiteaza zonele în subsolul cărora ar fi posibil să existe zăcăminte de hidrocarburi.

• Rocile bituminoase sunt cartate în detaliu.

• Se iau o serie de probe de roci din aflorimente, care urmează să fie studiate în laborator.
• Pe hartă se trec în afară de direcția și înclinarea stratelor, eventualele apariții de gaze, țiței, asfalt, izvoare sărate, vulcani noroioși, strate de
cărbuni precum și orice substanță minerală utilă.
6.1.2. Metode de prospecțiune utilizate pentru identificarea zăcămintelor de
hidrocarburi.
1. Prospecțiunea geofizică
Rocile și formațiunile geologice din scoarța terestră se caracterizează prin proprietăți fizice diferențiate. Metodele geofizice au la bază:
- un fenomen fizic natural sau provocat, după specificul metodei ;
- o proprietate fizică a rocilor și a formațiunilor geologice.
• Variatia proprietăților fizice ca: densitatea, magnetismul, rezistivitatea, conductivitatea termică, elasticitatea sau radioactivitatea, asociate cu
adâncimea, forma și volumul rocii determină variația mărimilor măsurate și înregistrate la suprafață.
Clasificarea metodelor de prospecțiune geofizică:
a). Prospecțiunea magnetică, studiază câmpul magnetic terestru și măsoară intensitarea de magnetizare. Se aplică în probelme de geologie regională
structurală (relieful fundamentului și structuri geologice din platforme și geosinclinale, structuri de hidrocarburi sau alte substanțe minerale
utile, în special minereuri feroase).
Actualmente în prospecțiunea zăcămintelor de hidrocarburi se folosește metoda
magnetotelurică.
Metoda magnetotelurică este metoda în care componenetele ortogonale ale corpurilor electrice și magnetice induse de surse naturale primare sunt
măsurate simultan ca o funcție de frecvență.
• Avantajele metodei constau în prețul scăzut, posibilitatea investigării în adâncime a structurilor majore până la adâncimi comparabile cu
nivelul discontinuității Moho și a zonelor în care prospecțiunea seismică nu produce rezultate coerente (datorită ecranelor seismice, a
stratelor puternic înclinate, etc.). Metoda este utilizată în primul rând în terenuri sedimentare datorită contrastului bun de rezistivitate
între formațiunile sedimentare și fundamentul cristalin, ceea ce conduce la o descriere cantitativă bună a morfologiei acestuia din urmă.
• Dezavantajele se referă la rezoluția mai scazută în comparațtie cu prospecțiunea seismică, la duratăa mare de inregistrare în teren.
b) Prospecțiunea gravimetrică, studiază câmpul gravitațional terestru și măsoară variația accelerației gravitaționale determinată de densitatea
rocilor. Se aplică la descifrarea geologică a structurii scoarței terestre (probleme tectonice și stratigrafice), probleme de geologie regională
structurală, măsurători de detaliu ale structurilor de orice fel.
c) Prospecțiunea electrometrică, studiază câmpul electric natural sau provocat și măsoară rezistivitatea electrică și potențialul spontan. Se aplică la
măsurători de detaliu ale structurilor legate de prezența substanțelor minerale utile, probleme de structură geologică regională.
 d) Prospecțiunea seismică, studiază câmpul de unde elastice interne provocat și măsoară viteza de propagare a undelor elastice.
Metoda constă în generarea undelor sesmice într-un punct determinat al solului sau subsolului și înregistrarea timpilor de parcurs după ce undele au
strabatut strate cu grosimi mai mici sau mai mari și au fost reflectate și/sau refractate la limitele de separație dintre formațiuni geologice cu
proprietăți elastice diferite.
e) Prospecțiunea radiometrică, studiază câmpul de emanații radioactive și măsoară intensitatea radiațiilor sau a emanțiilor radioactive. Se
aplică la rezolvarea problemelor de geocronologie (vârsta absolută a Pământului și a formațiunilor), probleme de geologie structurală (limite,
falii).
f) Prospecțiunea geotermică, studiază câmpul geotermic și măsoară conductivitatea termică și temperatura. Se aplică la probleme de
hidrogeologie (izvoare termale), structuri petrolifere, gazeifere și de zăcăminte feroase și neferoase.
 2. Prospecțiunea geochimică
O acumulare de hidrocarburi din profunzime transmite la suprafață semnale geochimice foarte diverse, care formează anomalii geochimice de intensități și
compoziții chimice variate. Aceste semnale se diferențiază între ele deoarece sunt controlate de compoziția chimică a acumulării țintă, de factorii
fizico-chimici existenți, care impun mobilizarea și migrarea compușilor chimici ai acumulării, precum și de căile de acces spre suprafață, prin
stiva depozitelor acoperitoare. Astfel semnalele geochimice transmise de acumulările de hidrocarburi pot fi identificate la verticala acumulării
sau la distanțe mai mari sau mai mici față de verticală.

Metoda de prospecțiune geochimică clasică constă în prelevarea unor probe de sol de la suprafață și analizarea gazelor conținute.

Dezavantajul metodei constă în faptul că nu se semnalează acumulări de hidrocarburi la verticala locului, decât foarte rar, ci numai existența unor surse
undeva în profunzime și de asemeni, de cele mai multe ori anomaliile conturate se datorează poluării antropogene sau descompunerii substanțelor
organice la suprafață.
 3. Prospecțiunea prin foraje
In vederea unei cât mai bune proiectări a lucrărilor de dezvoltare se impune să se execute și foraje, care, după obiectivele pe care le urmaresc, pot
fi : de cartare și de deschidere.
Forajele de cartare de mică adâncime (cca. 100 m) se execută în faza de prospecțiune geologică, în zonele acoperite, în scopul de a obține cât mai
multe informații care să completeze cunoștintele asupra stratigrafiei și tectonicii regiunii.
Forajele de deschidere au ca obiectiv completarea informaților ce privesc elementele structurale obținute din interpretarea geologică a rezultatelor
prospecțiunilor geofizice, în special. Aceste foraje sunt dispuse pe profile transversale, pe direcția elementelor structurale și numarul lor pe un
profil ca și numarul de profile sunt în funcție de numărul de probleme ce urmează să fie clarificate în ceea ce privește stratigrafia și tectonica,
precum și forma capcanei. Datele obținute prin foraje stau la baza întocmirii unor hărți structurale la un anumit reper și pe baza acestor hărți se
fac propuneri ce privesc ptoiectarea lucrărilor de dezvoltare. De regulă aceste foraje sunt proiectate și se sapă până la fundamentul unității
structurale din zona respectivă. Pentru a obține un număr de date suficient formării unei imagini cât mai complete asupra tectonicii și
stratigrafiei se forează mai multe sonde, repartizate pe mai multe profile. Se obțin informații asupra succesiunii litostratigrafice a formațiunilor
geologice, asupra rocilor-mamă (dacă sunt), rocilor colectoare și protectoare, precum și a înclinării și direcției stratelor.
6.2. PROSPECŢIUNEA GEOLOGICĂ
• Lucrările de prospecţiune au rolul de a delimita o serie de suprafeţe în cadrul bazinelor sedimentare cu perspective de identificare
a acumulărilor de hidrocarburi.
• Lucrările care se execută în zonele cu perspective sunt:
– prospecţiuni geofizice de suprafaţă;
– cartare geologică;
– seismică 3D, 4D;
– foraje de explorare.
• Prospecțiunile geologice se fac în două etape:
– Prospecțiuni preliminare
– Prospecțiuni de detaliu
6.2.1. Prospecţiunea preliminară

• În această etapă se execută prospecţiuni seismometrice la suprafaţă, atât pe profile longitudinale cât şi transversale într-o reţea
largă.

• În acelaşi timp se sapă foraje de referinţă, care sunt foraje de mare adâncime, de obicei proiectate până la baza etajului sedimentar,
cu un grad de investigare geologo- geofizică avansat şi care oferă foarte multe informaţii despre stratigrafia, petrologia şi potenţialul
petroligen al formaţiunilor investigate.

• Pe baza informaţiilor obţinute prin instrumentele specificate mai sus se încearcă:

– punerea în evidenţă a posibilităţilor de generare şi conservare a
hidrocarburilor;
– identificarea formaţiunilor geologice din cadrul bazinului de sedimentare;
– descifrarea litologiei fiecărei formaţiuni;
– identificarea rocilor generatoare din cadrul fiecărei formaţiuni;
– identificarea rocilor colectoare (rezervor) din cadrul fiecărei formaţiuni;
– identificarea rocilor protectoare din cadrul fiecărei formaţiuni.
6.2.2. Prospecţiunea de detaliu
• Prospecţiunea de detaliu are ca scop principal identificarea elementelor structurale, stratigrafice sau litologice care ar fi putut favoriza
acumularea şi conservarea zăcămintelor de hidrocarburi.
• În această etapă, pe lângă prospecţiunile geofizice mai detaliate (îndeosebi cele seismice), se execută aşa-numitele foraje
structurale (extinse în suprafaţă şi adâncime). Aceste foraje au ca scop evidenţierea aranjamentului structural şi a unor eventuale
capcane de hidrocarburi.
 6.3. EXPLORAREA GEOLOGICĂ
6.3.1. Explorarea preliminară (de deschidere, de descoperire a zăc.) constă în efectuarea de lucrări geologice care au ca scop identificare
zăcămintelor de hidrocarburi şi constau în executarea de foraje. După descoperirea acestor zăcăminte, se pot studia atât fluidele conţinute de porii
rocilor cât şi modul de comportare a acestora, etc
• Prima sondă care se sapă trebuie amplasată în poziţia cea mai ridicată structural şi să traverseze formaţiunea care ne interesează, apoi sonda se
pune în producţie şi se analizează probele de producţie.
• Explorarea preliminară poate fi intluenţată de factori geologici cum ar fi:
a). fenomenul de dizarmonie intraformaţională (migrarea axului anticlinalului cu ad.); b). accidente tectonice (falii);
c). schimbarea litologiei, suprafeţe de discordanţă (relief îngropat, fenomenul de eroziune);
d). factorii hidrodinamici – circulaţia apei subtereane determină migrarea hidrocarburilor din zona de apex a anticlinalului pe flancuri;

titei apa

titei titei
apa titei apa
discordanta
apa titei titei
apa apa

a b c d
 II
I
S2
III S2
I
• Pentru descoperirea zăcămintelor de hidrocarburi, sondele
preliminare, se amplasează pe profile transversale, câte 3 sonde S1
pe fiecare profil. -1000 S1
1. Zăc. stratiform boltite, daca anticlinalul are lungimi mari -1100
S3 -1100
se fac mai multe profile tot cu câte 3 sonde. -1200
-1130 S3
-1200
2. domuri (structuri cu profil circular) sondele se
amplasează pe 2 profile, unul longitudinal şi unul II
S1
transversal, iar sondele se amplasează in cruce (una in S2 S3
apex şi câte două pe flancuri). 1 Anticlinal 2 Dom
3. Zăc. masive (cantonate în proeminenţe) se forează 3 titei
sau 4 sonde (o sondă în zona cea mai ridicată şi două apa
sonde pe flancuri la care limita ţiţei/apă trebuie să fie la
acelaşi nivel. S2 S1
S3
4. Zăc. delimitate litologic, sondele se amplasează în reţea
(mai largă la început şi apoi mai deasă), explorarea
merge paralel cu exploatarea. titei
apa

zac. ecranat zac. masiv

S4 S2 S1 S3

zac. delimitat litologicecranate

 6.3. EXPLORAREA GEOLOGICĂ

• 6.3.1. Explorarea de detaliu (de conturare, de delimitare a extinderii zăcământului)- are ca scop delimitarea în suprafaţă a
conturului zăcământului.
• În funcţie de tipul zăcământului se urmăreşte:
– în cazul zăcămintelor stratiforme -limita apă-hidrocarburi;
– în cazul zăcămintelor masive-contactul dintre rezervor şi roca impermeabilă, conturul acoperişului, existând situaţii în
care apar zone cu porozitate şi permeabilitate mărite faţă de zonele învecinate;
– în cazul zăcămintelor delimitate litologic – se urmăreşte de asemenea întinderea acestora, ţinându-se cont de faptul că
aceste zăcăminte au o formă lenticulară dar neregulată.

• EXPLOATAREA – pe baza unui studiu de zăcământ se face un model de exploatare, cercetarea zăcământului fiind
completă, atunci când acesta este epuizat.
•

7. COLECTAREA, DESCRIEREA ŞI ANALIZA GEOLOGICĂ A PROBELOR DE ROCĂ EXTRASE DIN

SONDĂ
7.1. Generalități
7.1.1. Când recoltăm o carotă?
 7.1.2. Analize efectuate pe proba de carotă
7.1.3. Recoltarea carotei
7.1.4. Descrierea probelor
7.1.5. Recoltarea, eșantionarea, conservarea și ambalarea carotelor mecanice
7.1.6. Prepararea probelor de sită
7.2. Etapele descrierii probelor de rocă extrase din sondă
7.2.1. Tipul de rocă
7.2.2. Culoarea rocii
7.2.3. Duritatea rocii
7.2.4. Textura
7.2.5. Fosile și elemente accesorii, observații macro
7.3. Structuri sedimentare
7.3.1. Noțiuni fundamentale
7.3.2. Clasificarea principalelor tipuri de structuri sedimentare
7.4. Porozitatea și permeabilitatea rocilor
7.5. Indicații de hidrocarburi – metode de analiză
7.1.1. Când recoltăm o carotă?

Sonde de explorare:
- când prezintă caracteristici pentru un potenţial rezervor;
- când apar elemente necunoscute sau neaşteptate în formaţiuni;
- pentru a identifica talpa sondei.

Sonde de dezvoltare-extindere:
- pentru descrierea rezervorului şi cunoaşterii limitelor lui;
- pentru analize de productivitate;
- pentru modelare geologică.
7.1.2. Analize efectuate pe proba de carotă

Determinarea mediului geologic:

- analize litologice
- secvenţe sedimentare, facies depoziţional

- înclinare (structurală, aparentă)

- analize complexe biostratigrafice, sedimentologice şi
geochimice (pt. stabilirea potenţialului generator al rocii) Laboratoare de
Sedimentologie Paleontologie
şi Geochimie
7.1.2. Analize efectuate pe proba de carotă

Analize convenţionale şi speciale

Convenţionale:
- porozitata, permeabilitatea, saturaţia,
- conţinutul în carbonaţi
- la gaze – se determină permeabilitatea Klinkenberg Speciale:
- porozitate, permeabilitate la presiunea litostatică efectivă
- presiuni capilare în funcţie de saturaţie
- compresibilitatea rocii colecrtoare
- umectabilitatea
- prop. electrice (factor de formaţie şi
factor de cimentare) Laborator
- permeabilitatea relativă Analize carote
7.1.3. Recoltarea carotei

Aducerea la suprafaţă a probei din formaţiunea forată (carotată).

7.1.4. DESCRIEREA PROBELOR

• Calitatea probelor
• Calitatea unei diagrafii litologice depinde de calitatea probelor (recoltare, curățire, marcare și etichetare, ambalare și
conservare) și de experiența geologului care face analiza;

• Geologul trebuie să facă analiza pe probe de calitate foarte diferită. Surpările și materialele ce provin de la tratarea fluidului
de foraj trebuie să fie recunoscute și să nu se țină cont de ele;

• O atenție deosebită (în cazul probelor de sită) se va acorda probelor cu dimensiuni mai mari, forme angulare și aspect
proaspăt;

• Analiza probelor se face în lumină naturală;

7.1.5. Recoltarea carotei

Metodologia:

Extragerea carotelor mecanice se face în prezenţa geologului,

pentru a se asigura manevrarea, etichetarea şi ambalarea corectă
a acestora.

Materialul carotat trebuie conservat cât mai repede cu putinţă,

pentru a reduce timpul de expunere la condiţiile atmosferice.
 7.1.5. RECOLTAREA, EŞANTIONAREA, CONSERVAREA ŞI
AMBALAREA CAROTELOR MECANICE

Se va acorda o atenţie deosebită la:

1. Menţinerea orientării şi ordinii segmentelor de carotă: primul segment extras din tubul carotier reprezintă baza carotei
(Bottom), în timp ce ultimul este capătul superior al acesteia (Top).

2. Segmentele de carotă foarte fisurate sau sparte vor fi ambalate suplimentar şi vor fi aşezate în poziţia corespunzătoare
din cadrul carotei.

3. Carotele vor fi potrivite după fisurile naturale sau artificiale şi numai după aceea se va determina recuperajul obţinut (%).

4. Carotele nu se vor spălă; acestea vor fi curăţate cu cuţitul şi eventual pot fi şterse cu lavete îmbibate cu filtratul fluidului de
foraj.
 7.1.5. RECOLTAREA, EŞANTIONAREA, CONSERVAREA ŞI
AMBALAREA CAROTELOR MECANICE

5. Marcarea şi etichetarea carotei va fi clară şi de o manieră care să permită reasamblarea rapidă a acesteia.

6. Pe suprafaţa exterioară se trasează două linii verticale, paralele, de culori diferite (roşu în partea dreaptă şi negru/albastru în
partea stângă).
7.1.5. RECOLTAREA, EŞANTIONAREA, CONSERVAREA ŞI
AMBALAREA CAROTELOR MECANICE

7. Scrierea adâncimilor se va efectua începând de la capătul superior către bază astfel încât intervalele nerecuperate să fie plasate
la baza carotei.

8. Carota va fi divizată în secţiuni cu lungimea maximă de 1 m pentru a fi conservată şi ambalată în lăzi/pachete şi apoi expediată
la laboratorul de analize.

9. Fiecare ladă/pachet va fi inscripţionată cu datele de identificare: sonda, numărul curent al carotei, intervalul carotat şi
intervalul ambalat în lada respectivă.

Observaţii imediate la sondă: impregnaţii cu hidrocarburi; descriere litologică.

 7.1.5. RECOLTAREA, EŞANTIONAREA, CONSERVAREA ŞI
AMBALAREA CAROTELOR MECANICE
Carotele mecanice reprezentate prin roci poros-permeabile vor fi parafinate.

Scopul parafinării:
- menţinerea condiţiilor iniţiale ale carotelor, după extragerea din tubul carotier;
- împiedicarea evaporării şi migrării fluidelor;
- prevenirea degradării (spargere, fisurare) în timpul transportului.

Etapele parafinării:
- împachetarea carotei în folie de polietilenă fină (2 – 3 straturi);
- împachetarea carotei în folie de aluminiu (2 – 3 straturi);
- etichetarea şi marcarea corespunzătoare a fiecărui segment de carotă;

- imersarea carotei în parafină astfel încât la final stratul de parafină să aibă o grosime de 3 – 6 mm.
7.1.6. Prepararea probelor de sită

Probă spalată
Material grosier:
Pentru verificarea cavităților şi
porozităţilor;
Poate fi folosit pentru calcimetrie, secţiuni
subţiri.
Proba nespalată (cu Material fin-mediu:
Pentru o evaluare procentulală și pentru
fluid de foraj)
descriere.
Cu ajutorul probelor de sită se pot face datări stratigrafice şi se poate determina conţinutul în hidrocarburi.
 7.2. Etapele descrierii probelor de rocă extrase din sondă

7.2.1. Tipul de rocă

Tipul de rocă se defineşte prin două elemente:
- numele rocii de bază (calcar, gresie, marnă, etc.);
- termenul de clasificare corespunzator, de compoziţie sau textural (oolitic, tufaceu, siltic, feruginos, etc.)
 7.2. Etapele descrierii probelor de rocă extrase din sondă

7.2.2. Culoarea rocii

• Culoarea este dată de compoziţia mineralogică a granulelor ce alcătuiesc roca, de culoarea cimentului / matricei şi de fluidele
care impregnează roca (bitumene, ţiţei, apă).
• Culorile galben, roșu sau maro – sunt date de limonit și hematit;
• Nuanţele de cenuşiu pâna la negru – sunt date de material carbonatic sau fosfatic, sulfura de fier sau mangan;
• Nuanţele de verde – sunt date de glauconit, clorit şi epidot.
• Caracterul pestriţ, roşu sau portocaliu este datorat alterării la suprafaţă (după extragerea probei) sau oxidarii, sub influenţa
apelor de circulaţie.
• Culoarea probelor de sită poate fi influențată de:
- aditivi folosiţi la tratarea fluidului de foraj;
- prezenţa ţiţeiurilor în fluidul de foraj;
- prezenţa unor fragmente metalice ajunse în mod accidental în gaura de sondă.
 7.2. Etapele descrierii probelor de rocă extrase din sondă

Materiale utilizate pentru

7.2.3. Duritatea rocii determinarea durităţii rocilor:
Unghia – 2,5
Duritatea rocii se determină în funcţie de scara lui Oţelul obişnuit – 6
Moh’s. Sticlă – 6,5

1. Talc - neconsolidat Procedee practice de determinare a mineralelor pe baza durităţii

2. Gyps - friabil comparative:
3. Calcit - moale Unghia zgârie talcul şi gipsul.
4. Fluorina - plastică Unghia este zgâriată de calcit şi minerale cu duritate mai mare.
5. Apatit - solid Oţelul zgârie mineralele cu duritate mai mică de 6.
6. Ortoclaz - casant (cărbune) Oţelul este zgâriat de cuarţ.
Sticla este zgâriată de cuarţ.
7. Cuart - dur moderat
8. Topaz - dur
9. Corindon- foarte dur
10. Diamant - cel mai dur
 7.2. Etapele descrierii probelor de rocă extrase din sondă
7.2.4. Textura
Textura rocii depinde de dimensiunea, forma şi modul de distribuţie în masa rocii a particulelor constituente.
• Dimensiunea granulelor are o deosebită importanţă în determinarea porozităţii şi permeabilităţii şi oferă informaţii despre
mediul depoziţional.
• Forma granulelor se stabileşte determinând sfericitatea şi gradul de rotunjire al particulelor, fiind un parametru care
furnizează informaţii despre distanţa bazinului de sedimentare faţă de aria sursă.
• Sortarea reprezintă modul de distribuţie în masa rocii a particulelor de aceeaşi dimensiune şi depinde de forma şi
compoziţia mineralogică a particulelor.
• Pentru stabilirea granulatiei, a gradului de rotunjire si de sortare, geologul trebuie să folosească un comparator standard.
 7.2. Etapele descrierii probelor de rocă extrase din sondă

Liant = Matrice şi/sau ciment

Liantul poate avea o origine chimică și un caracter sin- sau post-depozițional în raport cu particulele pe care le leagă sau este de
origine mecanică şi s-a acumulat simultan cu particulele sedimentare. Liantul de natură chimică este un ciment, iar cel format
mecanic este o matrice.

Pentru rocile în care liantul domină cantitativ particulele sedimentare se foloseşte prefixul “para-“ (ex: paraconglomerat,
parabrecie), iar în cazul în care liantul este mult subordonat acestora se utilizează prefixul “orto-“ (ex: ortoconglomerat,
ortobrecie).

Compactarea şi cimentarea particulelor au ca efect reducerea porozităţii.

7.2. Etapele descrierii probelor de rocă extrase din sondă

7.2.5. Fosilele şi elementele accesorii, observaţii macro.

Conţinutul fosil (foraminifere, moluşte, corali, alge, gastropode, briozoare, cărbune) poate fi determinat macroscopic şi/sau
microscopic şi are importanţă deosebită în datarea formaţiunilor sedimentare şi corelarea acestora, oferind şi informaţii despre
paleomediul de sedimentare.

Elementele accesorii sunt considerate particulele cu contribuţie procentuală redusă în masa rocii. Cele mai comune elemente
accesorii sunt: glauconitul, pirita, mica, sideritul, cerurile, resturile de plante incarbonizate.
 7.3. STRUCTURI SEDIMENTARE

7.3.1. NOTIUNI FUNDAMENTALE

Structurile sedimentare – definesc aspectele morfologice caracteristice, observabile macroscopic, care apar în interiorul stratelor
și/sau de-a lungul interfețelor depoziționale.
Lamina – reprezintă cea mai mică unitate depozițională dintr-un sediment ce poate fi identificată macroscopic. Aceasta are o
grosime < 1 cm și se deosebește de alte lamine sau strate adiacente prin culoare, compoziție mineralogică și/sau granulometrie.
Stratul – reprezintă (din punct de vedere sedimentologic) unitatea fundamentală sub care se prezintă materialul sedimentar,
având o grosime > 1 cm, o geometrie tabulară cu tendința de dezvoltare în suprafață și prezentând suprafețe plane care îl delimitează
de alte strate adiacente (suprafețe de stratificație).

Stratificația / laminația – reprezintă dispunerea materialului sedimentar sub

formă de strate / lamine. Acestea sunt cu atât mai evidente cu cât contrastele
litologice dintre strate / lamine sunt mai mari.

Clasificarea stratelor / laminelor după grosime

- strate foarte groase > 100 cm

- strate groase 30 – 100 cm

- strate medii 10 – 30 cm

- strate subțiri 3 – 10 cm - strate foarte

subțiri 1 – 3 cm

- lamine groase 3 mm – 1 cm

- lamine subțiri 1 mm – 3 mm - lamine foarte

subțiri 0,3 – 1 mm
 7.3.1. STRUCTURI SEDIMENTARE – NOTIUNI FUNDAMENTALE

Tipuri de stratificație / laminație (după Campbell, 1967)

7.3.2.CLASIFICAREA PRINCIPALELOR TIPURI DE STRUCTURI SEDIMENTARE

7.3.2.1. STRUCTURI MECANICE Structuri 7.3.2.2. STRUCTURI CHIMICE

mecanice constructionale -Structură oolitică; structură pisalitică
- Structura masivă - Geode
- Stratificația / laminația orizontală - Stilolite
- Stratificația gradată - Structuri con în con
- Stratificația / laminația oblică - Concrețiuni; noduli
- Ondulații depoziționale - Duricruste
- Structuri de tip flaser și lenticulare - Structuri fenestrale
- Structuri imbricate
Structuri mecanice erozionale 7.3.2.3. STRUCTURI BIOTICE Structuri
- Caneluri de eroziune biotice depoziționale
- Urme meandrate; urme de șiroire - Stromatolite; oncolite
- Riduri și șanțuri longitudinale - Structuri coralgale
- Riduri și șanturi de dragaj - Pelete și coprolite
-Urme de impact; urme de ricoșare; urme de săltație Structuri - Structuri de bioacumulare
mecanice deformationale
- Laminația convolută Structuri biotice deformaționale
- Laminația concavă discontinuă și structuri columnare - Structuri de bioeroziune (perforații)
- Structuri de tasare diferențiată - Structuri de bioturbație (urme de repaus, urme de
- Structuri tip flamă locomoție, etc.)
- Crăpături de uscare
 7.3.2.1. STRUCTURILE MECANICE
7.3.2.1.1. Structuri mecanice construcționale
a). Structura masivă (Massive Bedding) - se caracterizează prin distribuția omogenă a particulelor și poate fi întâlnită atât în
sedimente fin granulare cât și în cele cu granulație grosieră.
Au fost întâlnite probe care aparent au structură masivă, dar examinate cu raze X sau impregnate cu coloranți, acestea prezintă
structură stratificată / laminată.
Structura masivă se întalneşte în sisteme depoziționale caracterizate prin curgeri fluidizate, granulare, debritice sau curenţi de
turbiditate;
- este tipică pentru corpurile turbiditice;
- apare și în alte sisteme, dar ca structură secundară.

Diferite tipuri de gresie cu structură aparent masivă (I). Aceleași eșantioane fotografiate în raze X releva diferite tipuri
de laminații A și D laminații orizontale, B și C laminații oblice (II) (după I. St. Popescu, Atlas de structuri sedimentare,
1997)
b). STRATIFICAȚIA/LAMINAȚIA
ORIZONTALĂ
(PARALELĂ) (Paralel Bedding = Horizontal Bedding) - se caracterizează prin
dispunerea primară a materialului sedimentar sub formă de strate/lamine
orizontale, plan – paralele, continue sau discontinue, cu grosimi variabile.

Stratificația/laminația orizontală (paralelă) se

întâlnește în următoarele sisteme depoziționale:
eolian – în depozite cantonate în zona de interdune; conuri
aluviale;
lacustru (ritmite lacustre);
deltaic – zona de front deltaic și zonele perideltaice de mică adâncime;
estuarin – în estuare cu energie hidrodinamică scazută, în sedimente fine;
litoral – în zonele de plajă;
șelf - sub baza valurilor de furtună (ad. > 20 – 25 m);
bazine adânci – în corpuri turbiditice (ritmite marine de apă adâncă).

STRATIFICAȚIE / LAMINAȚIE
ORIZONTALĂ
(Atlas de structuri sedimentare, I. St. Popescu,
1997)
 c). STRATIFICAȚIA GRADATĂ (Granoclasare = Graded Bedding)
Se caracterizează prin modificarea progresivă a dimensiunilor granulelor sedimentare, de la grosiere la foarte fine, sau de la foarte
fine la grosiere.
Exista urmatoatele tipuri de granoclasare:
- după continuitate: - granoclasare continuă
- granoclasare discontinuă (întreruptă)
- după sensul gradării: - granoclasare normală (descreșterea dimensiunilor granulelor de la bază spre top)
- granoclasare inversă
- granoclasare simetrică
- dupa complexitatea gradării: - granoclasare completă
- granoclasare fracționată

Stratificația gradată apare în:

corpuri turbiditice, însoțite de alte tipuri de structuri (ex. structuri tip “flamă”, laminații convolute, laminații contorsionate,
structuri de alunecare, etc.) și în următoarele sisteme depoziționale:
o lacustru
o fluviatil
o deltaic
o con aluvial
o zone de șelf puțin adânci
 STRATIFICAȚIA GRADATĂ (Granoclasare = Graded Bedding)

1 2
1 Granoclasare simetrică într-un con aluvional (curgere debritică
subaeriană). Fracțiunea mai fină este dispusă în partea mediană a
structurii. (Miocen – San Onofre – California – SUA.

2 Granoclasare simetrică într-un corp turbiditic. Săgețile indică

dispunerea fracției grosiere în partea mediană a structurii. Se observă
și o ușoară imbricație a galeților. (Eocen – Insula Santa Cruz –
California – SUA).
 d). STRATIFICAȚIA / LAMINAȚIA OBLICĂ (Cross - Bedding) - Se caracterizează prin prezența unor seturi de lamine (denumite
lamine frontale) înclinate sub un unghi variabil în raport cu suprafața principală de stratificație.
Privite în secțiune verticală, paralelă cu direcția curentului, laminele frontale pot fi: rectilinii, sigmoidale sau tangențiale inferioare.
Stratificația / laminația oblică la scară mică se întâlnește:
- în aproape toate sistemele depoziționale (cu excepția celui eolian, unde este rară sau absentă);
- în zonele de fliș, unde se asociază frecvent cu stratificația gradată;
- este specifică zonelor intertidale.

- în depozite fluviatile;
- în zonele de apă puțin adâncă (marine și lacustre). Stratificația / laminația oblică la
scară mare este întâlnită:
- des, în depozitele eoliene și cele de plaje;
- sporadic, în depozitele fluviatile;
- foarte rar, în depozitele marine.

- frecvent, în depozitele eoliene;

- rar, în depozitele marine (unde au înclinăari mici);
- foarte rar, în depozite lacustre glaciare sau fluviatile.
STRATIFICAȚIA / LAMINAȚIA OBLICĂ (Cross - Bedding)
 e). ONDULAȚII DEPOZIȚIONALE
Sunt generate la interfața dintre un fluid în mișcare (apă – curenți, valuri sau aer – vânt) și un sediment necoeziv, mobil (de obicei
nisip).
Ondulațiile depoziționale sunt caracterizate de lungimea de undă (L) și de amplitudine (H). Lungimea de undă (L) reprezintă
proiecția în plan orizontal a distanței dintre două creste (sau
două sanțuri) succesive.
Amplitudinea (H) definește distanța pe verticală dintre
cota maximă a unei creste și cota minima a unui strat
limitrof.
Văzute în secțiune transversală (plan vertical, paralel
cu direcția de curgere a curentului), ondulațiile
depoziționale apar ca o succesiune continuă de creste
(ascuțite sau rotunjite) separate de sanțuri, cu aspect
general simetric sau asimetric.
- Ondulațiile depoziționale se întâlnesc la adâncimi mai
mici de 200 m și sunt specifice plajelor, zonelor
intertidale, golfurilor adapostite și lacurilor.
 f). STRUCTURI TIP FLASER ȘI LENTICULARE (Flaser Bedding,
Lenticular Bedding)
Structura tip Flaser se caracterizează prin fragmente argiloase laminare (simple sau bifurcate, ondulate), diseminate într – o masă
grezoasă.
Structura lenticulară e caracterizată de lentile nisipoase/grezoase (unite sau izolate), prezente într – o masă lutitică.
Stratificașia ondulată reprezintă un tip de tranziție între structurile tip
Flaser și cele lenticulare (faza arenitică este în echilibru cu faza lutitică).
Formarea structurilor Flaser, ondulate și lenticulare este determinată de
alternanța acțiunii valurilor și curenților (dezvoltarea ondulațiilor
nisipoase / grezoase) cu perioade liniștite hidrodinamic (depunerea
fracțiunilor argiloase).
Structurile flaser, ondulate și lenticulare se întalnesc în:
zonele intertidale și subtidale sup. depozite
deltaice
depozite estuarine
depozite lacustre.
 STRUCTUR
I
LENTICUL
ARE STRUCTURI TIP FLASER ȘI
STRATIFICAȚII ONDULATE

(Atlas de structuri sedimentare, I. St. Popescu, 1997)

 STRUCTURI IMBRICATE
g). STRUCTURI IMBRICATE (Imbrications)

Sunt caracterizate prin suprapunerea parțială și / sau

totală și dispunerea oblică a galeților în raport cu planul

de stratificație.

Structurile imbricate caracterizează:

- depozitele fluviatile, unde înclinarea galeților este mai mare, în sensul invers
de curgere a curenților generatori
- depozitele litorale, unde înclinarea galeților este mai mică, în sensul de
curgere a curenților.

(Atlas de structuri sedimentare, I. St. Popescu, 1997)

 URME DE EROZIUNE
7.3.2.1.2. Structuri mecanice erozionale (current marks)
a). CANELURI DE EROZIUNE (Flute
marks / Flute casts)
Sunt excavații discontinue, alungite, în formă de U sau V, cu vârfurile
îndreptate în sens invers față de sensul de curgere al curentului.
Canelurile de eroziune sunt specifice corpurilor turbiditice.
 b). URME DE ȘIROIRE (Rill marks)

Au aspect de rețea formată din mici șanturi ramificate, puțin adânci, cu secțiunea transversală în forma literei U.

Morfologia acestora este variată, fapt ce determină clasificarea lor în mai multe categorii: dințate, franjurate, în
formă de pieptene, conice, arborescente, sinuoase și bifurcate. Formele pe care le au urmele de șiroire sunt determinate de
particularitățile topografice locale, de panta și granulația suprafeței sedimentelor.
Urmele de șiroire sunt specifice:
- zonelor de țărm ale bazinelor marine și lacustre;
- câmpiilor de inundare fluviatile.

c). RIDURI ȘI ȘANȚURI LONGITUDINALE (Longitudinal furrows and ridges)

Sunt structuri de eroziune cu dezvoltare ritmică (alternantă), reprezentate prin riduri (creste), cu relief scăzut și
lățimi între 3 – 10 mm. Șanțurile și crestele sunt continue și paralele între ele și cu direcția curentului.
In secțiune verticală, perpendiculară pe direcția curentului, ridurile au un profil ascuțit iar sanțurile unul rotunjit.
d). SANTURI DE DRAGAJ asemanătoare literei V sau U și sunt dispuse prin
(Groove marks / Groove casts) reiterare în șiruri rectilinii, cu vârfurile
RIDURI DE DRAGAJ (Chevron marks) excavațiilor în sensul de curgere a curentului.
d.1. Șanțurile de dragaj se formează prin deplasarea (târâre sau
rostogolire continuă) pe suprafețele moi ale sedimentelor a unor obiecte
(fragmente de roci, cochilii, galeți). Aceste structuri se caracterizează
printr – un relief negativ și trasee rectilinii, paralele cu direcția
curentului.

d.2. Ridurile de dragaj se formează prin tracțiunea unor obiecte în

imediata proximitate a unei suprafețe alcătuită din sedimente fine
(lutitice), neconsolidate dar coezive, în absența unui contact direct între
obiectul generator și suprafața respectivă. Au forma unor excavații
 URME PROVOCATE DE OBIECTE

e). URME DE IMPACT; URME DE RICOȘARE; ASOCIAȚII DE STRUCTURI

DE EROZIUNE

Sunt urme lăsate de obiectele transportate de curenți (fragmente de roci,

cochilii, oase de pești), care lovesc suprafața sedimentului, sub un anumit
unghi, în direcția de curgere a curentului.

Urmele de impact și de ricoșare sunt întâlnite în:

- depozitele de Fliș (corpuri turbiditice)
- depozite de apă puțin adâncă (zone intertidale)
- depozite de șelf
- rar, în sistemul fluviatil.
 7.3.2.2. STRUCTURI CHIMICE sunt structuri depoziționale și post-depoziționale (diagenetice) formate în urma unor procese
chimice cum ar fi: precipitarea, suprasaturarea, dizolvarea, cimentarea, recristalizarea sau coagularea gelurilor.
a). STRUCTURA OOLITICA este o structură depozițională caracterizată prin asocierea unor corpusculi sedimentari sferici,
ovoidali sau elipsoidali, formați prin precipitare chimică. Acești corpusculi (ooide) sunt alcătuiți dintr – un nucleu (bioclast, pelet
sau granulă de cuarț) și un înveliș (cortex) constituit din lamele concentrice de aragonit sau calcit. Cel mai frecvent întalnite sunt
ooidele calcaroase și cele feruginoase.
Ooidele marine au dimensiuni mai mici, sub 1 mm în diametru, iar cele continentale au dimensiuni mari, de câțiva cm în
diametru.
Ooidele continentale se formează în mediile: fluviatil, lacustru, în regiuni aride, în duricruste, în mediul cavernicol.
Ooidele marine se întalnesc în zonele marginal – marine și în zonele marine de apă puțin adâncă.

(Atlas de structuri
sedimentare, 1997
I. St. Popescu,)
 STRUCTURI OOLITICE - OOIDE
FERUGINOASE

STRUCTURA BALARIA - CALCAR OOLITIC

 b). GEODE STILOLITE
Sunt corpuri sferoidale, elipsoidale sau cu forme neregulate,

cavitare, cu pereți interni tapisați cu diferite agregate minerale

(aragonit, calcit, gips, calcedonie, cuarț, pirită), dispuse uneori în

învelișuri concentrice, de la periferie spre centru.

Geodele se formează în golurile existente în roci în urma

depunerii progresive și lente a cristalelor din soluțiile ce difuzează

prin rocile respective.

c). STILOLITE

Sunt structuri chimice diagenetice, cu aspect sutural, (dințat), care

se formează în special în rocile carbonatice (calcare și dolomite).

Acestea marchează suprafețe de discontinuitate, cu aspect

neregulat (proeminențe conice sau columnare), care sunt vizibile în

roci omogene și care în secțiune transversală apar sub forma unor

îndințări (suturi) de diferite forme.

Stilolitele nu sunt indicatori de medii depoziționale, dar sunt

importanți în activitatea de prospecțiune / explorare petrolieră,

deoarece pot contribui la formarea unor capcane diagenetice sau

pot facilita migrația hidrocarburilor.

 NODULI EVAPORITICI –

d). CONCREȚIUNI, NODULI STRUCTURI CHICKEN WIRE

Concrețiunile sunt concentrări de minerale sau agregate de minerale, cu contururi

bine definite, datorită contrastului litologic, morfologic și cromatic față de roca gazdă.
Ele au o structură concentrică zonară, uneori radiară.
In funcție de mineralul dominant care întra în alcătuirea concrețiunilor, acestea pot
fi: calcaroase, sideritice, piritoase, limonitice, grezoase (trovanți).

Nodulii (structurile nodulare) sunt caracterizați prin absența unei structuri interne
organizate și prin contrastul litologic net în raport cu roca gazdă.
Sunt întâlnite următoatele tipuri de noduli: calcaroși, evaporitici, silicioși.
Concrețiunile sunt structuri chimice formate prin procese de infiltrare și difuzie a
soluțiilor care circulă prin porii (fisurile) sedimentelor și apoi precipitarea acestora. In
funcție de etapa procesului de diageneză în care se formează, concrețiunile pot fi:
singenetice, diagenetice și epigenetice.
e). STRUCTURI FENESTRALE (Birdseye Structures)

Sunt structuri caracterizate prin vacuole umplute diagenetic cu calcit sparitic și au dimensiuni milimetrice (1 – 3 mm).

Structurile fenestrale se formează în medii depoziționale supratidale și intertidale.

 7.3.2.3. STRUCTURI BIOTICE
7.3.2.3.1. Structuri biotice depoziționale a).
STROMATOLITE; ONCOLITE
Sunt structuri sedimentare depoziționale fitogene, algale, formate prin
interacțiunea dintre algele albastre (cyanophycee) și particulele detritice din
mediul ambiant.
Apar sub forma unor bioconstrucții calcaroase, cu structuri interne
laminitice.
Stromatolitele caracterizează mediile depoziționale: lacustru, litoral
(supratidal, intertidal), lagunar, subtidal superior (rar), taluzurile corpurilor
recifale.
Oncolitele sunt cazuri particulare de stromatolite; sunt “stromatolite
sferoidale”. Au forme sferoidale sau elipsoidale și sunt constituite din lamine
concentrice, dezvoltate în jurul unor nuclee (bioclaste sau particule detritice).
b). STRUCTURI DE BIOACUMULARE
Sunt structuri sedimentare rezultate prin acumularea în loc (concentrarea)
diverselor resturi fosile mineralizate (bioclaste).
 7.4. POROZITATEA ȘI PERMEABILITATEA
Porozitatea reprezintă un caracter structural al rocilor prin care se apreciază volumul de pori în raport cu volumul total al
rocii.
Tipuri de porozități: intergranulară; fisurală; vacuolară / cavernoasă; mixtă; Porii se recunosc mai ușor
în probele de rocă uscate.
Porozitate aparentă
5 - 10% porozitate vizuală slabă;
10 -15% porozitate vizuală medie;
15 - 20% porozitate vizuală bună;
20 - 25% porozitate vizuală foarte bună.
Pemeabilitatea reprezintă capacitatea unui mediu poros de a lăsa să treacă prin el unul sau mai multe fluide.
Permeabilitatea depinde de:
- porozitatea efectivă a rocii;
- granulație (are valori mai mari în depozitele grosiere decât în cele fine);
- gradul de sortare;
- caracterele morfometrice ale granulelor;
- natura mineralogică a granulelor și a liantului;
- gradul de saturație.
Porozitatea şi permeabilitatea rocilor se recunosc calitativ la simpla udare a rocilor; funcţie de viteza cu care este absorbită
apa de rocă.
 7.5. INDICAȚII DE HIDROCARBURI - METODE DE ANALIZĂ

1. mirosul specific;

2. culoarea impregnaţiilor (petrolul greu - brun închis, petrolul uşor - brun deschis-galben);

3. Fluorescența: substanţa organică din rocile cu conţinut de hidrocarburi lichide dă fluorescenţă în lumină ultravioletă;
4. testul cu CCl4 sau C6H6 (pentru țiței): dacă peste rocă se adaugă unul din cei doi reactivi, la agitare aceştia se colorează în
nuanţe de la galben la brun;

5. testul cu acetonă (pentru gaze): daca peste roca mojarată se adaugă acetonă, soluţia obţinută în urma filtrării devine alb-
lăptoasă în amestec cu apă distilată;

6. textul cu apă fierbinte: în apă fierbinte (peste 770 C) o rocă cu conţinut de hidrocarburi prezintă pe suprafaţa sa o peliculă de
petrol.
8. REPERE STRATIGRAFICE

8.1. Importanta lor în documentarea geologică în timpul şi după terminarea forajului sondei

8.2. CLASIFICAREA REPERELOR STRATIGRAFICE

8.2.1. Repere geologo-geofizice (litologice şi geofizice)

8.2.2. Repere paleontologice

8.2.2.1. Repere macropaleontologice
8.2.2.2. Repere micropaleontologice

8.2.3. Repere complexe (geologo-geofizice şi paleontologice)

 8.1. Importanta lor în documentarea geologică în timpul şi
după terminarea forajului sondelor

• Reperele stratigrafice (litologice şi paleontologice) prezintă o deosebită importanţă în studiul unui zăcămînt, în totalitatea lui şi, respectiv,
al unei structuri, începând de la documentarea geologică din timpul forării sondelor.

• Prin reper litologic se înţelege, în general, orice intercalaţie de rocă având o poziţie stratigrafică constantă în cuprinsul unei
formaţiuni geologice, delimitată în acoperiş şi culcuş de roci diferite din punct de vedere litologic, sau al culorii rocii, când litologia
este aceeaşi. Reperul litologic când se pune în evidenţă numai prin caracterul litologic şi nu al culorii rocii are caracterul de reper
geologo-geofizic deoarece are modul lui caracteristic şi constant de înregistrare pe curbele diverşilor parametri fizici, în condiţii
similare de înregistrare.

• În afară de repere litologice mai sunt şi repere paleontologice reprezentate fie prin macrofosile caracteristice (conducătoare), fie prin
asociaţii microfaunistice caracteristice, fie prin microfloră caracteristică reprezentată, în general, prin spori şi polen fosil, constante
ca poziţie stratigrafică.
• Din literatura de specialitate, mai puţin bogată în această problemă şi în special din observaţiile obţinute din studiul a numeroase
profile lito-stratigrafice şi geofizice de pe un mare număr de zăcăminte din ţara noastră, D. Prodan consideră că reperele
stratigrafice se pot împărți în trei categorii:

– repere geologo-geofizice (litologice şi geofizice);

– repere paleontologice (macro şi micropaleontologice (micro-faună şi

microfloră);

– repere complexe (geologo-geofizice şi paleontologice).

Aplicaţiile reperelor stratigrafice în studiul zăcămintelor de hidrocarburi:
• fixarea limitelor dintre etajele geologice, în cazul când reperele respective marchează aceste limite;

• punerea în evidenţă a părţii superioare, respectiv a capacului unor complexe dintr-o

formaţiune productivă;

• fixarea adâncimii finale a unor sonde, în special de exploatare;

• fixarea, în cuprinsul unei formaţiuni geologice, a adâncimilor de unde pot fi extrase carote mecanice, când în profilul sondei se cunosc câteva
repere;

• tratarea fluidului de foraj, în timp util, dacă este cazul, după apariţia unor repere situate în apropierea unei formaţiuni productive;

• punerea în evidenţă a accidentelor tectonice, în special în cazul când un reper a fost tubat şi este din nou întâlnit în carotele mecanice sau în
detritus;

• identificarea reperelor litologice pe diagrafia de sondă;

• corelări ale profilelor de sondă în totalitatea zăcămîntului;

Aplicaţiile reperelor stratigrafice în studiul zăcămintelor de hidrocarburi:
• folosirea reperelor, după corelarea profilelor de sondă, în construcţia secţiunilor geologice, pe care în general se trec acestea. Prezintă importanţă
dacă se menţionează şi categoria din care fac parte reperele respective, ceea ce dă posibilitatea urmăririi lor în corelările regionale;

• punerea în evidenţă uneori, în cuprinsul unui zăcământ, a variaţiilor de litofacies;

• într-un stadiu avansat al exploatării unui zăcământ, pe care s-au identificat un număr mare de repere geologo-geofizice, diagrafia de sondă
standard poate să înlocuiască cu succes extragerea de carote sau analiza detritusului pentru documentare privind prezenţa reperelor, cu condiţia să
nu existe o mare variaţie de litofacies, care să aducă la modificări importante în litologia formaţiunilor geologice;

• corelări pe distanţe mari, în cadrul unor zone de acumulare, respectiv a unor corelări regionale, aceasta numai în cazul unor repere constante
la scară regională, deoarece sunt şi unele repere, în general geologo-geofizice, care pot fi întâlnite numai local, nu depăşesc cadrul unei
structuri, datorită variaţiei de litofacies.
 8.2. CLASIFICAREA REPERELOR STRATIGRAFICE
8.2.1. Repere geologo-geofizice (litologice şi geofizice)
Exemple de repere geologo-geofizice:
• capacul complexului M.II din meoţianul structurilor Ţintea-Băicoi-Floreşti, format de o gresie oolitică, bine individualizat pe diagrafia de
carotaj electric;
• capacul complexului M.III din meoţianul structurii Mărgineni din Zona Cutelor Diapire, caracterizat printr-un orizont de gresie oolitică bine
individualizat pe diagrafia carotajului electric standard;
• tuful de Hădăreni din buglovianul Bazinului Transilvaniei, bine pus în evidenţă pe diagrafia de sondă, pe ambele curbe ale carotajului electric, prin
rezistivitate aparentă mică şi P.S. electropozitiv (fig. 1). Acest reper este întâlnit la scară regională, în întregul bazin;

Fig. 1. Tuful de Hădăreni (după Beca C. și Prodan D., 1983).

 8.2.1. Repere geologo-geofizice (litologice şi geofizice)
• orizontul marnelor albe bituminoase din Subzona Externă a Flisului Paleogen din Moldova, prezent pe structurile Geamăna (fig. 2),
Piatra Crăpată (fig. 3), Mihoc (fig. 4), Solonţ (fig. 5), Stăneşti, Modîrzău (fig. 6), Zemeş (fig. 7) şi altele din această subzonă;

Fig. 3. Orizontul marnelor albe -

Fig. 2. Orizontul marnelor albe - structura Piatra Crăpată (după Beca Fig. 4. Orizontul
structura Geamăna (după Beca C. C. marnelor albe - structura Mihoc
și (după Beca C. și Prodan D., 1983).
 8.2.1. Repere geologo-geofizice (litologice şi geofizice)
Fig. 5. Orizontul marnelor albe - Fig. 6. Orizontul marnelor albe - Fig. 7. Orizontul marnelor albe -
structura Solonţ. (după Beca C. și structura Modârzău (după Beca C. și structura Zemeş (după Beca C. și
Prodan D., 1983). Prodan D., 1983). Prodan D., 1983).
• orizontul calcarelor brun-roşcate cu pete gălbui şi verzui ce caracterizează Jurasicul (malmul) de pe structurile Iancu Jianu, Spineni,
Ciureşti (fig. 8) şi altele din Platforma Moesică;
• orizontul de gips din tortonianul structurii Mărgineni din zona Roman-Secuieni din Platforma Moldovenească (fig. 9);

Fig. 8. Orizontul calcarelor brun-roşcate din Jurasicul (malmul) de pe structurile Spineni,

Iancu Jianu, Ciurcşti: R - reper din Jurasic (după Beca C. și Prodan D., 1983).

Fig. 9. Orizontul de gips din tortonianul-structurii-Mărgineni (zona-

Roman-Secueni): R – reper (după Beca C. și Prodan D., 1983).
 • reperul scaun de la limita cenomanian-turonian din Platforma Moesică. Acest reper se identifică printr-o rezistivitate mai mică decît a
zonelor adiacente cu o inflexiune caracteristică (fig. 10), de unde şi numele.
Fig. 10. Reperul scaun de la limita cenomanian-turonian din Platforma Moesică (după
Beca C. și Prodan D., 1983).
De asemenea în practica de şantier, prin corelări, în profilul lito-stratigrafic al unui zăcământ pot fi puse în evidenţă

repere reprezentate prin:

• orizonturi sau pachete de strate de diferite grosimi, de roci poros-permeabile delimitate de roci impermeabile în culcuş şi acoperiş;
• pachete de roci impermeabile, constante ca grosime şi poziţie stratigrafică, şi delimitate în acest caz de roci cu rezistivitaţi mari;
• repere situate la limita dintre două etaje geologice diferite ca litologie.
Ca exemple de astfel de repere litologice se pot menţiona:
• orizonturi de roci poros-permeabile delimitate în culcuş şi acoperiş de roci impermeabile (fig. 1 );
• orizonturi de argile, marne sau alte roci impermeabile, de grosimi constante, delimitate de asemenea în culcuş şi acoperiş de roci
poros-permeabile;
• orizonturi de gipsuri, anhidrite sau cărbuni, delimitate de pachete de roci cu înscrieri diferite pe diagrama carotajului electric standard;
• limita dacian-ponţian (fig. 12).

Fig. 1 . Orizonturi de roci poros-permeabile delimitate în

acoperiş şi culcuş de roci impermeabile (după Beca C. și
Prodan D., 1983).

Fig. 12. Limita dacian-ponţian (după Beca C. și Prodan D., 1983).

• Pe unele structuri, în prezent însă foarte puţine la număr, au fost puse în evidenţă repere după diagrafia de radioactivitate. Astfel, se
recunoaşte reperul de radioactivitate gamma natural de la partea superioară a unui pachet de roci colectoare din albianul unor structuri din
Platforma Moesică (fig. 13).
Fig. 13. Reper după diagrafia de radioactivitate (după Beca C. și Prodan D., 1983).
Sunt repere litologice care nu pot fi identificate decît prin analiza carotelor mecanice sau a probelor de detritus, deoarece se caracterizează prin
criteriul „culoare", fiind delimitate în acoperiş şi culcuş de roci cu aceeaşi litologie, ca de exemplu:

• intercalaţia de marnă galbenă dintre complexele M.III a şi M.III b de pe structura Mărgineni (Zona Cutelor Diapire), delimitată în culcuş
şi acoperiş de marne vineţii;
• intercalaţia de marnă verzuie din complexul M.II de pe structura Boldeşti, întîlnită la circa 310 m de limita P/M şi delimitată în culcuş şi
acoperiş de marne vineţii.
• Astfel de repere pot fi bine urmărite prin studiul detritusului, după forarea unui număr de sonde şi, respectiv, după o mai bună estimare a
intervalului unde ar putea fi întîlnite.
 8.2.2. Repere paleontologice
8.2.2.1. Repere macropaleontologice

• orizontul marno-nisipos cu foarte multe Hydrobii, din complexul M.II al meoţianului de pe structura Boldeşti, situat la circa 270 m de limita P/M;

• în ponţianul din Zona Miopliocenă dintre Valea Buzăului şi Valea Dâmboviţei, care este în general marnos, pe unele structuri având însă şi
intercalaţii de nisipuri, orizonturile superior şi mijlociu ale ponţianului pot fi bine identificate prin macrofosile şi anume:
- orizontul sup. se caracterizează prin Valenciennius anullatus, Phyllicardium planum,
- iar orizontul mijlociu prin Congeria rumana şi Congeria rhomboidaea.

• Orizontul inferior după cum s-a menţionat, se

caracterizează prin Paradacna (Cardium) abichi
şi Paradacna (Cardium) lenzi.
8.2.2.2. Repere micropaleontologice

• zona micropaleontologică corespunzătoare complexului marnotufaceu al Badenianului (Tortonian) inferior din Zona Miopliocenă de la vest
de Valea Buzăului. Asociaţia caracteristică acestei zone este formată din Condorbulina universa Jedlitschka, Globigerina bulloides
d'Orbigny (Reuss), Globigerinoides rubrus (d'Orbigny), Globigerinoides conglobatus (Reuss), Globorotalia scitula (Brady), Orbulina universa
(d'Orbigny).

• În Bazinul Transilvaniei limita sarmaţian-panonian este făcută de zona cu Elphidium crespinae. Zonele adiacente din acoperiş şi culcuş
sunt formate din asociaţii diferite, ceea ce conferă zonei menţionate calitatea de reper. Astfel de repere sunt numeroase în special în
miocen, paleogen şi în unele depozite geologice mai vechi decât acestea.
În această categorie de repere sunt incluse:
• reperul de P.S. electropozitiv al marnelor piritizate cu Paradacna (Cardium) abichi şi Paradacna (Cardium) lenzi, situat la circa 15-20 m
de limita P-M (fig. 14), din Zona Miopliocenă dintre Valea Buzăului şi Valea Dâmboviţei.
• orizontul gresiei cu Congeria novorossica care marchează limita P-M, în special pe unele structuri din Zona Miopliocenă dintre Valea
Buzăului şi Valea Dâmboviţei.

Fig. 14. Reperul de pe curba de P.S. la orizontul marnelor piritizate (după

Beca C. și Prodan D., 1983).
9. FACTORII GEOLOGICI CARE INFLUENȚEAZĂ PROGRAMUL DE CONSTRUCȚIE AL SONDELOR ȘI
DEVIAȚIA SONDELOR

9.1. Factorii geologici care influențează programul de

construcție al sondelor
9.2. Deviația sondelor

9.2.1. Devierea naturală a sondelor

9.2.2. Forarea dirijată a sondelor

9.2.3. Metode de masurare a deviatei sondelor

9.2.4. Met. de calculare și reprezentare a deviației sondelor

 9.1. FACTORII GEOLOGICI CARE INFLUENȚEAZĂ
PROGRAMUL DE CONSTRUCȚIE AL SONDELOR

În faza de proiectare a unei sonde, respectiv înainte de începerea forajului, se stabileşte programul de construcţie al
sondei, funcţie de dificultăţile ce se consideră a fi întâlnite în timpul forajului; se stabilesc numărul de coloane şi diametrul acestora,
adâncimile la care se introduc şi înălţimea de cimentare a fiecărei coloane, precum şi diametrul sapelor.

Având în vedere că din costul total al unei sonde, cheltuielile care privesc programul de construcţie reprezintă circa 25%,
este recomandabil, pe cât posibil, ca numărul de coloane prevăzute să fie bine motivat.

În cazul sondelor de prospecţiune sau de explorare, de mare adâncime, programul de construcţie poate avea mai
multe coloane, dar în timp, când structura respectivă trece în etapa de exploatare, numărul de coloane poate fi redus, având în
vedere că se cunosc o serie de posibilităţi de a remedia unele dificultăţi, fără să mai fie nevoie de tubarea unei sau chiar a unor
coloane.
 Factorii geologici care determină programul de construcţie sunt:

• prezenţa unor zone de mari dificultăţi, ca: strângeri de gaură, frecvente şi pe intervale mari;
• dărâmări de strate;

• pierderi totale de circulaţie, întâlnite nu de rare ori, în legătură cu unele mari accidente tectonice;

• prezenţa unui masiv de sare sau prezenţa unei intercalaţii groase de sare în profilul lito-stratigrafic al sondei;

• formaţiuni geologice ce conţin fluide cu presiuni mari;

• formaţiuni geologice formate din roci slab consolidate, foarte înclinate şi deschise pe intervale mari;
• pachete de roci, de grosimi mari, în care au loc pierderi totale ale fluidului de foraj (ca în cazul calcarelor vacuolare şi puternic
fisurate).
 Funcţie de factorii geologici şi de gradienţii de presiune şi de fisurare, se cunosc mai multe programe de construcţie.
Dacă pentru forajul de apă se poate tuba o singură coloană, pentru sondele de petrol sau de gaze, programul de construcţie
cuprinde cel puţin două coloane şi anume: o coloană de ancoraj și o coloană de exploatare. Acest program de construcţie este cunoscut şi sub
numele de program cu coloană unică. Sunt cazuri, mai rare însă, când pentru sondele de petrol, de mică adâncime, se tubează numai o coloană de
exploatare.
Coloana de ancoraj, după caz, închide pânzele de ape freatice, consolidează zona de la suprafaţă sau închide sarea, dacă sonda
este amplasată pe sare şi se estimează că la adâncimi nu prea mari, se iese din sare. Această coloană se cimentează până la suprafaţă şi se
fixează la adâncimi care pot fi de la câteva zeci de metri, până la 600-700 m sau peste, funcţie de adâncimea finală a sondei.
Funcţie de dificultăţile ce se estimează, de gradienţii de presiune şi de fisurare ce urmează a fi întâlniţi, între coloana de ancoraj şi
coloana de exploatare pot fi tubate una, două sau trei coloane intermediare. Tubarea unor coloane intermediare sau a celor de exploatare, se
poate face şi sub forma de coloane pierdute care pot fi întregite până la suprafaţă. Coloanele pierdute simplifică programul de construcţie al unei
sonde şi ele sunt folosite în cazul sondelor de adâncime medie care prezintă dificultăţi în foraj sau în cazul sondelor de mare adâncime.
Coloana de exploatare este ultima coloana care se tubeaza. Poate fi coloana intreaga, sau intrerupta.
Aceasta permite exploatarea selectiva a orizonturilor productive si protejeaza instrumentatia si echipamentele de adancime. Prin proiect toate
sondele au prevazuta tubarea coloanei de exploatare.

În fig. 1 avem un program de construcţie al unei sonde care are coloana de

ancoraj de 219,075 mm (8 5/8 in) tubată la adâncimea de 520 m şi
care închide dacianul cu presiune scăzută, aceasta în vederea
prevenirii eventualelor pierderi de fluide de foraj şi coloana de 139,7
mm (5 1/2 in) de exploatare, care se tubează la talpa sondei şi este
cimentată pe aproape toată lungimea.

Fig. 1. Program de construcţie al unei sonde cu o

coloană unică.
În fig. 2 avem un program de construcţie cu o coloană intermediară. Coloana de ancoraj de 374,65 mm (13 3/4 in) este tubată la limita oligocen-miocen cu
sare, coloana intermediară de 219,075 mm (8 5/8 in) închide miocenul cu sare, iar o coloană pierdută de 146,05 mm (5 3/4 in) închide obiectivul de
exploatare al sondei.

Fig. 2. Program de construcţie al unei sonde cu o

coloană intermediară.

Variante de programe de construcție al sondei din fig. 3

1. Programul de construcţie al sondei are o coloană de ancoraj de 473,075 mm (18 5/8 in) cimentată la zi, o primă coloană intermediară de
339,7 mm (13 3/8 in) care închide P, M şi jumătatea sup. a intervalului stratigrafic He-Bd, ceea ce asigură continuarea forajului. Această coloană
este cimentată la zi. A doua coloană intermediară de 244,5 mm (9 5/8 in) cimentată la zi închide jumătatea inf. a He-Bd. Cu o coloană pierdută de
177,8 mm (7 in) cimentată pe toată lungimea se închide sarea, după care se prevede o coloană de exploatare combinată de 114,3mm X 139,7 mm
(4 1/2in X 5 1/2 in) cimentată până la limita He-M.
 2. Varianta a doua este asemănătoare
cu prima cu deosebirea că sarea este
închisă de o coloană pierdută de 193,67
mm (7 5/8 in), iar coloana de
exploatare este de 139,7 mm (5 ½ in).

Fig. 3. Program de construcţie al unei sonde cu

două coloane intermediare (în 3 variante)

3. Varianta a treia are numai două coloane intermediare, prima de 244,5 mm (9 5/8 in) şi a doua de 177,8 mm (7 in) care închide atât partea inf. a
intervalului stratigrafic helveţian-burdigalian şi sarea, iar coloana de exploatare este de 177,8 mm (7 in).
Varianta a treia a fost luată în considerare la proiectarea programului de construcţie al sondei respective care este o sondă de referinţă şi care are ca obiectiv
Og. şi o parte din Eo. S-a considerat că prin folosirea celor mai adecvate măsuri tehnologice se pot folosi numai două coloane intermediare,
renunţându-se la coloana pierdută prevăzută de cele 2 variante.
 9.2. DEVIAȚIA SONDELOR

Deviația sondelor
Traiectul găurii de sondă deviază în mod natural sau poate fi deviat de către operatorul de foraj pentru a se atinge o poziție dorită atunci când
nu este posibilă sau nu este economică săparea verticală a sondei.

9.2.1. Devierea naturală a sondelor.

Pâna la adâncimea finală sonda traversează /interceptează formațiuni caracterizate de litologii și poziții structurale (direcția și înclinarea stratelor)
diferite ceea ce are ca efect devierea găurii de sondă de la verticală. Această abatere este cunoscută sub denumirea de ”tendință naturală
de deviere”.
 9.2.1. Devierea naturală a sondelor.
Factorii care determină devierea naturală a sondelor
a). Influența înclinării stratelor. Fiecare strat poate avea o înclinare de la 0° la 90° datorită căreia gaura de sondă deviază astfel:
Când înclinarea este mică, până la 40°-50° sonda va devia în sens opus înclinării stratelor. Aceasta se explica prin faptul că
la interceptarea limitei dintre două strate de obicei stratul subjacent are o tărie mai mare decat cel superior. Astfel sapa va întanpina o
opoziție mai mare la înaintare în punctul de contact cu stratul mai tare în timp ce în stratul mai slab înaintarea va fi mai mare (fig.1.a).
Când înclinarea este mare, peste 45°-50°, sapa va avea tendința să
„alunece””pe planul de stratificație (fig.1.b) astfel ca deviază în sensul înclinării stratelor.

Fig.1. Devierea naturală a găurii de sondă în funcție de înclinarea stratelor: a - La înclinări mici
ale formațiunilor; b -La înclinări mari ale formațiunilor
 b). Influenta anizotropiei litologice.
In funcție de gradul de compactare și cimentare a rocilor acestea vor avea o ”tărie” (termen folosit în documentațiile pentru proiectarea forajelor) mai
mare sau mai mică, producând modificări în traiectul găurii de sondă.

c). Tipul de sapă versus litologie.

În general sapele cu role au o tendință de deviere mai redusă în timp ce sapele cu dantură fixă pot induce o deviere mai mare a găurii de
sondă. De asemenea pot apărea devieri importante atunci când nu se folosesc sape adecvate litologiei formațiunilor, de exemplu folosirea
unei sape cu diamante în formațiuni argiloase.

d). Rotația sapei.

În timpul forajului sensul de rotație al sapei imprimă și el o tendință de deviere a găurii de sondă.
e). Regimul de foraj.
Alegerea unui regim de foraj necorespunzător, de exemplu apăsare prea mare, rotație mică, poate induce o suplimentare a tendinței de deviere a găurii
de sondă.
 9.2.2. Forarea dirijată a sondelor.

În ultimii ani forarea dirijată a sondelor a devenit o practică uzuală numărul forajelor dirijate depășind numărul sondelor verticale (nedirijate).
Pe uscat zona de amplasare a instalației de foraj trebuie să îndeplinească anumite condiții, suprafață plană, fermă, extinsă, astfel că de multe ori
condițiile naturale (teren neadecvat, costuri ridicate de realizare a platformei pentru instalație) sau antropice (existența unor clădiri, zone
protejate, propietari de teren, etc.) impun amplasarea instalației de foraj la o anumită distanță de ”ținta” propusă (prin țintă se definește
puntcul, zona, în care sonda propusă interceptează formațiunea/formațiunile geologice ce constituie obiectivul sondei).

De asemenea pentru obținerea unor debite mari de petrol din sonda ce urmează a fi săpată se pot realiza foraje orizontale la nivelul obiectivului
care, deschizând zăcământul pe o lungime mare, de sute de metrii sau chiar mai mult, vor obține debite mult mai mari.

Uneori sondele dirijate pot avea lungimi impresionante. De exemplu în cadrul proiectului Sakhalin ExxonMobil a finalizat în anul 2013 un foraj cu o
lungime totală de 12700 m și o deplasare orizontală de 11739 m.
 9.2.3. Metode de măsurare a deviaței sondelor.

Pentru determinarea poziției în spațiu a oricărui punct de pe traectul găurii de sondă este necesar să se
cunoască înclinarea (α) și azimutul găurii de sondă (θ), respectiv unghiul dintre directia Nord și proiecția
găurii de sondă în plan orizontal (fig.2) măsurate în funcție de adâncime. Principial aceste masurători se fac
prin amplasarea unui dispozitiv de tip busolă la adâncimile unde se face determinarea și achiziția celor doi
parametrii, α și θ .
Pentru aceasta în timp au fost utilizate mai multe dispozitive. Primele măsurători au fost realizate cu
dispozitive rudimentare. Ulterior au fost realizate dispozitive mai performante de tip busolă, care măsurau
mecanic înclinarea și azimutul înclinării, gradul de precizie fiind relativ redus. Dintre acestea în Romania a
fost folosit fotoclinometrul de tip Zmeureanu (Z18) care măsura înclinarea găurii de sondă cu o precizie de
1/4°, pentru înclinări cuprinse între 0-18°, iar azimutul înclinării cu o precizie de 5°. Majoritatea
sondelor săpate până în jurul anilor 90 au masaurători de deviație efectuate cu acest tip de aparat.
In ultimele decenii pentru aceste masurători au început să fie folosite busole giroscopice care au un grad de
precizie foarte ridicat, până la minut, și care, pe lângă metodologia clasică, de lansare a aparatului cu cablu
geofizic, pot
fi incluse în electrodele MWD (măsurare în timpul forajului) asigurînd Fig. 2 Parametrii de
determinarea în timp real (on line) a deviației găurii de sondă. măsurare a deviației
Datele se prezintă sub forma de perechi de unghiuri, înclinare/azimutul încliării raportate sondelor
la adâncime.
 9.2.4. Metode de calculare și reprezentare a deviației
sondelor
Pe baza valorilor măsurate în sondă α, θ, adâncime, se pot calcula atât deplasarea sondei în
plan orizontal cât și adâncimea verticală reală pe traectul găurii de sondă. unde: H(*)=
Dintre multiplele metode de calcul a deviației sondelor cea mai simplă și mai ușor de înțeles adâncimea
este metoda sinusului sau interpolării (fig.3). Aceasta pleacă de la premisa (simplificarea) că punctului de
între punctele succesive de măsurare ale înclinării și azimutului înclinării găurii de sondă i se masurare
pot atribui valorile obținute. Astfel se inițializează un interval obținut prin interpolare pentru
care se consideră corectă valoarea măsurată în intervalul respectiv.

Tabel 1. Structurarea datelor calcului deviației sondelor prin metoda sinusului (interpolării)
Nr. Adâncime Înclinare Azimut Interval Lung. Deplasare Pierdere Ad.
crt. (MD) α interpolare interval Orizontală înalțime Verticală
(m) (°) (°) (m) (m) (m) Parțială Totală (TVD)
(m) (m) (m)
a b c d e f g h i
1 0 0 0 0-50 50 0 0 0 50
2 100 1 45 50-150 100 1,745 0.016 0.016 149.984
3 200 1 90 150-250 100 1,745 0.016 0,032 249,982
4 300 1 1/2 60 250-350 100 2,617 0,035 0.067 349,933
n-1 1440 2,549 1467,451
n 1500 9 4/3 50 1470-1515 45 7,620 0,649 3,198 1511,802
n+1 1530
Deplasarea orizontală a sondelor se evidențiază prin coordonate
carteziene a căror origine o reprezintă coordonatele de
Pe verticală traiectul găurii de
suprafață ale sondei.Cele două axe au valori pozitive spre
Nord (X în sistemul stereo 70 și Est (Y în sistemul stereo
sondă se reprezintă pe o secțiune, orientată de obicei S-N sau V-E, evidențiind
70) și negative spre Sud respectiv Vest).
atât adâncimile pe traect cât și în plan vertical.

Raportarea adâncimilor în gaura de sondă

 10. METODE DE CORELARE ALE PROFILELOR LITO-
STRATIGRAFICE ALE FORAJELOR
•Poziția de suprafață a sondei. Acesta este dată de coordonatele de
amplasare a sondei:
- Latitudine
- Longitudine
- Altitudinela sol - masurată la fixarea locației sondei
- Altitudine la Masa Rotary(KB altitude) - Punctul de adancime 0 al
tuturor masurătorilor efectuate în sondă este considerat nivelul mesei
rotary. De obicei pentru șantierele petroliere din Romania Sistemul de
proiecție a coordonatelor de suprafață ale sondelor este Stereo 70.
•Adâncime. Putem evidenția pentru același punct mai multe valori și
anume:
- Adâncimea măsurată pe traiectul găurii de
sondă (MD - measured depth).
- Adâncimea verticală (TVD - true vertical depth)
- Adâncimea izobatică (TVDss – true vertical depth sub sea) = de la
nivelul mării.
- Adâncimea fundului marii (ML – mud line). Poate fi raportată atât la
masa rotary (KB) cât si la suprafața de referință a nivelului apei (0m).
Adâncimea izobatică = Altitudinea la masa rotary (KB) - Adâncimea
Verticală(TVD)
• Corelarea se bazeaza pe datele din sonde mai vechi , prin suprapunere si comparare cu sondele recente de pe aceeasi structura.
• Pentru cunoașterea profilul lito-stratigrafic al unui zăcământ, în totalitatea lui, respectiv al unei structuri, se pune problema corelării, pe cât
posibil, a tuturor profilelor lito- stratigrafice ale forajelor şi aceasta poate să se facă mai uşor în cazul când se cunosc o serie de repere
stratigrafice. Aceste corelări stau la baza paralelizării stratelor traversate de foraje, dar cu condiţia ca eventualele variaţii de facies să fie în
mică măsură prezente.

• Sunt cazuri când formaţiunile geologice traversate de foraje, până la intrarea în complexele poros-permeabile, care fac obiectivul sondei,
să fie în întregime formate din argile şi lipsite de orice fel de repere, chiar şi de repere geofizice bine evidenţiate. În aceste cazuri se
poate recurge la calcinarea carotelor care, în urma acestei operaţii, îşi schimbă culoarea, funcţie de compoziţia lor. Comparând curbele de
variaţie a culorilor se pot face corelări pe anumite intervale, deci corelarea acestora se face după culoare.

• De asemenea, profilele lito-stratigrafice ale forajelor pot fi corelate şi după diagrama vitezei mecanice de avansare a sapei, cu condiţia ca
sondele să fie forate absolut în aceleaşi condiţii. Variaţiile vitezei mecanice legate de litologie pot fi luate în considerare, în mare, pe intervale
 10. METODE DE CORELARE ALE PROFILELOR LITO-
STRATIGRAFICE ALE FORAJELOR
ale profilelor lito-stratigrafice ale forajelor.
• Corelarea profilelor lito-stratigrafice ale forajelor, se face în mod curent cu diagrafia geofizică de sondă şi în special cu diagamele
carotajelor electrice. Pentru o cât mai bună corelare a profilelor este absolut necesar ca iniţial să se coreleze profilul mecanic tip al
zăcământului cu diagrama carotajului electric şi, după ce au fost identificate pe această diagramă modurile de înscriere a stratelor, pot fi
corelate cu mult succes diagramele de carotaj electric, fără să se mai ţină seama de profilul mecanic.

• Identificând pe diagrama electrică o serie de repere litologice cărora le corespund repere geofizice şi ţinând seama de reperele
paleontologice, cu ajutorul diagrafiei geofizice de sondă se pot face corelări şi paralelizări de formaţiuni geologice. De asemenea, cu
ajutorul diagrafiei geofizice de sondă, o formaţiune geologică poate fi împărţită pe complexe şi strate (orizonturi) poros-permeabile,
probabil sau posibil productive, se pot pune în evidenţă accidentele tectonice, variaţiile de facies, tipurile de capcană.
• În figura 1 se prezintă corelarea diagrafiilor carotajelor electrice a trei sonde situate pe aceeaşi secţiune, împărţirea complexului
bazai din sarmaţian pe strate (orizonturi) şi punerea în evidenţă a unei falii inverse (cu repetiţie) în sonda 3, care a găsit stratul
(orizontul) a de două ori.

Fig. 1. Exemplu de falie inversă (cu repetiţie) pusă în evidenţă prin corelarea carotajelor electrice standard.
 S1 S2
S1 S2

A A

A
A
B B

B
B C
C
B A
C
D B
C

Fig. 2. Falierea se produce la nivelul complexului marnos “B”, Fig. 3. Falie inversă, săritura faliei depășește grosimea
săritura faliei inverse nu depășește grosimea stratului stratului. A, B, C, limite de strat
• în figura 4 este evidenţiată în sonda 3, o falie normală (cu lipsă) care n-a întâlnit stratul (orizontul) b.
• De asemenea, cu diagrafiile geofizice se pot face corelări pe distanţe mari cu condiţia ca în succesiunea stratelor respective să fie
pe cât posibil unele repere geofizice constante ca poziţie în profilele lito-stratigrafice ale forajelor şi bineînţeles ca mod de înscriere.

Fig. 4. Exemplu de falie normală (cu lipsa) pusă în evidenţă prin corelarea carotajelor electrice.
1 . SECȚIUNI GEOLOGICE ȘI HĂRȚI GEOLOGICE

1 .1. Secţiuni geologice

1 .1.1. Metode de întocmire a secțiunilor geologice
1 .1.2. Etapele construirii secțiunilor geologice

1 .2. Harţi structurale

1 .2.1. Metode de întocmire a hărților structurale
1 .2.2. Etapele construirii hărților structurale
 1 . SECȚIUNI GEOLOGICE
Printr-o secţiune geologică construită după datele obţinute prin foraje se redă în plan vertical succesiunea formaţiunilor geologice ale unei structuri.

11.1.1. Metode de întocmire a secțiunilor geologice

Secțiunile geologice se pot întocmi prin două metode:

- după date din foraje
- pe baza hărților structurale Secțiuni geologice pe baza
hărților structurale.

Fig. 1A. Hartă geologică a unei structuri, de la (1) cele mai tinere strate (în
Fig. 1B. O cută faliată de o falie X-X, de la (1) cele mai tinere
centrul sinclinalului) până la (7) cele mai vechi strate (în nucleul
strate la (5) cele mai vechi strate; AB – direcție de secțiune și
anticlinalului); AB – direcția de secțiune și secțiunea transversală.
secțiunea transversală.
(https://encyclopedia2.thefreedictionary.com/Geological+Maps).
(https://encyclopedia2.thefreedictionary.com/Geological+Maps).
 .1. SECȚIUNI GEOLOGICE
11.1.2. Etapele întocmirii secţiunilor geologice

Pentru a întocmi o secţiune geologică cât mai aproape de situaţia reală pe baza datelor obţinute prin foraje se se ţine seamă de următoarele:
• amplasarea sondelor pe hartă să corespundă situaţiei de pe teren;

• altitudinea (elevaţia) sondelor să fie măsurată exact;

• limitele geologice dintre formaţiuni sau orizonturile reper să fie luate după diagrafiile geofizice de sondă, după ce acestea au fost bine
fixate şi corelate între ele, să fie constante, pe întreaga structură. În cazul când aceste limite stratigrafice sau orizonturi reper sunt fixate
eronat în cel puţin o sondă, apar interpretări eronate;

• pentru construcţia unei secţiuni geologice se recomandă să fie folosite un număr de 10-12 sonde sau chiar mai mare, funcţie de
mărimea structurii, deoarece în acest caz se poate obţine o imagine cât mai aproape de realitate a tectonicii structurii pe direcţia pe care ea
se construieşte. În cazul când numărul de sonde dintr-o secţiune geologică este mic şi distanţa între sonde este foarte mare, prin construcţie
se va obţine numai o schiţă a structurii respective pe direcţia profilului unde a fost construită şi numai, în timp, prin forarea de noi sonde,
pentru acelaşi interval de adâncime, imaginea tectonicii este mai aproape de realitate;
• dacă unele sonde sunt deviate, deviaţiile acestora în plan vertical şi orizontal să fie bine redate, respectiv pe secţiune şi pe hartă;
• pe harta pe care sunt trecute sondele se trasează direcţiile secţiunilor ce vor fi construite şi ele vor fi, în general, perpendiculare pe
direcţia structurii, paralele între ele, mai puţin oblice şi, de regulă, se construiesc mai multe secţiuni transversale decât longitudinale sau
oblice, deoarece secţiunile transversale pun mai bine în evidenţă stilul tectonic al structurii în totalitatea ei;
• stabilirea scărilor verticale şi longitudinale la care vor fi construite secţiunile geologice. Aceste scări se aleg egale, pentru a nu se obţine o
imagine deformată a structurii. În cazul în care distanţa dintre sonde este relativ mică în raport cu adâncimile sondelor, ca şi în cazul în
care secţiunea cuprinde grupuri de sonde foarte distanţate între ele, iar înclinările stratelor sunt foarte mari, cele două scări se diferenţiază
şi acest lucru se indică în legenda secţiunii respective;
• se recomandă ca direcţiile secţiunilor geologice să treacă prin cât mai multe sonde, iar sondele care nu se situează pe linia de secţiune,
se proiectează paralel cu direcţia stratelor, dar cu condiţia ca aceste sonde să nu se situeze la distanţe foarte mari. Eronat se
proiectează sondele perpendicular pe direcţia secţiunii (fig. 2);
• când sondele sunt deviate se ţine seama şi de deviaţia sondelor în plan orizontal marcându- se pe direcţia secţiunii, proiecţia
amplasamentului sondei, proiecţia reperului şi talpa sondei (fig. 3).
 1 .1. SECȚIUNI GEOLOGICE

Fig. 2. Proiectarea sondelor pe linia de secţiune. I.I ' -linie de secţiune; 1, 2, 3, 4, 5 -sd săpate vertical; a1 -proiecţie
eronată a sd. 2 pe direcţia secţiunii; a2 - proiecţie corectă a sd 2 pe Fig. 3. Proiecţia sondelor deviate pe linia de secţiune: I-I' - linie de
direcţia secţiunii; b1 - proiecţie eronată a sd 3 pe direcţia secţiunii; b2 - secţiune; A, B, C, D, E, - sonde; R - reper; r - proiecţia reperului pe
proiecţia corectă a sd 3 pe direcţia secţiunii. linia de secţiune; T - talpa sondei; t - proiecţia tălpii pe linia de
secţiune.
 .1. SECȚIUNI GEOLOGICE
• Secţiunile geologice se construiesc pe hârtie milimetrică, pe care se reprezintă
nivelul de referinţă (nivelul mării), printr-o linie orizontală trasată pe toată
lungimea secţiunii;
• Se reprezintă altitudinea sau elevaţia fiecărei sonde şi prin unirea punctelor care
Fig. 4. Trasarea profilului sondelor
reprezintă altitudinile sondelor se obţine profilul morfologic, care, funcţie de nr.
deviate pe linia de secţiune:
sondelor şi de distanţa dintre ele, este cât mai aproape de profilul morfologic real.
Măsurătorile făcute deasupra liniei de referinţă au valori pozitive, iar măsurătorile A, B, C, D, E -sonde; T - talpa sondei; t -
făcute sub linia de referinţă sunt adâncimi, cu valori negative. Din punctele în proiecţia tălpii pe linia de secţiune; r - poziţia
care sondele intersectează linia de referinţă se duc verticale, dacă sondele sunt reperului în plan orizontal;
săpate vertical, iar dacă sondele sunt deviate, traseul sondelor se abate de la r' - poziţia reperului în plan vertical.
verticală cu atât mai mult cu cât valoarea unghiului de deviaţie este mai mare. Se
impune ca traseele găurilor de sonde deviate să fie corect trecute pe secţiune,
astfel încât la stabilirea limitelor dintre etajele geologice să se aibă în vedere
pierderile de înălţime (fig. 4).
 • Pe traseele găurilor de sondă se trec limitele dintre etajele geologice, reperul sau reperele
fixate în urma corelărilor făcute, după diagrafiile geofizice de sondă. De asemenea, se marchează adâncimile unde au fost puse în evidenţă
accidente tectonice, cunoscute în urma corelării diagrafiilor geofizice de sondă. Interpretarea datelor trecute pe traseele sondelor începe prin
unirea limitelor geologice întâlnite de acestea şi care au aceeaşi valoare stratigrafică.
• În cazul unor strate neaccidentate, interpretarea datelor este mai uşor de făcut, deoarece se admite că limitele dintre etajele geologice sunt
paralele şi respectivele etaje geologice au aceeaşi grosime.
• În cazul în care grosimile formaţiunilor geologice variază acest lucru se datorează unor accidente tectonice, fie datorită unor cauze stratigrafice
determinate de nedepunerea unor pachete de strate
• Sunt şi cazuri când pot fi întâlnite accidente tectonice numai pe anumite intervale fără să fie identificate de-a lungul tuturor formaţiunilor
geologice, dar orice accident tectonic trebuie interpretat, indiferent de întinderea lui.
• Cu ajutorul secţiunilor geologice se poate cunoaşte tectonica unei structuri, se pot estima pentru sondele ce urmează să fie forate adâncimile
la care vor fi întâlnite formaţiunile geologice, respectiv limitele dintre acestea, grosimea lor, adâncimea unde vor fi întâlnite accidente
tectonice sau eventual un masiv sau o lamă de sare, precum şi intervalele de mari dificultăţi în foraj.
 .2. HĂRȚI GEOLOGICE
Hărţile structurale (hărţi cu izobate) reprezintă proiecţia în plan orizontal a intersecţiilor dintre suprafaţa unui reper cu plane orizontale
echidistante.

11.2.1. Metode de întocmire a hărților structurale

Hărțile structurale se pot întocmi prin două metode:
- prin interpolare
- pe baza secțiunilor geologice.

11.2.2. Etapele construirii hărților structurale

• Izobatele sunt linii ce unesc punctele de pe suprafaţa unui reper şi au aceeaşi adâncime faţă de un plan de referinţă orizontal, care, în mod
obişnuit, este ales nivelul mării. Izobatele de deasupra planului de referinţă au valori pozitive, iar cele situate sub planul de referinţă au
valori negative.
• Reperul poate fi o limită stratigrafică (limita P/M) sau acoperișul unui strat productiv.
• La construcţia hărţilor cu izobate, intervalul dintre izobate (echidistanţa) se alege în funcţie de gradul de înclinare al stratului reper ales şi
de scara folosită şi el reprezintă distanţa, în metri, măsurată între două nivele izobatice.
• Când se construiesc, pe aceeaşi hartă, izobate la două repere, ele se vor desena cu culori diferite şi aceasta se va menţiona în legenda
hărţii. Pe fiecare izobată se scrie valoarea respectivă, marcându-se înaintea acesteia, după caz, şi semnul + sau —.
• Construcţia hărţilor cu izobate pe baza secţiunilor geologice este metoda cea mai bună, spre deosebire de metoda prin interpolare, care este
mai puţin exactă, în special în ceea ce priveşte poziţia accidentelor tectonice.
• Pentru a se obţine cât mai multe şi exacte informaţii asupra tectonicii unui zăcământ, se construiesc secţiuni geologice în număr cât mai
mare, în general, perpendiculare pe direcţia zăcământului sau structurii respective şi pe cât posibil paralele între ele, ceea ce dă posibilitatea
de a pune şi mai bine în evidenţă reperul la care se construieşte harta.
• Pe fiecare secţiune geologică, întocmită la sc. hărţii, se trec sub linia de referinţă (nivelul mării) linii orizontale la distanţele stabilite. Dacă
reperul la care se construieşte harta este situat pe secţiune deasupra nivelului de referinţă se trasează linii orizontale şi deasupra acestui nivel.
• Pe marginea sup. sau inf. a secţiunilor se marchează punctele de intersecţie dintre liniile orizontale şi reperul respectiv, trecându-se şi
valorile izobatice respective.
• Apoi se unesc punctele de intersecţie prin linii continue, urmărindu-se aceleaşi valori izobatice şi ţinând seama şi de stilul tectonic al
structurilor din zona respectivă.
• In cazul când pe o secţiune au fost puse în evidenţă şi falii, se proiectează urma sup. şi urma inf. a faliei. In cazul unei falii inverse (cu
repetiţie) izobatele flancului ridicat se opresc în urma sup., iar izobatele flancului scufundat şi încălecat se opresc în urma inf. şi sunt marcate
cu linii întrerupte (fig. 5). În cazul unei falii normale (cu lipsă) se proiectează pe hartă urma sup. şi urma inf. şi între proiecţia urmelor,
reperul, nu va apărea, el fiind faliat. Urmele faliilor de pe fiecare secţiune se unesc între ele pe hartă şi se obţine direcţia faliei în plan
orizontal (fig. 6).
• Distanţa în proiecţie orizontală a urmelor faliei este cu atât mai mică, cu cât înclinarea faliei este mai mare, ajungând, uneori, la trasarea în
plan orizontal a unei singure urme, ceea ce presupune prezenţa unei falii ce se apropie de verticală.

Fig. 6. Hartă cu izobate, în cazul unei cute anticlinale faliată de o falie normală (cu lipsă).
Fig.5. Hartă cu izobate în cazul unei cute anticlinale faliată de o falie inversă (cu repetiţie)
 1 .2. HĂRȚI GEOLOGICE

• În ex. din figura 7 se prezintă o hartă cu izobate construită la

limita P/M, pentru o cută anticlinală faliată pe ambele flancuri,
respectiv pe flancul vestic de o falie normală, iar pe flancul
estic, de o falie inversă.
• Când stratul reper la care se construiesc izobatele îşi modifică
înclinarea datorită, de exemplu, unui sâmbure de sare, distanţele
dintre izobate nu mai sunt aceleaşi. În apropierea sării, distanţa
dintre izobate este mai mică, stratul reper are înclinare mare,
datorită ridicării lui pe flancul sării şi cu cât ne depărtăm de sare,
distanţa dintre izobate este mai mare, datorită micşorării
înclinării stratelor.

Fig. 7. Hartă cu izobate în cazul unei cute anticlinale faliată de o falie inversă
(cu repetiţie) şi de o falie normală (cu lipsă).
 .2. HĂRȚI GEOLOGICE
• Structurile, de asemenea, pot fi nefaliate şi simetrice - cazul unui dom - (fig. 8),
respectiv izobatele se închid şi au aceeaşi echidistanţă pe ambele flancuri sau uneori
structurile pot fi vecine şi separate de o şa, caz mai rar, dar întâlnit la unele domuri din
Bazinul Transilvaniei (domurile Ulieş-Vest şi Ulieş-Est).
• Structurile pot fi şi asimetrice, cu un flanc mai înclinat şi cu echidistanţa dintre izobate
mai mică şi cu un flanc mai puţin înclinat şi cu echidistanţa mai mare. Structurile pot
fi uneori compartimentate atât de falii transversale, cât şi de falii longitudinale (fig. 9).

Fig. 9. Hartă cu izobate pentru o structură compartimentată de falii

Fig. 8. Hartă cu izobate în cazul unei cute
transversale şi longitudinale.
simetrice.
• La construcţia unei hărţi cu izobate trebuie să se ţină seama de hartă cu izobate la limita L/D pe baza căreia s- au construit două
deviaţia găurii de sondă, reprezentată în plan orizontal şi pe secţiuni geologice transversale şi o secţiune geologică longitudinală.
hartă. Pe proiecţia deviaţiei, în plan orizontal, a sondei Sondele au fost proiectate pe direcţiile secţiunilor geologice, paralel cu
respective, se marchează adândmea la care se află reperul izobatele.
pentru care s-au construit izobatele (fig. 10).
• Cunoscând elevaţia sondelor, pe baza hărţilor structurale (cu
izobate) pot fi construite secţiuni geologice la stratul reper la
care a fost întocmită harta respectivă. În fig. 10 se prezintă o
 .2. HĂRȚI GEOLOGICE
Fig. 10. Hartă cu izobate, cu sonde deviate la care s-a
marcat adâncimea reperului pentru care s-au construit
izobate.
 1 .2. HĂRȚI GEOLOGICE

Fig. 1 . Construcţia de secţiuni geologice după hărţile

structurale: a – hartă cu izobate, b – secţiuni geologice
transversale, c – secţiune longitudinală.

12. HĂRȚI DE PRODUCȚIE ȘI FORMULE DE PRODUCȚIE

12.1. Hărți de producție

12.2. Formule de producție

12.3. Hărți cu suprafețe de resurse

12.4. Alte tipuri de hărți ce caracterizează un zăcământ

 12.1. HĂRȚI DE PRODUCȚIE
Hărţile de producţie sunt hărţi structurale pe care sunt trecute rezultatele de producţie obţinute dintr-o formaţiune productivă, dintr-un complex, sau dintr-
un strat. În cazul unei formaţiuni geologice productive care nu are decât un singur complex sau strat productiv, se întocmesc hărţi de producţie
pentru acest complex sau strat.
• În general, se obişnuieşte ca pentru fiecare formaţiune geologică productivă să se întocmească câte o hartă de producţie (fig. 1). Pe harta
respectivă, la data întocmirii ei, se trec toate sondele, indiferent de stadiul în care se află, inclusiv locaţiile de sonde necondiţionate şi
condiţionate, în dreptul fiecărei sonde care produce sau a produs se trece un simbol care indică stadiul sondei respective (vezi legenda) şi
rezultatele de producţie redate sub forma aşa-numitei „formule de producţie" atât pentru sondele care produc ţiţei, cât şi pentru cele care
produc gaze.
• Formulele de producţie trecute pe hartă, pentru sondele în exploatare, se referă la data întocmirii hărţii respective, iar rezultatele de
producţie obţinute de la perforaturile anterioare sunt trecute pe hartă la „Istoricul de producţie al sondelor". O sondă suspendată sau
abandonată, la data întocmirii hărţii, are trecut în dreptul ei ultima formulă de producţie, respectiv stadiul în care ea continuă să fie. Pe
hartă se trec limitele gaze-petrol, dacă este cazul, şi petrol-apă, la data întocmirii hărţii. De asemenea, în afară de legenda respectivă, se
trece profilul electric tip al zăcământului pentru care a fost întocmită harta şi o secţiune geologică caracteristică. Sunt hărţi pe care se trec
şi date privind parametrii fizico-geologici, obiectivele de exploatare, precum şi numărul de sonde în producţie, suspendate, abandonate şi
producţia cumulativă pe zăcământ etc.
Fig. 1. Hartă de producţie
 12.1. HĂRȚI DE PRODUCȚIE
• în figura 2 se prezintă proiecţia limitei apă-ţiţei, la jumătatea distanţei dintre culcuşul şi acoperişul stratului productiv pe harta
cu izobate, respectiv pe harta de producţie. Proiecţia acestor limite se poate face şi la culcuşul şi acoperişul stratului şi, în acest
caz, pe hartă sunt reprezentate două proiecţii.
Fig. 2. Trasarea limitei apă / petrol după o secţiune geologică pe o hartă structurală
12.2. FORMULE DE PRODUCȚIE
 Formulele de producţie, cu simbolurile respective, se trec pe:
• fiecare diagramă de carotaj electric în dreptul perforaturilor respective (fig. 3),
• corelările diagramelor de carotaj electric, la un reper ales („armonicile de carotaj electric"). Dar sunt de preferat, secţiunile geologice-armonice de
carotaje, pe care sunt trecute formulele de producţie, limitele gaze-petrol şi petrol-apă, tipurile de capcane. Aceste secţiuni-armonice pun în
evidentă şi variaţiile de facies (fig. 4).
Fig. 4. Armonică de carotaje electrice cu formule de producţie.

Fig. 3. Istoricul de producţie al pe diagrama de carotaj electric.

unei sonde,
 12.3. HĂRȚI CU SUPRAFEȚE DE RESURSE
• Plecând de la hărţile structurale, la suprafaţa reperului respectiv se pot evidenţia
suprafeţele saturate cu hidrocarburi prin trasarea limitei dintre apă şi petrol astfel încât se
conturează suprafaţa zăcământului.
• Limita dintre apă şi hidrocarburi se poate estima atât din interpretarea diagrafiilor
geofizice de sondă cât şi din rezultatele probelor de producţie efecutate la colectorul
respectiv. În figura 5 suprataţa zăcământului este delimitată cu o linie întreruptă trasată la
nivelul izobatic corespunzător limitei apă/ţiţei.
• Limita dintre apă şi hidrocarburi poate fi considerată în mai multe moduri şi anume:
- limită netă, determinată cu exactitate pe baza
datelor din diagrafiile geofizice de sondă şi pe baza probelor de
producţie clare. Fig. 5 - Hartă cu suprafeţe de resurse
- limită de saturaţie trasată între sonde ca au produs fluide diferite
- limită medie folosită în cazul complexelor productive (la gaze) cu mai multe colectoare individuale a căror continuitate şi extindere
sunt dubitative; ea se trasează vertical la nivelul izobatic corespunzător acoprişului complexului productiv la care se adugă în jos grosimea celui
mai gros
/reprezentativ interval saturat cu gaze din aparţinând complexului respectiv (conform reglementărilor ANRM).
12.4. ALTE TIPURI DE HĂRȚI CE CARACTERIZEAZĂ UN ZĂCĂMÂNT
Pentru a pune în evidenţă variaţia diferitelor mărimi fizice ale zăcământului se
construiesc o serie de hărţi prin metoda interpolării deoarece, uneori, numărul de
informaţii este redus. În dreptul fiecărei sonde se trece valoarea parametrului
care interesează şi se unesc prin linii punctele de aceeaşi valoare (izolinii). Dintre
hărţile caracteristice care se întocmesc se menţionează câteva.
• Harta cu izopachite (izopace) reprezintă variaţia grosimii unui strat productiv de
la o sondă la alta. Se poate lua în considerare fie grosimea totală, fie grosimea
efectivă sau grosimea saturată cu ţiţei sau cu gaze a unui complex sau a unui strat.
În fig. 6 se prezintă un fragment de hartă cu izopachite, care a fost întocmită luând
în considerare grosimea efectivă a stratului, măsurată pe verticală, pe curba de P.S.,
la jumătatea distanţei de la linia marnelor. Când se construiesc izopachite pentru
un complex, se însumează grosimile, pe verticală, ale tuturor stratelor poros-
permeabile din complexul respectiv.

Fig. 6. Hartă cu izopachite

 13. FIȘE GEOLOGO - TEHNICE

• Harta cu izobare. Cu ajutorul acestei hărţi se pune în evidenţă variaţia presiunii zăcământului (a presiunii statice) şi
pentru a fi întocmită este necesar ca presiunea zăcământului să fie măsurată în sondele de exploatare în aceeaşi perioadă,
pentru ca valorile să corespundă la aceeaşi dată de referinţă. Prin compararea hărţilor cu izobare întocmite la diferite date
se poate constata cum s-au produs schimbările de presiune de la o etapă la alta de exploatare, pe zăcământul respectiv.
• Pentru un strat poros-permeabil se mai pot întocmi:
– hărţi cu izoperme, care indică variaţiile permeabilităţii stratului respectiv
– harţi cu izoporozităţi care indică schimbările de porozitate.

13.1. Comanda geologo-tehnică

13.2. Fișă de reparație

13.3. Fișă (memoriu) de abandonare a unei sonde din

foraj sau din exploatare
• Fişele geologice-tehnice sunt programe de lucru care se întocmesc fie pentru sondele în foraj, caz în care sunt cunoscute sub
numele de comenzi geologo- tehnice, fie pentru sondele în exploatare, la care urmează să se execute adiţionări de strate
sau retrageri la alte strate, resăparea sondei de la o anumită adâncime sau alte operaţii capitale, programe care, în acest
caz, sunt cunoscute sub numele de fişe de reparaţie.

• De asemenea, se întocmesc fişe (memorii) în cazul abandonării unei sonde din foraj sau din exploatare.

• Aceste fişe (programe) de lucru au o parte geologică şi una tehnică şi cu cât sunt mai complete, respectiv cuprind toate
operaţiile ce trebuie executate şi care sunt necesare unui program de lucru adecvat scopului pentru care au fost întocmite, cu
atât eficienţa lor este mai mare.
 13.1. COMANDA GEOLOGO-TEHNICĂ

Comanda geologo-tehnică cuprinde două părţi şi anume: partea geologică şi partea

tehnică (fig. 1).
• În partea geologică sunt prevăzute operaţiile ce stau la baza unei cât mai bune
documentaţii, absolut necesare în studiul zăcământului respectiv, în totalitatea lui, şi
care fundamentează o serie de lucrări menţionate la partea tehnică.
• Aceste operaţii se referă la colectarea probelor de detritus, extragerea de carote
mecanice, carotajul mecanic continuu, dacă este cazul, pandajmetria, măsurătorile
electrometrice, măsurătorile de deviaţie a găurii de sondă, cavernometria, termometria,
precum şi eventualele dificultăţi ce ar putea fi întâlnite in timpul forajului.
• Tot la partea geologică este trecut şi programul de construcţie. Aceste operaţiuni
sunt detailate la rubrica
„Operaţiuni şi observaţii" privind intervalele pe care se execută.
 13.1. COMANDA GEOLOGO-TEHNICĂ

• Spre deosebire de comanda geologo-tehnică comentată, care se referă la o sondă de referinţă şi la care numărul de operaţii speciale
este mare, comanda geologo-tehnică pentru o sondă de exploatare prevede un număr mai mic de operaţii speciale, în special în ceea ce
priveşte carotajul mecanic şi măsurătorile electrometrice, având în vedere că, în general, structura este destul de bine cunoscută.

• În cazul unei sonde de exploatare, limitele dintre formaţiunile geologice, de cele mai multe ori, sunt destul de exacte, spre deosebire de
cele estimate la o sondă de referinţă sau de exploatare unde pot interveni neconcordanţe, uneori, destul de mari. Este posibil ca, uneori,
din coloana lito-stratigrafică să lipsească o formaţiune geologică estimată a fi întâlnită pe grosimi foarte mari sau pot interveni alte
neconcordanţe, ca:
- prezenţa unui masiv de sare,
- a unui accident tectonic sau a unor formaţiuni în care au loc pierderi masive de fluid de foraj şi care să ducă la schimbarea
programului de construcţie al sondei.
 13.1. COMANDA GEOLOGO-TEHNICĂ

• Când pe o structură are loc o activitate mare de foraj de

exploatare, pentru o cât mai bună urmărire a executării
operaţiilor prevăzute, se poate întocmi pentru fiecare sondă aşa-
numitul mini program (fig. 2) care nu este decât comanda
geologo-tehnică în format mic.
• Pe acest program de lucru se trec toate informaţiile obţinute, la
zi (adâncimea sondei, intervalele de unde au fost
extrase carote mecanice, înclinarea stratelor, adâncimile unde
eventual au avut loc manifestări ale sondei, eventuale dificultăţi Probe de sită: din 2 m în 2 m de la 1830 m până la talpa sondei. Carote
în foraj, adâncimea unde s-a tubat şi cimentat o coloană etc). mecanice: se va lua o carotă mecanică în baza Ro (L), una în baza
Dacianului și una la intrarea în Meoțian. Limitele Ro (L)/D și D/P vor fi
• Acest miniprogram poate fi întocmit şi pentru sondele de
urmărite prin probele de sită.
referinţă sau de explorare, in special când ele sunt în
Carotaj electric: CES până la adâncimea finală. Carotaje de rezistivitate,
subordinea aceluiaşi inginer de foraj.
CN, CD, CA pentru Helvețian și Meoțian.
Măsurători de deviație: Se va măsura deviația orizontală din 100 m în 100
m. Se va urmări ca sonda să realizeze o deviație de 42 m pe direcția de
308o.
Dificultăți: strângeri de gaură în Ponțian.
Fig. 2. Comanda geologo-tehnică pentru o sondă de exploatare (format
mic).
 13.2. FIȘA DE REPARAȚIE
Deseori sondele sunt oprite din producţie pe o durată de timp mai mică sau mai mare. Sunt unele opriri de durată mai mică, cunoscute sub numele
de intervenţii la sonde, care fac parte din aşa- numita categorie a operaţiilor curente (de ex.: lucrări de schimbare a instalaţiilor de fund uzate,
curăţirea perforaturilor de depuneri de nisip, parafină, fluid de foraj, cimentarea unui interval perforat total sau parţial în vederea izolării sursei
de apă etc).
Opririle de durată mai mare fac parte din categoria aşa-numitelor lucrări capitale ca, de ex.: resăparea găurii de sondă, de la o anumită
adâncime, datorită unor cauze tehnice care nu mai dau posibilitatea ca sonda respectivă să producă în bune condiţii, sau adâncirea unei,
sonde, dacă situaţia tehnică a acesteia permite, pentru unele obiective ce prezintă interes etc. Pentru aceste operaţii ca şi pentru retragerea sau
revenirea la un orizont productiv, cimentarea parţială a unui interval şi altele, se întocmesc aşa-numitele fişe de reparaţie.
• O fişă de reparaţie, în general, cuprinde:
- istoricul de producţie al sondei respective, de la prima perforatură şi până la stadiul când se face reparaţia respectivă;
- posibilităţile de producţie, care se prevăd a fi obţinute în urma programului de reparaţie propus;
- estimarea producţiei care se consideră că va fi obţinută în urma efectuării
programului propus;
- programul de lucru ce urmează să fie executat;
- echipamentul necesar operaţiei propuse.
• În fişa de reparaţie se trece şi programul de construcţie al sondei, înălţimea de cimentare a fiecărei coloane, intervalele perforate, dopurile de
ciment şi, dacă este cazul, adâncimea unde coloana sau coloanele sunt turtite.

• Pentru întocmirea unei fişe de reparaţie trebuie să se cunoască poziţia izobatică pe structură a sondei respective faţă de sondele vecine în
producţie şi debitul acestora de la intervalul sau intervalele pentru care se execută reparaţia. Pentru o cât mai bună documentare privind
posibilităţile de producţie ce se estimează a fi obţinute prin operaţiuni de cimentare parţială a intervalului sau prin operaţiuni de adiţionări,
retrageri sau adâncire se impune a se construi o secţiune geologică - armonică de carotaje electrice prin zona sondei respective, şi în care
să fie inclusă şi sonda respectivă. Pe diagramele carotajelor electrice ale sondelor incluse în secţiunea respectivă se trec perforaturile
tuturor sondelor şi rezultatele de producţie obţinute.

• Este recomandabil să fie întocmită o secţiune geologieă-armonică deoarece astfel se pot pune bine în evidenţă, limitele apă/petrol şi
petrol/gaze, sau gaze/apă pentru orizonturile sau complexele care ne interesează, tipurile de zăcământ, eventualele accidente tectonice,
precum şi variaţiile de facies, dacă este cazul.

• În unele cazuri, în special pentru zăcămintele vechi, lucrările de reparaţii capitale pot duce la descoperirea de zăcăminte de hidrocarburi
cantonate în orizonturi neperforate şi încă neinundate, şi care n-au fost luate în considerare la timpul respectiv.
 13.2. FIȘA DE REPARAȚIE

Pentru exemplificări se dau câteva exemple de fişe de reparaţie, care

privesc diferite cazuri:
• noi posibilităţi de producţie prin efectuarea unei operaţii de
retragere la un alt complex (anexa 1);
13.2. FIȘA DE REPARAȚIE

• repunerea în producţie a unor orizonturi şi, în

funcţie de rezultatele obţinute, propuneri de
adiţionări sau retragerii la alte orizonturi
(anexa 2);
13.2. FIȘA DE REPARAȚIE

• izolarea apei sau reducerea procentului de apă

cu care produce o sondă, prin cimentarea
parţială a intervalului perforat (anexa 3);
13.2. FIȘA DE REPARAȚIE
• cimentarea sub presiune a perforaturilor, în vederea izolării
viiturilor de apă sărată, urmată de reperforarea restului de interval,
prin efectuări de probe selective şi repunerea sondei în producţie
(anexa 4);
13.2. FIȘA DE REPARAȚIE

• resăparea unei sonde care are coloana

deteriorată şi este situată într-o zonă
productivă (anexa 5);
• adâncirea unei sonde a cărei situaţie tehnică
permite, pentru un obiectiv care în zona
sondei n-a fost încercat, dar s-a dovedit
productiv în zone adiacente, ceea ce
impune a fi cunoscute posibilităţile
obiectivului respectiv şi în zona sondei
studiate. în urma unor rezultate bune de
producţie se pune în valoare o suprafaţă ce
trebuie luată în considerare fie prin săpare
de noi sonde, fie, dacă este cazul, prin
resăpări sau adânciri de sonde vechi (anexa
6).
 13.3. FIȘĂ (MEMORIU) DE ABANDONARE A UNEI SONDE DIN FORAJ
SAU DIN EXPLOATARE
Sondele de prospecţiune, explorare sau exploatare pot fi abandonate din foraj sau din exploatare din cauze de ordin geologic sau tehnic. În general,
sunt abandonate din foraj sondele de prospecţiune şi de explorare.
Cauzele geologice care pot duce la astfel de decizii constau, în general, în neconcordanţa dintre profilul lito-stratigrafic estimat şi informaţiile obţinute prin
documentarea geologică din forajul sondelor respective. Ca exemple de astfel de neconcordanţe, care duc la abandonarea unei sonde din
foraj, se menţionează:
• prezenţa unui masiv de sare, sau a unui orizont de sare, de grosime foarte mare, care în profilul lito-stratigrafic estimat al sondei nu era
prevăzut sau, dacă era, avea grosimea mult mai mică. Această situaţie schimbă nefavorabil posibilităţile de a fi întâlnit obiectivul pentru care urma
să se foreze sonda;
• prezenţa fundamentului cristalin la adâncimi mici, faţă de estimările făcute, ceea ce face ca formaţiunile în care ar fi fost posibil sau probabil
să se fi întâlnit zăcăminte de hidrocarburi, să lipsească;
• lipsa din profilul lito-stratigrafic al sondei forate a rocilor-colectoare cu hidrocarburi.
• Funcţie de factorii geologici pot interveni şi unele cazuri tehnice care să conducă la abandonarea unei sonde din foraj ca, de ex.: pierderi
catastrofale ale fluidului de foraj, pe intervale foarte mari, şi imposibilitatea de a fi înlăturate aceste dificultăţi. În prezent însă, numărul
sondelor abandonate din cauza tehnice, din foraj, este din ce în ce mai mic, datorită progresului tehnic în forajul sondelor, ca de altfel şi al
sondelor oprite din cauze geologice, datorită amplasării acestora numai după o judicioasă interpretare a lucrărilor de prospecţiune. În ceea ce
priveşte sondele de exploatare, numărul acestora abandonate din foraj, este foarte mic şi el se datoreşte fie unei variaţii pronunţate de facies
şi, ca urmare, nu mai sunt întâlnite rocile colectoare în formaţiunea sau formaţiunile geologice care formează obiectul sondei, fie unui
accident tectonic nesesizat iniţial, caz mai rar întâlnit şi care a plasat sonda într-un bloc tectonic inundat.

• În toate cazurile se impune ca, după abandonarea sondelor din foraj, să se întocmească o fişă (memoriu) în care să se arate toată documentaţia
obţinută în timpul forajului şi interpretarea dată pe baza acesteia. In cazul amplasării de noi locaţii, memoriul respectiv, însoţit de descrierea
tuturor carotelor mecanice, diagrafiile geofizice executate, a secţiunilor geologice cu deviaţia sondei sau sondelor respective şi de un
fragment de hartă structurală, în situaţia unui zăcământ în exploatare, se impune, în vederea reinterpretării zonei respective şi nu puţine au fost
situaţiile când următoarele foraje de prospecţiune, explorare sau de exploatare au dat rezultatele scontate.
• O sondă poate fi abandonată din exploatare, în cazul când nu mai sunt posibilităţi de adiţionări sau de retrageri la alte
orizonturi productive. Înainte de a se hotărâ aceasta, se impune întocmirea de secţiuni geologico-armonice de carotaje
electrice pe direcţia mai multor sonde, în care să fie cuprinsă şi sonda respectivă cu formulele de producţie, limitele apă/petrol
sau petrol/gaze, dacă este cazul, pe complexe sau orizonturi, tipurile de zăcământ şi un fragment de hartă de producţie.
Această parte grafică poate să scoată uneori în evidenţă, în special în cazul zăcămintelor vechi, prezenţa unor intervale
neperforate în totalitatea lor sau chiar a unor strate neluate în considerare, după diagrafia geofizică şi care, în alte sonde, mai jos
pe structură, să fie productive.

• În cazul când nu mai este absolut nici o posibilitate de a fi exploatată o sondă, se întocmeşte o fişă (memoriu) de
abandonare, în care se arată lipsa oricărei posibilităţi de exploatare şi se anexează partea grafică menţionată.
14. ORIGINEA PRESIUNILOR ANORMALE
14.1. Zona de tranziție
14.2. Suprapresiuni
14.2.1. Subcompactarea argilelor
14.2.2. Diageneza montmorillonit-illit (Hubbert Rubey, M. Greg.)
14.2.3. Fenomene de alunecare gravitaţională
14.2.4. Fenomene hidrodinamice
14.2.5. Fenomene tectonice
14.2.6. Sarea
14.3. Metode de detecție a suprapresiunilor
14.3.1. Metode utilizate înaintea forării sondelor
14.3.2. Metode de alertă și detecție în timpul procesului de foraj
14.3.2.1. Repere geologice
14.3.2.2. Viteza de avansare a sapei
14.3.2.3. Apariția argilelor cu aspect așchios
14.3.2.4. Dificultăți de foraj
14.3.2.5. Densitatea argilelor
14.3.2.6. Afluxul de fluide în gaura de sondă
14.3.2.7. Variația conținutului de cloruri din fluidul de foraj.
 14. ORIGINEA PRESIUNILOR ANORMALE

• Fluidele conţinute în porii rocilor suportă presiuni care sunt definite ca „presiuni de formaţie” sau „presiuni de pori”.
• Termenul de presiune de formaţie are o largă implicaţie cuprinzând atât presiunile fluidelor din porii rocilor necolectoare (argile, marne)
cât şi presiunile fluidelor din porii rocilor colectoare.
• Presiunea hidrostatică normală este dată de presiunea hidrostatică a apelor care saturează porii formaţiunilor din adâncime şi care,
din por în por, comunică cu atmosfera la o altitudine de afloriment.
• Când apele sunt staţionare, creşterea presiunii hidrostatice cu adâncimea depinde numai de densitatea lor:

P  g ρ z
n a

2
unde: Pn = presiunea hidrostatică normală, în Pa (1 kg/cm = 98.066 Pa); g = acceleraţia gravitaţională, în
2
m/sec (sau N/kg);
z = adâncimea (în m);
3 3
ρ = densitatea apei (are valori cuprinse între 992 kg/m şi 1072 kg/m , în funcţie de salinitate).
 14.1. ZONA DE TRANZIȚIE

• O condiţie necesară pentru formarea formaţiunior subcompactate este existenţa unei bariere de permeabilitate care să împiedice eliminarea
fluidelor din porii formaţiunilor de sub această barieră (cuvertură).
• Dacă această barieră de permeabilitate este perfect etanşă, subcompactarea iniţială a sedimentelor nu are posibilitatea de a evolua în timp
geologic. În acest caz intrarea în zona subcompactată va fi caracterizată printr-o creştere bruscă a presiunii fluidelor din pori.
• Formaţiuni geologice etanşe pot fi create în orice perioadă de sedimentare şi sunt reprezentate prin depuneri masive de sare gemă,
anhidrit, calcare compacte şi alte sedimente lipsite de permeabilitate.
• Bariere de permeabilitate etanşe pot fi create şi în perioadele de activitate tectonică şi sunt reprezentate prin falii etanşe.
• Dacă însă bariera (cuvertura) nu este perfect impermeabilă, aşa cum este cazul depozitelor masive de argilă şi marnă, se stabileşte
un debit de fluide între zona suprapresurizată şi zona cu presiuni normale.
• Nivele sup. ale zonei suprapresurizate au tendinţa de a se compacta eliminând în timp din pori o parte din fluidele în exces. Această
compactare va afecta nivele din ce în ce mai profunde. Acest fenomen dinamic se manifestă printr-o scădere, cu adâncimea, a densităţii
argilelor şi printr-o creştere continuă a valorii gradientului de presiune din pori.
• Această zonă de tranziţie de la normal la anormal formează partea superioară a zonei subcompactate, atunci când cuvertura de roci
acoperitoare nu este perfect etanşă. Partea inf. a zonei de subcompactare este formată din rezervorul de fluide. Grosimea zonei de tranziţie
poate varia de la câţiva zeci de metri la câteva sute de metri şi chiar la peste o mie de metri.
 14.2. SUPRAPRESIUNI
• Termenul de suprapresiune este utilizat pentru toate presiunile în exces faţă de presiunea hidrostatică normală.
• Cauzele care generează suprapresiuni sunt în general legate de aspectele mecanice ale compactării rocilor argiloase. Compactarea este un
proces diagenetic care începe cu acoperirea sedimentelor şi continuă o lungă perioadă de timp, având ca efect creşterea densităţii globale a
rocilor şi reducerea porozităţii. Acest proces poate avea loc numai cu expulzarea lichidului interstiţial sau comprimarea gazului interstiţial.
• Rocile sedimentare sunt, în mod normal, saturate cu fluide şi constituie un sistem asociat solid – lichid.
• Considerăm o rocă sedimentară argiloasă care suportă o compactare
uniaxială, ca efect al componentei verticale Sz, a greutăţii depozitelor acoperitoare.
• Câmpul de eforturi unitare ce există în acest sistem poate fi separat în două eforturi: presiunea hidrostatică (P),
care afectează tot sistemul şi efortul unitar de compresiune suportat de matricea solidă „τ”.
• Starea de solicitare „S” (presiunea litostatică) este în echilibru cu
efortul vertical de compactare pe scheletul (matricea) rocii τ şi
presiunea fluidelor din pori, Pp, conform relaţiei:
S    Pp
• În această concepţie, forţa de compactare efectivă exercitată pe scheletul argilei depinde numai de gradul de compactare a argilei.
În condiţiile unor presiuni hidrostatice normale (compactare normală), efortul unitar efectiv, de compresiune, este mai mic decât
jumătate din presiunea litostatică, S.

• În cazul unor presiuni hidrostatice anormal de mari, efectul unitar vertical efectiv se reduce, iar în cazul extrem, de subcompactare,
presiunea fluidelor din pori tinde la valoarea presiunii litostatice, efortul vertical de compresiune „τ” tinzând la zero.

• Cauzele care pot provoca anomalii ale presiunilor sunt:

– Subcompactarea argilelor
– Diageneza montmorillonit-illit (Hubbert Rubey, M. Greg.)
– Fenomene de alunecare gravitaţională
– Fenomene hidrodinamice
– Fenomene tectonice
– Sarea
 14.2.1. Subcompactarea argilelor

• Cand sedimentele ce se depun într-un sector al unui bazin de sedimentare sunt argiloase, formând un mâl gras, conţin cca 50% apă.
Concomitent cu depunerea altor sedimente argiloase deasupra, ele vor fi supuse la presiuni litostatice din ce în ce mai mari, fapt ce are
ca efect final compactarea.
• Compactarea argilelor poate avea loc numai în cazul în care apa, aflată între particulele de argilă, poate fi expulzată, fie perpendicular pe
stratele depuse, fie de-a lungul acestora. Cât timp expulzarea lichidelor în exces se face în mod continuu, presiunea fluidelor din pori
rămâne egală cu presiunea hidrostatică normală.
• Generarea formaţiunilor subcompactate este condiţionată în primul rând de existenţa unei cuverturi formată din depozite impermeabile care
să împiedice eliminarea fluidelor din pori pe măsură ce se adaugă noi sedimente. Apa va suporta atunci o parte mai mare din greutatea
sedimentelor acoperitoare şi va transmite suprapresiune în tot rezervorul situat sub cuvertură.
• Acest fenomen necesită prezenţa unei matrici compresibile (argilă sau marnă), el neputând avea loc în nisipuri sau calcare ale căror matrici
sunt practic incompresibile şi care preiau presiunile litostatice fără să le transmită fluidelor din pori.
• Se consideră (Thammer şi Bottema) că prezenţa unor depozite argiloase cu o extindere laterală mare (nu în mod strict impermeabile, dar cu
o permeabilitate redusă) pot crea întârzieri mari în expulzarea fluidelor şi reprezintă cauze frecvente de generare a suprapresiunilor.
Existenţa unor lentile de nisip în cadrul unor asemenea depozite reprezintă rezervoare ideale pentru fluidele supra-presurizate, fiind
deosebit de periculoase în procesul de foraj.
• O cauză generatoare de suprapresiuni (Hubbert şi Robey) o constituie şi un ritm de sedimentare rapid, asociat cu depuneri marine de
argile sau marne. La o viteză de sedimentare rapidă, expulzarea fluidelor din pori nu se poate face în acelaşi timp cu adăugarea de
noi sedimente.
 14.2.2. Diageneza montmorillonit-illit (Hubbert Rubey, M. Greg.)

• Mineralele argiloase care intră în componenţa argilelor fac parte din grupa montmorillonitului, illitului, caolinitului şi din grupa mineralelor
de interstratificaţie mixtă. Datorită proprietăţilor mineralelor argiloase (suprafaţă specifică mare şi capacitate mare de hidratare), apa este
reţinută prin adsorbţie atât la reţeaua cristalină cât şi la suprafaţa particulei, în grade diferite funcţie de tipul mineralului şi cationii prezenţi
în reţea.
• Dintre toate categoriile de apă, cea reţinută la reţeaua cristalină prin forţe electrostatice între păturile de maximă densitate ale reţelei,
joacă un rol important în procesul de subcompactare şi grosimea stratului de apă interplanară depinde de tipul mineralului şi poate atinge
6 mm (24 strate monomoleculare de apă) la montmorillonitul de calciu.
• În jurul particulei de argilă se formează un strat dublu difuz, compus din două pături. Prima pătură, mai apropiată de reţea, este formată
din molecule de apă reţinute de forţe electrostatice puternice (apă fixă sau nelichidă). Se consideră că densitatea acestei ape este de
3
cca 1,4 g/cm . A doua pătură este mai îndepărtată de reţea iar moleculele de apă sunt fixate prin forţe din ce în ce mai slabe. La
montmorillonit grosimea primului strat de apă este în jur de 4 strate monomoleculare de apă, în timp ce grosimea celui de-al strat
de apă este mult mai mare.
• După depunerea mâlului argilos argilele pierd repede apă. La o adâncime de cca 1000 m argilele pierd cca 30% din volumul apei,
ca rezultat al compactării. Spre deosebire de celelalte minerale argiloase, montmorillonitul mai păstrează cele 4 strate de apă
nelichidă. Începând de la adâncimea de 1800 m şi până la cca 4500 m, în condiţii favorabile de temperatură şi în prezenţa ionului de
potasiu, montmorillonitul se transformă în illit. Illitul nu mai reţine apă interplanară, care este expulzată, apa revenind la densitatea
normală. Fenomenul are loc cu o mărire cu cca 40% a volumului apei. Dacă nu există o cale naturală ca această apă să fie
eliminată din porii argilei până se ajunge la presiunea hidrostatică normală, apa se va opune efectului de compactare şi vor fi
generate suprapresiuni.
• Condiţiile de sedimentare asociate cu diageneza montmorillonit – illit, în cele mai multe cazuri sunt generatoare de suprapresiuni în
bazinele sedimentare tinere, deoarece timpul geologic, relativ scurt, nu a permis eliminarea în totalitate a fluidelor din pori.
 14.2.3. Fenomene de alunecare gravitaţională
• Depozitele sedimentare aşezate discordant peste structurile cutate ale geosinclinalelor sau pe suprafeţele abrupte ale povârnişurilor
continentale, pot aluneca sub efectul forţelor gravitaţionale, suferind deplasări şi încălecând peste formaţiuni mai tinere. Dacă aceste
formaţiuni includ strate acvifere, apa poate migra, aceasta va prelua sarcina litostatică ce s-a creat în depozitele acoperitoare.

14.2.4. Fenomene hidrodinamice

• Fenomenele hidrodinamice cauzate de comunicările cu surse acvifere de suprafaţă plasate la cote diferite sau cu formaţiuni geologice în
care au existat condiţii generatoare depresiuni anormale pot genera perturbaţii ale regimului hidrostatic normal.

P  g ρ  z  ΔP
a

ΔP  g  ρ (H - z)
a
 14.2.5. Fenomene tectonice
• În urma mişcărilor tectonice de ridicare, orizonturi poros-permeabile (nisipuri sau gresii) saturate cu fluide la presiuni hidrostatice normale, pot
ajunge în poziţii structurale mai ridicate. În anumite condiţii de etanşare (falii etanşe, domuri de sare) fluidele nu au putut scăpa din
aceste rezervoare, presiunea de formaţie fiind anormal de mare în comparaţie cu adâncimea de zăcământ.

14.2.6. Sarea
• Sub acţiunea forţelor de compresiune sarea suferă deformaţii plastice şi curge transmiţând presiunile în toate direcţiile rocilor cu care
vine în contact. Atunci când un strat de sare este dispus direct peste un sediment argilos, apa conţinută în aceste sedimente nu poate
migra prin masivul de sare şi suportă toată presiunea exercitată de greutatea sării şi a depozitelor acoperitoare. Presiunea fluidelor din porii
formaţiunilor aflate imediat sub sare în cele mai multe cazuri, tinde la presiunea litostatică.
 14.3. METODE DE DETECȚIE A SUPRAPRESIUNILOR

• Metodele de detecţie a zonelor suprapresurizate din profilul unei

sonde pot fi împărţite în două categorii:

– metode utilizate înaintea forării sondei

– metode de alertă şi detecţie din timpul procesului de foraj.

 14.3.1. Metode utilizate înaintea forării sondei
• Cu ajutorul prospecţiunii seismice, în anumite condiţii, pot fi evidenţiate zone de viteze reduse cauzate de prezenţa argilelor subcompactate.
Calitatea acestor detecţii depinde însă de fineţea înregistrărilor şi de posibilităţile de prelucrare a materialului seismic.
• Prelucrarea diagrafiilor geofizice, înregistrate în sondele de cercetare, permit punerea în evidenţă a zonelor subcompactate asociate cu
rezervoare de fluide suprapresurizate ce pot fi întâlnite în sonda ce urmează a fi forată.
– Fenomenul de compactare se manifestă prin reducerea porozităţii argilelor cu adâncimea şi creşterea densităţii.
– Rezistivitatea electrică, viteza undei acustice longitudinale şi densitatea argilelor sunt parametri legaţi linear de porozitate şi
astfel utilizarea lor dă bune rezultate.
– Rezistivitatea electrică, viteza undei acustice longitudinale şi densitatea argilelor de aceeaşi vârstă geologică şi tip litologic cresc
progresiv cu adâncimea.
– Dacă se constată că tendinţa de creştere a acestor parametri cu adâncimea nu este respectată şi dacă natura şi vârsta argilelor nu se
schimbă, acest fapt reprezintă un indiciu că ne aflăm în prezenţa unor argile subcompactate.
• Calitatea detecţiilor zonelor suprapresurizate din diagrafiile geofizice depinde destul de mult de acurateţea înregistrărilor, de posibilitatea de
prelucrare a diagrafiilor şi de o serie de factori care influenţează parametrii geofizici ca: salinitatea apei din pori, compoziţia mineralogică a
argilelor şi temperatura de formaţie.
 14.3.2. Metode de alertă şi detecţie utilizate în timpul procesului de foraj
• Există o serie de indicatori geologici şi de foraj care utilizaţi în timpul procesului de foraj pot evidenţia zonele de tranziţie de la presiuni
normale la suprapresiuni indicând operatorului de foraj apropierea unui rezervor saturat cu fluide la presiuni anormal de mari.

14.3.2.1. Repere geologice

• Examenul geologic al formaţiunilor traversate de foraj poate da indicaţii despre posibilităţile de traversare a unor zone caracterizate
prin presiuni anormale.
• Formaţiunile etanşe (impermeabile) sunt, în general, constituite din material fin granular sau din depuneri de evaporite (sare) şi roci de
precipitaţie chimică cum sunt calcarele compacte. O astfel de formaţiune este uşor de recunoscut, după probele de sită cu condiţia ca ea
să fie suficient de groasă. Ceea ce este greu de determinat (şi care reprezintă un pericol real pentru securitatea forajului) este mărimea
anomaliei de suprapresiune din culcuşul formaţiunii etanşe.
 14.3.2.2. Viteza de avansare a sapei
• Viteza de avansare a sapei reprezintă un instrument foarte bun în detectarea argilelor subcompactate. Intr-o rocă omogenă, singurul
parametru care afectează viteza de avansare, în condiţii de foraj constante (turaţie la masă, apăsare pe sapă, tipul sapei, proprietăţile
reologice ale noroiului) este presiunea diferenţială (diferenţa între presiunea exercitată de fluidul de foraj pe talpa sondei şi presiunea
fluidelor din porii rocii).
• În condiţiile constante de foraj presiunea diferenţială creşte cu adâncimea determinând o descreştere corespunzătoare a vitezei de
avansare.
• Dacă se reprezintă vitezele de avansare obţinute în timpul forării unei formaţiuni argiloase, în condiţii de foraj constante şi cu acelaşi
tip de sapă, pe o diagramă funcţie de adâncime, se obţine pentru argile compactate normal o tendinţă de reducere a vitezei de
avansare. O creştere a vitezei de avansare asociată cu indicatori de argilă indică intrarea în zona de tranziţie de la presiuni normale la
suprapresiuni.
 14.3.2.3. Apariţia argilelor cu aspect aşchios
• În procesul de forare în condiţii de presiuni diferenţiale mari, argilele şi marnele se comportă plastic şi un volum mic de rocă este
dislocuit de sapă în unitatea de timp, detritusul provenit, având dimensiuni mici.
• În condiţiile forării la presiuni diferenţiale mici, argila devine fragilă şi un volum mare de rocă este dislocuit în unitatea de timp. Detritusul
provenit dintr-o argilă compactată normal are dimensiuni mici şi muchiile rotunjite.
• La presiuni diferenţiale foarte mici în jurul valorii 0 şi la valori negative, se produce o implozie a rocii din talpă şi pereţi, în gaura de
sondă, determinând apariţia unei cantităţi mari de detritus format din fragmente de rocă de dimensiuni mari, cu aspect aşchios şi formă
neregulată.
• Apariţia în detritus a argilelor aşchioase cu forme neregulate şi dimensiuni mari (peste 2 cm) este interpretată în cele mai multe cazuri ca
fiind datorată presiunii diferenţiale negative cauzată de creşterea presiunii fluidelor din porii argilei (presiune de formaţie în exces) dar ea
poate fi cauzată şi de eroziunea provocată de fluidul de foraj în mişcare.
 14.3.2.4. Dificultăţi de foraj
• Atunci când se traversează o zonă subcompactată pot să apară următoarele dificultăţi, ca urmare a scăderii presiunii diferenţiale pe talpă
şi pereţi:
– creşterea cuplului la masă, fie datorită încărcării sapei cu detritus argilos, cauzată de spălarea
– insuficientă a sapei (presiune diferenţială negativă), fie datorită fenomenului de strângere a găurii de sondă, fenomen ce se
manifestă şi prin creşterea tracţiunii la manevra garniturii şi prinderii repetate la extragere.
– neatingerea tălpii sondei anterioară manevrei de extragere a sapei sau punerii bucăţii de avansare,
– fenomen cauzat de implozia rocii în gaura de sondă sub influenţa presiunii de formaţie în exces.
– Creşterea vitezei de avansare asociată cu ţineri pe gaură, creşterea tracţiunii la manevre, neatingerea tălpii sondei şi apariţia
în detritus a argilelor cu aspect aşchios şi de dimensiuni mari, constituie indicii că ne aflăm în prezenţa argilelor subcompactate.
 14.3.2.5. Densitatea argilelor
• Tendinţa normală este de creştere a densităţii argilei cu adâncimea, ca efect al compactării. Dacă această tendinţă nu este
respectată, acest fenomen este interpretat ca o presiune a fluidelor din pori în exces faţă de presiunea hidrostatică normală.
• O scădere bruscă a densităţii argilelor (marnelor) din detritus constituie un semnal de alarmă ce indică probabil apropierea de un
rezervor suprapresurizat.
 14.3.2.6. Afluxul de fluide în gaura de sondă
• Afluxul de fluide în gaura de sondă reprezintă întotdeauna un semnal de alarmă şi se datorează mai multor cauze:
– argilele sau marnele pot conţine gaze în spaţiul poros, acesta fiind eliberat mecanic în procesul de foraj;
– traversarea unor colectoare cu hidrocarburi este însoţită de creşterea conţinutului în gaze a noroiului de foraj şi de reducerea la
suprafaţă a densităţii acestuia;
– apariţia de depuneri de noroi gazeificat după punerea bucăţii de avansare sau după pauze scurte (presiunea de formaţie are
valori apropiate de presiunea exercitată pe strat de coloana de fluid de foraj);
– aflux de fluide care intră în noroiul de foraj din cauza greutăţii insuficiente a acestuia.
• Obs: o scădere bruscă a densităţii fluidului de foraj la ieşirea din circuit semnalează fie o eliberare mecanică de fluide în gaura de
sondă, cauzată de traversarea unui orizont poros-permeabil, fie un aflux de fluide în gaura de sondă dintr-un orizont poros –
permeabil ca urmare a presiunii de formaţie în exces.

15.1. REZERVE – definiții

14,3.2.7. Variaţia conţinutului de cloruri din
fluidul de foraj
• Variaţia concentraţiei de cloruri din
fluidul de foraj poate fi considerată
ca un indicator de suprapresurizare
fiind cauzată de obicei de
traversarea unor colectoare saturate
cu fluide la presiuni mari.
• O metodă bună de determinare a
variaţiei conţinutului în cloruri
este aceea de a măsura continuu
rezistivitatea electrică a fluidului de
foraj, la intrarea şi ieşirea din circuit
cu ajutorul rezistivimetrului de
noroi.
15. REZERVE

15.2. CLASIFICAREA REZERVELOR

15.2.1. Clasificarea rezervelor dupa gradul de cunoastere
15.2.2. Clasificarea rezervelor dupa mecanismul de dislocuire

15.3. REZERVE DOVEDITE

15.3.1. Criterii de clasificare a rezervelor în categoria dovedite

15.4. REZERVE PROBABILE

15.4.1. Criterii de clasificare a rezervelor în categoria probabile

15.5. REZERVE POSIBILE

15.5.1. Criterii de clasificare a rezervelor în categoria posibile

15.6. EVALUAREA RESURSELOR ȘI REZERVELOR GEOLOGICE

15.6.1. Evaluarea rezervelor
15.6.2. Confirmarea rezervelor
 15. REZERVE
In sensul Legii petrolului și a Instrucțiunilor Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, denumirea generică de petrol se referă la substanțele minerale
combustibile constituite din amestecuri de hidrocarburi naturale, acumulate natural în scoarța terestră și care, în condiții de suprafață, se prezintă în
stare lichidă, sub formă de țiței și condensat, sau gazoasă, sub formă de gaze naturale. Ca urmare denumirea de petrol se referă la următoarele tipuri de
substanțe:

 țiței – format din amestecuri de hidrocarburi, preponderent cu greutate moleculară medie și mare aflate în stare lichidă în condiții de zăcămant și
de suprafață;
 gaze asociate cu țițeiul – cuprind gazele dizolvate în țiței în condiții de zăcămant și gazele din capul primar de gaze al zăcămantului de țiței;

 gazele naturale libere – acumulate în zăcăminte exclusiv sub formă de gaze, care pot fi:
- sărace – fără conținut de condensat;
3 3
- bogate – la care rația gaz-condensat depăseste 27.000 Sm /m ;
3 3
- gaz – condensat – la care rația gaz-condensat este de 540 – 27.000 Sm /m ;

 condensat – fracție lichida de hidrocarburi ușoare la care componenta C 7+ nu depăseste 12,5% rezultat prin procese de separare la suprafața a
gazelor provenite din zăcămintele de gaz- condensat, gaze libere bogate sau din capul de gaze al zăcămintelor de ţiţei;

 amestecuri de gaze combustibile naturale din zăc. de gaze, care, pe lângă componentele din grupa hidrocarburilor, conţin şi alte componente
chimice (CO2, N, H, H2S etc.) în proporţii cumulate de peste 10% (volumetric) şi a căror combustibilitate este dovedită prin teste de ardere.
• Resursa geologică de petrol - reprezintă totalitatea cantităţilor sau volumelor de petrol din acumulările naturale descoperite şi
nedescoperite, prognozate pe structuri neevidenţiate, presupuse pe baza unor considerente geostatistice, ce ar putea fi descoperite în
cadrul unităţilor structurale majore.

• Rezerva de petrol - reprezintă partea din resursa geologică care se consideră că poate fi recuperată în condiţiile tehnice de extracţie
existente sau proiectate şi economice specificate.

Evaluarea resurselor geologice se face pentru acumulări naturale unitare, iar a rezervelor, pentru acumulări naturale unitare sau pentru obiective de
exploatare constituite în cadrul procesului de exploatare.

Resursele geologice descoperite, existente, şi rezervele existente sunt cele din care s-au scăzut cantităţile extrase şi, respectiv, arse în procesul
de combustie subterană, până la data evaluării.

In cadrul rezervelor de substanțe minerale utile care constituie baza de materie primă și combustibil a țării, un loc important îl ocupă țițeiul și
gazele. Pentru punerea în evidență a zăcămintelor de petrol și gaze se fac anual investiții deosebit de importante a căror eficiență se
concretizează în final prin volumul rezervelor de hidrocarburi descoperite.
 • O estimare corectă a rezervelor de țiței și gaze trebuie să țină seamă pe de o parte de condițiile geologice a zăcămintelor sau zonei
respective care influențează volumul rezervelor și posibilitățile de valorificare industriala a lor, iar pe de alta parte de gradul de cunoastere a
acestor conditii geologice care determina gradul de siguranță al rezervelor.

• Rezervele de țiței și gaze se determină pe baza lucrărilor de prospecțiune, explorare și exploatare, completate de studii de laborator, de
unde rezultă că de volumul și de gradul de detaliu al acestor lucrari depinde și gradul de certitudine a rezervelor respective.

• Rezervele se revizuiesc pe măsura obţinerii de noi date geologice şi/sau de exploatare sau a modificării condiţiilor tehnice şi/sau
economice.

Clasificarea rezervelor

Clasificarea rezervelor se face după:

• gradul de cunoastere

• mecanismul de dizlocuire.
 15.2. CLASIFICAREA REZERVELOR
15.2.1. Clasificarea rezervelor dupa gradul de cunoastere

Gradul de cunoaștere geologică a unui zăcământ se apreciază în funcție de următorii factori:

• cunoașterea condițiilor de zăcământ și a variației proprietăților rocilor colectoare;
• cunoașterea proprietăților fizico-chimice ale petrolului și gazelor pe baza determinărilor executate în laborator asupra probelor de
fluid colectate în condiții de suprafață și în condiții de zăcământ;
• cunoașterea productivității zăc., a regimului acestuia și a condițiilor de exploatare, pe baza rezultatelor obținute în procesul
exploatarii experimentale sau industriale.

Obținerea datelor geologice necesare calculării rezervelor de țiței și gaze se face prin executarea unui complex de lucrări geologice de cercetare.
Prin lucrările de prospecțiune de suprafață sau în foraje se urmărește det. condițiilor geologice generale și prezența capcanelor ce pot favoriza
formarea acumularilor industriale de țiței și gaze într-o anumită zonă.

Lucrările de explorare au ca scop punerea în evidență a acumularilor de hidrocarburi, determinarea valorii lor industriale și a condițiilor de
zăcământ respective.
Cunoașterea în întregime a tuturor caracteristicilor unui zăcământ nu este posibil și nu este rentabil a se realiza numai pe baza lucrărilor de prospecțiune și
explorare, întrucât o serie de date geologice suplimentare se pot obține și prin săparea sondelor de exploatare.
Pe baza volumului și gradului de detaliere a lucrărilor geologice executate și a rezultatelor obținute, deci în funcție de gradul de cunoaștere geologică,
rezervele se clasifică în categoriile: dovedite, probabile şi posibile.

15.2.2. Clasificarea rezervelor dupa mecanismul de dislocuire

După sursa de energie care determină mecanismul de dizlocuire din zăcământ, rezervele totale de ţiţei se clasifică în grupele:
- primare - obţinute prin energia naturală a zăcământului;
Rezervele de ţiţei şi condensat posibile se clasifică numai în grupa primare.

- secundare - obţinute prin suplimentarea energiei naturale (injecţie de apă, metode termice, injecţie de gaze, injecţie de
fluide miscibile şi nemiscibile).
Rezervele de condensat, obţinute suplimentar ca efect al reinjectării gazelor sărace, rămase după separare, se clasifică în
grupa „secundare“.
 15.3. REZERVE DOVEDITE
15.3. REZERVE DOVEDITE
• Se clasifică în categoria dovedite rezervele zăcămintelor aflate în curs de exploatare, cât şi cele al căror stadiu de investigare permite
proiectarea exploatării.
• Se admite o probabilitate de 90% (±10%) faţă de rezervele evaluate.

• Rezervele dovedite se subclasifică în dovedite dezvoltate şi dovedite nedezvoltate.

• Se subclasifică în categoria dovedite dezvoltate rezervele extrase şi cele estimate a se obţine prin sondele de exploatare (producţie) existente,
în condiţiile de deschidere (perforare) a acestora şi ale tehnologiilor de extracţie aplicate la data de referinţă a evaluării, inclusiv cele care conduc
la obţinerea de rezerve secundare.
• Se subclasifică în categoria dovedite nedezvoltate rezervele estimate a se obţine prin sondele de exploatare proiectate şi în condiţiile de
deschidere (perforare) a acestora sau prin modificarea deschiderii (perforaturii) - existente anterior, cât şi prin tehnologii de extracţie proiectate la
data de referinţă a evaluării, inclusiv prin cele care vor conduce la obţinerea de rezerve secundare.
• În cazul colectoarelor cu nisipuri neconsolidate, în categoria dovedite se vor clasifica rezervele considerate posibil de recuperat cu sondele
existente şi cu cele proiectate la data de referinţă a evaluării.
• Nu se clasifică în această categorie rezervele ce se estimează a se recupera numai prin înlocuirea parţială a gabaritului de sonde de
exploatare, neproiectat la data de referinţă a evaluării.
 Criterii de clasificare a rezervelor in categoria dovedite
Pentru clasificarea rezervelor în categoria dovedite trebuie să se îndeplinească următoarele condiţii de cunoaştere a parametrilor şi datelor care stau la
baza evaluării acestora, cât şi a resurselor geologice din care provin:

• Imaginea geologică şi suprafaţa productivă a zăcământului. Delimitarea suprafeţei productive se face pe hărţi structurale, de regulă pe limitele
iniţiale ţiţei-apă sau gaze-apă, determinate cu suficientă precizie prin probe de producţie concludente în sonde (fig. 1a, 1b și 1c).
 - În cazurile în care contactele iniţiale dintre fluide nu s-au putut determina, suprafaţa productivă se va delimita pe izobata corespunzătoare
bazei perforaturii cea mai coborâtă din care s-a obţinut debit de petrol cu caracter industrial sau pe o limită de saturaţie trasată sub valoarea
izobatică la reper a celei mai coborâte sonde din care, la proba de producţie, s-a obţinut debit de petrol cu caracter industrial (fig. 2a, 2b,
2c).

- În cazul zăcămintelor de ţiţei cu un grad de subsaturare ridicat, la care s-a obţinut la exploatarea experimentală o valoare a R.G.T. mai
mare decât raţia iniţială de soluţie determinată prin analize PVT, este obligatorie demonstrarea lipsei capului primar de gaze.
Când contactul iniţial gaze-ţiţei nu se poate preciza, suprafaţa productivă cu ţiţei se va delimita pe o valoarea izobatică cuprinsă între capul şi baza
perforaturii din care s-a obţinut ţiţei cu R.G.T.
- În cazul zăcămintelor de gaze naturale libere este obligatorie punerea în evidenţă a limitei gaze-apă pe un interval suficient de sigur care să
excludă posibilitatea prezenţei benzilor de ţiţei valorificabile industrial.
- În cazul zăcămintelor cu colectoare fisurate limitele iniţiale dintre fluide se obţin pe baza probelor de producţie executate în condiţii de presiuni
diferenţiale de fund foarte mici (sub 0,049 MPa, respectiv 0,5 kgf/cm3), pe baza analizării carotelor obţinute prin carotaj mecanic continuu sau
prin recoltare de probe de fluide de la diferite adâncimi ale perforaturii sondei investigate. Lucrările de cercetare geologică, în cazul zăcămintelor
cu astfel de colectoare, trebuie să stabilească continuitatea zonelor productive, zonele dovedite compacte (cu lipsă de aflux) fiind excluse din
suprafaţa productivă.
 Grosimea efectiv saturată se determină pe baza carotajelor geofizice din sonde, valoarea medie pe zăcământ stabilindu-se, de regulă, pe baza
întocmirii hărţilor cu izopachite.
 Caracteristicile geologo-fizice ale rocilor colectoare şi eventuala variaţie a acestora - se fac pe baza analizării carotelor mecanice, a carotajelor
geofizice interpretabile cantitativ şi prin cercetări de sonde în condiţii de curgere staţionară sau nestaţionară.
 Caracteristicile fizico-chimice ale fluidelor (presiune şi temperatură de zăcământ, factor de volum, greutatea specifică a ţiţeiului, raţia de soluţie,
punctul de rouă al condensatului, compoziţia chimică a gazelor). Determinările se fac prin analizarea probelor de fluid prelevate din sonde, în
condiţii de zăcământ, cât şi prin măsurători de presiune şi temperatură de fund. Greutatea volumetrică a ţiţeiului se determină pe probe în condiţii
standard de suprafaţă. Pentru det. presiunilor se pot admite şi măsurători la gura sondei, aduse în condiţii de fund.

 În cazuri particulare, când unele proprietăţi geologo-fizice ale colectoarelor şi/sau cele fizico- chimice ale fluidelor nu au fost determinate prin lucrări
efectuate, acestea se pot estima prin analogie cu alte zăcăminte. Analogiile se pot face numai cu zăcăminte din cadrul aceleiaşi structuri sau din
structuri vecine, de aceeaşi vârstă geologică, cu rezerve confirmate, clasificate în categoria dovedite şi temeinic justificate din punct de vedere
geologic.

 Pentru zăcăminte cu colectoare compacte, fisurate, pentru care carotele mecanice de care se dispune nu permit estimarea cu suficientă precizie a
volumului mediu al fisurilor pe întregul colector, se poate admite un coeficient de saturaţie cu volume de petrol recuperabil, în condiţii de suprafaţă de
0,1-0,4% din volumul brut al colectorului.

 Pentru zăcăminte sau structuri în curs de dezvoltare, pentru care nu există date de comportare, acestea, cât şi mecanismul natural de dizlocuire
vor fi luate în considerare prin analogie cu zăcăminte sau structuri adiacente cu caracteristici geologo-fizice similare, analogia fiind temeinic argumentată.
 Productivitatea cu caracter industrial a formaţiunii, dovedită prin probe de producţie selective, concludente, în cel puţin două sonde situate la
niveluri izobatice cu o diferenţă de minimum 5 m.

 Mecanismul natural de dizlocuire a petrolului se determină prin urmărirea comportării sondelor, a evoluţiei impurităţilor şi a presiunilor de
zăcământ în cursul procesului de exploatare, respectiv prin estimarea termenului gravitaţional.

 Comportarea zăcământului în exploatare.

 Date economice. La evaluarea rezervelor se vor lua în considerare, de regulă, condiţiile economice existente (inclusiv preţurile şi costurile
care se practică) la data evaluării rezervelor. Se vor analiza variante economico-financiare corespunzătoare condiţiilor de exploatare considerate
ca posibil de aplicat.

 În cazul evaluării de rezerve secundare pentru zăcăminte la care procesul respectiv este proiectat, dar nu a fost încă aplicat pe o scară
industrială şi nu se dispune de date de comportare a zăcământului în condiţiile aplicării procesului respectiv, trebuie să se dispună de dovezi - pe
baza unui experiment - privind: receptivitatea colectorului, creşterea sau menţinerea debitului net de ţiţei în cazul proceselor de injecţie,
creşterea debitului net de ţiţei, în cazul procesului de combustie subterană. Datele de mai sus vor fi obţinute din cel puţin două sonde.
 Comportarea zăcământului pentru condiţiile de exploatare cu injecţie. În acest caz, se va lua în considerare prin analogie cu zăcăminte
învecinate, cu caracteristici geologo-fizice asemănătoare la care se aplică procese similare, şi rezervele corespunzătoare sunt clasificate
dovedite şi sunt confirmate.

 În cazul unui zăcământ lenticular sau cu extindere mică, evidenţiat cu o singură sondă prin care a fost pus în exploatare şi pentru care nu se
consideră justificată efectuarea de lucrări suplimentare de explorare şi/sau dezvoltare, rezervele se pot clasifica în categoria dovedite în volumele
evaluate prin prevederea comportării viitoare, pe baza extrapolării datelor de comportare în procesul de exploatare, a sondei respective.

 Rezerve dovedite se consideră şi cantităţile şi/sau volumele extrase prin sonde din rezervele iniţiale al căror grad de cunoaştere
corespunde categoriei probabile.
 15.4. REZERVE PROBABILE
Se clasifică în categoria probabile rezervele al căror grad de cunoaştere nu
întruneşte condiţiile de clasificare dovedite, dar care se apreciază că se vor putea recupera în viitor din resursele geologice, în condiţiile tehnice cunoscute şi
economice estimate, astfel:
a) situate în zone din extinderea rezervelor dovedite din cadrul aceluiaşi zăcământ, unde există indicaţii
din diagrafiile electrice ale sondelor privind prezenţa petrolului în colector, dar nu există date asupra
productivităţii cu caracter industrial (Fig. 3);

b) situate în zone nou-descoperite, cu zăcăminte insuficient conturate, din care s-au obţinut date
privind prezenţa petrolului cu caracter comercial, prin probe de producţie efectuate în cel puţin o sondă;

c) situate sub limita izobatică a rezervelor dovedite dintr-un zăcământ, dacă există indicaţii din
diagrafiile geofizice ale sondelor privind prezenţa petrolului sau dacă din perforatura care a stat la baza
delimitării rezervelor dovedite nu s-au obţinut impurităţi (Fig. 4);

d) situate deasupra limitei izobatice a rezervelor dovedite de ţiţei, dacă s-a pus în evidenţă un cap primar
de gaze şi se presupune că există saturaţie în ţiţei şi în poziţii izobatice mai ridicate decât limita care permite
clasificarea rezervelor de ţiţei în categoria dovedite;
 e) ce ar putea rezulta ca aport suplimentar al sondelor de completare sau de înlocuire de gabarit de exploatare, neproiectate încă în etapa
pentru care se evaluează rezerve, dar considerate ca posibil de realizat, sau proiectate, cu executare condiţionată de obţinerea unor rezultate
prevăzute pentru sondele de exploatare proiectate a se săpa necondiţionat;
f) ce ar putea rezulta ca aport suplimentar prin aplicarea de metode de recuperare secundară, dar a căror posibilitate de aplicare nu a fost
încă dovedită la zăcământul pentru care s-au evaluat rezerve primare clasificate în categoria dovedite.

Tot în această categorie se clasifică şi rezervele din zăcăminte de gaze naturale apreciate libere, relativ bine conturate, dar la care nu s-a pus în
evidenţă contactul gaze-apă, existând posibilitatea prezenţei unei benzi de ţiţei cu caracter comercial, situaţie care nu permite proiectarea
exploatării gazelor.

Se admite o probabilitate de 50% (±50%) faţă de rezervele evaluate.

 Criterii de clasificare a rezervelor in categoria probabile
Rezervele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de cunoaştere a parametrilor şi datelor care stau la baza evaluării acestora, cât şi a
resurselor geologice din care provin:

 Imaginea geologică rezultată din prospecţiunea seismică este verificată parţial prin sonde de explorare, iar suprafaţa considerată productivă se
delimitează pe baza indicaţiilor carotajelor geofizice din sonde, care să nu depăşească izobatic grosimea stratului şi o distanţă maximă de 3
gabarite de exploatare faţă de sondele care justifică evaluarea de rezerve.

 Caracteristicile geologo-fizice ale colectorului şi fizico-chimice ale fluidelor rezultă din determinări directe, informative sau prin analogie cu
zonele cu rezerve dovedite, faţă de care sunt extrapolate, respectiv cu zăcăminte din aceeaşi structură ori din alte structuri apropiate, cu rezerve
dovedite confirmate.

 Mecanismul natural de dizlocuire, comportarea în exploatare şi condiţiile economice se estimează prin analogie cu zonele de rezerve
dovedite, faţă de care se extrapolează rezervele respective, sau prin analogie cu zăcăminte din aceeaşi structură ori din alte structuri
învecinate, cu caracteristici geologice similare.
În cazul structurilor noi, la condiţiile economice se iau în considerare şi costurile realizării unor facilităţi necesare desfăşurării procesului de exploatare.
 15.5. REZERVE POSIBILE
Se clasifică în categoria posibile rezervele considerate că se vor putea extrage din resurse geologice evaluate pe structuri cunoscute pe baza datelor
geologice şi inginereşti, obţinute prin lucrări de cercetare geologică în zonă sau pe zăc. adiacente, în următoarele situaţii:

a) pe structuri descoperite prin prospecţiuni seismice, pe care a fost pusă în evidenţă prezenţa colectoarelor în cel puţin o sondă şi există
indicaţii privind posibilitatea existenţei acumulării de hidrocarburi, pe baza diagrafiilor geofizice executate în sonde;

b) în extinderea unor rezerve probabile, în cadrul unor structuri insuficient conturate, în zone în care se presupune existenţa acumulărilor de
petrol.

Se admite o probabilitate de 20% (±80%) faţă de rezervele evaluate.

Criterii de clasificare a rezervelor in categoria posibile

Rezervele clasificate în categoria posibile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de cunoaştere a parametrilor şi datelor care stau la baza evaluării
acestora, cât şi a resurselor geologice din care provin:

 Imaginea geologică se obţine prin interpretarea datelor rezultate din prospecţiunea seismică, iar suprafaţa considerată productivă se
delimitează pe baza datelor seismice şi a interpretării datelor geologice zonale.

 Grosimea efectiv saturată se determină pe baza carotajului geofizic din sonda care a pus în evidenţă prezenţa colectoarelor posibil saturate cu
petrol, iar valoarea medie a acesteia se admite ca 1/2 din grosimea determinată în sondă. În cazul când rezervele sunt extrapolate în
extinderea unor rezerve probabile, grosimea medie se ia în considerare ca 1/2 din valoarea admisă pentru rezervele faţă de care se
extrapolează.

 Celelalte elemente de cunoaştere, necesare evaluării resurselor geologice şi a rezervelor care provin din acestea, se vor lua în considerare prin
analogie cu zăcăminte sau structuri apropiate, cu condiţii geologice asemănătoare, pentru care s-au confirmat rezerve dovedite.
15.6. EVALUAREA RESURSELOR ȘI REZERVELOR GEOLOGICE

Evaluarea resurselor geologice şi a rezervelor

Evaluarea resurselor geologice şi a rezervelor de petrol se efectuează pe baza tuturor datelor geologice, geologo-fizice, fizico-chimice şi de
producţie, obţinute prin lucrările de explorare, dezvoltare şi exploatare, executate, şi a informaţiilor de ordin tehnic, tehnologic şi economic de
care se dispune la data de referinţă a evaluării.

Evaluarea rezervelor are la bază estimarea resurselor geologice din care provin. Estimarea resurselor geologice se efectuează prin:
a) metoda volumetrică;

b) metoda bilanţului material;

c) metoda declinului de presiune, aplicabilă pentru gazele naturale libere şi amestecurile de gaze naturale
libere.
15.6.1. Evaluarea rezervelor se efectuează prin:

a) metoda de prevedere a evoluţiei exploatării, colectorul fiind considerat macrouniform, pentru care se poate lua în considerare producerea
prin sonde de comportare medie (la zăcămintele de gaze se ia în considerare şi curgerea fluidelor de-a lungul ţevilor de extracţie);

b) metoda declinului debitului de ţiţei în timp, pe sonda de comportare medie aflată în producţie (declinul de producţie);
c) metoda de simulare numerică, asistată de calculator, metodă care ia în considerare neuniformitatea colectorului, intrarea şi ieşirea din
producţie a sondelor având diferite ecuaţii ale debitelor;

d) metoda estimării fracţiei de apă în curentul de lichid, pe baza raportului permeabilităţii relative pentru apă şi ţiţei (Buckley-Leverett);
e) alte metode impuse de condiţii specifice de zăcământ;

f) în cazul rezervelor dovedite nedezvoltate, probabile şi posibile, în lipsa sau insuficienţa datelor necesare evaluării prin metodele prevăzute la
punctele anterioare, se pot evalua rezervele prin aplicarea factorilor de recuperare potenţiali, estimaţi pe bază de nomograme statistice, publicate
în literatura de specialitate.
• La evaluarea rezervelor de gaze naturale libere şi a amestecurilor de gaze naturale libere,
metoda trebuie să permită calculul evoluţiei extrasului cumulat şi a debitelor de gaze în raport cu presiunile dinamice la gura sondei.
• Rezervele se estimează corespunzător variantelor de exploatare analizate. Pentru studiile care au ca obiect evaluarea rezervelor, în vederea
confirmării acestora, este obligatorie prevederea comportării zăcămintelor până la finele exploatării, corespunzător condiţiilor - tehnice prevăzute în
variantele analizate.

• Debitele limită la ţiţei, gaze naturale libere şi amestecuri de gaze naturale libere, presiunile dinamice limită la gura sondei la gaze naturale libere
şi amestecuri de gaze naturale libere, cât şi procentul limită de impurităţi în cazul utilizării metodei Buckley-Leverett, care se iau în considerare
la evaluarea rezervelor, se stabilesc corespunzător condiţiilor admise, justificate în studiu.

• Rezervele de condensat din zăcămintele de gaz-condensat şi de gaze bogate se evaluează pe baza raţiilor de gaz-condensat corespunzătoare
fracţiilor lichide ce se obţin în condiţiile de separare proiectate (separator, dezbenzinare, deetanizare).

• Rezervele de ţiţei şi condensat se calculează în tone şi se ţin în evidenţă în mii tone, iar rezervele de gaze asociate cu ţiţeiul, gaze naturale
libere şi amestecuri de gaze naturale libere se calculează în metri cubi şi se ţin în evidenţă în milioane metri cubi.

• Calculele se fac corespunzător condiţiilor de suprafaţă, la temperatură de +15 C şi presiune de 0,9807 MPa (1 at), considerate condiţii
standard pentru evaluări de rezerve de petrol.
15.6.2. Confirmarea rezervelor

• Resursele geologice şi rezervele de petrol rezultate în urma evaluării pe baza lucrărilor

geologice şi de exploatare, a determinărilor şi a cercetărilor de laborator, precum şi a
analizelor economice efectuate se confirmă de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale.

• Rezervele de petrol se confirmă clasificate în categorii după gradul de cunoaştere realizat, iar
cele de ţiţei şi condensat, şi în grupe, după sursa de energie care asigură recuperarea.

• Lucrările de dezvoltare şi exploatare a zăcămintelor de petrol se pot executa numai pe

rezerve confirmate.