4.

Platforma Valaha

Situată la nord de Dunăre, Platforma Valahă este separată de unităţile carpatice prin falia pericarpatică în
lungul căreia este subşariată spre nord. Spre est se întinde pînă la falia Dunării care o separă de unităţile
dobrogene, iar spre nord-est se întinde pînă la prelungirea liniei tectonice Peceneaga-Camena care o
separă de promotoriul nord-dobrogean Astfel delimitată, Platforma Valahă reprezintă jumătatea nordică a
ariei consolidate dintre Carpaţi şi Balcani, cunoscută sub numele de Platforma Moesică.
Platforma Valahă şi-a încheiat evoluţia că arie de sedimentare în Cuaternar cînd a fost colmatată. În
consecinţă, ea prezintă o morfologie cu caractere de cîmpie, corespunzînd în mare parte cu ceea ce în
geografia fizică se cunoaşte sub numele de Cîmpia Română. În ansamblu, Platforma Valahă prezintă un
relief plat, compartimentat de cursuri de ape cu văi largi.

Reţeaua hidrografică, în totalitate tributară Dunării, prezintă anumite particularităţi impuse de evoluţia
geologică recentă a regiunii. Cea mai pregnantă caracteristică a cursurilor de apă este schimbarea direcţiei
de curgere (de la direcţia nord-sud trec la direcţia est/sud-est), fenomen cunoscut sub numele de
„divagare" şi care nu este străin de existenţa unor falii în subsolul Cîmpiei Române.
Principalele rîuri care străbat Platforma Valahă îşi au obîrşia în zona muntoasă.

Soclul.

Platforma Valahă are un soclu heterogen, atît în ceea ce priveşte alcătuirea litologică cît şi vîrsta
consolidării. Pînă acum se cunoaşte, în mod direct, că în alcătuirea soclului intră şisturi cristaline
mezometamorfice în mare parte retromorfozate, străbătute de masive de granitoide, şi formaţiunea şisturilor
verzi — o prelungire a aceleia care apare la zi în Dobrogea centrală. Se mai presupune că în jumătatea
sudică, sau cel puţin în partea sud-estică a Platformei Valahe, soclul este format din şisturi cristaline
mezometamorfice de tipul celor cunoscute prin foraje de la Palazu (Dobrogea de Sud).
Şisturile cristaline mezometamorfice retromorfozate au fost întîlnite prin foraje la vest de Olt ,sînt
reprezentate prin amfibolite, şisturi cloritoase-cuarţitice şi cloritoşisturi cu porfiroblaste de albit. Acestea sînt
străbătute de corpuri intrusive alcătuite în principal din granite, granodiorite şi diorite cuarţifere. Se întîlnesc
de asemenea şi gabbrouri, meladiorite şi diorite.  Sisturile cristaline întîlnite la vest de Olt se inscriu în grupa
şisturilor cristaline mezometamorfice aparţinînd unui ciclu prebaikalian. Acestea alcătuiesc soclul pentru cea
mai mare parte din jumătatea vestică a Platformei Valahe.
Formaţiunea şisturilor verzi alcătuieşte soclul părţii nord-estice a Platformei Valahe şi a fost interceptată
prin mai multe foraje, cum ar fi acelea de la Bordei Verde, Ţandărei etc; este de fapt prelungirea şisturilor
verzi care formează Masivul central-dobrogean. La vest de Dunăre, şisturile verzi sînt mult coborîte după
falia Dunării. Metamorfozarea slabă şi consolidarea acestora a avut loc în ciclul baikalian.
Şisturile cristaline care formează soclul părţii sud-estice a Platformei Valahe nu sînt cunoscute în mod
direct. Acestea ar fi de tipul celor de la Palazu din Dobrogea de Sad.
Sectoarele cu soclu de natură diferită sînt separate între ele prin falii majore (crustale).

Cuvertura.

În evoluţia ulterioară consolidării, soclul valah a fost supus unor mişcări de basculare care au determinat
transgresiuni şi regresiuni. Acestea se reflectă în existenţa mai multor cicluri de sedimentare
Prima transgresiune care a urmat procesului de consolidare a avut loc în Paleozoicul timpuriu şi anume în
Cambrian. Procesul de sedimentare a durat pînă în Westphalian cînd se încheie primul ciclu de
sedimentare. A urmat o fază de exondare iar procesul de sedimentare se reia spre sfîrşitul Permianului şi
durează pînă la sfîrşitul Triasicului. După o nouă fază de exondare, spaţiul valah a fost din nou acoperit de
ape spre sfîrşitul Liasicului. Marea a dăinuit pînă la sfîrşitul Cretacicului iar în partea centrală poate chiar
pînă în Eocen. Ultimul ciclu de sedimentare s-a instalat în Badenian şi a durat pînă în Pleistocen.
Fazele de exondare care separă cele patru cicluri de sedimentare majore par sa fie ecoul paroxismelor
tectogenetice din regiunile învecinate corespunzînd ultimelor faze ale orogenezei hercinice, fazei
paleochimmerice şi fazei laramice.
Ciclul de sedimentare Cambrian-Westphalian.
În acest interval s-au acumulat depozite variate ca litofacies însă încadrarea lor în scara cronostrati-grafică s-
a făcut pe baze paleontologice. S-a identificat Cambrianul, Ordovicianul, Silurianul, Devonianul şi
Carboniferul
— Cambrianul
Cambrianului e reprezentat prin argilite negricioase micacee şi gresii calcaroase,
— Ordovicianul
. Primele depozite repartizate Ordovicianului sînt reprezentate printr-un pachet de gresii cuarţitice cu
intercalaţii de argilite în grosime de cîteva sute de metri. Acestea se întîlnesc pe toată întinderea platformei,
cu excepţia unor zone de ridicare, iar din intercalaţiile pelitice se cunosc asociaţii de acritarhe care ar indica
Ordovicianul. Pachetul grezos-cuarţitic este urmat de o formaţiune pelitică de cca. 300 m grosime
reprezentată prin marne şi şisturi argiloase, adesea cu glauconit.
— Silurianul
. Peste depozite ordoviciene, în zonele depresionare, urmează depozite asemănătoare ca litofacies cu
formaţiunea pelitică a Ordovicianului, fiind reprezentate preponderent prin argile cu graptoliţi. Acestea
amintesc faciesul şisturilor cu graptoliţi;
În partea vestică a Platformei Valahe se constată o îngroşare a Ludlovianului pînă la 1200 m, fapt ce
demonstrează că diverse compartimente ale soclului au suferit o subsidenţă foarte activă afundîndu-se sub
formă de grabene, în timp ce altele se ridicau că horsturi.
— Devonianul
. Depozitele aparţinînd Devonianului, cel puţin în zonele de afundare, urmează în continuitate de
sedimentare cu cele siluriene de care primele secvenţe nu diferă ca litofacies. Astfel, depozitele de la partea
inferioară a suitei devoniene sînt reprezentate preponderent prin argilite negre ce pot atinge 900 m grosime;
Conţinutul paleontologic atestă vîrsta eodevoniană a depozitelor argiloase din baza suitei devoniene.
Deasupra formaţiunii argiloase eodevoniene se dezvoltă un complex predominant grezos alcătuit din gresii
silicioase, iar subordonat depozite grosiere (microconglomerate, prundişuri) sau pelitice (argilite). Acest
complexa fost întîlnit prin foraje pe tot întinsul platformei şi are o grosime între 200—300 m.  Conţinutul
paleontologic arată apartenenţa la Eifelian a complexului grezos. Cu acesta se încheie suita depozitelor
detritice care a început încă din Cambrian.
În timpul Mezodevonianului a avut loc o modificare în mediul de sedimentare, creindu-se condiţii
favorabile acumulării depozitelor carbonatice. Astfel, peste complexul grezos se dezvoltă în continuitate de
sedimentare o formaţiune carbonatică alcătuită din dolomite şi calcare la care se adaugă anhidrite şi gipsuri,
şi cu totul subordonat gresii şi argile. În partea inferioară a suitei carbonatice se remarcă predominarea
dolomitelor, cărora subordonat li se asociază calcare organogene.  În continuarea suitei carbonatice
predomină dolomite şi calcare dolomitice, adesea bituminoase, iar sub formă de intercalaţii subţiri se
întîlnesc evaporite, totul putînd atinge 1000 m grosime (la Călăraşi). Peste complexul dolomitic-evaporitic
urmează un pachet de calcare criptocristaline, calcare organogene şi calcarenite. Cu acest pachet se încheie
suita devoniană.
— Carboniferul
În prima parte a perioadei carbonifere s-au menţinut aceleaşi condiţii de sedimentare ca în Mezodevonian şi
Neodevonian; în consecinţă s-au format în continuare depozite carbonatice. În a doua parte a perioadei
intervine o schimbare în mediul de sedimentare revenind condiţiile care au existat în Ordovician-
Eodevonian, cînd s-au format depozite detritice. Drept urmare, în suita depozitelor carbonifere din Platforma
Valahă se distinge o formaţiune inferioară calcaroasă (continuarea aceleia din Devonian) şi o formaţiune
detritică
Formaţiunea calcaroasă este cunoscută mai ales din forajele efectuate pe marginea nordică a platformei şi în
partea sud-estică (la Călăraşi). Grosimea acesteia variază de la cîţiva metri în sectoarele mai ridicate, unde
suita este incompletă, pînă la 1200 m în zonele mai coborîte, cum este cazul la Călăraşi unde se presupune
că este continuitate de la Devonian la Carbonifer.
Formaţiunea detritică are o largă răspîndire, se presupune că urmează în continuitate de sedimentare peste
formaţiunea calcaroasă. În zonele ridicate de la. formaţiunea detritică lipseşte; fie că a fost îndepărtată de
eroziune, fie că nu s-a depus. Acolo unde se întîlneşte, aceasta este reprezentată mai ales prin gresii, şisturi
argiloase, tufite şi mai rar calcare organogene. Adesea se întîlnesc intercalaţii subţiri de cărbune. laterale de
facies relevînd caractere de formaţiune paralică. . Cu formaţiunea detritică se încheie suita Carboniferului şi
totodată şi primul ciclu de sedimentare. A urmat o fază de exondare care a durat pînă spre sfîrşitul
Permianului.
Ciclul Permian terminal — Triasic

1. După faza de exondare care s-a instalat în Neocarbonifer procesul de sedimentare s-a reluat spre
sfîrşitul Permianului şi a durat pînă la sfîrşitul Triasicului.
2. În suita acestora, în linii mari, se pot distinge trei entităţi lito-faciale; două predominant detritice
alcătuite din depozite continentale frecvent de culoare roşie, constituind suita roşie inferioară şi
respectiv suita roşie superioară, separate printr-o suită mixtă (marină şi lagunar continentală) în
care sînt frecvente depozitele carbonatice şi evaporitele.

Suita roşie inferioară, care are o grosime variabilă putînd ajunge la 2.500 m, se consideră că reprezintă parte
din Permian şi Triasicul inferior.
— Permianul

1. . Se atribuie Permianului un prim complex predominant pelitic cu care debutează cel de al doilea
ciclu de sedimentare din Platfcrma Valahă şi care se dispune transgresiv, fie direct peste soclu, fie
peste diverşi termeni ai primului ciclu de sedimentare. Pe lîngă argilele negricioase care predomină
şi care se dezvoltă în zonele depresionare (Roşiori-Alexandria de pildă), în zonele de ridicare se
întîlnesc faciesuri mai grosiere reprezentate prin conglomerate la care se adaugă gresii anhidritice-
gipsifere, adesea roşietice, marnocalcare şi dolomite.

— Triasicul
În Platforma Valahă, Triasicul, ca şi Permianul, este dezvoltat după tipul german. Revine acestui sistem cea
mai mare parte din ansamblul depozitelor aparţinînd celui de al doilea ciclu de sedimentare, adică suita roşie
inferioară reprezentînd Eotriasicul (Buntsandsteinul), suita mixtă calcaroasă corespunzînd Mezotriasicului
(Muschelkalkul) şi suita roşie superioară care revine Neotriasicului (Keuperul).
Triasicul inferior este reprezentat printr-un complex predominant grezos-silicios cu intercalaţii subţiri de
şisturi argiloase de culoare roşie, urmat de un complex politic de culoare roşie cu anhidrite. Ansamblul
acestora poate atinge 800 in grosime şi are dezvoltarea completă în Depresiunea Roşiori-Alexandria.
Triasicul mediu include suita carbonatică-anhidritică reprezentată prin calcare, marnocalcare, calcare
dolomitice, dolomite, argile şi anhidrite. Spre baza suitei predomină calcare şi dolomite în timp ce spre
partea superioară sînt frecvente anhidrite şi sarea. Grosimea acestora poate atinge l 000—1 200 m şi s-au
întîlnit pe tot întinsul platformei la vest de o linie orientată pe direcţia Călăraşi-Bucureşti; dezvoltarea
completă se întîlneşte în Depresiunea Roşiori-Alexandria. Vîrsta mezotriasică a acestora este dovedită de o
bogată asociaţie macro şi microfaunistică la care se adaugă asociaţii microfloristice şi de conodonte.
Triasicul superior are o mai mare extindere decît Triasicul mediu, şi este reprezentat prin suita roşie
superioară constituită dintr-o alternanţă ele gresii, nisipuri, marne şi marnocalcare, la care subordonat se
adaugă dolomite şi intercalaţii de gipsuri şi anhidrite; s-au identificat de asemenea roci efuzive bazice şi
piroclastite care ocupă zone orientate de regulă nord-sud. Grosimea suitei roşii superioare variază între 900
şi l 200 m.  Cu Triasicul superior se încheie al doilea ciclu de sedimentare.
Ciclul de sedimentare Dogger-Cretacic
În timpul fazei de exondare de la sfîrşitul Triasicului corespunzătoare diastrofismului paleokimmeric şi care,
în mare, acoperă intervalul Liasic, s-a realizat o mai mare stabilitate a spaţiului valah iar eroziunea a dus la o
nivelare a reliefului. nu a mai avut loc mişcarea diferenţială pe verticală a diverselor compartimente, ci doar
mişcări de basculare. Al treilea ciclu de sedimentare începe odată cu Mezojurasicul, poate chiar din Liasicul
termial şi durează pînă la sfîrşitul Cretacicului;
— Jurasicul.
Cu excepţia unei secvenţe detritice cu care debutează cel de al treilea ciclu de sedimentare şi care revine în
mare parte Doggerului, în rest, Jurasicul este format aproape exclusiv din depozite carbonatice. Doggerul
include primele depozite cu care începe transgresiunea celui de al treilea ciclu de sedimentare, reprezentate
printr-o alternanţă de pachete de depozite grezoase, adesea gipsifere, cu pachete de depozite predominant
pelitice.
Suita Doggerului se încheie cu un orizont de dolomite şi gresii calcaroase .
Malmul corespunde unei expansiuni treptate a apelor mării, acestea acoperind spre sfîrşitul epocii aproape în
întregime spaţiul valah. În acest timp s-au format cu precădere depozite carbonatice. Suita Neojurasicului
începe prin depozite de facies pelagic reprezentate prin calcare, calcare pseudoolitice şi marnocalcare de
culoare brun-roşietică. Începînd încă de la sfîrşitul Kimmeridgianului, dar mai ales spre sfîrşitul
Tithonicului, se remarcă o ridicare a Platformei Valahe mai accentuată în partea estică, şi care, în procesul
de sedimentare, se reflectă în dezvoltarea unor faciesuri caracteristice. Astfel, de la faciesul pelagic din
partea centrală a platformei, spre est şi spre vest, se trece la faciesuri recifale care amintesc calcarele de
Stramberg. Acestea pot atinge 200 m grosime şi formează adevărate bariere recifale.Calcarele recifale, în
parte dolomitizate, ocupă suprafeţe întinse în partea central-estică a platformei, precum şi în partea vestică.
În extremitatea estică a platformei, în zona actualului curs inferior al Ialomiţei, se trece de la faciesul recifal
la un facies lagunar-continental reprezentat prin dolomite, anhidrite, argile şi calcare vărgate amintind
faciesul purbekian al Tithonicului.
— Cretaciul. Condiţiile de sedimentare existente în Jurasicul terminal se menţin şi la începutul primei epoci
a Cretaciului. În consecinţă, în partea centrală se dezvoltă în continuare depozite pelagice cu trecere la
faciesuri ncritice recifale şi care se dispun în continuitate de sedimentare cu acelea ale Jurasicului. În estul
platformei se dezvoltă faciesul wealdean inclus la partea superioară a suitei lagunar-continentale care se
continuă din Jurasicul superior.
Neocomianul are dezvoltarea cea mai completă în partea centrală a platformei, unde depozitele sînt
dezvoltate în facies pelagic cu tintinide.
Pe baze paleontologice, au fost identificate primele trei etaje ale sistemului. În partea centrală a platformei
forajele au traversat o suită de calcare miolitice şi marnocalcare cu asociaţii de tintinide care indica
Berriasianul.
              Barremianul
marchează un început de retragere a apelor încît extremităţile de vest şi de est ale platformei au devenit arii
emerse. Procesul de sedimentare a fost continuu în partea centrală, între Dîmboviţa şi Jiu, unde s-au format
calcare micritice
Apţianul
corespunde retragerii maxime a apelor căci numai în regiunea Roşiori se cunosc gresii calcaroase cu
orbitoline. În restul platformei, Apţianul, acolo unde există, este reprezentat prin depozite continentale. Se
poate spune deci că de fapt Apţianul delimitează un prim subciclu de sedimentare.
Albianul
corespunde unei noi expansiuni marine avînd mai peste tot un caracter transgresiv, înaintarea apelor s-a
făcut de la est spre vest; drept urmare, suita completă se cunoaşte în partea estică a platformei. Aceasta
începe cu nisipuri şi gresii glauconitice Din nivelele superioare, reprezentate prin gresii şi marne de varsta
Albianul mediu. partea superioară a suitei, reprezentată prin depozite marnoase e de varsta Albianul superior
(Vraconian).
Cenomanianul
urmează în continuitate de sedimentare peste Albian şi are o largă răspîndire. Suita debutează prin marne
compacte, negricioase.În partea centrală se remarcă oarecare modificări litofaciale dar rămîn preponderente
marnocalcarele
Turonianul
urmează în continuitate de sedimentare; include calcare şi. marnocalcare grezoase în partea estică, şi marne
cenuşii cu aceeaşi faună în zona dunăreană.
Senonianul
încheie suita Cretacicului şi este reprezentat printr-un facies marnos. în partea vestică, şi printr-un facies
calcaros-grezos în partea estică. În unele sectoare, o mare parte din depozitele senoniene au fost îndepărtate
de eroziune, în timp ce în zonele afundate s-a identificat suita completă care poate atinge 450 m grosime.
Paroxismul laramic, care s-a manifestat în ariile labile învecinate, a determinat şi o ridicare generală a
domeniului valah. Totuşi, zone restrînse au mai rămas acoperite de ape în Paleocen-Eocen. Dovadă sînt
unele depozite marnoase şi calcaroase cu numuliţi şi foraminifere din regiunea Craiova sau din regiunea
dintre Urziceni şi Slobozia. În continuare, în Oligocen şi în Eomiocen, Platforma Valahă a evoluat ca arie de
denudaţie împreună cu celelalte unităţi ale vorlandului, în timp ce marea era limitată la avanfosa carpatică.
Ciclul de sedimentare Badenian-Pleistocen.
Ca şi în celelalte unităţi ale vorlandului, procesul de sedimentare s-a reluat în Badenian.
— Badenianul
Depozitele aparţinînd Badenianului se întîlnesc în jumătatea nordică a platformei. Acestea debutează prin
conglomerate după care se dezvoltă depozite predominant marnoase cu intercalaţii subordonate de argile,
nisipuri şi gresii glauconitice, iar local evaporite.
— Sarmaţianul
Sarmaţianul, în ansamblu, include depozite predominant psamitice însă foarte heterogene. Suita începe
printr-o secvenţă grezoasă-nisipoasă care, în zonele de margine, trece la faciesuri recifale cu Şerpuia.
Această secvenţă este urmată de depozite predominant pelitice.
În partea centrală a platformei, unde depozitele sînt foarte groase, s-au identificat toate subdiviziunile
Sarmaţianului. Astfel, în zona dunăreană la Islaz şi Celaru, din nivelele inferioare grezoase-argiloase sunt de
varsta Sarmaţian inferior (baden remaniat, Volhinian). Deasupra acestuia urmează depozite marnoase-
nisipoase cu intercalaţii de calcare lumaşelice şi calcare de varsta Basarabianul inferior. Basarabianul
superior şi Kersonianul includ depozite nisipoase şi argiloase cu intercalaţii de cărbuni . Sarmaţianul
superior ocupă o arie mai restrînsă, remarcîndu-se caracterul regresiv al mării.
Pliocenul
— Meoţianul,
Are carater transgresiv
Grosimea depozitelor meoţiene variază de la cîţiva metri la l 000 m. În aria de răspîndire a acestora se
delimitează două sectoare în care grosimea lor este mare: unul în extremitatea estică, sugerînd afundarea
soclului de şisturi verzi dintre prelungirea faliilor Palazu şi Peceneaga-Camena; al doilea în regiunea de la
vest de Craiova, unde se conturează o afundare ca un culoar. În ansamblu, Meoţianul din Platforma Valahă
estereprezentat printr-o alternanţă de nisipuri, argile şi marne, însă în care este preponderent materialul
psamitic.
— Ponţianul
are caracter transgresiv.
Ca litofacies, Ponţianul se caracterizează printr-o uniformitate remarcabilă cu predominarea depozitelor
pelitice reprezentate prin marne şi argile, în timp ce nisipurile sînt subordonate avînd o frecvenţă mai mare
în Ponţianul superior. Grosimea depozitelor ponţiene este redusă, îngroşări mai accentuate se cunosc în
partea nordică a platformei, adică în zona de afundare spre Orogenul carpatic, precum şi la cele două
extremităţi.
. În aflorimente (acestea fiind foarte limitate), Ponţianul este reprezentat prin marne nisipoase. În zone în
care Ponţianul are o grosime mare, de pildă în culoarul de la vest de Craiova, s-a realizat o stratigrafie mai
detaliată separîndu-se trei entităţi litostratigrafice: orizontul inferior, constituit din marne nisipoase
reprezentînd Ponţianul inferior sau Odesianul; orizontul mediu, predominant nisipos, considerat drept
Ponţianul mediu corelabil cu Portaferianul; orizontul superior, alcătuit din nisipuri şi marne cu reprezentînd
Ponţianul superior sau Bosforianul.
— Dacianul
în cea mai mare parte din Platforma Valahă, urmează în continuitate de sedimentare cu Ponţianul şi are
aceeaşi răspîndire ca şi a acestuia din urmă, cu excepţia unor zone dinspre sud, unde depozitele daciene se
dispun direct peste depozite cretacice. Depozitele daciene sînt reprezentate în cea mai mare parte prin
nisipuri, iar spre partea superioară a suitei predomină depozite pelitice. În jumătatea nordică a platformei,
Dacianul include şi intercalaţii de cărbuni
— Romanianul
care încheie suita pliocenă, reprezintă o revenire la litofaciesul pelitic după episodul psamitic din Dacian;
este reprezentat mai ales prin marne şi argile nisipoase. În zona dunăreană apar şi intercalaţii de calcare
lacustre.
În regiunea Văii Jiului, Romanianul este reprezentat prin depozite marnoase şi argile nisipoase. Către
sfîrşitul Pliocenului, lacul s-a restrîns foarte mult evoluînd spre colmatare care se vă desăvîrşi în Pleistocen.

Tectonica

Aranjamentul tectonic al Platformei Valahe este predominant ruptural, specific unităţilor de platformă,
Platforma Valahă este foarte fragmentată. In sistem de falii orientat est-vest şi altul cu direcţie aproximativ
nord-sud compartimentează Platforma Valahă în blocuri care, în diferite epoci, s-au mişcat diferenţiat pe
verticală dînd structuri de tip horst şi structuri de tip graben. Faliile sînt de vîrstă diferită; unele datează din
timpul consolidării soclului, iar altele s-au format ulterior, cele mai recente avînd vîrstă neogenă.
Densitatea faliilor, vîrsta diferită a acestora, reactivarea lor în diverse epoci, precum şi structurile de horst şi
graben, relevă că Platforma Valahă, deşi este o unitate consolidată, a evoluat ca platformă instabilă, în
comparaţie cu celelalte unităţi de platformă din vorlandul carpatic. Prezenţa vulcanitelor în cuvertură pune şi
mai mult în evidenţă această particularitate a Platformei Valahe.
Cele mai vechi falii şi, în acelaşi timp, cele mai profunde, sînt acelea care pun în contact sectoarele cu soclul
de origine diferită.
Falia Peceneaga-Camena spre nord-est delimitează Platforma Valahă de promontoriul nord-dobrogean;
este o falie crustală cu vergenţă nord-estică-avînd o săritură în jur de 10 km şi prinde sub planul de
încălecare structurile hercinice ale Dobrogei de Nord, precum şi depozite triasice şi chiar neojurasice. Vîrsta
ei este mult mai veche, contemporană cu cutarea şisturilor verzi, însă a fost reactivată în epoci ulterioare;

Falia Fierbinţi la sud-vest de precedenta şi paralelă cu ea are aceeaşi amploare şi semnificaţie; a fost pusă
în evidenţă pe direcţia localităţilor Fierbinţi-Calăraşi. Aceasta este o falie transversală şi delimitează soclul
constituit din şisturi cristaline mezometamorfice cu masive magmatice, mai coborît, de soclul constituit din
şisturi verzi (spre nord) şi probabil soclul mezometamorfic de tip Palazu (spre sud).
Între falia Peceneaga-Camena şi falia Fierbinţi se continuă prelungirea faliei Palazu (Ovidiu-Capidava) din
Dobrogea. Aceasta fără îndoială că este o falie crustală şi are, în Platforma Valahă, aceeaşi semnificaţie ca şi
în Dobrogea, adică separă sectorul cu soclu din şisturi verzi la nord de soclul Dobrogei ele Sud constituit din
şisturi cristaline de tip Palazu.
În afară de faliile menţionate, care sînt falii crustale, se întîlnesc falii de amploare mai modestă, mai tinere,
care delimitează compartimente mai ridicate separate prin arii depresionare. Asemenea falii sînt mai
frecvente în jumătatea vestică a Platformei Valahe şi au orientări diferite. Astfel, în partea vestică a ariei
valahe, două falii aproape paralele, una la vest de Drobeta-Turnu Severin şi alta la est de localitatea Dîrvari,
delimitează ridicarea Strehaia-Vidin. În cuprinsul acesteia din urmă, depozitele paleozoice au fost
interceptate la izobata l 000 m, iar în zona axială a ridicării se găsesc depozite ordoviciene.
La est, Depresiunea Roşiori-Alexandria este delimitată de o falie ce urmăreşte aproximativ direcţia
Bucureşti-Giurgiu care o separă de un compartiment ridicat reprezentînd prelungirea a ceea ce, la sud de
Dunăre, se cunoaşte sub numele de ridicarea Nord-Bulgară. Aceasta se afundă în direcţia nord-vest.
La est de falia Fierbinţi, structurile au evident orientarea NV-SE. În imediata vecinătate a faliei se
delimitează o arie depresionară. Mai departe spre est, întreg sectorul de la nord-est de falia Fierbinţi se
prezintă mai ridicat în zona dunăreană şi coboară spre nord-vest către Orogenul carpatic. Structura de detaliu
a acestui sector este mai complicată. Astfel, la nord de Valea Ialomiţei, de la Slobozia spre nord, se remarcă
un compartiment mai coborît, Amara, flancat de două blocuri ridicate: blocul Bordei Verde-Însurăţei şi
respectiv blocul Brădeanu.
Platforma Valahă este separată de unităţile dobrogene prin falia Dunării, orientată nord-sud urmărind
cursul Dunării. Aceasta este o falie de vîrstă neogenă. În Sarmaţian, marginea vestică a ariei dobrogene
funcţiona ca faleză. Falia a fost activă şi în Pliocen.
Jumătatea nordică a Platformei Valahe mai este afectată de un sistem de falii cu orientare est-vest. Acestea
au determinat o compartimentare a platformei în trepte ce coboară spre Orogenul carpatic.
Treapta cea mai ridicată formează culminaţia Balş-Optaş, care spre sud coboară către Depresiunea Roşiori-
Alexandria de care este separată prin falia Cartojani.
Limita nordică a Platformei Valahe este dată de falia pericarpatică. Aceasta pune în evidenţă încălecarea
dintre formaţiunile Depresiunii Getice şi acelea ale Platformei Valahe. Cele mai noi depozite ale platformei
prinse sub planul de încălecare aparţin Volhinianului, iar cele mai vechi depozite care acoperă urma planului
de şariaj aparţin Basarabianului; de aici rezultă vîrsta eosarmaţiană a încălecării pericarpatice, înscriindu-se
în tectogeneza moldavică; situaţia a fost evidenţiată prin forajele de la Spineni şi Mitrofani (v. fig. 13).
De altfel, toate faliile în lungul cărora platforma coboară spre Grabenul carpatic sînt falii de vîrstă neogenă,
sau mai vechi însă reactive în Neogen.
Fracturarea avansată a platformei a determinat şi o anumită dispoziţie a cuverturii, aceasta mulînd oarecum o
morfologie de blocuri încît sugerează structuri de tipul cutelor în formă de cufăr tipice tectonicii de tip
germanic.
Vîrsta diferită a faliilor sugerează fragmentarea progresivă a platformei şi caracterul ei de platformă
instabilă. Acest comportament al Platformei Valahe este o consecinţă a poziţiei ei, fiind situată între ariile
labile carpatice şi balcanice, care au fost afectate de mai multe paroxisme tectogenetice.