TEOLOGIE PASTORALĂ

anul III, sem. 1

INTRODUCERE ÎN TEOLOGIA PASTORALĂ

1. Teologia pastorală ca disciplină teologică – dimensiunea ei hristologică şi
ecleziologică
a. Teologia – știință a mântuirii, a libertății adevărate și a vieții veșnice
b. Definiția și locul Teologiei pastorale în cadrul disciplinelor teologice
c. Denumirile și scopul Teologiei pastorale
d. Tematica Teologiei pastorale
e. Importanța și necesitatea Teologiei pastorale
2. Izvoarele Teologiei pastorale şi literatura teologică pastorală

I. PASTORALA INDIRECTĂ SAU GENERALĂ

I. 1. Preotul – păstor de suflete pentru mântuire.
I. 2. Demnitatea, valoarea şi importanţa misiunii preoţeşti
I. 3. Responsabilitatea preoţiei - greutăţile şi bucuriile ei
I. 4. Iubirea milostivă, zelul misionar şi devotamentul eclesial – calităţi principale
ale păstorului de suflete
I. 5. Vocaţia (chemarea) pentru preoţie: criterii de recunoaştere şi mijloace de
cultivare a ei
I. 6. Tactul pastoral: înţelepciune în comunicare şi conlucrare.
I. 7. Importanţa vieţii duhovniceşti şi morale a preotului în pastoraţie.
I. 8. Mijloace de cultivare a vieţii duhovniceşti şi morale a preotului.
I. 9. Importanţa culturii generale şi teologice a preotului în pastoraţie.
I. 10. Familia preotului ca model de viaţă creştină în parohie şi sprijin în activitatea
pastorală.

1
 INTRODUCERE ÎN TEOLOGIA PASTORALĂ

1. Teologia Pastorală ca disciplină teologică –

dimensiunea ei hristologică și eclesiologică

a. Teologia – știință a mântuirii, a libertății adevărate și a vieții veșnice

Teologia este vorbirea oamenilor cu Dumnezeu, bazată pe vorbirea lui

Dumnezeu cu oamenii (Revelația). Mai precis, teologia este știința despre Dumnezeu,
bazată pe Revelația lui Dumnezeu către oameni. Iar punctul culminant al Revelației
divine este Persoana Fiului și Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om
din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor. Dumnezeu-Cuvântul sau Logosul
divin este de la începutul lumii tainic prezent în „cuvintele” tăcute, dar luminoase ale
naturii: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria! –
constată Psalmistul (Psalmul 18, 1), iar Apostolul neamurilor îl confirmă, arătând că
făpturile sau creaturile văzute trimit la însușirile nevăzute ale Creatorului
universului, la Dumnezeu Cel nevăzut, Făcătorul cerului și al pământului: „Cele
nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui
putere și dumnezeire” (Romani 1, 20). Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut mai cunoscut
oamenilor, prin oameni aleși ai Săi și prin oameni inspirați, care au consemnat
Revelația divină în Sfintele Scripturi: „Și începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a
tâlcuit lor toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 27).
Revelația divină prin făpturi și prin Scripturi se împletește și culminează în
Dumnezeu-Cuvântul Care S-a făcut om, în Iisus Hristos (cf. Evrei 1, 1-2), Care
descoperă că Dumnezeu nu este o singurătate veșnică, ci o comuniune de viață veșnică și de
iubire veșnică: Sfânta Treime, iar omenirea este chemată să participe veșnic la această iubire
veșnică (cf. Ioan 1, 14; 14, 11; 15, 26).
Așadar, scopul sau finalitatea Revelației divine este participarea oamenilor la
fericita viață veșnică a lui Dumnezeu, adică mântuirea lor. Prin urmare, teologia ca
tâlcuire a Revelației divine sau ca „explicare a planului lui Dumnezeu de îndumnezeire a
omului” – cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, este știința mântuirii și a vieții
veșnice, descoperită în Iisus Hristos, Fiul Tatălui ceresc, și comunicată oamenilor prin
Duhul Sfânt în Biserică. Iar viața veșnică este cunoașterea singurului Dumnezeu
adevărat, Cel descoperit de Mântuitorul Hristos (cf. Ioan 17, 3).
În acest sens, teologia are ca temelie și centru al ei Revelația divină, iar ca
finalitate realizarea comuniunii oamenilor cu Dumnezeu în viața sacramentală și
în lucrarea pastorală și misionară a Bisericii în lume.
Teologia, ca știință a mântuirii este și o știință a libertății adevărate, înțeleasă ca o
componentă a comuniunii: libertate pentru comuniune, nu libertate pentru dezbinare.
Există o libertate duhovnicească, de creștere în iubirea noastră față de Dumnezeu și
față de semeni, dar și o libertate de izolare în egoism, una schismatică, individualistă
și separatistă.

2
 Nu e suficient ca teologia să fie o știință academică, ci ea trebuie să fie în
același timp și știință pastorală. De pildă, dacă nu învățăm ce este pocăința, nu putem
înțelege ce este teologia, pentru că mântuirea, ca unire a omului cu Dumnezeu,
începe cu botezul, care este un act de pocăință, de iertare a păcatelor și de viață nouă
în Mântuitorul Iisus Hristos – Izvorul vieții veșnice. De aceea și spunem în Crez:
„Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor” sau „spre iertarea păcatelor”. Adevărata
teologie existențială este deci știință a pocăinței permanente, a rugăciunii și a bucuriei.
Teologia trebuie să ne ajute să distingem între ceea ce ne unește cu Dumnezeu
în viață, de ceea ce ne desparte de Dumnezeu. Această gândire a Sfinților Părinți
privind teologia ca știință a mântuirii, exprimată mai ales în Filocalie și în alte scrieri
duhovnicești ale lor, trebuie să întregească actul intelectual al teologiei academice.
Altfel, după cum spun Sfinții Părinți, cine vorbește altora despre Dumnezeu dar nu se
roagă Lui, se aseamănă cu un pictor care a pictat pe perete un izvor de apă, dar moare de sete
lângă el.
Teologia academică nu trebuie să fie despărțită de experiența Bisericii. Numai
prin dimensiunea eclesială ea este o teologie vie, trăitoare, care dezvăluie caracterul
dinamic al Sfintelor Taine ale Bisericii. Orice profesor de teologie trebuie să se
străduiască permanent să fie purtătorul firesc al teologiei Bisericii, nu reproducând
moștenirea trecutului, ci oferind o mărturie bisericească vie. Este exclusă
autonomizarea teologiei academice de viața duhovnicească a Bisericii. Ea nu trebuie
să fie o dovadă a minții arogante, ci întotdeauna trebuie să pornească de la expresia:
„urmând Sfinților Părinți”. Părinții Bisericii ne învață întâlnirea roditoare cu
înțelepciunea din afară și cu filosofia, atât în domeniul teoretic, cât și în domeniul
practic al aplicării ei.
În realitatea istorică de astăzi, caracterizată de secularizare accentuată prin
tehnicizarea excesivă a vieții, prin robotizarea și convenționalul relațiilor umane,
relativizarea valorilor comunitare și personale, transformarea omului într-o ființă
tehnică și previzibilă, Biserica afirmă cu aceeași tărie concluzia Crezului ei: „Aștept
învierea morților și viața veacului ce va să fie”. De aceea, teologia contemporană
trebuie să accentueze dimensiunea profetic-eshatologică, neuitând problemele vitale
ale prezentului, ci arătând lumii de astăzi, precum odinioară profeții: „Aceasta este
voia lui Dumnezeu astăzi”. Ea trebuie să arate că Biserica, prin învățătura ei,
împărtășește adevăruri diacronice care vorbesc omului contemporan, că nu este un
scientism logocratic, străin de ceea ce se întâmplă astăzi.
Teologia nu este o formă stereotipă, care oferă modele standardizate de păreri,
nu este o gândire autonomă, încătușare sau subjugare, ci este piatră de încercare. De
aceea, Părintele Dumitru Stăniloae arată în Dogmatica sa că a părăsit „metoda
scolastică a tratării dogmelor ca propoziții abstracte de un interes pur teoretic și în
mare măsură depășit, fără legătură cu viața adâncă, duhovnicească a sufletului”1. El
are conștiința că exprimă credința Bisericii, de aceea nu trebuie să se lanseze în
acrobații raționale, ca să impresioneze și să vâneze „noul”. Sfinții Părinți nu au fost

1 Prefață la Teologia Dogmatică Ortodoxă, București, 1978, pp. 5-6.

3
interesați de știință luată ca valoare în sine, chiar dacă au folosit toate mijloacele
științifice ale epocii în care au trăit. Scopul lor nu a fost „progresul” științei sau
satisfacerea curiozității științifice, ci zidirea trupului Bisericii. Singura știință și
cunoștință a lui Dumnezeu este primirea lui Hristos în Persoana Căruia Dumnezeu
S-a descoperit: „Cel Ce este în sânul Tatălui, Acela L-a cunoscut” (Ioan 1, 18). Așadar,
erminia Tatălui este Persoana Mântuitorului Hristos. Oricine se ocupă cu studiul și
interpretarea Sfintei Scripturi și a textelor patristice, a Cuvântului lui Dumnezeu care
S-a descoperit, este dator să aibă mintea lui Hristos (1 Corinteni 2, 16), să gândească
asemenea lui Hristos, prin și în Hristos și Hristos să gândească în el și prin el. Aceasta
înseamnă că omul „are părtășie de firea dumnezeiască” (2 Petru 1, 4), adică părtășie
la energiile Sale necreate, și aceasta este lucrarea îndumnezeirii.
Teologia științifică trebuie să exprime cugetul Bisericii Ortodoxe, care se
întemeiază biblic și patristic și se exprimă în cultul divin. Această teologie trebuie
să hrănească viața socială contemporană. Modelul teologiei ortodoxe contemporane
este cel al teologiei neopatristice și bizantine, inspirată din experiența eclesială,
liturgică și mistico-ascetică a Bisericii. Caracterul eclesial, obiectiv-subiectiv în același
timp al experienței ortodoxe, se deosebește radical de trăirea individualist-
subiectivistă promovată de pietismul de orice nuanță.

b. Definiția și locul Teologiei pastorale în cadrul disciplinelor teologice

Astăzi, facultățile de teologie au ca vocație principală formarea de slujitori –

misionari ai Bisericii în mai multe domenii: liturgic-pastoral (clerici), educațional
(profesori de religie), social-filantropic (asistenți sociali), patrimoniu cultural
bisericesc (pictori și restauratori) sau activități media (jurnaliști). Pentru pregătirea
acestora, sunt studiate mai multe discipline teologice.
În cadrul specializării care pregătește viitorii slujitori ai sfintelor altare –
arhierei, preoți sau diaconi – întâlnim disciplina Teologie pastorală, care expune în
mod sistematic principiile, metodele și mijloacele folosite de aceștia în activitatea
de îndrumare a credincioșilor pe calea mântuirii. Pe scurt, Teologia pastorală este
arta preotului (slujitorului) de a conduce sufletele către mântuire2.
Folosindu-se de cunoștințe din toate celelalte discipline teologice, Pastorala a
fost numită „coroana învățământului teologic” sau „estuarul teologiei”.

c. Denumirile și scopul Teologiei pastorale

În limba română, termenul de pastorală a fost împrumutat din limba franceză,

fiind de origine latină. Prin „pastorală”se poate înțelege o operă literară, îndeosebi
poezie, cu subiect din viața păstorilor, o creație muzicală în care predomină temele

2Vezi Pr. prof. Petre VINTILESCU, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, Craiova, Ed.
Mitropoliei Olteniei, 2007, p. 12.
4
populare sau o scrisoare prin care un arhiereu se adresează credincioșilor din eparhia
sa cu diferite ocazii, mai ales la marile sărbători, Nașterea și Învierea Domnului.
Legătura termenului de pastorală cu cel de păstor este evidentă.
În antichitate, păstoritul era una dintre cele mai frecvente îndeletniciri,
denumirea de păstor fiind atribuită și conducătorii politici sau spirituali ai
popoarelor. În operele sale, Homer îi numește pe aceștia , adică păstorii
popoarelor.
În Vechiul Testament, păstori erau numiți prorocii, împărații sau preoții. Unii
dintre ei, înainte de a fi chemați de Dumnezeu pentru a-I fi slujitori, chiar au fost
păstori de oi.
Dumnezeu Însuşi este înfăţişat în Vechiul Testament ca păstor al poporului
ales: „Domnul este păstorul meu şi nimic nu-mi va lipsi. La păşuni bune mă
sălăşluieşte şi mă călăuzeşte la ape line…” (Psalm 23, 1-2). Mântuitorul Iisus Hristos,
Mesia Cel aşteptat, este înfăţişat de mai multe ori în prorociile mesianice, ca păstor:
„El îşi va paşte turma ca un păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui
şi va călăuzi cu blândeţe oile care alăptează…” (Isaia 40, 11);
„Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe păstori! Lua-voi înapoi
oile mele din mâinile lor… Mă voi îngriji Eu însumi de oile Mele şi le voi cerceta…
Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte, şi anume pe robul meu David;
el le va paşte, el va fi păstorul lor…” (Iezechiel 34, 10-11, 23).
În Noul Testament, Mântuitorul Însuşi Se numeşte pe Sine Păstorul cel bun (
) (cf. Ioan 10, 11), iar pe Sfântul Apostol Petru îl reintegrează în
apostolat ca păstor: „De Mă iubeşti, Petre, păstoreşte oile Mele!” (Ioan 21, 15). Sfinţii
Apostoli Îl numesc pe Mântuitorul „Păstorul cel mare al oilor” (cf. Evrei 13, 20),
„Păstorul sufletelor” (cf. 1 Petru 2, 25), sau „mai marele păstorilor” , cf. 1
Petru 5, 4).
În primele reprezentări iconografice, Mântuitorului este înfăţişat adesea ca un
tânăr păstor, purtând pe umeri oaia cea pierdută şi regăsită (cf. Luca 15, 4-6).
Întreita activitate răscumpărătoare a Mântuitorului (de împărat sau
conducător, de proroc sau învăţător şi cea de arhiereu sau preot) se numeşte în
general, cu un termen larg, activitate pastorală. Această întreită slujire a Lui a fost
transmisă şi Sfinţilor Apostoli (cf. Matei 28, 18), iar prin aceştia, episcopilor și
preoţilor orânduiţi de ei la conducerea Bisericii, care şi ei sunt numiţi păstori sau
arhipăstori: „Luaţi aminte la voi şi la toată turma peste care Duhul Sfânt v-a pus
episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu…” (cf. Fapte 20, 28).
Termenul de pastorală, ca atribut care exprimă activitatea preoţească, poate fi
întâlnit încă din epoca patristică, în tratatul despre preoție al Sf. Grigorie de Nazianz,
Cuvânt apologetic despre fugă, și chiar în titlul tratatului despre preoție al Sfântului
Grigorie cel Mare, Regula Pastoralis.
În parohie, faţă de credincioşi, preotul se află în acelaşi raport ca păstorul faţă
de turmă, având, din punct de vedere religios sau spiritual, aceleaşi drepturi şi
îndatoriri pe care le are păstorul faţă de turma încredinţată lui spre păstorire. De
aceea, activitatea pe care el o desfăşoară în parohie, în folosul credincioşilor, se
5
numeşte activitate pastorală, iar disciplina care învaţă arta sau meşteşugul şi legile,
regulile sau normele conducerii pastorale, se numeşte Teologie Pastorală.
Pentru a denumi o disciplină teologică, cuvântul Pastorală apare mai târziu, şi
anume în secolul al XVI-lea, când îl întrebuințează teologul catolic german Petru
Binsfeld, care a scris cel dintâi tratat sistematic de Teologie Pastorală în Apus, cu
titlul Enchiridion Theologiae Pastoralis, apărut la Trier, în 1591.
În 1774, apare cea dintâi Catedră de Teologie pastorală din învățământul
universitar, la Universitatea din Viena.
Pentru Pastorală, ca disciplină teologică, se mai folosesc denumirile: Hodegetică
Pastorală (de la Ðdhgšw = a conduce, a călăuzi, a îndruma), Pimenică (de la =
păstor), sau Chibernetică (de la kubern»thj = cârmaci).
Autorii germani întrebuinţează diferite numiri, ca: Hodegetik sau Pastoral
Hodegetik, Theorie der Seelsorge (Teoria îngrijirii sufletelor), Wissenschaft der speziellen
Seelenführung (Seelenleitung), ori Seelsorgewissenschaft, adică ştiinţa conducerii sau
îngrijirii sufletelor. La francezi găsim termenul perifrastic de Théorie de la direction des
âmes sau Théorie du ministère évangélique, dar şi pe cel, obişnuit, de Teologie Pastorală.
Scopul Teologiei Pastorale este formarea slujitorilor bisericești, prin însuşirea
artei conducerii comunităților creștine pe calea mântuirii. Scopul Pastoralei este de
fapt însuşi scopul pentru care a fost instituită preoţia, adică mântuirea sufletelor
încredinţate preotului spre păstorire.
Teologia pastorală ne învață ce este preoţia şi care sunt îndatoririle preotului
ca păstor de suflete, arătând totodată şi metodele sau mijloacele prin care se pot
îndeplini acele îndatoriri.
Viitorul preot învață cum să folosească cunoştinţele teologice şi aptitudinile
personale pentru îndeplinirea corectă, conştiincioasă şi rodnică a misiunii sale,
adaptându-le la condiţiile de timp şi de loc în care păstoreşte. Scopul ultim al
Pastoralei este, prin urmare, dobândirea mântuirii credincioșilor.

d. Tematica Teologiei Pastorale

După apariția Teologiei pastorale ca disciplină teologică, până la sfârşitul

secolului al XIX-lea, ea cuprindea toate disciplinele așa-numitei Teologii practice, în
afară de Dreptul bisericesc, adică: Omiletica şi Catehetica, alături de Liturgica şi
Pastorala propriu-zisă. Teologia Pastorală în sens larg reprezenta disciplina care se
ocupa cu activitatea păstorului de suflete în întreita lui chemare: conducătoare,
învățătorească și sfințitoare.
Plecând de la cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt calea, adevărul, şi viaţa” (Ioan
14, 6), activitatea preotului era privită ca o întreită chemare:
a. Chemarea de conducere a sufletelor, de călăuzire a lor pe adevărata cale
( ), cu care se ocupă Dreptul bisericesc şi Hodegetica, adică Pastorala în sensul
restrâns al cuvântului.

6
 b. Chemarea didactică sau învăţătorească, adică propovăduirea adevărului
), cu care se ocupă Catehetica și Omiletica.
c. Chemarea sacramentală, sfinţitoare sau liturgică, care corespunde lui
(viaţă) şi care se dobândește prin studiul Teologiei Liturgice.
Autorii apuseni raportează aceste trei ramuri ale Teologiei Practice sau ale
Teologiei Pastorale în sens larg, la amvon (predicarea adevărului), altar (izvor de
sfinţire) şi confesional (scaunul de mărturisire, privit ca mijlocul fundamental al
pastoraţiei).
Plecând de la cuvântul Mântuitorului către sfinţii apostoli: „Mergând, învăţaţi,
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20), tematica
Teologiei pastorale care însuma toate disciplinele practice a fost împărțită în patru
mari subdiviziuni:
Mergând se referă la personalitatea păstorului de suflete, cu care se ocupă
Pastorala, în sensul restrâns al cuvântului;
Învăţaţi se referă la funcţia învăţătorească a preotului, cu care se ocupă
Catehetica şi Omiletica;
Botezându-le se referă la activitatea sacramentală a preotului, cu care se ocupă
Liturgica;
Învăţându-i să păzească se referă la funcţia ocârmuitoare, a conducerii
pastorale propriu-zise, care constituie obiectul Dreptului bisericesc şi al
Pastoralei în sensul propriu al cuvântului.
La începutul secolului al XX-lea, noţiunea de Pastorală începe să fie socotită ca
o disciplină aparte şi independentă de celelalte discipline, aşa cum o înţelegem astăzi.
Separându-se de celelalte, Teologia Pastorală are ca obiect studiul activităţii pastorale
propriu-zise a preotului în parohie. În sens restrâns, Teologia pastorală este acea
disciplină a Teologiei practice care se ocupă numai cu arta pastoraţiei, adică arta
preotului de a conduce sufletele la mântuire.
În privința tematicii, Teologia pastorală este de obicei împărțită astfel:
Noțiunile introductive, care se ocupă cu fiinţa şi definiţia Teologiei Pastorale ca
disciplină teologică, cu izvoarele şi literatura sau bibliografia pastorală.
Teologia Pastorală generală sau indirectă, în care se studiază cele privitoare la
preoţia în sine: natura şi fiinţa preoţiei, temeiurile, necesitatea, funcţiile, greutăţile şi
bucuriile ei, precum şi cele privitoare la persoana păstorului de suflete (pregătirea şi
formarea, calităţile, virtuţile şi însuşirile cerute preotului și familiei lui).
Teologia pastorală directă sau specială, care expune normele, metodele şi
procedeele de pastoraţie. Ea cuprinde mijloace și metode de pastoraţie care privesc
întreaga comunitate duhovnicească încredințată preotului, dar și pe fiecare
credincios în parte.

7
 e. Importanţa şi necesitatea Teologiei Pastorale

Importanţa studiului Teologiei Pastorale rezultă din însuşi scopul misiunii

preotului ca pastor, care este mântuirea sufletelor credincioșilor încredințați spre
păstorire.
Teologia Pastorală este ştiinţa profesională a preotului. Prin studiul ei, viitorul
slujitor al Sfântului Altar primește noțiunile principalele mijloace și metode prin care
să pună în practică arta conducerii sufletelor către mântuire. Prin însușirea acestora,
este ferit de multe neajunsuri inevitabile care pot apărea în activitatea sa. Desigur,
fiecare mijloc sau metodă pastorală trebuie aplicate în funcție de specificul situației
întâlnite, de multe ori, soluțiile teoretice neputând fi aplicate întocmai. Teologia
pastorală expune însă multe principii fundamentale de păstorire, mijloace și metode
specifice pentru fiecare categorie de credincioși, verificate de-a lungul timpului în
viața Bisericii, pe baza cărora păstorul poate alege soluția cea mai potrivită pentru
situația reală cu care se confruntă.

Bibliografie orientativă

 BELEA, Prot. Nicodim, Importanţa soteriologică a Teologiei pastorale, în

„Mitropolia Banatului”, XXXV(1985), nr. 9-10, p. 613-619.
 BOLOGA, L., Psihologia vieţii religioase, Cluj, 1930.
 CÂNDEA, Pr. Prof. Spiridon, Teologia pastorală, în „Mitropolia
Ardealului”, 1963, nr. 11-12, p. 911-923.
 CHILEA, Pr. prof., Metodica Pastoralei în cadrul Teologiei Ortodoxe, în
„Biserica Ortodoxă Română", XCIV(1976), nr. 3-4, pp. 298-308;
 GORDON, pr. prof. Vasile, TUDOSE, pr. asist. dr. Silviu, Dezvoltarea
studiilor pastorale: omiletică, catehetică şi pastorală, în vol. Teologia Ortodoxă
în secolul al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea, Editura Basilica a
Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, pp. 704-769.
 KAPSANI, Gheorghios, Importanţa Pastoralei şi bibliografia ei, în limba
greacă, Atena, 1968.
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Catedra de Liturgică, Pastorală şi Artă
Creştină, în „Studii Teologice”, XXXIII (1981), nr. 7-10, p. 582-587.
 POPESCU, Prof. Teodor, Teologia ca ştiinţă, Bucureşti, 1937.
 SHUBERT, Pr. Prof. Fr., Theorie der Seelsoorge order pastoral Hodegetik,
vol. III, ed. III, Graz şi Leipzig, 1935.
 TARNAVSCHI, Dr. Teodor, Discurs de inaugurare a prelegerilor de teologie
practică. Teologia pastorală, în „Candela”, 1891, p. 719-723.
 TEŞU, Pr. Prof. Dr. Ioan, Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine,
Editura Doxologia, Iaşi, 2010, 214 p.
 TIMIADIS, Mitrop. Emilianos, Preot, parohie, înnoire, traducere de Paul
Brusanowski, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, 283 p.

8
  TONNA, B., Sociologia nella pastorale della parochia e della diocesi, Roma,
1970.
 THURNYSEN, Ed., Doctrine de la cure d’âme, Neuchâtel, 1958.
 VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Preotul în faţa chemării sale de păstor al
sufletelor, Bucureşti, 1934, 290 p.; Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova,
20072, 217 p.

2. Izvoarele Teologiei Pastorale și

literatura teologică pastorală

Cele mai importante izvoare ale Teologiei Pastorale sunt cărţile Sfintei
Scripturi, care ne familiarizează cu duhul pastoraţiei şi ne indică principiile ei
fundamentale, adică cele formulate, din inspiraţie divină, prin proorocii Vechiului
Testament ori de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli.
Dintre cărţile Vechiului Testament, cele mai importante din acest punct de
vedere sunt Leviticul – cartea preoţiei Legii Vechi – şi cărţile profeţilor (mai ales Isaia şi
Iezechiel), în care sunt formulate concepţia despre preoţie a Vechiului Testament şi
datoriile conducătorilor spirituali ai poporului ales, datorii care sunt valabile şi
pentru preoţia creştină.
Dintre cărţile Noului Testament, cele mai importante, din punct de vedere
pastoral, sunt Faptele Apostolilor, în care găsim descrise frânturi din viaţa şi activitatea
primilor păstori creştini, şi cele trei epistole pastorale ale Sfântului Apostol Pavel (două
către Timotei şi una către Tit), în care acesta trasează, pentru prima oară, sarcinile şi
calităţile impuse slujitorilor bisericeşti şi principiile fundamentale ale activităţii lor
pastorale, care sunt normative pentru păstorii din toate timpurile.

Dintre izvoarele oferite de Sfânta Tradiţie, cele mai importante sunt:

a) Operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti, care se ocupă, direct
sau indirect, cu problema preoţiei creştine şi cuprind informaţii, norme şi materiale
preţioase pentru pastoraţia creştină.
b) Canoanele sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi sunt nu numai izvoare de
drept, ci conţin uneori şi norme de practică pastorală şi reguli pentru rezolvarea unor
cazuri speciale din activitatea preoţească. Importante sunt mai ales regulile privitoare
la administrarea Tainei Spovedaniei, din Canoanele Sf. Vasile cel Mare, ale Sf. Petru,
episcopul Alexandriei (†311), ale episcopului Timotei al Alexandriei sau sec. al IV-
lea), ale Sf. Ioan Postitorul (Ajunătorul), patriarhul Constantinopolului (sec. al VI-
lea).
c) Hotărârile şi dispoziţiile autorităţilor bisericeşti (™ntalt»ria),
instrucţiunile anume formulate de diverşi chiriarhi pentru preoţi (ca de ex. Învăţătura
bisericească, de Antim Ivireanul, Târgovişte 1710 sau Capete de poruncă, ale aceluiaşi,

9
Târgovişte, 1714), precum şi ordinele circulare sinodale şi eparhiale, publicate în foile
oficiale bisericeşti.
d) Instrucţiunile scrise şi îndrumările din cărţile de slujbă, menite preoţilor,
mai ales duhovnicilor (de exemplu, Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului).
e) Scrisorile pastorale ale chiriarhilor, adresate clerului şi credincioşilor la
diferite sărbători (Nașterea și Învierea Domnului, Duminica Ortodoxiei ș.a.). Acestea
prezintă mai ales un interes documentar, conţinând interpretarea, modul de adaptare
şi de aplicare la viaţă a principiilor fundamentale ale Pastoralei, în anume epoci şi
împrejurări.
f) Vieţile Sfinţilor şi ale marilor păstori şi Părinţi ai Bisericii ne oferă
preţioase şi neîntrecute modele şi exemple de urmat în viaţa preoţească, precum şi
orientări, metode şi căile prin care marii păstori creştini şi-au îndeplinit misiunea lor
de îndrumători ai credincioşilor pe cărările mântuirii. De un real folos sunt Patericele,
cu exemplele lor din viaţa marilor pustnici şi cu aforismele din înţelepciunea
asceților, pilduitoare mai ales pentru viaţa morală şi spirituală a păstorilor de suflete.
g) Practica nescrisă a Bisericii şi experienţa pastorală a păstorilor de suflete,
din diverse timpuri şi locuri, notate uneori sub formă de însemnări zilnice, de jurnal
sau de memorii constituie un material preţios de Pastorală vie, trăită, din care se pot
trage concluzii, învăţăminte şi norme teoretice şi practice de urmat în activitatea
preoţească.
h) Tot ca izvor al Pastoralei, ca disciplină teologică de învăţământ, poate servi
şi literatura teologică pastorală, alcătuită din lucrări de specialitate.

Literatura pastorală ia naştere încă din epoca apostolică, sub forma de

povăţuiri adresate păstorilor primelor Biserici de către Sfinţii Apostoli, începând cu
cele din epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel şi continuând cu cele date de
urmaşii acestora la propovăduirea Evangheliei, la organizarea şi conducerea
diferitelor Biserici locale din epoca post-apostolică şi de mai târziu.
Dintre scrierile Părinţilor Apostolici, amintim Didahia (învăţătura) celor 12
apostoli, Epistola către Corinteni a Sf. Clement Romanul (†c.100), Epistolele Sf. Ignatie
Teoforul (†107) şi Epistola către Filipeni a Sf. Policarp al Smirnei, care cuprind
instrucţiuni pastorale incidentale, date de autorii lor. Dintre scrierile epocii
următoare (secolele II şi III), cele mai importante sunt cele ale Sf. Ciprian, episcopul
Cartaginei (†258): Ad Fortunatum (în care autorul vorbeşte despre datoriile creştinilor
în timpul persecuţiilor), De mortalitate (scriere sub formă de epistolă pastorală, din
timpul epidemiei de ciumă din anii 252-253) şi cele 59 de Epistole, scrise de Sfântul
Ciprian în diverse împrejurări şi adresate diferitelor persoane, dintre care mulţi
clerici.
Preocupări mai bogate şi mai sistematice din domeniul Pastoralei întâlnim în
literatura patristică din așa-numită epocă de aur (secolele IV-V), când, paralel cu
eforturile pentru răspândirea creştinismului, pentru organizarea Bisericii, pentru
definirea, formularea şi aprofundarea dreptei credinţe şi pentru combaterea ereziilor,
apar şi scrieri menite să precizeze natura şi ţelul preoţiei creştine şi să formuleze mai
10
îndeaproape drepturile şi datoriile slujitorilor bisericeşti, precum şi diferitele reguli
sau norme de respectat în activitatea pastorală a acestora. Astfel, de la Sf. Ambrozie,
episcopul Milanului (†397), ne-a rămas, între altele, scrierea De officiis ministrorum,
care, deşi are caracter etic, ocupându-se mai mult de datoriile morale şi virtuţile
slujitorilor bisericeşti, e socotită drept cea dintâi operă patristică cu preocupări
pastorale sistematice.
Dintre scrierile numeroase ale Fericitului Ieronim (†420), importante pentru
Teologia pastorală sunt cele două epistole: Ad Nepotianum (De vita clericorum et
monachorum) şi Ad Rusticum, în care autorul, vorbind despre datoriile unui monah,
schiţează multe din regulile de viaţă morală valabile şi pentru preoţii de enorie. Din
opera scrisă, bogată şi variată, a Fericitului Augustin (†430), interes pastoral prezintă
scrierea cu titlul De vita et moribus clericorum, care, precum o arată şi titlul, cuprinde
îndrumări pentru viaţa, comportarea şi activitatea slujitorilor bisericeşti.
Gloria literaturii pastorale din epoca patristică o alcătuieşte însă trilogia
tratatelor despre preoţie rămase de la Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz şi
Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), episcopul Romei (†604).
Cel dintâi dintre acestea, în ordine cronologică, este cel al Sf. Grigorie de
Nazianz (†390), intitulat Cuvânt apologetic despre fugă, deoarece el expune aici
greutăţile şi sublimitatea preoţiei, care l-au făcut la început să fugă de ea. În această
operă, Sf. Grigorie formulează ideile sale despre preoţie, pe care o consideră „arta
artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.
Cel de al doilea tratat, datorat Sf. Ioan Gură de Aur (†407) şi purtând chiar
titlul Despre preoţie, este şi cel mai celebru, fiind scris între anii 381-385, după cel al Sf.
Grigorie de Nazianz, pe care îl cunoaşte. Expunerea e în formă de dialog, între autor
şi prietenul său Vasile (un viitor episcop); Vasile primeşte preoţia, Ioan, care nu era
decât diacon, ezită să o primească şi de aceea înfăţişează aici motivele care îl
determină la această atitudine, expunând cu acest prilej ideile sale despre preoţie,
despre sublimitatea, sarcinile, greutăţile şi imensele ei răspunderi. Scrierea e
împărţită în şase „cărţi” (capitole mari).
Cărţile I-III vorbesc despre motivele care l-au făcut pe Sf. Ioan să fugă de
preoţie. Se expune apoi măreţia stării preoţeşti, greutăţile ei, îndatoririle păstorilor de
suflete şi virtuţile pe care trebuie să le aibă (despre sfinţenia vieţii preotului).
Cărţile a IV-a şi a V-a se ocupă cu datoria preotului de a predica, datoria şi
mijloacele de perfecţionare ale aptitudinilor sale retorice.
Cartea a VI-a (ultima) arată greutăţile cu care trebuie să lupte preotul în lume,
arătând că e mai uşor să fii eremit în pustie decât sacerdot în lume.
Tratatul despre preoţie al Sf. Ioan Gură de Aur reprezintă tot ce s-a scris mai
frumos despre preoţia creştină în literatura patristică şi unul dintre izvoarele
patristice fundamentale ale Pastoralei.
Al treilea tratat clasic despre preoţie din literatura patristică îl datorăm unui
Sfânt Părinte apusean, şi anume Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), episcopul Romei
(†604), şi este intitulat Regulae pastoralis libri quattuor sau De cura pastorali. Tratatul e
alcătuit din patru „cărţi”.
11
 Cartea I priveşte pe candidaţii la preoţie; aceştia sunt datori să se examineze
bine, dacă sunt vrednici de preoţie. Cartea a II-a se ocupă cu viaţa păstorului de
suflete, iar a III-a cu funcţia sa învăţătorească, iar cartea a IV-a constituie un fel de
epilog, cuprinzând un îndemn la umilinţă. Cu alte cuvinte, primele două se referă la
Pastorala indirectă, cartea a III-a, care e şi cea mai mare, constituie un fel de Pastorală
propriu-zisă sau directă, împărţită în patru capitole. Autorul cunoaşte, rezumă şi
completează tratatele anterioare despre preoţie ale Părinţilor răsăriteni (Sf. Grigorie
de Nazianz şi Sf. Ioan Gură de Aur), depăşindu-le în privinţa lărgimii de orizont din
care e privită preoţia şi în privinţa ordinii sistematice în care expune materia.
Tratatul despre preoţie al Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul) constituie opera
clasică a genului în evul mediu la apuseni, servind ca manual indispensabil în şcolile
clericale de diferite trepte, fiind considerat drept cel dintâi compendiu de pastorală
specială. A fost tradus şi în limba greacă, la începutul secolului al VII-lea, la cererea
împăratului Mauriciu, de către patriarhul Anastasie al II-lea al Antiohiei (traducere
pierdută). Conţinutul operei, adică îndrumările date de Sf. Grigorie păstorilor
creştini, sunt valabile şi astăzi.
Între scrierile clasice despre preoţie din literatura patristică e socotit şi
Cuvântul despre preoţie al Sf. Efrem Sirul (†379), care e însă mai mult un elogiu al
preoţiei (poem), exprimat într-un înaripat limbaj poetic.
Din perioada mai târzie (postpatristică şi bizantină) a literaturii creştine din
Răsărit, sunt vrednice de amintit următoarele scrieri de interes pastoral:
Cuvânt către păstor ( ) al Sf. Ioan Scărarul, stareţul unei
mănăstiri din Muntele Sinai (†649), care deşi este adresat stareţului unei mănăstiri,
căruia îi arată ce sarcini are şi cum le poate îndeplini, cuprinde sfaturi şi îndrumări
valabile şi pentru păstorii din enorii.
Despre făptuire (activitate), contemplaţie şi preoţie, de Teognost Monahul (secolul
al IX-lea), care deşi are un caracter profund mistic, cuprinde şi multe îndemnuri
adresate preoţilor şi referitoare mai ales la sfinţenia vieţii lor, cerută de calitatea de
liturghisitori (vezi cap. 13-21, 49-60 şi 70-75).
Despre preoţie, de Teofan din Niceea (secolul al XIV-lea), sub formă de epistolă
(a treia din cele rămase de la autor).
Despre preoţie, de Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului (†1429), care constituie
un călduros omagiu al sacerdoţiului.

12
 PASTORALA INDIRECTĂ SAU GENERALĂ

1. Preotul – păstor de suflete pentru mântuire

Orice viitor păstor de suflete are nevoie să înțeleagă încă din timpul studiilor
de teologie ce înseamnă preoția. De felul cum își însușește aceste cunoștințe depinde
foarte mult succesul pe care îl poate avea în misiunea de conducere a oamenilor către
mântuire.
Misiunea preoţească este de origine divină deoarece este întemeiată de
Mântuitorul Iisus şi are caracter supranatural, transcendental, prin scopul ei ultim,
care este mântuirea sufletelor.

a. Preotul este rânduit pentru oameni şi activează între oameni, dar

misiunea lui este de la Dumnezeu, fiindcă lucrează în numele Lui.
„Orice arhiereu, spune Sfântul Apostol Pavel despre rostul preoţiei în general,
fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce privesc pe Dumnezeu,
ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate…” (Evrei 5, 1). Așadar, Preotul lucrează în
lume pe temeiul harului dumnezeiesc primit la hirotonie, care vine de sus, iar nu de
la oameni. El propovăduieşte o învăţătură care nu aparţine lumii, ci este revelată,
mijlocind oamenilor împărtăşirea harului divin. El își desfășoară activitatea în cadrul
şi în condiţiile vieţii trecătoare, dar trebuie să asigure credincioşilor săi viaţa veşnică.
El îi păstoreşte pe credincioşii săi în calitatea lor de membrii ai Bisericii lui Hristos,
de mădulare ale Trupului Său, de viitori cetăţeni ai împărăţiei cerurilor, care primesc
această calitate prin Sfântul Botez.
Sfântul Apostol Petru rezumă esența preoției și felul în care preotul trebuie să
se raporteze la credincioșii săi atunci când îndeamnă: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu,
care vi s-a încredinţat, veghind asupra ei, nu cu silnicie, ci de bunăvoie, după
Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste, nu ca stăpâni ai păstoriţilor, ci
pildă făcându-vă turmei” (1 Petru V, 2-3).
Preotul este permanent în slujba oamenilor, dar, în același timp este și în slujba
cerului, adică „omul lui Dumnezeu” (cf. 1 Timotei 6, 11).

b. Preotul continuă în lume lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului

Hristos.
Fiind urmașii apostolilor, preoții pot fi numiți, după cuvântul Sfântului
Apostol Pavel, „slujitori ai lui Hristos şi iconomi (chivernisitori) ai tainelor lui
Dumnezeu” (cf. 1 Corinteni 3, 9) sau „colaboratori (împreună-lucrători) ai lui
Dumnezeu” (2 Corinteni 6, 1).
Misiunea preotului e să continue în lume lucrarea răscumpărătoare a
Mântuitorului, ajutând pe fiecare dintre credincioşii încredințați spre păstorire să-şi
însuşească efectele mântuitoare ale acesteia.
Prin rugăciunile preotului, Dumnezeu împărtăşeşte lumii harul mântuitor
izvorât din jertfa Fiului lui Dumnezeu şi pus de acesta la dispoziţia Bisericii. Ca
13
succesori ai Sfinţilor Apostoli, reprezentanţii preoţiei creştine – episcopii, preoţii şi
diaconii – sunt trimişii lui Hristos în lume, „apostoli” în sensul larg al cuvântului:
„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa şi Eu vă trimit pe voi…” (Ioan 20, 21). Ei sunt,
aşadar, continuatori ai lucrării de mântuire în lume; prin ei, prin harul sfinţitor al
slujbelor pe care ei le săvârşesc, ca şi prin învăţătura dumnezeiască pe care o
propovăduiesc, se poate realiza mântuire oricărui credincios.
Preotul este, aşadar, reprezentantul Mântuitorului în lume, „ambasador al
Cerului”, colaborator al lui Dumnezeu în opera de mântuire a lumii, „Fiindcă nu pe
noi ne propovăduim, ci pe Hristos - Iisus Domnul, iar pe noi slujitori vouă pentru
Iisus”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel corintenilor (2 Corinteni 4, 5).
Chemarea preotului şi puterea lui faţă de suflete îi vine de la Hristos (cf. 1
Timotei I, 12 şi Filipeni, IV, 13), care este „Păstorul cel mare al oilor” (Evrei XIII, 20)
sau „Mai marele păstorilor” (1 Petru 5, 4). Misiunea sa este slujire din slujirea
Mântuitorului.
Preoţia creştină vine din preoţia lui Iisus Hristos; ea este prelungirea şi
perpetuarea misiunii Sfinţilor Apostoli în lume, este un mandat încredinţat de
Mântuitorul slujitorilor Săi din toate timpurile. Mai mult, preoţia este într-un fel
continuarea de către oameni a slujirii lui Hristos Însuşi, pentru mântuirea lumii.
Raportată necontenit la Iisus Hristos, preoţia creştină capătă semnificaţia şi valoarea
ei divină.
Activitatea sau misiunea Mântuitorului a fost întreită, adică a avut trei laturi
sau înfăţişări: una de învăţător (profet), alta de arhiereu (mare preot), şi alta de
împărat (conducător). Ca învăţător, El a luminat lumea prin Evanghelie, ca arhiereu a
mântuit-o prin jertfa Sa pe Cruce, iar ca Dumnezeu El stăpâneşte şi conduce Biserica
Sa spre destinul ei eshatologic, în împărăţia cerurilor. De aceea, întreită este şi
chemarea şi misiunea preotului, care continuă şi prelungeşte pe aceea a
Mântuitorului: învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare. Preotul este un învăţător al
turmei sale duhovniceşti, un sfinţitor şi, totodată, un păstor sau conducător sufletesc al
ei. El învaţă propovăduind oamenilor adevărul Evangheliei, sfinţeşte pe credincioşi
prin rugăciune şi oficierea sfintelor slujbe, mijlocind lumii harul necesar pentru
mântuire, îndrumă sau călăuzeşte sufletele pe calea mântuirii, prin mijloacele
pedagogice, disciplinare şi canonice, indicate de scopul şi de natura misiunii sale. El
arată oamenilor pe Hristos, adică aşa cum S-a numit El Însuşi pe Sine: Calea,
Adevărul, şi Viaţa (cf. Ioan 14, 6).

c. Preotul oferă, prin rugăciune, harul Sfântului Duh credincioșilor săi

Încă înainte de Învierea Sa, Mântuitorul a făgăduit Sfinților Săi Apostoli harul
Sfântului Duh (cf. Ioan 14, 16-17, 26), pe care L-a și trimis peste ei în ziua Cincizecimii.
Începând de la Sfinții Apostoli, prin taina hirotoniei, preoția chivernisește
acest dar, prin puterea și cu lucrarea Sfântului Duh. Acest lucru îl mărturisește
Sfântul Apostol Pavel atunci când atrage atenția păstorilor din Milet și Efes: „Luaţi
aminte la voi înşivă şi la toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să
păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Său” (Fapte 20, 28).
14
 Preoția este, așadar mijlocul principal prin care se dăruiește în viața Bisericii
harul sfinţitor al lui Dumnezeu, izvorât din Sfântul Duh, prin sfinte slujbe.
Prin preot, credinciosul se naște sau renaște la „viața în Hristos”, după
expresia Sfântului Nicolae Cabasila, prin Taina Botezului sau prin cea a Pocăinței.
Prin rugăciunile preoției devenim creștini sau ne integrăm și ne menținem ca membri
ai Bisericii. De aceea, preotul este numit „părinte duhovnicesc”.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel îl numea pe Timotei „adevărat fiu în
credinţă” (cf. 1 Timotei, 1, 2; 2 Timotei, 2, 1), deoarece îl convertise la creştinism (cf.
Fapte, XVI, 1-4), iar pe Tit îl numea „adevăratul fiu în credinţa cea de obşte” (cf. Tit I,
4). Sfântul Apostol Pavel subliniază, de asemenea, unicitatea calităţii de părinte
duhovnicesc al fiecăruia dintre fiii săi duhovniceşti: „Fiindcă de aţi avea zece mii de
învăţători întru Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Fiindcă eu v-am născut, prin
Evanghelie, în Iisus Hristos” (1 Corinteni IV, 15).
Având exemplul Sfântului Apostol Pavel, niciun nu trebuie considerat cu
nimic mai prejos decât părinţii după trup ai enoriaşilor săi. El are, faţă de fiii săi
duhovniceşti, tot atâtea drepturi, datorii şi răspunderi pe plan spiritual, ca şi părinţii
lor după trup, pe plan material şi social. El are dreptul să-i înveţe, să-i binecuvânteze
şi să-i sfinţească, dar și să-i îndrume spre folosul lor duhovnicesc.
Fiii săi duhovnicești sunt de toate vârstele și din toate clasele sociale. Toţi
laolaltă, fără nici o deosebire, alcătuiesc marea familie duhovnicească a preotului.
Toţi îi sunt datori cu ascultarea şi respectul datorate preotului în calitatea lui de
reprezentant al lui Dumnezeu şi pentru toţi el e îndatorat cu aceeaşi grijă şi cu
aceeaşi răspundere.
Iată cum înfăţişează, marele scriitor francez Alphonse de Lamartine rostul
unui adevărat preot în mijlocul lumii şi al vieţii:
„În fiecare parohie există un om care e al tuturor, care e chemat ca martor, ca
sfătuitor, şi ca sfinţitor în cele mai solemne acte ale vieţii omeneşti. Un om fără care
nici nu ne naştem, nici nu murim; care te priveşte de la sânul mamei şi nu te
părăseşte decât la groapă; care binecuvântează sau sfinţeşte leagănul, patul conjugal,
năsălia morţii şi coşciugul; un om pe care copilaşii se obişnuiesc să-l iubească şi să se
teamă fireşte de el; un om pe care necunoscuţii îl numesc părinte; un om înaintea
căruia creştinii îşi duc mărturisirile lor cele mai grele, lacrimile cele mai secrete; un
om care, prin rostul lui, e mângâietorul tuturor durerilor omeneşti, care vede bătând
la uşa sa şi pe sărac şi pe bogat: cel bogat ca să-şi lase pe ascuns milostenie, cel sărac
ca să primească fără să se ruşineze; un om care, nefiind de nici un rang social, ţine
deopotrivă de toate clasele: de clasele nevoiaşe prin viaţa lui săracă şi prin umilinţa
naşterii, de clasele înalte prin educaţia şi ştiinţa lui; în sfârşit, un om care ştie toate,
care are dreptul să spună tot şi al cărui cuvânt cade de sus asupra minţii şi inimii
omului, prin autoritatea dumnezeieştii lui misiuni. Acest om este preotul”3.

3Alphonse de Lamartine, Les devoirs sociales du clergé, după G. D. Mugur, Florile, Bucureşti, 1928, p. 84-
85.
15
 Așadar, preotul este slujitor al lui Dumnezeu Tatăl, reprezentant al Mântuitorului,
pentru continuarea lucrării Sale de mântuire a sufletelor şi totodată cel prin care se
împărtășește lucrarea Sfântului Duh, pentru sfinţirea şi conducerea oamenilor pe calea
mântuirii.

d. Preotul este totodată membru şi slujitor al Bisericii, în înţelesul ei de

instituţie divino-umană
În calitate de conducător al parohiei sale, el trebuie să păstreze unitatea cu
Biserica, adică cu episcopul, care este de drept şi de fapt reprezentantul lui Hristos şi
conducătorul responsabil al eparhiei păstorite. Din punct de vedere administrativ şi
canonic, preotul este subordonat episcopului, este în parohie un delegat sau trimis al lui,
fiindcă prin el a primit harul şi puterea preoţiei şi trebuie să activeze în parohie în
numele, sub conducerea lui. De aceea, preotul este dator cu ascultare canonică.

16
Bibliografie orientativă

 „Biserica Ortodoxă Română", LXXX(1962), nr. 5-6, pp. 534-539;

 Preotul cel bătrân. Cum se pregătea pentru Sfânta Liturghie, în „Îndrumător
bisericesc”, Cluj, 1988, p. 94-95.
 Spicuiri din îndemnurile pastorale ale I.P.S. Mitropolit Sebastian, în „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei", XXIX(1953), nr. 3-4, pp. 28-31;
 ABRUDAN, Pr. prof. dr., Dumitru, O responsabilitate bisericească majoră - grija
pentru formarea viitorilor preoţi, în „Mitropolia Ardealului", XXXI(1986), nr. 1-2, pp. 12-
19;
 ADRIAN, Episcop Vicar, Botoşăneanul, Metode pastorale în concepţia şi lucrarea
arhipăstorească a Prea Fericitului Patriarh Iustin, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei",
LVI(1980), nr. 3-5, pp. 232-240;
 ALEXE, Pr. Prof. Dr. Ştefan, Actualitatea gândirii Sfinţilor Trei Ierarhi despre preoţie,
în „Studii Teologice”, XXXVI (1984), nr. 1-2, p. 93-103.
 ALLEN, Pr. Dr. Joseph, Slujirea Bisericii – chip al grijii pastorale, traducere de IPS
Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010.
 ANDREI, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Păstorul şi
turma, Editura Reîntregirea, Cluj-Napoca, 2012, 55 p.
 BANU, Drd. Emanuel, Chipul preotului după Sfinţii Trei Ierarhi, în „Mitropolia
Olteniei”, XXII(1970), nr. 1-2, p. 3-10.
 BASARAB, Pr. Prof. Dr., H, Chipul preotului după Sfinţii Trei Ierarhi, în „Mitropolia
Olteniei", XXII(1970), nr. 1-2, pp. 3-10;
 BĂLĂCEANU, Pr. Drd. Ion, Principii pastorale în opera „Cartea regulei pastorale”, a
Sfântului Grigorie cel mare şi actualitatea lor, în „Biserica Ortodoxă Română”, C(1982),
nr. 3-4, p. 285-294.
 BODOGAE, Pr. Prof. Dr. Teodor, Pagini celebre din activitatea de păstor a Sfântului
Vasile cel Mare , în „Îndrumător Bisericesc”, Sibiu, 1984, nr. 1-3, p. 51-58.
 BRANIŞTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Preotul şi preoţia creştină în concepţia şi trăirea Prea
Fericitului Patriarh Justinian, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVI (1958), nr.
5-6, p. 443-464.
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Câteva virtuţi necesare preotului ca pastor şi om, în „Glasul
Bisericii", XV(1956), nr. 8-9, pp. 473-482;
 CABASILA, Sfântul Nicolae, Despre viaţa în Hristos, Migne, P.G., t. CL, şi
traducerea românească, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946.
 CÂNDEA, Pr. prof. dr., Chipul preotului, după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, în
„Mitropolia Ardealului", VI(1961), nr. l,r3, pp. 97-106;
 CÂNDEA, Pr. prof. dr., Izvoarele şi literatura Teologiei Pastorale, în „Mitropolia
Olteniei", IX(1964), nr. 6-8, pp. 524-536;
 CÂNDEA, Pr. prof. dr., Preoţia creştină în concepţia şi preţuirea Sfinţilor Părinţi ai
răsăritului, în „Altarul Banatului", III(XLII)(1992), nr. 7-9, pp. 26-32;
 CÂNDEA, Pr. prof. dr., Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în „Studii Teologie",
VI(1954), nr. 5-6;

17
 CÂNDEA, Pr. prof. dr., Sfântul Ioan Gură de Aur, ca păstor de suflete, în „Biserica
Ortodoxă Română", LXXV(1957), nr. 10, pp. 922-927;
 CHIFĂR, Pr. conf. dr., Nicolae, Preoţia în concepţia Sfinţilor Trei Ierarhi, în
„Teologie şi Viaţă", IV(LXX)(1994), nr. 8-10, pp. 9-17;
 COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii
Părinţi, în „Studii Teologice”, anul VIII (1956), nr. 3-4, p. 155-166.
 Idem, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în „Studii Teologice”, I (1949), nr. 9-10, p.
739-762.
 Idem, Sensul şi sarcinile preoţiei după Sfinţii Părinţi ai primelor secole, în „Mitropolia
Banatului”, anul XXII (1972), nr. 1-2, p. 9-15.
 CORNEANU, Diac. conf., Nicolae, Chipul preotului adevărat, după Fericitul Ieronim,
în „Mitropolia Olteniei", XI(1959), nr. 1-2, pp. 24-31;
 FIRMILIAN, Mitropolitul Olteniei, Pastoraţia, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXIII
(1957), nr. 1-2, p. 7-16.
 GALERIU, Pr. prof. dr., Teologie, pastoraţie şi slujire la Sfinţii Trei Ierarhi, în
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei", LXI(1985), nr. 1-3, pp. 123-134;
 GĂLUŞCĂ, Pr., E., Trăsăturile esenţiale ale chipului preotului după Sfântul Ioan Gură
de Aur, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei", LVIII(1982), nr. 10-12, pp. 744-761;
 GEORGESCU, Arhim., Chesarie, Sfinţii Trei Ierarhi - modele de dascăli şi păstori în
Biserica creştină, în „Glasul Bisericii", XXXIII(1974), nr. 1-2, pp. 38-48;
 JUSTINIAN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, vol. V,
Bucureşti, 1958, p. 244-247.
 MARCU, Pr. prof. Gr. T., Sfântul Apostol Pavel, despre personalitatea religios-morală a
păstorului de suflet, în „Studii Teologie", VII(1955), nr. 3-4;
 MARCU, Pr. prof. Gr. T., Vieţile sfinţilor ca teme de predică şi mijloace de pastoraţie, în
„îndrumător Bisericesc", Sibiu, 1985, pp. 63-65;
 MUGUR, G. D., Florile, Bucureşti, 1928, p. 84-85.
 MOCA, Pr. prof. dr. Dumitru, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz
şi Ioan Gură de Aur. Importanţa şi actualitatea lucrării lor pastorale, în „Teologia", Arad,
V(2001), nr. 1, pp. 11-19;
 MOISIU, Pr. prof. dr. Alexandru, Sfântul Ambrozie, păstor şi îndrumător al vieţii şi
trăirii creştine, în „Studii Teologie", XXVI(1974), nr. 3-4, pp. 176-182;
 MOISIU, Pr. prof. dr. Alexandru, Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul) - Cartea
Regulei pastorale, în „Mitropolia Ardealului", XXII(1977), nr. 1-3, pp. 105-124; nr. 10-
12, pp. 787-810;
 MOISIU, Pr. prof. dr. Al, Sfântul Vasile cel Mare, îndrumător şi păstor de suflete, în
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei", LXIV(1988), nr. 1, pp. 18-27;
 MOISIU, Pr. prof. dr. Al, Sfaturi omiletice şi pastorale în opera Sfântului Grigorie
Dialogul, în „Mitropolia Ardealului", 11(1957), nr. 1-2, pp. 101-118; XI(1966), nr. 1-3,
pp. 109-120;
 MOLDOVAN, Pr. prof. Ilie, Semnificaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti după
Sfântul Apostol Pavel, în „Ortodoxia", XXX(1979), nr. 2, pp. 268-293;

18
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Preotul şi pastoraţia în gândirea Prea Fericitului
Părinte Patriarh Justin, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CVI (1988), nr. 3-4, p.
216-232.
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Rolul preotului ortodox în viaţa obştească, în
„Biserica Ortodoxă Română”, CIV (1986), nr. 1-2, p. 59-68.
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I şi II,
Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996 şi 2001.
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Patriarhul Justinian Marina, model de conştiinţă şi
slujire sacerdotală, în „Almanah bisericesc”, Bucureşti, 2001, p. 46-60.
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Aspecte ale artei pastorale la Sfinţii Trei Ierarhi, în
„Studii Teologice”, an XXX (1978), nr. 3-4, 320-328;
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Preotul şi pastoraţia în gândirea Prea Fericitului
Părinte Patriarh Justin, în „Biserica Ortodoxă Română”, CII (1985), nr. 3-4, p. 216-232.
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Slujirea preoţească în concepţia şi trăirea Prea
Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, în „Vestitorul Ortodoxiei”, VII (1995), nr. 128, p. 5-
6.
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Patriarhul Justinian Marina – model de conştiinţă şi
slujire sacerdotală. La împlinirea a 100 de ani de la naşterea sa, în „Almanah bisericesc”,
editat de Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, Bucureşti, 2001, p. 46-60.
 PLĂMĂDEALĂ, Î.P.S. Dr. Antonie, Preotul în biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996.
 RĂMUREANU, Pr. prof. Ioan, Preotul - slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, după
Sfinţii Trei Ierarhi, în „Biserica Ortodoxă Română", LXXXVIII(1970), nr. 1-2, pp. 99-
105;
 REZUŞ, Pr. prof. dr. Petru, Sfinţii Trei Ierarhi - pilde de desăvârşire creştină, în
„Glasul Bisericii", XVI(1957), nr. 1, pp. 34-43;
 REZUŞ, Pr. prof. dr. Petru, Temeiuri de pastoraţie ortodoxă, în „Mitropolia Olteniei",
XI(1959), nr. 3-4, pp. 153-156;
 RUS, Pr. prof. Constantin, Chipul preotului după Sfinţii Trei Ierarhi, în „Mitropolia
Banatului", (1987), nr. 2, pp. 32-39;
 SFÂNTUL GRIGORIE cel MARE (Dialogul), Cartea regulii pastorale, trad. de Pr.
Prof. Dr. Al. Moisiu, Sibiu, 1987, de Arhid. Gh. Papuc, în „Mitropolia Ardealului",
XXIV(1979), nr. 4-6, pp. 384-462; „Studii Teologice", XL(1988), nr. 5;
 SFÂNTUL GRIGORIE de NAZIANZ, Cuvânt despre preoţie, trad. de Pr. C. Teofil,
în „Mitropolia Ardealului", XXXII(1982), nr. 4-6, pp. 291-310; nr. 7-9, pp. 496-511;
 SFÂNTUL GRIGORIE de NAZIANZ, Cuvântarea apologetică sau Apărarea pentru
fuga lui Pont şi arătarea demnităţii, valorii şi menirii preoţiei, trad. de Pr. Prof. Sp.
Cândea, în „Mitropolia Banatului", III-XLII(1992), nr. 4-6;
 SFÂNTUL GRIGORIE de NAZIANZ, Despre preoţie, trad. de Pr. D. Fecioru, în
„Biserica Ortodoxă Română", LXXXVI(1969), nr. 1-2, pp. 127-164;
 SFÂNTUL GRIGORIE de NYSSA, Ce înseamnă să te numeşti şi să te făgăduieşti
creştin, trad. de Pr. T. Bodogae, în „Biserica Ortodoxă Ro-mână", XCI(1973), nr. 1-2,
pp. 178-182;

19
 SFÂNTUL LOAN GURĂ de AUR, Despre preoţie, trad. de Pr. D. Fecioru, în
„Biserica Ortodoxă Română", LXXIV(1957), nr. 10, pp. 928-1011;
 SFÂNTUL LOAN SCĂRARUL, Din „Cuvântul către păstor", trad. de Protos. Ioasaf
Popa, în „Glasul Bisericii", XVII(1958), nr. 3, pp. 223-227;
 SFÂNTUL SIMEON al TESALONICULUI, Cuvânt despre preoţie, trad. de Pr. C.
Teofil, în „Mitropolia Banatului", XXXI(1981), nr. 10-12, pp. 697-710;
 SFÂNTUL SIMEON al TESALONICULUI, Despre sfânta Preoţie, trad. de Diac. Gh.
Băbuţ, în „îndrumător Bisericesc", Alba Iulia, 1979, pp. 50-52;
 TEŞU, Pr. prof. dr. Ioan, Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine, Editura
Doxologia, Iaşi, 2010.
 TIMIADIS, Mitropolit Emilianos, Preot, parohie, înnoire. Noţiuni şi orientări pentru
teologia şi practica pastorală, traducere de Paul Brusanowski, Editura Sophia, Bucureşti,
2001.
 VASILE, Episcopul Oradiei, Sfântul Vasile cel Mare, păstor de suflete, în „Mitropolia
Banatului", XXIX(1979), nr. 4-6, pp. 264-274;
 VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Preotul în faţa chemării sale de păstor de suflete,
Bucureşti, 1934.

20
 2. Demnitatea, valoarea şi importanţa misiunii preoţeşti

Demnitatea, vrednicia şi însemnătatea misiunii preoţeşti reiese din însăşi

originea şi instituirea ei, din esenţa şi scopul ei. De origine divină, prin instituirea ei,
de esenţă supranaturală prin harul divin care stă la temelia ei, cerească prin scopul ei
final, care este mântuirea sufletelor, preoţia nu constituie o simplă meserie sau
îndeletnicire, pusă în serviciul societăţii umane, ci o misiune, un apostolat sau o slujire:
slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, sau mai bine zis, slujirea lui Dumnezeu prin
slujirea oamenilor. Prin aceasta, ea se situează într-un anumit fel deasupra oricărei
profesii, întrece în valoare, în demnitate şi în însemnătate toate îndeletnicirile,
rangurile şi titlurile de nobleţe.
Slujirea preoției se aseamănă cu frumuseţea şi jertfelnicia carierei de profesor,
educator şi pedagog, care are misiunea de a lumina mintea tinerilor şi făuri din
sufletele lor personalităţi umane, pregătind astfel drumul generaţiilor viitoare. Are
ceva şi din nobleţea profesiei de medic, menită să aline suferinţele şi bolile
oamenilor. În același timp, conține și ceva şi din demnitatea carierei de magistrat sau
judecător, atunci când aceasta este pusă în serviciul dreptății sociale, obiective şi
imparţiale.
Dar misiunea preoţească se deosebeşte de toate acestea prin superioritatea
obiectului şi a scopului ei şi este mai mult decât toate laolaltă. Fiindcă preotul are în
grija sa nu numai copii şi tineri, ca profesorul sau pedagogul, ci oameni de toate
vârstele, din toate stările sociale şi din diferite grade de cultură; el e chemat să trateze
şi să tămăduiască nu bolile trupului muritor, ca medicii, ci pe acelea ale sufletului,
care e nemuritor şi mult mai de preţ decât trupul; el nu este numai judecătorul
turmei sale duhovniceşti, ci şi capul sau conducătorul ei, sfătuitorul şi povăţuitorul,
mângâietorul şi ocrotitorul, păstorul şi părintele ei.
„Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este ca, om fiind şi îmbrăcat în
trup şi sânge, să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci
ai putea înţelege mai bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi Harul Sfântului Duh”,
spune Sfântul Ioan Gură de Aur4.
Demnitatea şi înălţimea misiunii preoţeşti devine şi mai evidentă dacă avem
în vedere mai ales preţul şi valoarea sufletului omenesc. Preotul este, în primul rând,
păstor de suflete. Or, nimic în lume nu egalează preţul şi valoarea sufletului celui
mai umil dintre oameni. Fiindcă, precum spune Mântuitorul, „ce ar folosi omul de ar
dobândi lumea toată, dar şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru
sufletul său” (Matei 16, 26). Preoţia creştină este grija pentru sufletele oamenilor,
pentru tot ceea ce este mai de preţ, mai etern şi mai de valoare în fiinţa noastră.
Conducerea sufletelor pe calea mântuirii este obiectul preocupării preotului, ţelul
misiunii sale. „Păstorii sufletelor – spune Sfântul Grigorie de Nazianz - se ocupă de

4Despre preoţie, III, 5, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în Despre preoţie, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 59.
21
suflet, care este de la Dumnezeu şi deci dumnezeiesc, este părtaş al nobleţei celei de
sus, către care şi tinde, chiar dacă este înjugat cu un trup rău”5.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur scria că dregătoria preoţească este mai
presus decât cea a conducătorilor de popoare6 și că mai puţin preţuieşte în faţa lui
Dumnezeu un rege sau un împărat decât ultimul dintre preoţi7.
Înalta vrednicie şi sfinţenia misiunii preoţeşti reiese mai ales din latura ei
sacramentală sau sfinţitoare. În calitatea lui de mijlocitor între oameni şi Dumnezeu,
preotul aduce, pe de o parte, cuvenitul prinos de închinare din partea Bisericii sau a
comunităţii pe care o păstoreşte, iar, pe de alta, transmite ceea ce ne dăruieşte
Dumnezeu, adică harul, binecuvântarea şi ajutorul Lui. Mai ales prin această funcţie
de liturghisitor, de slujitor al tainelor dumnezeieşti, de sfinţitor al lumii, de organ al
harului dumnezeiesc, preotul se situează deasupra oamenilor, ba chiar şi a îngerilor.
În această calitate, şi mai ales în timpul slujirii Sfintei Liturghii, nicio altă fiinţă nu se
află într-o mai amare apropiere şi intimitate faţă de Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre această înaltă demnitate: «Preoţia se
exercită pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi pe foarte bună dreptate,
fiindcă slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau un înger sau un arhanghel sau altă
putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii,
încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc
îngerii în ceruri… Înfricoşătoare şi cu totul cutremurătoare era şi preoţia şi slujba
adusă lui Dumnezeu pe timpul Legii Vechi, înainte de venirea harului… Dar, dacă te
uiţi la preoţia şi slujba adusă lui Dumnezeu acum, în timpul harului, vei vedea că
cele înfricoşătoare şi cele cu totul cutremurătoare ale Legii vechi sunt mici şi că, în
această privinţă, sunt adevărate cele spuse de Pavel despre Lege, că „Legea veche, cu
toată slava ei, era fără slavă, faţă de Legea Nouă, din pricina slavei covârşitoare a
acesteia” (II Corinteni III, 10)… Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este ca, om
fiind şi îmbrăcat în trup şi sânge, să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea Fire a
Dumnezeirii, atunci ai putea înţelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi harul
Sfântului Duh. Prin preoţi se săvârşeşte şi Sfânta Jertfă şi alte slujbe, întru nimic mai
prejos de Sfânta Jertfă şi în ce priveşte vrednicia preoţească şi în ce priveşte
mântuirea noastră. Oameni care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el au primit
îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au luat o putere pe care Dumnezeu n-a dat-
o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: „Oricâte veţi
lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi, oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi
dezlegate şi în cer” (Matei 28, 18). Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega;
dar ei leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi
străbate cerurile. Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe
pământ. Stăpânul aprobă hotărârea dată de robi… Au fost înălţaţi (preoţii) la slujba

5 Cuvânt apologetic despre fuga sa (de preoţie), trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, ediţia Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.
6 Despre preoţie, III, 5, trad. rom. cit., p. 947 şi 59.

7 Despre preoţie, IV, 1, trad. rom. p. 89.

22
aceasta atât de mare ca şi cum de pe acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi
depăşit firea omenească… Dumnezeu dă preotului o putere cu atât mai de preţ cu cât
este mai de preţ cerul decât pământul şi sufletul decât trupul…»8.
De asemenea, Sfântul Grigorie Teologul îl vede pe preot „stând alături de îngeri,
preamărind pe Dumnezeu alături cu arhanghelii, aducând jertfe la altarul cel de sus,
luând parte la slujba de preot împreună cu Iisus Hristos, înviind făptura, restabilind
chipul lui Dumnezeu în om, slujind lumii celei de sus, ba, ceva mai mult, devenind
întrucâtva Dumnezeu şi pe alţii Dumnezeu făcându-i”9.
Despre sublimitatea preoţiei, privită mai ales din latura ei sacramentală,
Sfântul Efrem Sirul spune:
„Minune uimitoare, putere nespusă, mister înfricoşat al preoţiei! Slujbă
sfântă, sublimă, de nepreţuit, cu care Hristos, după venirea sa pe pământ, a binevoit
să însărcineze pe nevrednicele sale făpturi! Vă rog în genunchi, cu lacrimi şi suspine,
să cinstiţi acest tezaur al preoţiei, tezaur pentru cei ce ştiu să-l păstreze cu sfinţenie şi
cu vrednicie. Dar cum voi putea să slăvesc demnitatea preoţească? … Ea întrece orice
idee, orice ştiinţă. Sf. Ap. Pavel la ea se gândea, după părerea mea, când scria: O,
adâncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu… (Romani 11, 33). Eu îl
văd pe preot în mijlocul sfinţilor, în cetele curţii împăratului împăraţilor. În mijlocul
celor fără de trupuri, strălucitoare de slavă, pline de iubire, el se desfată în apropierea
(intimitatea) Domnului său, Creatorul şi izvorul a toată lumina; el îşi exprimă o
dorinţă şi această dorinţă îi este împlinită10.
Teofan al Niceei, în secolul al XIV-lea, spunea că „n-ar greşi cineva dacă ar numi
preoţia putere creatoare a lui Dumnezeu, sau ştiinţă dumnezeiască, având drept scop să
facă din anumite simboluri, ca prin nişte organe, pe om Dumnezeu după har şi
asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu Cel după fire, iar pâinea şi vinul amestecat,
să le prefacă în trupul şi sângele Stăpânului”11.
Sfântul Simeon al Tesalonicului, din secolele XIV-XV, spune că odată „cu
slujirea tainelor am luat rânduiala mai presus ca îngerii… Ce este mai minunat decât
unele ca acestea? Ce bine mai mare este către oameni? Ce putere este mai
covârşitoare? Ce stăpânire este care să aibă mai mari daruri? Iată, noi, ţărâna, lutul şi
viermele ne arătăm Puteri şi Stăpâniri. Ba chiar mai mult şi mai vârtos decât aceştia,
putem noi cu puterea preoţiei. Că şi ziditori ne facem zidirii celei mai bune, prin
botez şi prin celelalte taine, şi părinţii fiilor lui Dumnezeu şi lucrători celor ce sunt
dumnezei după har, şi păcatului pierzători şi păzitori de suflete, dezlegători de
legăturile cele veşnice, descuietori uşilor Raiului, lucrători de lucrurile cele

8 Despre preoţie, III, 4-5, trad. rom. cit. supra, p. 946-947 şi 57-59.
9 Cuvânt apologetic despre fuga sa (de preoţie), 73, trad. rom. cit supra, p. 93 şi trad. Pr. Dr. Dumitru
Fecioru, p. 200.
10 Cuvânt despre preoţie, trad. rom. de Isaac Dascălul şi Iosif Ieromonahul, în trad. de Pr. Dr. Dumitru

Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p.
225-231.
11 Teofan al Niceei, Despre preoţie, în Migne P. G. T CL, col. 331-334, după Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,

Sublimitatea preoţiei şi îndatoririle preotului, în „Mitropolia Olteniei”, IX (1957), nr. 5-6, p. 304.
23
dumnezeieşti, şi lucrători împreună cu Dânsul ne arătăm spre mântuirea
oamenilor”12.
„…Cu adevărat mare e taina şi mare vrednicia stării preoţilor, cărora s-a dat
ceea ce s-a dat îngerilor. Că numai preoţi hirotonisiţi după lege au putere a sluji
Sfânta Liturghie şi a sfinţi trupul lui Hristos. Preotul este numai un ministru al lui
Dumnezeu, el întrebuinţează cuvintele lui Dumnezeu, după rânduiala şi porunca lui
Dumnezeu, iar adevăratul începător şi nevăzutul lucrător al tainei este însuşi
Dumnezeu, la a Cărui voie toate sunt supuse şi de a cărui poruncă toate ascultă. Se
cade ţie, dar, în această împărătească taină, a crede mai mult atotputerniciei lui
Dumnezeu decât minţii şi simţirilor tale, sau altui semn văzut… Preotul îmbrăcat în
sfintele veşminte ţine locul lui Hristos; că este chemat să aducă lui Dumnezeu în
smerenie şi în evlavie rugăciuni pentru sine însuşi şi pentru tot poporul. Preotul când
slujeşte, cinsteşte pe Dumnezeu, veseleşte pe îngeri, zideşte Biserica, mijloceşte viilor
ajutor, morţilor odihnă şi pe sine se face părtaş tuturor bunurilor”13.
Astfel se explică cinstea şi respectul cu care a fost înconjurată totdeauna şi
pretutindeni persoana preotului. În general, oricărui trimis, reprezentant sau ambasador
i se dă cinstea cuvenită aceluia pe care îl reprezintă sau din partea căruia e trimis. Or,
preotul, fiind trimisul lui Dumnezeu, reprezentantul şi slujitorul Lui între oameni,
asupra lui se reflectă cel puţin o parte din măreţia lui Dumnezeu şi din cinstea şi
respectul pe care I le datorăm. „Cine ascultă de voi, de Mine ascultă şi cine se
leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16). Şi „cine
slujeşte pe domnul său, va primi cinste” (Proverbe, 27, 18).
De altfel, nu numai în creştinism, ci în toate religiile omenirii şi în toate
vremurile, preoţia a fost preţuită şi omagiată într-un fel sau altul, iar preoţii au fost
consideraţi şi cinstiţi ca oameni cu atribuţii şi puteri deosebite.
Se ştie de câtă cinste se bucurau arhiereii, preoţii şi leviţii Vechiului Testament
(cf. Iisus Sirah 7, 33; Psalm 54, 15; Deuteronom 18, 1-8, ş.a.). În statul roman,
împăratului însuşi îi plăcea să-şi atribuie titlul de pontif suprem (pontifex maximus),
pentru a-şi spori prestigiul şi autoritatea, dar omagiind în felul acesta, indirect,
preoţia.
Dacă în religiile naturale omeneşti – unde preoţia era lipsită de prerogativele
harului divin – preotul era atât de onorat, cu atât mai mult în creştinism, religia
supremei revelaţii, în care preoţia, învestită cu pecetea harului dumnezeiesc, este
prelungirea şi continuatoarea sacerdoţiului lui Hristos în lume. „Preoţii care îşi
îndeplinesc bine chemarea, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se
ostenesc cu predica şi cu învăţătura”, recomanda Sfântul Apostol Pavel (1 Timotei 5,
17).
Respectul acesta datorat preoţiei este accentuat mai ales în epistolele sfântului
Ignatie al Antiohiei şi în Constituţiile Apostolice.

12Despre preoţie, în vol. Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, trad. rom. tip. de Toma
Teodorescu, Bucureşti, 1866, p. 348.
13 Urmarea lui Hristos, traducere de Gavriil Munteanu, ediţia a II-a, Neamţu, 1927, p. 362-374.

24
 „Socoteşte pe episcop ca ţinând locul lui Dumnezeu între oameni şi covârşind
pe toţi cei cu slujire şi cu cinste între ei…, ca judecând cu putere de la Dumnezeu” 14.
„Pe episcop sunteţi datori să-l iubiţi ca pe părintele vostru, să vă temeţi de el ca de
împărat şi să-l cinstiţi ca pe Domnul... Episcopul, ca şi Dumnezeu, să aibă întâietatea
la respectul pe care trebuie să i-l daţi, potrivit demnităţii lui, cu care stăpâneşte cerul
şi domneşte peste toţi credincioşii…şi preoţii să fie socotiţi de voi în chipul nostru, al
apostolilor; să vă fie învăţători ai conştiinţei de Dumnezeu…” 15.
„Pe păstorul într-adevăr bun, laicul să-l cinstească, să-l iubească, să se teamă
de el ca de părintele, ca de Dumnezeu, ca de stăpânul său, ca de arhiereul lui
Dumnezeu, ca de învăţătorul pietăţii, căci cine îl ascultă pe el, pe Hristos îl ascultă şi
cine se leapădă de el, de Hristos se leapădă şi cine nu primeşte pe Hristos nu
primeşte pe Dumnezeu şi Tatăl Său...”16.
Până şi păgânii persecutori au recunoscut importanţa clerului creştin şi l-au
persecutat, socotindu-l ca pe stâlpul, puterea, şi condiţia de existenţă a Bisericii
însăşi. Împăraţii creştini au cinstit clerul prin respectul pe care l-au dat slujitorilor
Bisericii, privilegiile pe care li le-au acordat, prin supunerea lor la disciplina
bisericească. Biserica însă a cinstit preoţia nu numai prin respectul şi preţuirea cu
care a înconjurat-o, ci şi prin drepturile şi onorurile ce i le-a acordat, prin datoriile şi
răspunderile pe care i le-a impus, prin severitatea şi sancţiunile excepţionale cu care
a tratat totdeauna lipsurile şi scăderile ei.
Iată de ce în creştinătatea ortodoxă orice preot bun este respectat, preţuit şi
iubit. Una din formele prin care credincioşii îşi arată respectul şi dragostea lor faţă de
preot este sărutarea mâinii preotului. Creştinul ortodox sărută cu evlavie mâna
preotului, care îi este şi părinte duhovnicesc şi învăţător şi ocrotitor. El ştie că prin
dreapta preotului lucrează harul sfinţitor al lui Dumnezeu: cu ea îi botează copii, cu
ea îi binecuvântează familia, cu ea îi dă iertarea păcatelor la spovedanie şi Sfânta
Împărtăşanie, cu ea îi va binecuvânta şi ceasul ultim al vieţii, sicriul, mormântul şi
crucea care îi va străjui căpătâiul după moarte.
Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea
duhovnicească. Ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin sfântul botez. Prin
preoţi ne îmbrăcăm în Hristos; prin preoţi suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui
Dumnezeu; prin preoţi ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos.
Prin urmare, este drept ca preoţii să fie pentru noi nu numai mai de temut
decât marii demnitari şi decât împăraţii, dar mai cinstiţi şi mai iubiţi chiar şi decât
părinţii. Părinţii ne-au născut din sânge şi din voinţa trupului; preoţii însă ne sunt
pricinuitori naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite naşteri din nou, ai
libertăţii celei adevărate şi ai înfierii celei după har… Dumnezeu a dat preoţilor o
putere mai mare decât părinţilor noştri trupeşti, nu numai când ne pedepsesc, dar şi
când ne fac bine… Părinţii noştri ne nasc pentru viaţa de acum, iar preoţii pentru cea

14 Constituţiile apostolice, cart. II, cap. 11, 12.

15 Ibidem, II, 26 şi 34, trad. rom. cit., p. 49.
16 Ibidem, II, 20, trad. rom. cit., p. 34-35.

25
viitoare; unii nu ne pot apăra nici de moartea aceasta trupească şi nici nu pot
îndepărta bolile ce vin peste noi; ceilalţi au mântuit chiar şi suflete bolnave şi pe cale
de a pieri…, nu numai cu ajutorul învăţăturilor şi al sfaturilor, ci şi al rugăciunilor.
Preoţii au puterea să ne ierte păcatele nu numai când ne nasc din nou prin sfântul
botez, ci şi după ce ne-au botezat… În afară de asta, părinţii nu pot fi de vreun folos
copiilor, dacă greşesc faţă de unul din mărimile şi puternicii pământului; dar preoţii
au potolit de multe ori chiar mânia lui Dumnezeu, nu numai a unor dregători sau
împăraţi17.

Bibliografie orientativă
 Preotul cel bătrân. Cum se pregătea pentru Sfânta Liturghie, în „Îndrumător
bisericesc”, Cluj, 1988, p. 94-95.
 ABRUDAN, Pr. Prof. Dr. Dumitru, O responsabilitate bisericească majoră –
grija pentru formarea viitorilor preoţi, în „Mitropolia Ardealului”, XXXI(1986), nr.
1-2, p. 12-19.
 ALEXEI, Patriarhul Rusiei, Demnitatea preoţiei, trad. de T. Seviciu, în
„Mitropolia Banatului", XIII(1963), nr. 5-8, pp. 296-297;
 ALLEN, Pr. Dr. Joseph, Slujirea Bisericii – chip al grijii pastorale, traducere de
IPS Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010.
 ANDREEV, Prof. A., Înalta demnitate a slujbei de păstor, în lb. rusă, în „Jurnal
Moskovskoi Patriarhii”, an 1955, nr. 1.
 ANDREI, Pr. Constantin, Responsabilitatea în slujire – cler şi credincioşi, în
„Teologie şi viaţă”, X(LXXVI)(2000), nr. 7-12, p. 183-191.
 BELEA, Prot. Nicodim, Importanţa soteriologică a Teologiei pastorale, în
„Mitropolia Banatului”, XXXV(1985), nr. 9-10, p. 613-619.
 BOULAY, P., Prêtre et pasteur ou grandeurs et obligations du prêtre, ed. a II-a,
Paris, 1912.
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Câteva virtuţi necesare preotului ca pastor şi om, în
„Glasul Bisericii", XV(1956), nr. 8-9, pp. 473-482;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Însemnări despre calităţile religioase-morale ale
păstorului, ale Arhimandritului Gherasim, în „Ortodoxia", XI(1959), nr. 4, pp. 631-
63;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Preotul şi preoţia creştină în gândirea şi trăirea Prea
Fericitului Justinian, în „Biserica Ortodoxă Română", LXXVI(1958), nr. 5-6;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Preoţia şi chipul preotului, după Sfânta Scriptură, în
„Biserica Ortodoxă Română", LXXXIII(1965), nr. 5-6, pp. 483-502;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Preoţii Tăi, Doamne, în „Glasul Bisericii",
XVII(1958), nr. 6-7;
 BUTA, Prot., I., Demnitatea preotului în parohie, în „Mitropolia Ardealului",
XV(1970), nr. 7-8, pp. 467-471;

17 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, III, 5-6, trad. rom. cit., p. 947-949 şi p. 60-61.
26
 CÂNDEA, Pr. prof. Dr. Spiridon, Sublimitatea preoţiei, în „Mitropolia
Ardealului”, an II (1957), nr. 9-10, p. 747-753.
 CHAIGON, P., S.J., Demnitatea preoţească, în vol. Meditaţii pentru preoţi, trad.
după ed. XVII franc., de Pr. S. Chişiu, vol. I, ed. II, Cluj, 1943, p. 47-55.
 COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Sublimul preoţiei creştine, Bucureşti, 1940
(extras din „Studii teologice”).
 Demnitatea preoţească, prelucrare de Pr. D. Petrea, în „Mitropolia
Moldovei”, an 1956, nr. 6-7, p. 382-385.
 FECIORU, Pr. Dr. Dumitru, „Nu nesocoti harul care este asupra ta!
Sublimitatea preoţiei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXII (1954), nr. 4, p.
459-468.
 IANCU, Pr., N.I., Păşirea în Sfântul Altar, în „Biserica Ortodoxă Română",
LI(1933), nr. 5-6, p. 217;
 MAXIMIUC, Prof. Ioan-Eugeniu, Gânduri despre preot şi misiunea sa. Pr. Ioan
Maximiuc - in memoriam, în „Teologie şi Viaţă", V(LXXI)(1995), nr. 10-12, pp.
225-226;
 MIHĂLŢAN, Episcopul Oradei Ioan, Ţinuta preotului în societate, în
„Îndrumător Bisericesc", Alba Iulia, 1980, pp. 78-80;
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Rolul preotului ortodox român în viaţa de
obşte, în „Biserica Ortodoxă Română”, CIV (1986), nr. 12, p. 59-73;
 NICOLAESCU, Diac. prof. I.N., Răspunderea pastorală şi misionară a
preotului, după Noul Testament, în „Biserica Ortodoxă Română", XCII(1974), nr.
3-4, pp. 375-390;
 OPREA, Pr. Ionel, Preot nu poate fi oricine, în „Altarul Banatului",
II(XLI)(1991), nr. 4-6, pp. 90-91;
 POPESCU, Prof. Dr. Teodor M., Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în „Studii
Teologice”, anul IV (1952), nr. 3-4, p. 156-174.
 PAPUC, Diac. Gh., Despre misiunea preoţească, în „Biserica Ortodoxă
Română", XCIX(1981), nr. 3-4, pp. 290-306;
 PETRESCU, Pr. prof. Nicolae, Despre slujirea preoţească, în „Mitropolia
Olteniei", XXXVII(1985), nr. 1-2, pp. 35-44;
 STĂNILOAE, Pr. prof. Dr. Dumitru, Sublimitatea preoţiei şi îndatoririle
preotului, în „Mitropolia Olteniei”, anul IX (1957), nr. 5-6, p. 298-312.
 VINTILESCU, Pr. Prof. Dr., Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor,
Bucureşti, 1934; Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 20072, 217 p.

27
 3. Responsabilitatea preoţiei – greutăţile şi bucuriile ei

Pe cât de înaltă şi cinstită este preoţia, pe atât de mare şi de gravă este şi

responsabilitatea preotului.
În general, responsabilitatea unei funcţii este direct proporţională cu preţul şi
valoarea lucrului sau a slujbei ce ţi s-a încredinţat.
Slujirea preoţească este grija pentru mântuirea sufletelor încredinţate preoţilor
spre păstorire. Preotul răspunde în faţa lui Dumnezeu nu numai pentru sufletul său,
ci şi pentru cele ale păstoriţilor lui. Pentru mântuirea acestor suflete S-a jertfit Fiul lui
Dumnezeu Însuşi, vărsându-Şi sângele pe crucea de pe Golgota. La judecata viitoare
slujitorii lui Hristos „vor avea să dea seama” (Evrei 13, 17) şi vor plăti cu sufletele lor.
„Pentru aceea, păstori, auziţi cuvântul Domnului! Acestea zice Domnul: iată eu
asupra păstorilor şi voi cere oile mele din mâinile lor”, zice proorocul Iezechiel către
păstorii lui Israel (Iezechiel 34, 9-10).
Precum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, „păstorul care pierde oile, pentru că i
le-au răpit lupii sau i le-au furat hoţii, sau pentru că a dat boala în ele sau pentru că a
venit peste ele altă nevoie, poate fi iertat de stăpânul turmei; iar dacă-i cere socoteală,
paguba se mărgineşte la bani. Dar omul căruia i s-a încredinţat turma cea
cuvântătoare a lui Hristos, suferă pentru pierderea oilor, nu pagubă de bani, ci
pagubă sufletească în primul loc”18.
Nimeni nu poate face mai mult bine oamenilor, dar şi mai mult rău decât
preotul19.
Fiecare dintre oameni are partea lui de răspundere personală în faţa lui
Dumnezeu şi a oamenilor, adică răspunde moral şi legal în faţa Statului, a societăţii, a
instituţiei sau a corpului profesional din care face parte, pentru felul în care îşi
îndeplineşte slujba. Un părinte de copii, de exemplu, răspunde în faţa oamenilor şi a
lui Dumnezeu numai pentru felul cum şi-a crescut proprii săi copii. Răspunderea
preotului este însă înzecită atât în cer, cât şi pe pământ, fiindcă el răspunde de soarta
de dincolo de pragul mormântului a tuturor fiilor săi duhovniceşti.
„Cu cât demnitatea este mai înaltă, cu atât şi primejdiile sunt mai mari pentru
cel ce este îmbrăcat cu preoţia. Este de ajuns ca o singură izbândă să ridice pe cineva
de la episcopie la cer, după cum e de ajuns ca un singur păcat să-l prăbuşească în
gheena... Fiindcă dacă, de pildă, dacă el (slujitorul) ar fi necucernic, nu numai de
sufletele cele pierdute, ci şi de toate cele făcute de acelea va da seama”, spune Sfântul
Ioan Gură de Aur20.
Mântuitorul Iisus Hristos ne-a avertizat că: „Cine va sminti pe unul dintre cei
mici, care cred în Mine, mai bine ar fi de el să-i atârne cineva de gât o piatră de moară
şi să-l arunce în fundul mării” (Matei XVIII, 6).

18 Despre preoţie, cartea a II-a, cap. 2, trad. rom. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 43.
19 Cp. Gh. D. Mugur, Florile. Note şi impresii., Bucureşti, 1928. p. 85.

20 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Epistola către Tit, P.G., t. LXII, col. 668.

28
 Tot Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la episcop, scrie perfect valabil și
pentru orice preot:
„Dacă unui simplu credincios (care face acest lucru) i se cuvine o astfel de
pedeapsă, apoi cel ce sminteşte atâtea suflete, atâtea cetăţi şi atâţia oameni, bărbaţi,
femei, copii, cetăţeni, lucrători de pământ, pe toţi cei din acea cetate, ca şi pe cei din
alte cetăţi, ce nu va suferi? De ai zice că de trei ori este mai răspunzător, totuşi n-ai
spus nimic, de atâta pedeapsă făcându-se vinovat. Astfel, unul ca acesta are mai ales
nevoie de harul şi pacea lui Dumnezeu, iar dacă el nu cârmuieşte prin acestea pe
credincioşi, toate se pierd, toate se nimicesc, neavând cu el călăuza cuvenită. Chiar
de ar fi iscusit la cârmuire, dacă nu va avea – zic – aceste călăuze – adică harul şi
pacea lui Dumnezeu, va afunda corabia şi pe cei din ea. De aceea mă mir de
cutezanţa acelora care doresc această greutate. Omule îndrăzneţ şi nesocotitule! Nu
vezi ce doreşti tu? De ai fi tu cel mai neînsemnat şi cel mai nebăgat în seamă dintre
oameni şi de ai avea mii de păcate, totuşi vei da seama de un singur suflet şi numai
de acesta vei fi răspunzător; dar când te ridici în această demnitate (cea de arhiereu
sau preot), poţi înţelege pentru câte capete vei răspunde şi vei fi pedepsit?” 21.
Admirabil descrie responsabilitatea preoției un mărturisitor laic al veacului al
XX-lea, profesorul de teologie Teodor M. Popescu:
„Înzestrat cu putere de sus, preotul este deci încărcat cu o răspundere egală cu
sfinţenia, cu înălţimea şi cu cinstirea slujirii lui. Superior tuturor ca vrednicie înaintea
lui Dumnezeu, creditat cu o încredere de care nu ne bucurăm noi, laicii, înzestrat cu
puteri care nu ne sunt date nouă, hărăzit cu privilegii neîngăduite celorlalţi, stând pe
o poziţie inaccesibilă celorlalţi oameni, el este dator lui Dumnezeu şi oamenilor cu
echivalentul darurilor şi oficiului său sfânt, de care trebuie să se bucure nu un om, ci
chiar un înger. Aşa cum slujirea lui este sfântă şi cu mult mai mare decât a noastră (a
laicilor), şi păcatele lui sunt mai mari şi osânda lui mai grea decât a celorlalţi. El
răspunde nu numai pentru păcatele sale, ci şi pentru ale credincioşilor lui... La
capătul neştiut al vremii, el este aşteptat de sfinţii apostoli, cei care au hirotonit pe
primii preoţi, cu roadele ostenelilor sale, cu toţi cei povăţuiţi, botezaţi, luminaţi,
îndreptaţi, ridicaţi, ajutaţi, mângâiaţi, sfinţiţi şi mântuiţi de el; cu oile cele rătăcite
aflate, cu drahmele cele pierdute găsite, cu talanţii harului înmulţiţi, făcuţi câştig şi
bucurie pentru cauza şi împărăţia lui Dumnezeu. El este dator lui Dumnezeu şi
răspunde nu numai pentru viaţa, mintea, puterile fizice şi sufleteşti cu care a fost
înzestrat, ca orice om, ci şi cu talanţii harului pe care i-a primit în plus. Acest har
preţuieşte mai mult decât toate darurile şi bunurile personale. Acest dar transcendent
îl covârşeşte, îl depăşeşte, îl înalţă în valoare şi importanţă cu mult peste ceilalţi
oameni, dar îl ridică totodată în răspundere mai presus de toţi muritorii. El va da
seama în faţa lui Dumnezeu pentru fiecare păstorit, pentru fiecare suflet. El se va
mântui sau se va pierde cu credincioşii săi: prin ceea ce a făcut sau n-a făcut pentru
mântuirea lor... El nu este în Biserică un număr, ca orice credincios; el este capul unei
comunităţi, conducătorul, îndrumătorul altora, al multora, al familiei, al turmei lui

21 Ibidem, col. 668.

29
duhovniceşti. El trăieşte şi slujeşte nu doar pentru sine, ci pentru ea. Pentru ea se
îndreptăţeşte înaintea lui Dumnezeu. Credincioşii lui sunt martorii lui: ei vor fi
apărătorii sau acuzatorii lui la tribunalul ceresc. Prin ei va răspunde preotul la
întrebarea cea mare a lui Iisus Hristos: ce ai făcut cu fraţii Mei cei mici, cu mădularele
Trupului meu? Ce ai făcut din Biserica Mea şi a ta? Unde sunt cei ce ţi i-am
încredinţat spre învăţare, îndreptare şi mântuire, din Evanghelia mea, prin cuvântul
şi pilda ta?... Ce ai făcut cu harul Meu? Fericirea sau nefericirea preotului stă în
răspunsul ce va putea da lui Hristos, ca răspunzător de sufletele încredinţate
păstoriei lui. Iată ce nici un preot nu va trebui să uite niciodată”22.
Așadar, un preot vrednic, la judecata viitoare, se va putea înfăţişa fără teamă
înaintea tronului judecăţii, împreună cu toate oile cuvântătoare din turma sa, fără să
fi pierdut pe vreuna; pe care, arătându-le Dreptului Judecător, poate spune: „Iată eu
şi pruncii pe care mi i-a dat Mie Dumnezeu... Când eram cu ei în lume, eu i-am păzit
în numele Tău. Pe care mi i-ai dat i-am păzit şi nimeni din ei n-a pierit...” (Isaia 8, 18;
Evrei 2, 13; Ioan 7, 12).
Sentimentul de firească şi îndreptăţită mulţumire şi mândrie al preotului
trebuie însoţit de conştiinţa clară a răspunderii pe care o are. „Că te-ai făcut preot nu
s-a uşurat sarcina ta; dimpotrivă mai grea sarcină ai pus pe umerii tăi, şi te-ai
îndatorat spre mai mare sfinţenie!”23. Orice preot conştient de responsabilitatea
misiunii sale poate spune păstoriţilor săi, ca, odinioară, marele mitropolit Antim
Ivireanul, al Ţării Româneşti: „Fiindcă în seama mea v-a dat stăpânul Hristos să vă
pasc sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pe toţi, iar nu de la alţii, până când
vă voi fi păstor”24.
Preotul trebuie să preîntâmpine eventualele ispite ale mândriei, prin umilinţă
şi smerenie. Numai sentimentul răspundere şi smerenie îl poate feri pe preot de
mândrie şi de prăbuşire. „Cutremurându-te de patimile Domnului şi de umilinţa
(chenoza) lui Dumnezeu-Cuvântul pentru noi, dar şi de jertfa şi de amestecarea în
noi a Trupului şi a Sângelui celui de viaţă făcător şi dumnezeiesc, de care ne-am
învrednicit nu numai să ne împărtăşim, ci să le şi slujim, umileşte-te pe tine ca o oaie
de junghiere, socotind pe toţi ca fiind cu adevărat mai presus de tine şi sileşte-te să
nu răneşti conştiinţa cuiva, cu nesocotinţă. Iar fără de sfinţenie să nu cutezi a te
atinge de cele sfinte, ca să nu fii ars ca iarba de focul dumnezeiesc, sau să te topeşti ca
ceara şi să fii pierdut”25.
Descriind contrastul acesta dintre înălţimea demnităţii preoţeşti şi gravitatea
pericolului care-l paşte, Teognost avertizează pe preot: „Gândeşte-te că te-ai
învrednicit de o cinste întocmai cu a îngerilor şi sârguieşte-te să rămâi neapărat în

22 Prof. Teodor M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în „Studii Teologice”, IV (1952), nr. 3-4, p.
168-169, 173.
23 Urmarea lui Hristos, cartea a VI-a, cap. 5, trad. de Gavriil Munteanu, ed. a II-a, Neamţu, 1927, p. 363.

24 Cuvânt de învăţătură la Duminica Vameşului, în vol.: Antim Ivireanul. Predici., Ediţie critică, studiu

introductiv şi glosar de G. Strempel, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 97.

25 Teognost, Despre făptuire (activitate), contemplaţie şi preoţie, cap. 20, în Filocalia, trad. rom. de Pr.

Dumitru Stăniloae, vol. IV, p. 256.

30
treapta în care ai fost chemat, prin toată virtutea şi curăţia. Ştii pe luceafărul care a
căzut, din ce era ce s-a făcut, din pricina mândriei. Să nu păţeşti şi tu acestea,
închipuindu-ţi lucruri mari despre tine. Socoteşte-te pe tine pământ şi cenuşă şi
plângi pururea, ca să te învredniceşti de împărtăşirea dumnezeiască şi să fii chemat
la moştenire de neînţeleasa iubire de oameni şi de negrăita bunătate a lui Dumnezeu,
prin minunea înfricoşătoarelor Taine”26.
În momentul hirotoniei preotului, după sfinţirea Darurilor, arhiereul dă
noului hirotonit Sfântul Agneţ, rostind cuvintele: „Primeşte odorul acesta şi-l păzeşte
pe el până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El îl va cere de la
tine” (vezi Arhieraticonul, la rânduiala hirotoniei de preot). Prin acest cuvânt,
arhiereul caută să insufle noului preot conştiinţa gravei răspunderi cu care se încarcă
cel ce devine acum chivernisitor, iconom al Tainelor lui Dumnezeu. „În înţeles strâns,
încredinţarea Trupului şi paza lui este legământul dintre Hristos şi preot. Termenul
pazei trece dincolo de veac, iar restituirea va fi sigură. De aceea şi legământul
depăşeşte caracterul învoielilor obişnuite. Între odor şi vistiernic intervin raporturi
care se cheltuiesc după legile unei alte slujiri şi răsplătiri care nu sunt scrise în cartea
contractelor omeneşti. Între Hristos şi preot stăpâneşte dreptul Dumnezeiesc, în care
natura slujirii este de esenţă divină, iar obiectul sufletul omenesc. Din acest fel de
drept purced şi obligaţiile preotului şi deci, şi răspunderile lui” 27.

Frumuseţea şi sublimitatea misiunii preoţeşti este contrabalansată – şi uneori

covârşită – de unele greutăţi, necazuri şi neplăceri inerente acestei misiuni.
Orice îndeletnicire sau funcţie socială îşi are partea sa de umbră, de dificultăţi
şi de neajunsuri, care cere eforturi, încordare şi răbdare, iar uneori chiar suferinţă şi
anumite renunţări şi jertfe, în îndeplinirea ei conştiincioasă şi integrală. Cu atât mai
mult sarcina păstorului de suflete. Mântuitorul Însuşi a prevenit pe sfinţii Săi
apostoli şi ucenici, înainte de trimiterea lor în lume, că propovăduirea Evangheliei nu
le va aduce numai bucurii şi succese, ci şi suferinţe: „În lume necazuri veţi avea...”
(Ioan 16, 33; Fapte 20, 23). Altădată le spune: „Iată, Eu vă trimit pe voi ca oile în
mijlocul lupilor... Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu...” (Matei 10, 16, 21).
Greutăţile misiunii preoţeşti izvorăsc în primul rând din însăşi natura şi
scopul ei, care, precum am spus, este apropierea sufletelor de Dumnezeu şi
mântuirea lor. „Păstorirea noastră este cu atât mai grea – remarca Sfântul Grigorie
Teologul – cu cât are la bază legea dumnezeiască şi ţinteşte să apropie pe oameni de
Dumnezeu. Orice om înţelept îşi dă bine seama că, pe cât de mare este însemnătatea
şi vrednicia acestei misiuni, pe atât de mari sunt şi primejdiile legate de ea”28.
Activitatea preotului este atât de delicată, fiindcă nimic nu este mai greu decât
modelarea sufletului omenesc. „Nicăieri ca în preoţie nu este mai permanent actuală

26 Ibidem, p. 255.
27 Mitrop. Firmilian (Marin) al Olteniei, Pastoraţia, în „Mitropolia Olteniei”, IX (1957), nr. 1-2, p. 7.
28 Apologia despre fuga sa (de preoţie), cap. 10, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic

şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 163-164.

31
şi mai vizibilă veşnica antinomie dintre ideal şi realităţi. Fiindcă idealul preotului
vine din înaltul cerului, iar realităţile cu care el luptă, merg şi se alimentează până
din fund de infern”29. Din această antinomie provin şi cele mai multe şi mai mari
decepţii şi necazuri ale misiunii sacerdotale.
Preotul este dator să amintească oamenilor nobila lor origine şi chemare
umană, destinul lor spiritual şi veşnic, să refacă, să restaureze în ei chipul lui
Dumnezeu, cel desfigurat prin păcat.
Ţelul ultim al preoţiei este promovarea binelui şi a virtuţii şi combaterea
răului moral, a păcatului. Or, e ştiut că puterea de răspândire a răului este mult mai
mare decât a binelui. Pe cât de uşor se întinde răul, pe atât de greu se răspândeşte şi
se propagă virtutea. Firea omenească se deprinde cu binele tot atât de greu cu cât se
aprinde focul în lemne ude şi e dispusă la rău tot atât de uşor pe cât se aprind paiele
uscate de la cea mai mică scânteie, spunea Sfântul Grigorie Teologul30. Adversarii cu
care are de luptat preotul sunt cu atât mai primejdioşi şi mai greu de combătut cu cât
ei sunt invizibili, ca şi sufletul omului; ei pândesc din întuneric şi atacă pe furiş,
hoţeşte, fără să fie văzuţi. Precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur31, păstorul de
suflete nu are de luptat nici cu lupi, nici cu hoţi, nici cu vreo molimă, ci cu puterile
întunericului şi duhurile răutăţii din văzduhuri, de care vorbeşte Sfântul Apostol
Pavel (Efeseni 6, 12). Războiul pe care îl poartă preotul este, cum l-a definit Sfântul
Nicodim Aghioritul, un „război nevăzut”32. Oastea împotriva căreia trebuie să lupte
preotul este formată din tot felul de păcate şi vicii, pe care Sfântul Apostol Pavel le
numeşte „fapte ale trupului” şi le enumeră astfel: „Iar faptele trupului sunt
cunoscute, care sunt acestea: preacurvia, desfrâul, necurăţia, necumpătarea, slujirea
idolilor, fermecătoriile, vrajbele, certurile zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările,
eresuri, pizme, ucideri, beţii, chefuri, şi cele asemenea acestora...” (Galateni 5, 19-21).
Toate acestea atacă nu numai turma, ci şi pe păstorul însuşi. Înainte de a avea
grijă de turmă, preotul trebuie să vegheze asupra sa însuşi, să lupte uneori cu sine
însuşi, spre a nu cădea victimă acestor vrăjmaşi invizibili, dar cu atât mai periculoşi,
fiindcă dacă el va cădea cel dintâi, turma va fi cu atât mai uşor de cucerit: „Bate-voi
păstorul şi oile se vor risipi...” (Zaharia 13, 7 şi Matei 26, 31).
Preotul trebuie să lupte uneori cu lipsa de înţelegere a celor mai apropiaţi ai săi, a
soţiei, a familiei şi a colaboratorilor săi,
Preotul cu lipsa de înţelegere a păstoriţilor lui, cu încăpăţânarea sau
împotrivirea lor, cu lipsa de receptivitate și chiar cu ingratitudinea unora dintre ei.
De multe ori, sufletul preotului poate fi rănit de indiferentismul unora dintre
păstoriți sau de persistenţei în păcate.
Preotul întâmpină şi are de înfruntat uneori adversitatea acelora care se simt
vizaţi sau combătuţi prin acţiunea sa moralizatoare. Învăţătura creştină despre viaţă,

29 Prof. Teodor M. Popescu, Ideal şi realităţi, în „Raze de lumină”, Bucureşti, 1933, ianuarie - februarie,
p. 4.
30 Apologia despre fuga sa (de preoţie), cap. 12, trad. rom. cit., p. 55.

31 Despre preoţie, cartea a II-a , cap. 2, trad. rom. cit., p. 937-938 şi 43.

32 Trad. rom. de Ierom. Nicodim Măndiţă, Bucureşti, 1937.

32
al cărei propovăduitor este preotul, poate stârni opoziţia şi reacţia partizanilor şi
susţinătorilor altor doctrine sau curente ideologice, potrivnice credinţei creştine.
Forţele răului se coalizează mai uşor decât cele ale binelui şi pun uneori obstacole de
nebiruit în calea luptătorilor pentru izbânda binelui, în fruntea cărora trebuie să se
afle preotul. Făcând o comparaţie între arta medicinii şi misiunea preoţiei, Sfântul
Grigorie Teologul spunea: „Oricât de grea şi de anevoioasă ne apare arta medicinii,
tot mai greu este să studiezi moravuri, pasiuni, vicii şi înclinări rele, să îndepărtezi
din comunitate toate apucăturile sălbatice şi animalice, să introduci şi să statorniceşti
în schimb obiceiuri blânde şi plăcute lui Dumnezeu să ţii cumpăna dreaptă între cele
cuvenite trupului şi sufletului, să nu îngădui ca binele (sufletul) să fie dominat de rău
(trup)... Când este vorba de păstorirea sufletelor, încăpăţânarea, egoismul şi
împotrivirea de a ne lăsa uşor conduşi, alcătuiesc cea mai mare piedică în calea
virtuţii, un fel de armată care vine în ajutorul vrăjmaşului nostru”33.
Așa cum remarca Sfântul Ioan Gură de Aur, păstorul oilor necuvântătoare
poate combate uşor bolile care atacă sănătatea turmei sale, pentru că semnele bolii se
văd şi pentru că păstorul poate sili pe oi să primească metoda de vindecare. Le ţine
închise dacă este nevoie, le schimbă hrana sau apa etc. Mult mai greu este însă,
pentru păstorul oilor cuvântătoare. Tratarea sufletelor omeneşti nu se poate face cu
atâta uşurinţă, pentru că aici succesul atârnă nu numai de iscusinţa medicului, ci şi
de personalitatea şi voinţa bolnavului.
Omul nu poate fi mântuit fără voia lui, ci numai prin voia lui liberă, prin
consimţământul personal34. Pe bună dreptate spunea Sfântul Grigorie Teologul
despre „conducerea oamenilor, a făpturilor celor mai pretenţioase şi mai
nestatornice”, că „este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”35.
De aceea, nici rezultatele activităţii preotului nu sunt totdeauna de natură a-l
încuraja. Roadele eforturilor lui nu sunt de fiecare dată vizibile, ca în alte domenii de
activitate. Ele se văd abia mai târziu necesitând eforturi, stăruinţă şi vreme
îndelungată, uneori chiar pe parcursul a mai multor generaţii. Deseori preotul nu
ajunge să culeagă el însuşi roadele strădaniei lui, ci el e numai o verigă dintr-un lanţ
întreg de lucrători, din care, după cuvântul Mântuitorului, unul seamănă şi altul
seceră (Ioan IV, 37-38), sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „unul sădeşte şi altul
udă, iar Dumnezeu face creşterea” (I Corinteni III, 6). „Fiind de felul ei spiritual-
morală, lucrarea preotului este mai mult discretă, fără publicitate, puţin cunoscută
altora în ceea ce are mai lăuntric şi deci mai preţios... Latura nevăzută a slujirii
preoţeşti are marile ei satisfacţii şi tristeţi, pe care nu le ştiu ceilalţi oameni. Ele rămân
în inima preotului şi se socotesc înaintea lui Dumnezeu... Această lucrare în suflete
este mai grea şi mai meritorie decât oricare alta. Ea cere devotament, stăruinţă, spirit
de sacrificiu, uneori durere... Tratarea sufletelor este operaţie deosebit de grea şi

33 Apologia despre fuga sa (de preoţie), cap. 18 şi 19, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, p. 168.
34 Despre preoţie, cartea a II-a, cap. 2-3, trad. rom. cit., p. 938 şi 44-45.
35 Apologia despre fuga sa (de preoţie), cap. 16, trad. rom. cit., p. 57 şi trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, p.

166.
33
delicată; ea nu se face cu mijloace şi efecte obişnuite, ci cu răbdare, cu dragoste de
om, cu abnegaţie, cu sacrificiu de timp”36.
La acestea se mai adaugă adesea jignirile personale al căror obiect este preotul,
bârfele, ironiile, invidia şi clevetirile la care misiunea sa îl expune adesea fără voie şi
la care el nu poate reacţiona prin violenţă sau prin mijloacele obişnuite şi îngăduite
celorlalţi oameni, ci numai prin răbdare şi tăcere, prin blândeţe şi iertare, cum ne
îndeamnă şi cum a făcut Mântuitorul Însuşi (cf. Luca 23, 34 şi Matei 5, 39).
Într-un cuvânt, conștientizând cât de multe sunt greutățile misiunii preoțești,
ne convingem cât de adevărat și actual este cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur:
„Cât de greu e să fii preot. Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului,
decât vânturile care frământă marea”37.

Bibliografie orientativă
 ABRUDAN, Pr. Prof. Dr. Dumitru, O responsabilitate bisericească majoră –
grija pentru formarea viitorilor preoţi, în „Mitropolia Ardealului”, XXXI(1986), nr.
1-2, p. 12-19.
 ANDREI, Pr. Constantin, Responsabilitatea în slujire – cler şi credincioşi, în
„Teologie şi viaţă”, X(LXXVI)(2000), nr. 7-12, p. 183-191.
 ANTIM IVIREANUL, Predici, Ediţie critică, introducere şi glosar de G.
Strempel, Editura Academiei, Bucureşti, 1962.
 BORDAŞIU, Pr. Prof. Nicolae, Frumuseţea şi sarcinile vocaţiei sacerdotale, după
Sfântul Grigorie Teologul, în „Glasul Bisericii”, XXXVIII(1978), nr. 1-2, p. 88-93.
 BOULAY, P., Prêtre et pasteur au grandeurs et obligations du prêtre, ed. a II-a,
Paris, 1912.
 BULACU, Pr., Traian, Preotul ortodox - slujitor al lui Hristos şi al poporului în
duh evanghelic, în „Biserica Ortodoxă Română", LXXIV(1956), nr. 10-11, pp.
1013-1016;
 CHILEA, Pr. prof. S.,, Personalitatea preotului ca păstor de suflete, în
„Mitropolia Olteniei", XXVI(1974), nr. 1-2, pp. 70-72;
 COJOCARU, Pr. Prof. Constantin C, Sfânta Taină a Preoţiei. Consideraţii
pastoral-misionare, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei", LVIII(1982), nr. 3-4, pp.
319-324;
 FILOCALIA, vol. IV, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu,
1942.
 FIRMILIAN, Mitropolitul Olteniei, Pastoraţia, în „Mitropolia Olteniei”, an
IX (1957), nr. 1-2, p. 7-9.
 MIHAIL, Pr. dr. Paul, Folosirea apelativului „părintele" în enorie, în „Biserica
Ortodoxă Română", CX (1992), nr. 1-3;

36 Prof. Teodor M. Popescu, Preotul văzut de credincioşi, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIII, (1955),
nr. 10, p. 907.
37 Despre preoţie, III, 8-9, trad. rom. cit., p. 950 şi 64-65.

34
 MOCANU, Pr. M., Preot şi pastoraţie astăzi, în „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei", LXI(1985), nr. 1-3, pp. 101-112;
 MORAR, Pr. prof. N., Ţinuta preoţească, în „Mitropolia Banatului",
XXXVII(1987), nr. 6, pp. 68-73;
 MUGUR, G. D., Florile. Note şi impresii, Bucureşti, 1928.
 NICODIM AGHIORITUL, Războiul nevăzut, traducere de Ierom. Nicodim
Măndiţă, Bucureşti, 1947.
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Disciplina clerului în lumina sfintelor canoane
şi a legiuirilor bisericeşti, în „Glasul Bisericii”, an LV (1999), nr. 9-12, p. 57-67
 PLĂMĂDEALĂ, Mitropolitul Ardealului ANTONIE, Preotul în biserică, în
lume, acasă, Sibiu, 1993.
 POPESCU, Prof. Dr. Teodor, Ideal şi realităţi, în „Raze de lumină”,
Bucureşti, 1933, ianuarie – februarie, p. 4.
 POPESCU, Prof. Dr. Teodor, Preotul văzut de credincioşi, în „Biserica
Ortodoxă Română”, an LXXIII (1955), nr. 10, p. 893-109.
 POPESCU, Prof. M. Teodor, Sfinţenia şi răspunderile preoţeşti, în „Studii
Teologie", IV(1952), nr. 3-4, pp. 157-174;
 STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sublimitatea preoţiei şi îndatoririle
preotului, în „Mitropolia Olteniei”, IX (1957), nr. 5-6, p. 298-312.
 TIMIADIS, Mitropolitul Emilianos, Preot, parohie, înnoire, traducere de Paul
Brusanowski, Editura Sophia, Bucureşti, 2001.
 VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Preotul în faţa chemării sale de păstor al
sufletelor, Bucureşti, 1934.

35
4. Iubirea milostivă, zelul misionar si devotamentul eclesial – calități principale ale
păstorului de suflete

Multele greutăți pe care le poate întâlni preotul în activitatea sa pastoral-

misionară îl pot demoraliza, îndeosebi în primii ani de activitate. Nu este de ajuns ca
preotul să aibă o vocație excepțională pentru slujirea preoțească. De asemenea,
pregătirea sa teologică, oricât de temeinică ar fi, nu este suficientă pentru a fi
suficient de întărit în vederea depășirii unor astfel de stări sufletești pe care le poate
avea.
E nevoie de o forță lăuntrică mai mare, care să-i susţină energia, elanul şi
încrederea, împotriva decepţiilor şi a insucceselor momentane, o flacără care să-i
alimenteze optimismul şi încrederea în succesul final al sârguinţelor sale, o
mângâiere care să-i toarne balsam pe rănile înfrângerilor şi ale loviturilor nedrepte.
Aceasta este, cu siguranță, iubirea milostivă a lui Dumnezeu. În primul rând din ea
se nasc și se dezvoltă zelul misionar și devotamentul eclezial, care sunt calitățile
principale ale păstorului de suflete.
Așa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, Dumnezeu însuşi e iubire (cf. 1 Ioan,
8). Din iubirea de oameni a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca s-o mântuiască
(cf. Ioan 3, 16). Din iubire S-a pogorât pe pământ, S-a întrupat din Sfânta Fecioară
Maria, a trăit printre oameni, a pătimit şi a murit, pentru ca „lumea viaţă să aibă” (cf.
Ioan 3, 15-16).
Din iubirea pentru Mântuitorul Hristos şi pentru oameni, s-a adăpat nesecatul
zel şi spiritul de jertfă al sfinţilor apostoli, al tuturor propovăduitorilor Evangheliei şi
al tuturor mărturisitorilor creştini. Şi tot iubirea este virtutea care susține permanent
trează râvna tuturor păstorilor turmei lui Hristos.
Creştinismul e iubirea în acţiune. Ea trebuie să fie sensul şi definiţia vieţii
preotului. Dacă Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, îi iubim pe oameni, făpturile şi fii
Lui. Oamenii sunt încredințați preotului nu numai cu calitățile și virtuțile lor, ci și cu
toate neputințele și păcatele lor.
Iubirea păstorilor pentru Hristos-Domnul, căruia îi slujesc, se revarsă în
iubirea pentru păstoriţi, în care orice preot trebuie să vadă nişte „fraţi mai mici” ai lui
Iisus (cf. Matei 25, 40-45) şi mădulare ale Trupului Său mistic. Când Mântuitorul îl
reintegrează pe sfântul Petru în apostolat, după învierea Sa, îi spune : „Dacă mă
iubeşti, păstoreşte oile mele” (Ioan 21, 15). Grija păstorului pentru turmă este, așadar,
așa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, adevărata dovadă şi măsură a iubirii lui
faţă de Mântuitorul Hristos38.
Un preot care-şi iubeşte cu adevărat credincioşii nu se va lăsa niciodată înfrânt
de obstacole şi greutăţi, fiindcă necontenit va fi inspirat de milă şi compătimire
pentru cei păcătoşi, precum şi de dorinţa de a-I ajuta. El nu va lăsa să se piardă nici
una din oile încredinţate grijii lui, ci va face totul pentru a le mântui, pentru a le salva

38 Despre preoţie, II, 4, p. 940.

36
din mrejele păcatului şi ale morţii şi, după cuvântul Mântuitorului, nimeni nu le va
smulge sau le va răpi din mâna lui (cf. Ioan 10, 28).
Iubirea preotului faţă de păstoriţii săi se dovedeşte întâi din grija permanentă
pe care le-o poartă şi prin conştiinţa răspunderii sale pentru soarta sufletelor lor.
Un păstor care-şi iubeşte cu adevărat turma se identifică cu turma şi cu
misiunea lui, se simte ataşat de sufletele credincioşilor săi, se poartă faţă de ei, nu ca
un stăpân, ci ca un adevărat părinte şi păstor, ca un ocrotitor şi ajutător, un sfătuitor
şi un mângâietor. Raporturile sale cu enoriaşii sunt pline de o neîncetată bunăvoinţă,
îngăduinţă, blândeţe, atenţie şi bunătate din partea sa.
Iubirea păstorului pentru turmă inspiră, determină şi caracterizează întreaga
lui activitate pastoral-misionară. Ea găseşte soluţii la toate cazurile grele, ea implică şi
metodele şi mijloacele de lucru cele mai potrivite şi mai eficiente. Ea este focul sacru,
care topeşte şi anihilează toate împotrivirile, toate obstacolele, toate răutăţile şi toate
necazurile ivite în calea preotului, fiindcă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel,
„iubirea pe toate le rabdă, este bună…nu caută ale sale, nu gândeşte răul… toate le
îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă; dragostea nu cade
niciodată”(1 Corinteni 13, 4-8).
Oricât de multe greutăţi sau piedici s-ar împiedica în drumul său, oricât de
grei şi negri ar fi norii şi oricât de înfricoşătoare furtunile care s-ar ivi la orizontul
activităţii sale, preotul cel bun va sta neclintit şi veşnic treaz la cârma corabiei sale, şi
pe vreme bună şi pe vreme rea, fără să piardă o clipă din vedere ţelul suprem al
misiunii sale şi spunând împreună cu Sf. Apostol Pavel: „Nimic nu iau în seamă, nici
nu pun preţ pe viaţa mea, ci numai să-mi săvârşesc calea cu bucurie şi slujba pe care
am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi evanghelia Harului lui Dumnezeu”
(Fapte 20, 24).
Iubirea păstorului pentru turma sa constituie un fel de armătură interioară, de
care se frâng toate loviturile potrivnicilor şi încercările diavolului de a-l abate din
calea lui, un fel de „resort elastic, care nu se frânge niciodată sub presiunea
împrejurărilor vitrege”39. Obstacolele şi insuccesele pot îngenunchea sau slăbi
vremelnic entuziasmul şi râvna preotului devotat turmei în îndeplinirea misiunii
sale, dar nu-l pot înfrânge .
Preotul nu trebuie să se lase niciodată copleşit sau înfrânt de eventualele
piedici, greutăţi sau neplăceri întâmpinate în cale, nici descurajat sau deprimat de
inevitabilele insuccese momentane şi nici influenţat în rău de exemplul negativ al
unora dintre confraţi. Va spune, dimpotrivă, împreună cu Sfântul Apostol Pavel:
„Oare, cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea
sau goana sau foametea, sau golătatea sau sabia?... Fiindcă sunt încredinţat că nici
moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici
cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă făptură oarecare, nu va putea să ne

39 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor de suflete, Bucureşti, 1934, p. 109.

37
despartă de dragostea lui Dumnezeu, Care este în Hristos Iisus, Domnul nostru”
(Romani 8, 35, 38-39).
Iubirea culminează şi se pecetluieşte prin jertfă, prin dăruirea de sine pentru
binele semenilor, atunci când este nevoie. Fiindcă „mai mare dragoste decât aceasta,
ca cineva să-şi pună sufletul pentru cei de aproape ai săi, nimeni nu are” (Ioan 15,
13). Iar „păstorul cel bun sufletul şi-l pune pentru oi”, precum a spus Mântuitorul,
referindu-se la Sine Însuşi (Ioan 10, 11, 15).
Pildă şi model în aceeaşi privinţă are preotul pe toţi marii păstori din toate
timpurile, începând cu „păstorul cel mare al oilor”, adică cu Mântuitorul însuşi, Care
S-a dat pe Sine pentru Biserică (cf. Galateni 2, 20; Efeseni 5, 25), continuând cu Sfinţii
Apostoli şi cu marii ierarhi ai Bisericii,
Viaţa preotului trebuie să fie o continuă ofrandă, jertfire sau dăruire de sine
pentru binele, fericirea şi mântuirea păstoriţilor lui.
Pentru a da roade, vocaţia şi pregătirea preotului trebuie să fie dublate de zelul şi
devotamentul lui preoţesc, iar devotament înseamnă consacrarea totală, dezinteresată şi
altruistă, a preotului în slujba misiunii sale. Toate preocupările, toate strădaniile şi toate
puterile sale de lucru sunt adică puse în slujba misiunii lui şi îndreptate spre un singur ţel:
mântuirea păstoriţilor săi.
Adevăratul preot este animat de spirit de jertfă, şi face din preoţia lui un
adevărat apostolat, o angajare totală şi definitivă, cu toată fiinţa şi cu tot ce îi
aparţine, în slujba lui Dumnezeu, pentru slujirea şi mântuirea oamenilor.
Pentru preot, singura lui satisfacţie şi fericire aici pe pământ este mulţumirea pe care
i-o dă conştiinţa datoriei împlinite integral (cf. Luca 17, 10).
Forţa interioară care îl face pe preotul adevărat să se consacre astfel în chip
integral nobilei sale misiuni este zelul misionar. „Zelul este un grad superior sau chiar
superlativul dragostei preotului pentru păstoriţii săi; este acea dragoste care nu se
linişteşte, nu simte odihnă şi împăcare, până ce nu a făcut totul, până ce nu a încercat
toate mijloacele posibile, până ce nu a plătit toate jertfele pentru câştigarea sufletelor.
Zelul pastoral este cu alte cuvinte, iubirea evanghelică activă”40.
Fără devotament şi fără spirit de jertfă nu se poate face nimic de valoare în nici
un domeniu de activitate. Tot ceea ce este mare şi nobil, valabil şi etern în cultura şi
progresul omenirii se bazează pe râvna şi devotarea exclusivă a marilor personalităţi
ale omenirii în slujba cauzei pe care au servit-o, se întemeiază pe spiritul lor de
renunţare, de abnegaţie şi de sacrificiu, care i-a făcut să se uite pe ei înşişi, pentru a
face din întreaga lor viaţă şi putere de lucru altar de jertfă pentru binele şi fericirea
semenilor lor. La temelia Bisericii creştine însăşi stă Jertfa Mântuitorului, la care s-au
adăugat jertfele atâtor generaţii întregi de mărturisitori ai lui Hristos şi de martiri ai
credinţei creştine.
Cel mai mare obstacol în calea succesului pastoraţiei nu este nepregătirea sau
necunoaşterea metodelor de lucru, ci insuficienţa sau lipsa totală a devotamentului şi a
zelului pastoral sau misionar. Dacă iubirea sacerdotală este ca un soare de primăvară,

40 Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 93.

38
care înviorează, înverzeşte şi înfloreşte totul, lipsa de iubire, dimpotrivă, este ca
vântul de iarnă, care răspândeşte pretutindeni tristeţe şi moarte41.
Lipsa de zel sau râvnă pastorală se manifestă prin inactivitate, neglijenţă şi nepăsare,
superficialitate în acţiune, sau împlinirea cu lene şi cu întârziere a datoriilor pastorale.
Preotul lipsit de râvnă se simte obosit, dezgustat şi blazat, iar lucrul său îl face
mecanic.
Râvna adevărată pentru Hristos nu are la temelie motivații străine, ca dorinţa
de apreciere din partea semenilor sau bogăţia materială. Ea îl face pe preot să rămână
cu statornicie pe poziţia principiilor creştine şi să nu se schimbe după fluctuaţiile
vremii sau după părerile schimbătoare ale altora, îl face să tindă cu fermitate dar şi
cu înţelepciune spre idealul creştin, fără zgomot inutil, fără ostentaţie zadarnică, fără
reclamă şi fără orgoliu42.
Ideile şi misiunile mari, înalte, se cer slujite de oameni mari. Nu poate fi idee mare
ori cauză sublimă slujită de oameni cu sufletul mic şi meschin, de laşi, de ipocriţi, de
oameni incapabili să se entuziasmeze și să se sacrifice pentru ideea sau cauza pe care
sunt puşi sau chemaşi să o servească. Omul trebuie să să se ridice la înălţimea ideii,
să se identifice cu ea. Este un mare să nu te nu te străduiești să fii la înălţimea
chemării tale, slujind cu superficialitate și lipsă de seriozitate.
Puterea preoţiei este credinţa în Dumnezeu, Care ne-a pus să-I slujim. Când
Mântuitorul vorbea despre credinţa care poate să mute şi munţii, înţelegea prin asta
fiinţa sufletească invincibilă a omului credincios, care înarmat cu această credinţă
poate totul în numele lui Dumnezeu... Toate marile fapte, izbânzi şi câştiguri creştine
s-au realizat prin puterea sufletească a celor care au slujit cu credință lui Dumnezeu.
Când un om se identifică cu misiunea pe care o slujeşte, capătă puterea de
neînvins a misiunii, se îmbracă în armătura ei, biruie cu ea, prin ea şi pentru ea.
Dar când flacăra iubirii, spiritul de devotament şi zelul misionar lipsesc din
inima preotului, activitatea lui este redusă la minimum. „...El va fi un factor rece, fără
viaţă, fără iniţiativă, fără activitate şi fără aderenţă în viaţa şi nevoile sufleteşti ale
credincioşilor săi...”43. Precum spune Sfântul Apostol Pavel, un asemenea preot va fi
dintre cei ce „caută cele ale lor, iar nu cele ale lui Iisus Hristos” (Filipeni 2, 21). El se
va iubi pe sine însuşi, va pune totdeauna siguranţa, interesele şi comoditatea propriei
persoane mai presus de acelea ale Bisericii, nu-l va impresiona şi nu-l va durea
nefericirea oilor pierdute prin neglijenţa, nepăsarea şi inconştienţa lui. Se va afla
dezarmat în faţa celui dintâi şi celui mai mic şi celui mai mic obstacol.
Cine pune la temelia preoţiei lui mobile şi interese pur omeneşti, ca iubirea de
slavă şi câştigul material, și nu iubirea sinceră şi adâncă faţă de Dumnezeu și față de
credincioșii săi, acela se va afla în situaţia colosului cu picioare de lut, care se va
nărui şi sfărâma la cea dintâi şi cea mai uşoară lovitură de piatră sau zguduire (cf.

41 Cp. J. Bouet, Pour la sauver les ames. Theologie Pastorale. V-e, ed., Paris, 1932, p. 15-16, 18.
42 Diac. Prof. Orest Bucevschi, Râvna pastorală, în revista „Mitropolia Olteniei”, VIII (1956), nr. 8-9, p.
606-615.
43 Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 96.

39
Daniil 2, 31 şi urm.). Un astfel de preot nu este păstor adevărat, ci năimitul, care „nu
are grijă de oi” şi care, „atunci când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, de le răpeşte
lupul şi le risipeşte”, precum spune Mântuitorul (Ioan 10, 12-13).
Cine caută numai beneficiile, satisfacţiile şi avantajele preoţiei, fără să se
gândească şi la riscurile ei, acela la vreme de încercare, de trudă şi de primejdie,
absentează sau dezertează de la datorie, lăsându-şi turma la voia întâmplării.
Deoarece tocmai la vreme de primejdie, adică în lupta dârză cu realităţile aspre ale
vieţii, cu obstacolele, necazurile şi greutăţile inerente misiunii preoţeşti, se verifică şi
se căleşte adevărata vocaţie preoţească, precum şi iubirea, zelul şi devotamentul
preotului faţă de turma sa. Mai mult preţuieşte şi face pentru turma lui Hristos un
preot mai puţin dotat şi mai slab pregătit teologic, dar cu zel şi devotament, decât
unul înzestrat cu calităţi, talente şi pregătire superioară, dar fără zel şi devotament
misionar.
Se poate spune că, pe lângă vocaţie, gradul iubirii şi al zelului misionar
determină şi condiţionează şi măsura succesului nostru în pastoraţie44.
Preotul înzestrat cu zel pastoral nu aşteaptă ca oile să vină la dânsul, ci merge
el însuşi în căutarea lor, acolo unde sunt. El se consideră la locul lui oriunde poate şi
este dator să facă un bine. Fiindcă zelul pastoral nu cunoaşte alte limite decât cele pe
care le impune prudenţa45.
Zelul pastoral-misionar îl îndeamnă pe preot „să se facă tuturor toate, pentru
ca măcar pe unii să-i dobândească”, precum spune Sfântul Apostol Pavel (1
Corinteni 9, 22).
Iubirea preotului faţă de păstoriţii săi creează între el şi turma sa o legătură şi
o solidaritate indestructibilă. Nu există mijloc mai eficace şi mai sigur de a câştiga inimile
oamenilor, decât acela de a-i iubi sincer, de a le dărui cu adevărat propria ta inimă. Preotul
care îşi iubeşte turma se simte ataşat de enoriaşii săi, participă la bucuriile şi la
suferinţele lor, „se bucură cu cei ce se bucură, şi plânge cu cei ce plâng” (Romani XII,
15). Sufletul şi inima lui sunt ca o cutie de rezonanţă, în care îşi găsesc ecou,
înţelegere şi interes toate nevoinţele, lipsurile, necazurile şi suferinţele păstoriţilor
săi. Fiecare din ei este prezent în inima preotului, ca fiii în inima părintelui lor după
trup, oricât ar fi ei de mulţi.
La rândul ei, turma va răsplăti cu dragostea ei pe păstorul care o iubeşte cu
adevărat. Mai curând sau mai târziu, credincioşii vor răspunde la iubirea păstorului,
cu încrederea, stima, preţuirea şi dragostea lor.

44 Cp. J. Bouet, op. cit., p. 12.

45 V. Lithard, Precis de Theologie Pastorale, Paris, 1936, p. 31, 34.
40
Bibliografie orientativă
 AXINIA, Diac. Drd. Vasile, Îndatoririle didactice, liturgice şi morale ale celor
trei trepte ierarhice (episcop, preot, diacon), după Constituţiile Apostolice, în „Glasul
Bisericii”, XXXIV(1975), nr. 3-4, p. 321-330.
 BINDIU, Protos. Olivian, Trăirea preoţească, în „Biserica Ortodoxă Română”,
CIX(1991), nr. 7-9.
 BLOUET, J., Pour sauver les âmes. Théologie pastorale, V-e ed., Paris, 1932.
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Câteva virtuţi necesare preotului ca pastor şi om, în
„Glasul Bisericii", XV(1956), nr. 8-9, pp. 473-482;
 BUCEVSCHI, Diac. Prof. Orest, Râvna pastorală, în revista „Mitropolia
Olteniei”, VIII (1956), nr. 8-9, p. 606-615.
 BUCEVSCHI, Diac. Prof., Râvna pastorală, în „Mitropolia Olteniei",
VIII(1956), nr. 10-12, pp. 606-615;
 BUDE, Prot. dr., Ioan, Câteva aspecte ale disciplinei muncii preoţeşti, în
„Altarul Banatului", II(XLI)(1991), nr. 4-6, pp. 37-45;
 CÂNDEA, Pr. prof. dr., Preoţi căsătoriţi sau celibatari, în „Mitropolia
Ardealului", VI(1967), nr. 9-10, pp. 580-599;
 LITHARD, Précis de Théologie Pastorale, Paris, 1936.
 PETRICA, Prof. dr. Vasile, Entuziasmul pastoral, în „Mitropolia Banatului",
XXXVIII(1988), nr. 1, pp. 89-92;
 PLATON, Pr. Constantin, Preotul - omul dragostei, în „Teologie şi Viaţă",
IX(LXXV) (1999), nr. 1-6, pp. 175-186;
 PLĂMĂDEALĂ, Î. P. S. Mitropolit Antonie, Preotul în biserică, în lume,
acasă, Sibiu, 1996.
 POPESCU, Prof. Teodor M., Sfinţii Trei Ierarhi în slujba Bisericii, în „Biserica
Ortodoxă Română”, anul LXX, nr. 1-3, p. 70-79.
 TIMIADIS, Mitropolit Emilianos, Preot, parohie, înnoire. Noţiuni şi orientări
pentru teologia şi practica pastorală, trad. de Paul Brusanowski, Editura Sofia,
Bucureşti, 2001.
 UNGUR, Pr. Liviu, Râvnă şi conştiinciozitate în lucrarea pastorală a preotului,
în „îndrumător Bisericesc", Oradea, 1989, pp. 78-80;

41
 5. Vocaţia (chemarea) pentru preoţie: criterii de recunoaştere şi mijloace de
cultivare a ei

Prima condiție pe care trebuie să o îndeplinească un viitor slujitor al Sfântului

Altar, este vocația sau chemarea pentru preoție.
În orice domeniu de activitate, există anumite aptitudini individuale, diferite
de la un om la altul, care îl recomandă pentru exercitarea unei anumite meserii.
Toate aceste însușiri sau înclinații, identificate de cele mai multe ori încă din anii
copilăriei, sunt numite cu un singur cuvânt: vocație.
Termenul provine din limba latină, de la verbul voco, vocare, care înseamnă a
chema. Din punct de vedere etimologic, vocaţie înseamnă, așadar, chemarea,
predispoziţia, înclinarea spre ceva, manifestată prin interes sau dragoste față de acel
ceva. Vocaţia presupune anumite aptitudini speciale de inteligenţă, afectivitate şi
voinţă, precum şi însuşiri fizice, cerute pentru îndeplinirea unei anumite
îndeletniciri. Fiziologic, este vorba mai întâi de un fond ereditar, bazat pe structura
straturilor neuronale din creierul subiectului46.
Vocaţia nu se identifică cu certitudine numai din primii ani de viață. Copilul
vine pe lume doar cu anumite aptitudini individuale, dar nu cu o vocaţie certă şi
precisă, bine definită. Sunt rare cazurile de vocaţii precoce, certe, care să se manifeste
şi să se impună de timpuriu.
Cercetările din domeniul psiho-pedagogiei arată că, până la vârsta de 11-12
ani, nu se conturează în rândul tinerilor un interes evident pentru o anumită profesie.
În acea perioadă vocațiile de conturează, desăvârșindu-se la vârsta adolescenței, între
18 și 20 de ani, când se cristalizează și personalitatea. În această perioadă a vieții se
evidenţiază mai precis aptitudinile reale, iar tânărul are posibilitatea să îmbrăţişeze
profesia arta spre care îl îndeamnă aptitudinile sale vocaţionale sau talentele
înnăscute. Şi atunci când voinţa fiecăruia, posibilităţile intelectuale şi materiale,
condiţiile de mediu şi împrejurările favorabile ajută cultivarea şi întărirea
dispoziţiilor vocaţionale reale, iar tânărul îmbrăţişează profesia indicată de ele,
atunci el ajunge ceea ce numim în general om de vocaţie.
Cei care s-au ocupat cu studiul psihologic al vocaţiei descriu astfel caracterele
omului de vocaţie, în general. Mai întâi există la aceştia o adaptare perfectă la natura
şi condiţiile specifice ale activităţii profesionale. În al doilea rând, omul de vocaţie îşi
consacră integral, benevol şi conştient, întreaga sa personalitate şi toate puterile sale
de lucru profesiei alese.
Omul de vocaţie se identifică cu profesia sa. El munceşte fără să fie constrâns
de cineva sau de ceva, ci din dragoste dezinteresată pentru munca lui, dintr-un
impuls firesc spre îndeletnicirea pe care şi-a ales-o de bună voie. Munca profesională
devine pentru omul de vocaţie o necesitate vitală şi un izvor de bucurii, iar
randamentul muncii lui este mult superior, atât cantitativ cât şi calitativ, în

46 Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de Psihologie, Bucureşti, 1978, p. 776.

42
comparaţie cu al simplilor profesionişti. La omul de vocaţie, munca este mai uşoară,
mai plăcută şi mai eficientă, adică mai rodnică în rezultate.
Şi pentru preoţie există o vocaţie specială, aşa cum există talente naturale sau
aptitudini vocaţionale înnăscute pentru alte îndeletniciri, funcţii sau arte, ca de
exemplu, pentru muzică, pentru profesorat sau medicină, pentru inginerie sau
arhitectură. Vocaţia pentru preoţie nu este unul și acelaşi lucru cu vocaţia
religioasă.
Vocaţia sau chemarea pentru preoţie poate fi: obiectivă şi subiectivă.
Vocația sau chemarea obiectivă este chemarea exterioară, din partea lui
Dumnezeu și a Bisericii. Ea poate fi de două feluri, după modul în care se realizează.
a. Naturală sau obişnuită, din partea Bisericii. Ea reprezintă învestirea cu
darul preoţiei prin hirotonie. Hirotonia este încununarea vocaţiei subiective,
dezvoltată prin pregătire47. Despre acest fel de chemare vorbeşte Sfântul Apostol
Pavel, când spune: „Nimeni nu-şi ia lui-şi singur cinstea, decât cel chemat de
Dumnezeu” (Evrei V, 4)48.
b. Supranaturală sau extraordinară, rezervată marilor personalităţi,
chemate de către Dumnezeu Însuşi, cum au fost, de exemplu, Moise şi profeţii
Vechiului Testament, Sfinţii Apostoli, în general, şi în special Sfântul Apostol Pavel
(cf. Romani 1, 1).
Vocaţia subiectivă este înclinaţia firească sau predispoziţia lăuntrică înnăscută
spre preoţie, o înzestrare naturală de la Dumnezeu, dobândită prin naştere, care
angajează întreaga fiinţă şi se dovedeşte prin aptitudinile cerute pentru îndeplinirea
acestei sfinte misiuni.
Într-o formă superioară ea se manifestă chiar ca un impuls interior, care
îndeamnă în chip spontan şi irezistibil spre slujirea lui Hristos. În acest sens, vocaţia
subiectivă constituie un fel de alegere sau predestinare naturală către preoţie.
Dumnezeu Însuşi îşi alege pe viitorii Săi slujitori, sădind în ei o scânteie, care
urmează să se aprindă mai târziu, sau o sămânţă care va creşte prin consimţământul
celor chemaţi, prin sârguinţa şi pregătirea lor pentru misiunea la care au fost
chemaţi.

Semnele vocaţiei pentru preoţie

În perioada adolescenței pot fi identificate semne certe ale vocației pentru
preoție: o fire sentimentală plină de afectivitate şi de o delicată atenţie faţă de oameni
şi animale, înclinare spre meditaţie, interiorizare şi sobrietate, religiozitate sau
evlavie, concretizată în plăcerea de a se ruga, în dragostea pentru frecventarea
sfintelor slujbe, interes pentru cântările bisericeşti, respect şi ataşament faţă de
slujitorii Bisericii şi faţă de lucrurile sfinte și altele.

47 Pr. Prof. I. G. Coman, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie, în rev. „Studii Teologice”, VI (1954), nr. 5-6,
p. 240.
48 Cp. Pr. P. Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti, f. a., p. 71.

43
 Familia este mediul sau cadrul natural în care apar şi se constată pentru prima
oară toate aceste semne ale vocației pentru preoție. În familie se pun pentru prima
dată întrebările fundamentale în legătură cu orientarea profesională de viitor a
copilului. Părinţii sunt, așadar, cei dintâi care constată vocaţia spre preoţie a copiilor.
Ei pot să comunice cu preotul din parohie, care este dator să identifice, să verifice, să
încurajeze şi să promoveze aceste vocaţii, oferindu-le un exemplu de viaţă prin
conduita şi activitatea sa şi dirijându-le spre şcolile teologice, în vederea formării şi
recrutării viitorilor păstori de suflete. Este una din datoriile cele mai elementare ale
preotului de enorie. El nu se poate dezinteresa de urmaşii săi întru preoţie, de a căror
pregătire şi calitate depinde în mare parte viitorul şi destinul Bisericii însăşi. De aceea
el trebuie să recruteze şi să îndrume spre şcolile bisericeşti pe cei care manifestă
aptitudini şi înclinaţii sincere pentru preoţie.
Verificarea şi promovarea sau cultivarea vocaţiei se face și în şcoală. Profesorii
şi educatorii elevilor din seminarii şi ai studenţilor din facultăţile teologice sunt şi ei
datori să încurajeze şi să dirijeze promovarea înclinaţiei către preoţie a ucenicilor lor.
În şcolile teologice, tinerii de vocaţie se disting uşor de ceilalţi, printr-o purtare
consecventă şi printr-un stil de viaţă, un fel de a fi, în care se poate recunoaşte şi
printr-un stil de viaţă, un fel de a fi, în care se poate recunoaşte fără greutate pecetea
religiozităţii şi a vieţii curate din faza copilăriei49.
Mai târziu, vocaţia pentru preoţie devine mai clară, mai vie şi mai conştientă,
manifestându-se mai ales sub forma unei idei mai precise despre valoarea şi
vrednicia preoţiei, şi despre responsabilitatea acestei sfinte misiuni. După
îmbrăţişarea preoţiei, vocaţia se concretizează şi se traduce printr-o viaţă virtuoasă şi
vrednică de un adevărat păstor de suflete. Seriozitatea ei se verifică atunci treptat,
mai ales prin dragoste, râvnă şi devotament pus în îndeplinirea conştiincioasă a
datoriei. Vocaţia reală face din preot un om ireproşabil, „exemplu frumos pentru toţi,
gata de a învăţa pe oricine, iubitor de străini, mângâietor al celor întristaţi, milostiv
cu săracii, nebeţiv, nebătăuş, neiubitor de câştig ruşinos, blând” – aşa cum descrie
Teofan al Niceei pe preotul exemplar din vremea lui50.

Importanţa vocaţiei drept criteriu pentru alegerea şi promovarea

candidaţilor la preoţie.
Şi în preoţie, ca şi în toate domeniile de activitate, vocaţia – înţeleasă ca o
înclinaţie naturală, cu care omul vine pe lume, pentru slujba aceasta – este cea dintâi
condiţie şi garanţie a succesului în misiunea preoţească. Ea constituie un ajutor
supranatural, adăugat de Dumnezeu Însuşi, la puterile naturale ale omului şi la
eforturile lui, pentru a le face roditoare, a i le întări şi a i le spori. „Destoinicia noastră
este de la Dumnezeu, Care ne-a şi învrednicit pe noi să fim slujitori ai Legii celei
Noi...”, spune Sfântul Apostol Pavel (2 Corinteni III, 5-6).

49Cp. Pr. Nicodim Belea, Calea către preoţie. – Studiu de psihologie religioasă, Sibiu, 1946, p. 12.
50Teofan al Niceei, Despre preoţie, 7, Migne, P.G., vol. CL, col. 349, după Pr. Prof. I. G. Coman, op. cit.,
p. 242.
44
 Părinţii copiilor, preoţii de enorie, profesorii din şcolile teologice trebuie să
încurajeze, să îndrume şi să promoveze în preoţie numai pe acei tineri în care
identifică un real şi sincer imbold şi să înlăture pe cei ce nu simt această chemare şi
vin spre preoţie îndemnați doar de diverse interese sau scopuri străine de preoţie.
Identificarea sau descoperirea, ajutorarea şi promovarea adevăratelor vocaţii pentru
preoţie ar avea o importanţă fundamentală în recrutarea şi selecţionarea unor preoţi
vrednici. O diplomă absolvire a unei școli teologice trebuie să evidențieze nu numai
măsura în care fiecare candidat la preoţie şi-a însuşit cunoştinţele de ordin
intelectual, necesare pentru preoţie, ci şi înclinarea sau vocaţia lui către preoţie,
dovedită sau constatată mai ales din comportarea candidatului sau din alte
manifestări.

Mijloace de cultivare a vocației pentru preoție

Vocaţia constatată în copilărie și adolescență nu este suficientă pentru a

promova sau a recomanda pe cineva în preoţie. Ea constituie numai talentul dăruit
de Dumnezeu omului, care trebuie fructificat şi înmulţit prin adaosul strădaniei
personale, iar nu îngropat în pământ, asemenea slugii din parabola evanghelică
(Matei 25, 14 și urm.).
Oricât de puternică ar fi vocaţia de la natură, fără pregătire ea nu este
suficientă pentru asigurarea succesului în pastoraţie. Ea este doar o sămânţă, care
poate creşte, se poate întări sau dezvolta prin studiu, rugăciune şi meditaţie, mai ales
atunci când este ajutată şi de un mediu favorabil, de o adevărată trăire religioasă.
„ ... Siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică alegerea voastră, fiindcă,
făcând aceasta, nu veţi greşi niciodată....”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Petru (2, 10).
Vocaţia, ca şi sămânţa unei plante, trebuie cultivată și ajutată, pentru a creşte şi
a da roade. După cum pentru rodirea seminţei este nevoie un pământ fertil, tot aşa şi
pentru cultivarea vocaţiei este necesar un mediu prielnic. Sămânţa vocaţiei pentru
preoţie, sădită de Dumnezeu în om, se cere deci udată, îngrijită şi cultivată, atât prin
concursul factorilor educativi competenţi, cât şi prin efort personal, muncă şi
strădanie, prin sârguinţa de a o dezvolta şi desăvârşi printr-o temeinică pregătire
teoretică şi practică, obţinută în şcolile teologice, prin studiu, şi apoi prin lectură
asiduă şi prin dorința de desăvârşire, care nu trebuie să ne părăsească în tot timpul
vieţii. Fără o pregătire serioasă şi continuă, preoţia încetează de a fi o misiune, şi
coboară la nivelul unei simple profesii, ca oricare alta. „Viaţa în Iisus Hristos şi
slujirea Sfintei Evanghelii imprimă pe fruntea şi pe umerii slujitorului un sigiliu lesne
de recunoscut, dar greu de agonisit”51.
Rugăciunea stăruitoare, care a fost numită „plămânul vocației”, spovedania şi
împărtăşirea frecvente, contactul neîntrerupt cu duhovnicii, frecventarea sfintelor
slujbe, îndeosebi a Sfintei Liturghii, meditaţia şi lectura Sfintei Scripturi, a operelor
patristice sau a celor cu subiecte din viaţa şi lucrarea marilor păstori de suflete,

51 Gala Galaction, Jurnal. Ed. îngrijită, prefaţă şi note de T. Vârgolici, vol. II, Bucureşti, 1977, p. 110.
45
rămân însă mijloacele clasice şi cele mai lesnicioase precum şi a vocaţiei preoţeşti în
special52.
Pentru cultivarea vocaţiei preoţeşti sunt recomandare:
 ucenicia pe lângă preoţi experimentaţi şi de aleasă reputaţie
profesională şi morală, sub conducerea cărora tinerii teologi să lucreze
mai ales în perioada vacanţelor;
 vizitarea bisericilor parohiale și a comunităților parohiale exemplare
 vizitarea și viețuirea pentru anumite perioade în mânăstirile cu viaţă
duhovnicească deosebită
 întâlnirile şi convorbirile cu duhovnicii îmbunătăţiţi;â
 cercetarea monumentelor de istorie şi de artă ale Ortodoxiei româneşti
 pelerinaje la locurile sfinte din țară sau străinătate

Crizele în vocaţia sacerdotală

În timpul studiilor teologice, dar și după hirotonie și intrarea în rândul

clerului, din diferite motive, candidatul la preoţie sau tânărul preotul tânăr poate
trece adesea prin momente critice, de crize în vocaţie, adică de întunecare
momentană, de slăbire sau de stingere aparentă a vocaţiei ori a dragostei pentru
preoţie.
Aceste crize pot îmbrăca uneori formele unor îndoieli în puterile proprii,
conştient de greutatea şi de răspunderile misiunii preoţeşti, dar totodată şi de
lipsurile sau puţinătatea puterilor sale. Adeseori, un tânăr scrupulos se poate
considera la un moment dat nevrednic sau inapt pentru preoţie.
Într-o astfel de situație, el nu trebuie să se lase pradă disperării sau să
abandoneze preoţia. Lipsurile şi slăbiciunile noastre omeneşti pot fi împlinite prin
prisosinţa „dumnezeiescului har, Care totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi
pe cele de lipsă le plineşte”53.
După cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „Duhul vine în ajutor slăbiciunilor
noastre… şi Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (Romani 8, 26).
Încrederea în milostivirea şi ajutorul lui Dumnezeu va sprijini pe un asemenea tânăr
ori pe preotul deja hirotonit să biruiască momentele de criză şi să ajungă sau să
rămână un bun pastor54. Aşa s-a întâmplat de exemplu, cu Sfinţii Ioan Gură de Aur şi
Grigore Teologul. E cunoscut că, la început, aceştia au fugit de preoţie din pricina
marilor ei răspunderi, temându-se că ei sunt nepregătiţi şi nevrednici pentru ea.
Ezitarea lor însemna de fapt un act de autocritică şi scrupul serios de conştiinţă în
fata măreţiei şi a marilor răspunderi ale sarcinii preoţeşti. Dar, intrând apoi în cler,

52 Mai pe larg despre aceste mijloace a se vedea lucrarea Pr. Prof. Ene Branişte Viaţa lăuntrică a
preotului. Importanţa ei în pastoraţie şi mijloace pentru cultivarea ei, în „Biserica Ortodoxă Română”,
LXXIV (1956), nr. 1-2, p. 123-138.
53 Vezi Arhieraticon, rugăciunea citată de arhiereu la hirotonia în toate treptele.

54 Vezi Sf. Grigorie Teologul, Despre preoţie (Cuvânt apologetic despre fuga sa de preoţie), p. 113.

46
după multe stăruinţe din partea altora au ajuns chiar episcopi şi au cinstit şi ilustrat
sacerdoţiul creştin cum puțini au făcut-o, atât înainte, cât şi după ei.
Sunt însă cazuri mai grave când crizele în vocaţie se manifesta sub forma unor
îndoieli in credinţă, a unei repulsii şi antipatii faţă de slujba preoţească sau a unor
atracţii spre mirajul altor cariere mai bine plătite, mai preţuite în mentalitatea socială
a timpului, ori care oferă o libertate mai mare, o răspundere mai mică şi satisfacţii
mai multe de ordin material etc. În asemenea cazuri, întreruperea studiilor teologice
ori părăsirea preoţiei pentru astfel de motive echivalează cu o dezertare, o trădare a
cauzei lui Hristos în lume.
Momentele de criză sau de îndoială nu trebuie totdeauna socotite ca motive de
îngrijorare de tulburare şi de primejdie pentru cei in cauză. Ele le pot fi trecătoare şi
cei în cauză revin. În plus, uneori chiar acestă frământare, aceasta nevoie de lămurire
şi de certitudine lăuntrică pe care o presupun fenomenele de criză şi frământările
sufleteşti împreunate cu ele, constituie o dovadă că asupra celor în cauză acţionează
o putere deosebită, care îi face să nu fie mulţumiţi de ei înşişi şi să năzuiască spre o
înţelegere superioară a rosturilor preoţiei şi la certitudini săvârşite în materie de
credinţă şi de viaţă religioasă. Unii ca aceştia nu trebuie să deznădăjduiască. Ei pot fi
socotiţi, dimpotrivă, nişte privilegiaţi, fiindcă frământarea este de fapt o calitate a
sufletelor alese, delicate şi sensibile, ştiut fiind că furtunile mari ating în primul rând
culmile munţilor şi agită mai ales vârfurile copacilor celor mai înalţi. „Tu nu m-ai fi
căutat, dacă nu m-ai fi găsit” – spune Dumnezeu, în chip paradoxal, unor asemenea
suflete (Blaise Pascal). Cel ce caută pe Dumnezeu are toate şansele să-L şi găsească.
Acela crede în existenţa Lui, fără să-şi dea seama şi tocmai această căutare constituie
lucrarea tainică a lui Dumnezeu în adâncul sufletului55.
Nu este deci de mirare şi nici un motiv de îngrijorare dacă astfel de cazuri se
pot întâmpla şi cu unii dintre cei care au intrat în şcolile teologice fără o vocaţie
precisă pentru preoţie sau fără prea multă convingere şi tragere de inimă. Pentru unii
ca aceştia este foarte potrivit cuvântul Fericitului Augustin: „Si non es vocatus, fac ut
voceris!”(Dacă nu eşti chemat, fă să fii chemat!)56. Cu alte cuvinte, poţi să fii chemat
sau convertit prin voinţa ta, prin strădania ta, prin stăruinţa ta în muncă, în
învăţătură şi în rugăciune, prin râvna ta de a deveni un bun preot şi slujitor al lui
Hristos! Si s-ar putea ca strădania ta să fie încununată de tot atâta izbândă ca a celui
cu vocaţie din naştere, căci, după cuvântul Mântuitorului, „Duhul suflă încotro
vrea”(Ioan, 3, 8).
În astfel de cazuri, o muncă sistematică şi stăruitoare, o bună educaţie,
inteligent dirijată, poate suplini, măcar în parte, lipsa vocaţiei, o poate trezi şi întări,
daca ea preexistă în stare latentă, sau poate determina chiar o convertire, adică poate
să provoace una dintre acele vocaţii tardive, care s-au manifestat adesea în cursul
istoriei creştine. Sunt adică şi cazuri când vocaţiile se definesc sau de dezvăluie mai

55Cp. Diacon Prof. Emilian Vasilescu, Meditaţii, în „Glasul Bisericii”, 1957, nr. 6-7, p. 369, 371.
56Fericitul Augustin, citat după Pr. Prof. Ene Branişte, Vocaţie pentru preoţie, în „Ortodoxia”, XXX
(1979), nr. 2, p. 330.
47
târziu, fiind stârnite sau provocate de împrejurări neobişnuite. Vocaţiile de acest fel
apar mai ales în domeniul vieţii religios-morale, după crizele de convertire. Fără
îndoială, în astfel de cazuri lucrează Dumnezeu, Care face vase de cinste şi-şi alege
uneltele de lucru din vase care păreau necinstite (cf. Romani 9, 21).
Chemarea este atunci roada convertirii in sensul larg al cuvântului, adică a
unei prefaceri sufleteşti bruşte, dar fundamentale şi a unei schimbări totale în
viziunea şi orientarea restului vieţii celor în cauză. Exemplul clasic în această privinţă
ni-l oferă Sfântul Apostol Pavel, care, din cel mai aprig şi mai înverşunat prigonitor
al creştinilor, în urma minunii de pe drumul Damascului devine, prin chemare
directă de sus, cel mai înflăcărat şi zelos preot propovăduitor al Evangheliei şi
misionar al credinţei creştine, umplând astfel, cu prisosinţă, locul lăsat de Iuda
vânzătorul, cel chemat dintru început la apostolie şi căzut apoi prin trădare. Aşa o
rânduieşte Providenţa; golurile ivite în posturile de lucru şi de comandă ale Bisericii,
prin trădarea şi dezertarea celor ca Iuda, Dumnezeu le umple prin chemarea
extraordinară a unor personalităţi uriaşe, de talia lui Pavel.

Bibliografie orientativă
 BELEA, Prot. Nicodim, Chemarea către preoţie, în „Mitropolia
Ardealului”, XXX(1985), nr. 3-4, p. 195-208.
 BORDAŞIU, Pr. prof., Nicolae, Frumuseţea şi sarcinile vocaţiei sacerdotale,
după Sfântul Grigorie Teologul, în „Glasul Bisericii", XXXVIII(1978), nr. 1-
2, pp. 88-93;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Câteva virtuţi necesare preotului ca pastor şi
om, în „Glasul Bisericii", XV(1956), nr. 8-9, pp. 473-482;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Vocaţia pentru preoţie, în „Ortodoxia",
XXXI(1979), nr. 2, pp. 213-232;
 CIOBOTEA, Ilie-Dan, Chemarea preoţească, în „Mitropolia Ardealului",
XVIII(1973), nr. 1-2, pp. 63-72;
 COMAN, Pr. Prof. Dr., G. loan, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie, în
„Studii Teologie", VI(1954), nr. 5-6, pp. 239-269;
 CONSTANTINESCU, Pr. prof., Ioan, Reflecţii cu privire la problema
vocaţiei şi a pregătirii preoţeşti, în „Biserica Ortodoxă Română",
LXXXVII(1969), nr. 11-12, pp. 1173-1186; IVAN, Diac. prof. I., Pregătirea
pentru preoţie, în „Mitropolia Olteniei", XXXVI(1984), nr. 5-6, pp. 313-
324;
 JOANTĂ, Arhim. prof. Visarion, Preoţia - har şi dar de la Dumnezeu.
Pregătirea teologică şi moral-duhovnicească pentru preoţie, în „Altarul
Banatului", XII(LI)(2001), nr. 7-9, pp. 127-135;
 MUNTEANU, Pr. Mircea, Despre chemarea preotului, în „Telegraful
Român", 113(1965), nr. 9-10, p. 4;
 PLĂMĂDEALĂ, Dr. Antonie Mitropolitul Ardealului, Vocaţie şi
misiune creştină în vremea noastră, Sibiu, 1984, prezentare de Pr. Prof.
Dr. N. Dură, în „Studii Teologice", XXXIX (1987), nr. 1;
48
 POPESCU-ŢÎNŢĂRENI, Pr. Gh., Profesia şi vocaţia în concepţia creştină,
în „Mitropolia Olteniei", XXIII(1973), nr. 5-6, pp. 327-334;
 STREZA, Pr. Nicolae, Vocaţia spre preoţie astăzi, în „Altarul Banatului",
XII(LI)(2001), nr. 10-12,'pp. 98-104;
 TEŞU, Pr. Conf. Dr. Ioan C, Vocaţia pentru Preoţie, în „Teologie şi Viaţă",
XII(LXXVIII)(2002), nr. 1-4, pp. 110-122;
 VECERZAN, Pr., Simion, Chemarea preoţească (meditaţie), în „Mitropolia
Ardealului", VII(1962), nr. 11-12, pp. 721-724.

49
 6. Tactul pastoral: înțelepciune în comunicare și conlucrare

Formarea, menţinerea şi consolidarea legăturilor sufleteşti dintre păstoriţi şi

păstor depinde în mare parte de tactul şi înţelepciunea preotului.
Tactul, potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, este facultatea de a
judeca o situaţie dificilă rapid şi cu fineţe, care determină o comportare corectă,
delicată şi adecvată sau totalitatea mijloacelor întrebuinţate pentru a izbuti într-o
acţiune.
Cu alte cuvinte, tactul este ştiinţa de a ne comporta înţelept cu oamenii, fiind
dovada unei maturităţi în gândire şi a unei îndelungate experienţe, care vine de
obicei odată cu înaintarea în vârstă. Această ştiinţă este necesară chiar de Ia începutul
activităţii în parohie şi poate fi dobândită prin învăţătură, din experiența altor
slujitori sau din simţul de prevedere şi de justă cântărire a realităţilor, care trebuie să
însoţească misiunea preoţească.
Tactul constituie o calitate sau o virtute dintre cele mai necesare preotului,
care în activitatea sa are de-a face cu oameni de cele mai diverse caractere.
Mântuitorul Însuşi îi sfătuieşte pe Sfinţii Apostoli: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca
porumbeii...” (Matei 10, 16). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Preotul
trebuie să fie înţelept, isteţ la minte...” (Despre preoţie III,12).
Înţelepciunea, tactul şi prudenţa ţin de misiunea preotului, care trebuie să fie
idealist şi realist în acelaşi timp. Iubirea, devotamentul şi înţelepciunea îl ajută să
vadă realităţile şi să ţină seama de ele.
Preotul înzestrat cu înţelepciune, tact şi cu prudenţă, este capabil să lupte
împotriva obstacolelor şi greutăţilor, le recunoaşte şi nu le sfidează, ci le cântăreşte
just şi le rezolvă. El ştie să păstreze totdeauna echilibrul între ceea ce i se cere ca
preot, pe de o parte, şi realităţile existente, în care îi este dat să lucreze, pe de altă
parte.
Dacă lipsa de zel face preoţia neroditoare, excesul de zel poate fi păgubitor şi
să compromită succesul activităţii pastorale. Mântuitorul condamnă excesul de zel al
Sfântului Apostol Petru, când acesta a scos sabia în grădina Ghetsimani, ca să-L
apere. A fost un gest spectaculos şi eroic în aparenţă, dar în fond zadarnic.
Înţelepciunea şi simţul realităţii sprijină activitatea pastoral-misionară a
preotului şi indică măsurile, mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru
împlinirea datoriilor sacerdotale.
Tactul şi prudenţa îl ajută pe preot să ocolească adversităţile şi obstacolele,
atunci când sunt de netrecut şi să evite întâmplările inutile si risipa inutilă de
energie.
Tactul ne îndeamnă la răbdare şi încredere într-un timp mai favorabil pentru a
relua de la capăt drumul întrerupt pentru o clipă. Înţelepciunea ne învaţă că niciun
deziderat nu se poate realiza în întregime dintr-o dată, aşa cum am vrea, mai ales în
entuziasmul tinereţii. Tactul şi prudenţa ne învaţă că, în lupta cu realităţile, trebuie să
ne mulţumim uneori cu mai puţin, cu biruinţe, câştiguri şi succese mai mici, dar din
a cărora sumă se fac lucruri mari.
50
 Înţelepciunea, tactul şi prudenţa sunt necesare preotului nu numai în
împrejurări excepţionale şi dificile ce îi apar în cale, ci şi în situațiile obișnuite. El vine
în contact cu fel de fel de oameni, de temperamente, firi şi caractere dintre cele mai
diverse. Sufletul fiecărui om în parte reprezintă o lume proprie, deosebită de a altora.
Preotul trebuie să fie şi un bun psiholog, un cunoscător de suflete, să prevadă, să
evite şi să combată înclinările rele ori manifestările negative ale credincioşilor săi,
determinate de neştiinţă, de firea înclinată spre rău sau de interese ascunse. Metodele
şi modul de lucru sunt adaptate la felul de a se comporta şi de a reacţiona al fiecărui
credincios în parte.
Tactul pastoral nu înseamnă prefăcătorie sau şiretenie, care uneori urmăresc
satisfacerea intereselor personale. Adevăratul tact pastoral îl întruchipează cel mai
potrivit cuminţenia creştină, care are în vedere interesele supreme ale Bisericii şi ale
oamenilor pe care îi slujește. Astfel, preotul care are tact pastoral nu se amestecă în
situaţii primejdioase atunci când nu e nevoie şi când interesele Bisericii şi regulile
strategiei duhovniceşti nu îi cer acest lucru. Cazul Sfântului Ciprian, episcopul
Cartaginei (†258), e grăitor în această privinţă. Atunci când a izbucnit persecuţia
împăratului Deciu împotriva creştinilor (250), el a găsit că e mai prudent să se retragă
undeva până va trece focul persecuţiei, decât să atragă, prin prezenţa sa la Cartagina,
atenţia şi furia persecutorilor asupra Bisericii sale.
Tact pastoral înseamnă, de asemenea, o mare capacitate de tenacitate şi de
stăruinţă în urmărirea împlinirii datoriei. Viața unui preot fi un şir de căderi şi de
ridicări. Trebuie să nu se aștepte numai la succese, ci şi la înfrângeri, stagnări ori
poticniri. Esenţial pentru preot este însă să nu se lase descurajat sau înfrânt de
piedicile şi greutăţile întâlnite în cale şi să tindă mereu înainte. „Cine a pus mâna pe
plug şi se uita înapoi, acela nu e vrednic de împărăţia lui Dumnezeu", a spus
Mântuitorul (Luca 9, 62). În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă pildă pe
pescari, care, spune el, „chiar dacă şi-au aruncat de mai multe ori mrejele şi n-au
prins nimic, nu-şi părăsesc îndeletnicirea lor: cu atât mai mult trebuie să facem noi
aceasta ...”.
Misiunea preotului este o luptă continuă, însă victoria finală este adesea nu
rezultatul unor succese în serie, ci efectul stăruinţei, al perseverenţei tenace şi
neînfrânte. Cine se dă biruit de la prima lovitură, a pierdut bătălia fără să o fi purtat.
Cine e stăruitor o poate câştiga la sfârşit, în ciuda aparenţelor contrarii de la început.
Tactul, înţelepciunea, prudenţa, răbdarea şi statornicia dau preotului acea
calitate sufletească sau îmbinare de virtuţi căreia i se spune de obicei echilibru sufletesc
. „Echilibrul sufletesc îl ajută (pe preot) să fie egal cu sine în toate împrejurările, să fie
consecvent în acţiuni si la înălţimea misiunii lui sfinte. Un astfel de preot nu este o
dată plin de zel, altădată descurajat si apatic. Nu este uneori prea sever cu
credincioşii, iar alteori prea îngăduitor cu greşelile lor. Linia activităţii lui nu se
compune din frânturi ci urmăreşte o ţintă înaltă şi lucrează pentru realizarea ei cu
stăruinţă. El nu face nimic superficial, ori din ambiţii deşarte. Nu se predică pe sine,
ci pe Hristos. Nu vorbeşte despre presupusele sale "taumaturgii", ci despre minunile

51
Mântuitorului. Nu face teatru în săvârşirea serviciului divin şi nici nu-l săvârşeşte în
grabă sau de mântuială”57.
Când lipseşte acest echilibru, slujitori buni şi plini de zel îşi pierd busola, se
cred mai mult decât sunt, devin plini de orgoliu, încep să propovăduiască învăţături
personale, să întrebuinţeze metode pastorale excepţionale, curioase şi bizare, cu
pretenţii de a înlocui metodele clasice de pastoraţie.
În general, e necesar pentru preot să-şi controleze întotdeauna cu atenţie
ţinuta şi comportarea în relaţiile sale cu credincioşii, păstrând în permanenţă o
atitudine de seriozitate şi demnitate, care să le impună respect, fiindcă niciun act al
preotului nu poate fi indiferent în ceea ce priveşte efectele lui asupra credincioşilor.
Seriozitatea şi demnitatea preotului în ţinută, purtare şi vorbire, nu exclud, însă,
simplitatea şi naturaleţea, buna dispoziţie, amabilitatea, bunăvoinţa şi delicateţea în
maniere ori familiaritatea în sensul bun al cuvântului.
Faţă de enoriaşii săi, preotul nu trebuie să fie niciodată distant şi rece,
indiferent sau străin, ci apropiat şi familiar, ca un adevărat părinte faţă de copii săi.
Bineînţeles că familiaritatea nu înseamnă căderea în vulgaritate. Preotul nu trebuie să
caute neapărat o popularitate, familiaritate sau intimitate exagerată sau rău înţeleasă
cu oricine, numai pentru a fi pe placul tuturor. Se cere slujitorilor o oarecare discreţie
şi rezervă faţă de tot ceea ce le-ar putea micşora sau compromite prestigiul în ochii
lumii: se recomandă îndeosebi mai puţină familiaritate şi intimitate cu cei ce nu ştiu
sa respecte preoţia, precum şi evitarea prezenţei preotului în locuri sau situaţii care i-
ar compromite autoritatea şi prestigiul.
O deosebită importanţă are, din punctul de vedere al tactului pastoral şi al legăturilor
preotului cu credincioşii, Taina Pocăinţei, în care preotul îşi exercită calitatea sa de
duhovnic, de îndrumător spiritual al sufletelor. Este cel mai frecvent mijloc de
pastoraţie individuală, care stă la îndemâna oricărui preot şi în care acesta vine în
contact direct cu fiecare dintre credincioşii săi în parte, care vin la scaunul de
spovedanie ca să-şi descarce sufletul şi conştiinţa de povara păcatelor şi să
dobândească de la preotul-duhovnic iertarea lui Dumnezeu şi a Bisericii.
Dacă preotul va şti să-şi îndeplinească aici misiunea sa de confident al
credinciosului, să-i ofere sfaturile necesare pentru a-l readuce pe calea virtuților, să
recomande canonul sau epitimia cea mai potrivită fiecăruia, să urmărească ulterior
îndreptarea lui morală, va reuşi să facă din această Sfântă Taină un adevărat mijloc
de redresare morală a enoriaşilor săi şi de menţinere pe calea virtuţilor creştine.
Mai ales în scaunul de spovedanie preotul trebuie să facă uz de tactul său
pastoral, procedând cu foarte multă grijă, cu înţelepciune, măsură şi echilibru, pentru
ca nici să nu încurajeze sau promoveze păcatul printr-o blândeţe sau îngăduinţă
excesivă, dar nici să descurajeze pe penitent sau să-l depărteze de Biserică printr-o
prea mare asprime şi severitate, ci sa aibă în vedere numai îndreptarea
credinciosului.

57 Pr. Dr. V. Coman, Echilibrul sufletesc al preotului, în „Mitropolia Banatului”, 1958, nr. 1-3, p 53.
52
 Aceasta grea menire a preotului duhovnic este minunat de bine formulată în
Canonul 102 al Sinodului Trulan (691-692), care constituie în același timp și un
îndreptar concis a ceea ce înseamnă tactul pastoral:
„Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega trebuie
să ia în considerare calitatea păcatului şi dispoziția păcătosului spre întoarcere
și astfel să aplice bolii tratamentul corespunzător, ca nu cumva,
întrebuințându-le pe amândouă prin exces, să greșească în privința mântuirii
celui care suferă. Căci boala păcatului nu este simplă, ci diversificată și felurită
și odrăslește multe vlăstare ale stricăciunii, din care răul se răspândește mai
mult și se dezvoltă mai departe, până când va fi oprit prin puterea
vindecătorului. De aceea, cel care dovedește pricepere vindecătoare în privința
sufletului trebuie să examineze mai întâi dispoziția păcătosului, dacă acesta
tinde spre însănătoșire sau, în sens contrar, dacă prin propriile lui
comportamente își aduce boala asupra lui însuși. Apoi să observe în ce măsură
se îngrijește între timp de conduita lui și dacă se opune doctorului sau dacă se
intensifică rana sufletului din cauza remediilor propuse și astfel să determine
milostenia conform vredniciei. Căci toată grija lui Dumnezeu și a celui căruia
i-a fost încredințată conducerea pastorală este de a întoarce oaia cea rătăcită și
de a o tămădui pe cea mușcată de șarpe, ca să nu împingă până la marginile
deznădăjduirii, și nici să nu-i slăbească frâiele înspre degradarea și
disprețuirea vieții, ci să stea într-un anumit mod, fie prin remediile cele mai
amare și constrângătoare, fie prin cele mai delicate și mai blânde, întru totul
împotriva patimii și să se nevoiască spre vindecarea rănii, examinându-și
roadele pocăinței și îngrijindu-se în chip înțelept de omul chemat spre
purtarea strălucirii celei de sus. De aceea, trebuie să le cunoaștem pe ambele, și
pe cele ale acriviei, cât și pe cele ale obiceiului, dar să urmăm, în privința celor
care nu acceptă rigurozitatea, modelului transmis, precum ne învață Sfântul
Vasile”58.

Bibliografie orientativă
 ANDREI, Pr. Constantin, Responsabilitatea în slujire – cler şi credincioşi,
în „Teologie şi viaţă”, X(LXXVI)(2000), nr. 7-12, p. 183-191.
 AXINIA, Diac. Drd. Vasile, Îndatoririle didactice, liturgice şi morale ale
celor trei trepte ierarhice (episcop, preot, diacon), după Constituţiile
Apostolice, în „Glasul Bisericii”, XXXIV(1975), nr. 3-4, p. 321-330.
 BĂNESCU, Prot. Dr. Marcu, Simţul pastoral şi bun-simţul duhovnicului,
în „Mitropolia Banatului”, XXXI(1981), nr. 1-3, p. 100-103.
 BĂNESCU, Prot. Dr. Marcu, Tact pastoral la săvârşirea slujbelor
bisericeşti, în „Mitropolia Olteniei”, XXX-VIII(1986), nr. 4, p. 94-97.
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Legăturile preotului cu credincioşii, în
„Biserica Ortodoxă Română", C(1972), nr. 3-4, pp. 349-357;

58 Canoanele Bisericii Ortodoxe, trad. de Răzvan Perșa, Ed. Basilica, București, 2018, pp. 332-333.
53
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Mijloace şi metode de lucru în activitatea
pastorală şi misionară a preoţimii de azi, în „Biserica Ortodoxă Română",
XCIX(1981), nr. 1-2, pp. 47-58;
 BRATAN, Pr., D. Ilie, Tactul pastoral, în „Mitropolia Olteniei",
XXVI(1974), nr. 3-4, pp. 300-308;
 PETRICA, Prof. dr. Vasile, Tactul pastoral, în „Mitropolia Banatului",
XXXV(1985), nr. 7-8, pp. 476-483.

54
 7. Importanța vieții duhovnicești și morale a preotului în pastorație

Sfințenia vieții și moralitatea îi sunt cerute preotului în primul rând în

calitatea sa de liturghisitor, de săvârșitor al sfintelor slujbe. Calitatea aceasta de
sfinţitor al vieţii credincioşilor constituie nu numai punctul cel mai sublim al preoţiei,
ci şi latura cea mai însemnată a misiunii preoţeşti59. În această calitate, preotul este
părtaş la sacerdoţiul Mântuitorului și împreună-jertfitor cu El. Mai ales în slujba
Sfintei Liturghii, preotul vine în atingere intimă, reală şi substanţială cu Sfântul Trup
şi Sânge al Domnului. Prin glasul şi gesturile lui, şi cu puterea Sfântului Duh,
Dumnezeu sfinţeşte darurile de pâine şi de vin aduse de credincioşi, prefăcându-le în
Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, pe care preotul le atinge, le poartă în mâinile sale,
le consumă şi le dă şi celor care se împărtăşesc. Lucrurile sfinte se cuvine să fie
mânuite şi administrate de oameni cu o sfințenie a vieții și o moralitate ireproșabilă.
„Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, sau să
se apropie sau să slujească Ţie, Împărate al slavei...”60.
Preoţilor Legii Vechi, Dumnezeu le poruncea, prin Moise „să fie sfinţi ai
Dumnezeului lor, fiindcă ei aduc jertfă Domnului şi pâine Dumnezeului lor şi de
aceea să fie sfinţi” (Levitic 21, 6). Iar proorocul Isaia spune slujitorilor templului:
„Curăţiţi-vă voi cei ce purtaţi vasele Domnului!” (Isaia 52, 11).
Dacă slujitorilor Legii Vechi, care era doar preînchipuirea celor viitoare, li se
cereau curăţie morală, cu atât mai mult vor fi îndatoraţi la aceasta slujitorii Legii celei
Noi, a Harului şi a Adevărului.
Ca să fie la înălţimea înfricoşătoarei sale misiuni de săvârşitor al celor sfinte,
fiinţa preotului trebuie ridicată şi menţinută, prin vieţuire curată, prin neprihănire, la
rangul de vas ales al Harului sau de „Templu viu al Dumnezeului Celui viu, şi sălaş
duhovnicesc al lui Hristos” precum spune Sf. Grigorie Teologul61. „Fiindcă, fireşte,
este de neapărată trebuinţă să fii mai întâi tu curăţit şi apoi să poţi curăţi pe alţii; să
devii întâi tu lumină şi pe urmă să luminezi pe alţii, întâi să te apropii tu de
Dumnezeu şi apoi să apropii de El şi pe alţii, să te sfinţeşti întâi pe tine şi apoi să
sfinţeşti pe alţii” 62. De aceea, în Povăţuirile din Liturghier citim că atât preotul cât şi
diaconul care vor să săvârşească Sf. Liturghie „sunt datori a fi curaţi atât sufletul, cât
şi cu trupul”.
Ca slujitor al celor sfinte, preotul este dator să se străduiască să fie curat nu
numai în momentul slujirii, ci să se menţină în permanentă stare de curăţie. În orice
clipă el poate fi chemat, de exemplu, să împărtăşească pe vreun bolnav grav sau
muribund şi va fi nevoit să poarte în mâinile sale mărgăritarul cel de mult preţ al
Sfintelor Taine. De aceea, precum recomanda Sfântul Ioan Gură de Aur, «sufletul
preotului trebuie să fie mai curat decât însăşi razele soarelui, pentru ca Duhul cel

59 Pr. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor. Capitole de teologie pastorală
indirectă, Bucureşti, f. a., p. 147;
60 Rugăciunea citită de preot în taină, în timpul Heruvicului.

61 Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea apologetică despre fuga de preoţie, 97.

62 Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea apologetică despre fuga de preoţie, 92.

55
Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi pentru ca să poată spune (Galateni 2, 20): „Iar de
acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”»63.
Harul dumnezeiesc pe care preotul l-a primit la hirotonie şi care lucrează prin
făptura lui omenească este ca flacăra unui foc curăţitor (cf. Evrei 12, 29), care purifică
şi întăreşte din ce în ce mai mult pe cei curaţi şi vrednici, dar arde şi mistuie pe cei
necuraţi şi nevrednici. Făcând aluzie la focul pedepsitor, care a mistuit pe Natan şi
Abiud lângă jertfelnicul Cortului Mărturiei (cf. Levitic 10, 1-2), Moise spunea
preoţilor Legii Vechi: „Preoţii care se apropie de Domnul Dumnezeu, să se sfinţească,
pentru ca să nu-i lovească Domnul” (Ieşire 19, 22).
În intimitatea lui Dumnezeu, adică în preajma altarului sfânt pe care I se
aduce jertfă, nu pot sta fără osândă decât cei curaţi, precum spune Psalmistul: „Cine
se va sui în muntele Domnului sau cine va sta în locul cel sfânt al Lui – Cel cu mâini
nevinovate şi cu inima curată, care nu şi-a întinat cu minciuni sufletul său şi cu
vicleşug nu s-a jurat aproapelui său” (Psalm 23, 3-4 comp. şi Psalm 14, 1-3). De aceea,
preoţii care au anumite păcate sunt opriţi de sfintele canoane de la slujire. Oprirea –
temporară sau definitivă – de la săvârşirea celor sfinte este de asemenea pedeapsa
cea mai aspră pentru clericii vinovaţi de diferite abateri, greşeli sau păcate, care
umbresc sau compromit buna reputaţie morală cerută preotului.
Curăţia morală şi sfinţenia vieţii îi sunt absolut indispensabile preotului în
calitatea sa de păstor, conducător şi învăţător al turmei sale duhovniceşti. Preotul
este, prin însăşi misiunea sa, un învăţător al păstoriţilor săi, un pedagog, un
îndrumător de conştiinţe, un făuritor de caractere creştine. El învaţă însă pe
credincioşi nu numai prin predică şi prin cateheză şi nu numai prin îndemnul, sfatul
şi povaţa pe care la dă ca preot, ci şi prin exemplul personal al vieţii sale64. De aceea
s-a spus, pe bună dreptate, că viaţa clericilor este Evanghelia laicilor.
Creştinismul s-a impus în admiraţia lumii vechi atât prin frumuseţea şi
adevărul învăţăturii evanghelice, dar și prin frumuseţea vieţii primilor creştini,
manifestată îndeosebi prin iubire, care stârnea uimirea şi admiraţia păgânilor.
Rolul preotului nu este doar să vorbească despre Dumnezeu sau să
propovăduiască principiile evanghelice ca un profesor de la catedră, ci să trăiască el
însuşi, cel dintâi, şi în mod exemplar, doctrina şi morala creştină pe care o
profesează, să dovedească frumuseţea, valoarea şi superioritatea ei, aplicând-o şi
întruchipând-o integral în propria sa viaţă. „Preoţii să fie adică nişte făpturi cereşti,
care să propovăduiască Evanghelia şi cuvântul, dar mai ales cu pilda lor cea bună”,
spunea Sf. Grigore de Nazianz65; sau precum spunea Sf. Grigorie cel Mare: „Orice
predicator să se facă auzit mai mult prin fapte, decât prin vorbe”66.
În nici o altă îndeletnicire nu se cere atâta conformitate între om şi slujbă, atâta
consecvenţă între cuvântul şi fapta omului, ca în preoţie. De altfel, în orice slujbă

63 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, VI, 2.

64 Vezi Pr. Prof. D.I. Belu, Predica prin exemplul personal, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1954, nr. 5, p.
560-583.
65 Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea apologetică despre fuga de preoţie, 69.

66 Sf. Grigorie cel Mare, Regula pastoralis, III, 40.

56
omenească se impune o morală şi o conştiinţă profesională. Cu atât mai mult când e
vorba de preoţie, care e o slujbă dumnezeiască. Aici priceperea, talentul şi
îndemânarea nu pot asigura ele singure succesul, ca în alte domenii de activitate.
Calităţile fizice şi intelectuale nu pot înlocui niciodată pe cel morale; fără acestea din
urmă, celelalte nu au nici o valoare67.
Preotul va învăţa deci nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte, prin propria sa
viaţă, care trebuie să fie pildă şi model concret şi viu, vrednice de urmat pentru toţi
păstoriţii lui. Fiindcă, după cum spune proverbul latin, „verba docent, exempla
trahunt” (cuvintele învaţă, exemplele conving, atrag, îndeamnă). Învăţătura teoretică
poate lumina mintea şi arăta adevărul; exemplele însă conving şi determină voinţa să
le urmăm. Puterea de înrâurire a exemplului se bazează pe tendinţa de a imita,
înnăscută firii omeneşti. De altfel, ştiinţa pedagogiei, prin reprezentanţii ei cei mai
străluciţi din toate timpurile, confirmă rolul hotărâtor al pildei educatorului în
materie de educaţie morală, de formare a voinţei, de făurire a caracterelor şi a
deprinderilor morale la ucenicii lui.
Aşadar, Evanghelia propovăduită în biserică trebuie întrupată în viaţa
personală a preotului. Predica trebuie dublată, confirmată şi ilustrată prin exemplul
personal al preotului. Nu putem propovădui de ceea ce dezminţim şi discredităm
prin fapta noastră înainte de a fi urcat la amvon sau după ce ieşim din biserică. Nu
este de ajuns să vorbim despre iubire, ci trebuie să fim noi înşine mărturii vii de
trăire ale acestei virtuţi de esenţă dumnezeiască. Nu putem vorbi – sau vorbim
zadarnic – despre virtutea milosteniei, atâta vreme cât rămânem veşnic surzi faţă de
suferinţa umană. Nu putem combate păcatul trufiei sau viciul beţiei dacă noi înşine
suntem trufaşi sau iubitori de băutură. Fiindcă a spus Mântuitorul: „Mare în
Împărăţia lui Dumnezeu va fi” nu cel care numai va învăţa, ci „cel ce va face şi va
învăţa” (Matei 5, 19).
Atât de mare este influenţa exemplului personal al vieţii preotului asupra
credincioşilor încât trăirea pilduitoare a preotului ar putea face de prisos predica lui.
„N-ar mai fi nevoie de discursuri – scria Sfântul Ioan Gură de Aur – dacă viaţa
noastră ar străluci desăvârşit. N-ar mai fi nevoie de învăţători, dacă am face să fie
văzute faptele noastre cele bune. N-ar mai exista nici un păgân, dacă am fi noi
creştini adevăraţi”68. Desigur, în vremurile noastre nu mai putem renunţa la predica
prin cuvânt, dar, precum zicea Sf. Grigore cel Mare, preotul de azi să năzuiască a se
face auzit mai mult prin fapte decât prin vorbe. Fără predica faptei, predica prin
cuvânt rămâne „aramă sunătoare şi chimval răsunător”69.
Ca slujitor al lui Dumnezeu – Care este sfinţenia absolută – preotul trebuie să
se deosebească deci de ceilalţi oameni şi să-i depăşească pe toţi, mai întâi de toate,

67 Cp. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XII, 3 la Filipeni ; Omilia VIII, 4 la II Corinteni; Omilia XXX, 3 la
Faptele Apostolilor.
68 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia X, 3 la 1 Timotei.

69 Pr. Dr. D. I. Belu, Pentru o propovăduire mai rodnică, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an. 1956, nr. 1-2,

p. 131.
57
prin viaţa sa curată, ireproşabilă şi sfântă. Viaţa preotului nu poate fi ca a tuturor
oamenilor. Ea trebuie să fie pentru ceilalţi pildă şi model vrednice de urmat şi de
imitat. În mijlocul enoriaşilor săi, preotul este ca sarea, care nu numai că dă gust
bucatelor, dar le şi fereşte de stricare şi de putrezire, sau ca făclia de lumină menită
să risipească întunericul nopţii: „Voi sunteţi sarea pământului; şi dacă sarea se va
strica, cu ce se va mai săra ?... Voi sunteţi lumina lumii... aşa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe
Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 13-16). Viaţa preotului se cuvine să fie
călăuzitoare pentru credincioşii săi. Influenţa binefăcătoare a exemplului pozitiv al
vieţii preotului alungă stricăciunea morală şi întunericul păcatului, aducând în loc
viaţă şi lumină şi contribuind astfel la propovăduirea şi slăvirea lui Dumnezeu între
oameni. Lumina de care vorbeşte Mântuitorul în cuvintele de mai sus nu înseamnă
numai ştiinţa şi înţelepciunea cu care trebuie să fie înzestrat preotul, ci mai ales pilda
vieţii lui, care luminează şi prinde în suflet mai repede şi mai trainic decât ştiinţa 70.
Fără mărturia şi fără forţa de convingere pe care o are exemplul personal, preotul va
vorbi în pustiu.
Exemplul personal al vieţii preotului constituie deci cea dintâi metodă
pastorală, o metodă intuitivă, vie şi eficace, pentru răspândirea învăţăturii şi a
duhului evanghelic în lume şi totodată suprema autoritate pa care el îşi poate rezema
şi susţine predica şi prestigiul în societate. Că preotul trebuie să înveţe mai întâi prin
pilda propriei sale vieţi, o spune Mântuitorul Însuşi sfinţilor apostoli, după ce le dă
exemplu de smerenie, spălându-le picioarele, la Cina cea de Taină: „V-am dat vouă
pildă, ca să faceţi şi voi precum v-am făcut Eu” (Ioan 13, 15). El care S-a făcut pe Sine
întru toate asemenea nouă oamenilor, prin întrupare, S-a deosebit totuşi de noi, ca
om, prin aceea că n-a avut păcat, încât a putut înfrunta pe iudei, cu întrebarea : „Oare
cine din voi mă va vădi (învinovăţi) de păcat ?” (Ioan 8, 46).
Neprihănirea Lui a fost recunoscută până şi de adversarii Săi: cum a fost Pilat:
„Eu nu găsesc nici o vină în omul acesta” (Luca 23, 4) şi Iuda :„Am greşit, vânzând
sânge nevinovat” (Matei 27, 4).
Sfântul Apostol Pavel se dă adesea pe sine pildă de urmat, pentru aceia cărora
le scrie: „Fiţi împreună-următori mie, fraţilor, şi uitaţi-vă la cei ce umblă aşa cum ne
aveţi pildă pe noi” (Filip. 3, 17; cp. şi I Corinteni 4,16 şi I Corinteni 11,1). Pe Timotei îl
îndeamnă: „Fă-te pildă credincioşilor, cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu
duhul, cu credinţa, cu curăţia” (1 Timotei 4, 12). Acelaşi sfat îl repetă şi lui Tit, într-o
formă puţin diferită: „Arată-te pe tine în toate pildă de fapte bune...” (Tit 2, 7).
Filipenilor se adresează cu îndemnul: „Cele ce aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să
le faceţi”. Iar Sfântul Apostol Petru îndeamnă pe preoţii cărora le scrie, să se poarte
„nu ca stăpâni ai celor păstoriţi, ci pilde făcându-se turmei” (1 Petru 5, 3).
Atât virtuţile sau calităţile, cât şi scăderile sau păcatele preotului sunt mai
vizibile decât ale celorlalţi şi totodată mai grave prin urmările sau influenţa lor

70Comp. Prof. Diac. O. Bucevschi, Purtarea morală a preotului, în „Mitropolia Olteniei”, 1955, nr. 5-6, p.
257.
58
asupra credincioşilor. Faptele preotului sunt privite cu mai multă atenţie şi judecate
cu mai multă asprime decât ale celorlalţi oameni. Aceleaşi greşeli, care abia sunt
băgate în seamă la credincioşii obișnuiți, apar pentru ochii lumii în proporţii mărite
atunci când sunt făptuite de preot71. Păcatul este de două ori mai grav la preot: odată
pentru că păgubeşte pe însuşi săvârşitorul lui şi a doua oară pentru că e pricină de
sminteală şi de pierzanie pentru alţii. Şi e vai de acela prin care vine sminteala!
Fiindcă „acela care va sminti pe unul dintre aceştia mici, care cred în Mine – ne
previne Mântuitorul – mai de folos i-ar fi ca să-şi atârne o piatră de moară de gât şi să
fie aruncat pe fundul mării” (Matei 18, 6-7). Şi dacă acest înfricoşător avertisment
rostit de Mântuitorul Însuşi se referă la orice om care devine pricină sau îndemn la
păcat pentru alţii, cu atât mai mult când e vorba de preot, de la care se aşteaptă pildă
bună, îndemn spre virtute, spre desăvârşire morală, iar nu spre cădere şi păcat.
Preotul nu este un luptător de unul singur. El este şi un conducător de oaste
creştină, fiind păstor de turmă credincioasă. Ori conducătorul trebuie să fie fruntaş,
păstorul trebuie să fie pildă de credinţă, de gândire şi de viaţă creştină, un preot
convins, hotărât, zelos, tare sufleteşte, plin de credinţă şi adevărat cunoscător şi
trăitor al Sf. Evanghelii. Prin situaţia lui de pionier al virtuţii şi făclier al moralităţii şi
al sfinţeniei, păstorul sufletesc este ca un alpinist care, mergând în fruntea caravanei
pe creasta îngustă a unui munte, dacă face un pas greşit, se prăvăleşte nu numai el în
prăpastie, ci târăşte după sine pe toţi cei ce sunt legaţi de el prin frânghii. Când
preotul greşeşte, spune Sf. Ioan Gură de Aur, „se târăşte nu numai pe el în prăpastia
pierzării, ci târăşte odată cu el pe mulţi alţii şi-i face de nu se mai îngrijesc deloc să fie
blânzi”72.
Exemplul rău al preotului sminteşte deopotrivă şi pe credincioşii buni şi pe cei
răi: pe cei buni pentru că-i descurajează, îi demoralizează şi îi slăbeşte în lupta şi
strădaniile lor spre virtute, iar pe cei răi pentru că-i poate încuraja şi mai mult spre
rău. „Un singur preot nevrednic scandalizează mai mult decât o mie de alţi
oameni”73 .

Moralitatea preotului este temei al autorităţii şi prestigiului preoţesc. O

viaţă morală ireproşabilă şi pilduitoare prin curăţia ei, este cea mai bună pavăză, care
îl pune pe preot la adăpostul atacurilor, al reproşurilor şi al bârfelor, asigurându-i
totodată prestigiul şi autoritatea faţă de credincioşi. „
Cu cât preotul va izbuti să se ridice şi să se menţină mai sus în stima şi
consideraţia fiilor săi duhovniceşti, prin moralitatea şi sfinţenia sa, cu atât cuvântul
lui va cădea mai de sus, mai cu autoritate şi va fi mai ascultat şi urmat. Dimpotrivă,
cu cât el va cădea mai jos în mocirla păcatelor şi a viciilor, cu atâta va pierde din
consideraţia şi preţuirea păstoriţilor săi, influenţa exemplului său va fi mai negativă,
iar cuvântul său va fi mai lipsit de autoritate şi de ascultare.

71 Cp. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, cart. III, 14.
72 Ibidem, p. 954.
73 Prof. T. M. Popescu, Preotul văzut de credincioşi, „B.O.R.”.

59
 Păcatele şi deficienţele morale ale unui preot sunt apoi păgubitoare nu numai
pentru el însuşi, ci ele se răsfrâng, din nefericire, asupra întregii preoţimi, scad
prestigiul întregului cler şi lovesc în Biserică. În chip firesc, oamenii văd pe toţi
preoţii prin prisma sau în lumina chipului moral al preotului lor sau al preoţilor pe
care ei îi cunosc mai bine, şi aşa îi judecă pe toţi. Dacă acela sau aceia au o proastă
reputaţie, oamenii sunt înclinaţi să creadă că toţi ceilalţi preoţi, pe care ei nu-i cunosc,
sunt de aceeaşi calitate morală. Mai ales lumea simplă identifică pe preot cu Biserica
şi judecă instituţia prin reprezentanţii ei. Preotul nevrednic nu numai că nu serveşte
deci Biserica şi nu o zideşte, - ceea ce e mai grav – o şi păgubeşte, sapă la temelia ei.
Pe astfel de preoţi îi are în vedere constatarea amară a Sfântului Ioan Gură de Aur că
tocmai slujitorii lui Hristos ruinează mai rău Biserica decât vrăjmaşii săi declaraţi 74.
Acestora li se potriveşte mustrarea aspră din Sfânta Scriptură că „din pricina lor este
hulit numele lui Dumnezeu între neamuri” (Romani 2, 24).

Preotul este un luptător activ împotriva răului

Este adevărat că preotul nu este înger, ci un om ca oricare altul şi că nimic din
cele lumeşti nu-i este străin, cum zice maxima latinească. Precum sublinia Sfântul
Ioan Gură de Aur, preotul de mir are, din punctul acesta de vedere, o situaţie
dezavantajată faţă de aceea a monahilor din vechime, pentru că aceia, trăind retraşi
de lume, ca într-un liman liniştit, puteau fi scutiţi de tentaţiile ei, pe când preotul
trăieşte în mijlocul lumii şi deci ispitele, prilejurile şi îndemnurile la păcat, în care
virtutea lui poate fi pusă la încercare, sunt mult mai dese, mai numeroase, şi deci şi
încordarea preotului mai mare, lupta lui mai grea şi vigilenţa sporită. De aceea el are
nevoie de o tărie în virtute şi de o sfinţenie mai mare decât aceea a pustnicilor75.
Harul divin pe care îl primeşte la hirotonie nu-i acordă imunitatea împotriva
ispitelor, a înclinaţiilor rele sădite în trupul nostru, a slăbiciunilor şi a căderilor
morale, inerente firii omeneşti, ci dimpotrivă îi măreşte răspunderea, punându-l într-
o situaţie deosebită faţă de ceilalţi oameni. Lupta lui cu pasiunile şi cu tentaţiile lumii
şi ale vieţii devine mai grea, mai dramatică, din pricina disproporţiei colosale dintre
înălţimea misiunii lui dumnezeieşti şi puţinătatea puterilor lui omeneşti, dintre
greutatea sarcinii cereşti pe care o poartă pe umeri şi slăbiciunea firii sale
pământeşti76.
Dar constatarea aceasta nu trebuie să constituie o scuză sau o justificare pentru
scăderile şi slăbiciunile lui preoţeşti. Conştient de contradicţia dintre firea sa
omenească şi misiunea sa dumnezeiască, este datoria lui continuă să se ridice cât mai
mult la nivelul slujirii. Tocmai această imensă şi tragică distanţă dintre om şi misiune
„trebuie să constituie stimulul, imboldul, biciul, care să lovească, uneori usturător şi
sângerând, inima de om a preotului, pentru a-l ţine continuu treaz, atent asupra sa,
cu ochii şi cu gândul la sfinţenia, la măreţia, la răspunderea slujirii sale, închinat ei,

74 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, III, 15.

75 Ibidem, VI, cap. 2, p. 984.
76 Prof. T. M. Popescu, art. cit., p. 909.

60
robit ei. Aşa cum cuvântul aspru şi valul potrivnic biciuie faţa vâslaşului şi
încordează puterile lui, aşa cum întâmpinarea unui corp tare trezeşte şi îndoieşte
efortul, cum rezistenţa unui obstacol cere şi provoacă o întărire de avânt, aşa
postulează ispitele şi greutăţile vieţii pe preot, vigilenţa lui, încordarea lui, ridicarea
lui mai presus de ceea ce agită, tulbură şi coboară nivelul vieţii noastre morale”77.
Nu trebuie să se mulţumească însă preotul doar cu aspectul negativ al virtuţii,
ci să fie un luptător activ pentru virtute, pentru promovarea binelui. Nu e de ajuns să
se ferească de păcat, ci să se şi distingă prin virtute, precum spune Psalmistul:
„Depărtează-te de rău şi fă binele!” (Psalm 36, 27). Nu numai că trebuie să izgonească
din inima sa pornirile rele, ci să şi sădească în locul lor pe cele bune, ca să se silească
a progresa mereu în virtute, măsurându-şi sporul creşterii morale nu cu nivelul
moral al păstoriţilor săi, care poate fi scăzut, ci cu înălţimea treptei şi datoriei sale 78.
Totodată, virtutea preotului trebuie să fie o atitudine sinceră, pornită din
adâncul inimii şi al convingerilor sale intime, iar nu o cultivare abilă a aparenţelor, ca
aceea a fariseilor, pe care Mântuitorul îi înfiera cu cuvinte de foc (cf. Matei, 33)79.
Ipocrizia, făţărnicia, atitudinea de complezenţă sau de circumstanţă nu au ce căuta în
ţinuta şi comportarea preotului. Nu o virtute falsă sau aparentă, o poză impusă
pentru ochii lumii, ci o virtute adevărată, „întocmai ca aurul sau argintul, curat, fără
sunet fals şi fără amestec de alte materiale mai tari”, precum zicea Sfântul Grigore
Teologul80. Dumnezeu nu poate fi slujit cu aparenţe, prefăcătorii sau înşelăciuni, ci
numai cu adevărul integral şi cu sinceritate. Preotul este chemat şi îndatorat să se
comporte ca un adevărat „atlet al lui Hristos, sau campion al virtuţii”, ca un luptător
consecvent şi permanent împotriva păcatului sub orice formă, combătându-l întâi în
propria sa viaţă şi făcându-se pildă celorlalţi, prin puterea de a se stăpâni, a se
înfrâna şi a se birui pe sine, de a rezista ispitelor de tot felul, de a se ridica deasupra
tuturor slăbiciunilor şi păcatelor omeneşti, prin râvna de a spori şi a se desăvârşi în
virtute, de a se asemăna cât mai mult modelului nostru suprem de viaţă, care este şi
rămâne Mântuitorul Iisus Hristos.

Bibliografie orientativă
 Preotul cel bătrân. Cum se pregătea pentru Sfânta Liturghie, în „Îndrumător
bisericesc”, Cluj, 1988, p. 94-95.
 ANDREI, Pr. Alexandru, Obligaţia preoţilor de a se spovedi, în
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXIV(1958), nr. 9-10, p. 770-781.
 ANDREI, Pr. Al., Obligaţia preoţilor de a se spovedi, în „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei", XXXIV(1958), nr. 9-10, pp. 770-781;

77 Ibidem.
78 Sf. Grigore de Nazianz, op. cit., cap. 14, p. 55-56.
79 Comp. Pr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 180.

80 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit. , cap. 10, p. 54.

61
 BINDIU, Protos. Olivian, Viaţa morală a preotului – factor determinant în
activitatea pastorală, în „Biserica Ortodoxă Română”, CVII(1989), nr.
11-12.
 BIRDAŞ, Protos. Emilian, Sfinţenia vieţii preotului, în „Glasul Bisericii”
XVI(1957), nr. 6-7, p. 430-432.
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Despre pregătirea preotului pentru slujirea
Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei", XX(1954), nr. 1-2,
pp. 13-21;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Despre vorbirea preotului în viaţa de toate zilele,
în „Mitropolia Olteniei", X(1958), nr. 3-4, pp. 165-175;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Viaţa interioară şi trăirea religioasă a preotului,
în „Biserica Ortodoxă Română", XCIX(1981), nr. 7-8, pp. 751-769;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Viaţa lăuntrică a preotului, în „Biserica
Ortodoxă Română", LXXIV(1956), nr. 1-2;
 BUCEVSCHI, Diac. Prof., Purtarea morală a preotului, în „Mitropolia
Olteniei", VII(1955), nr. 5-6, pp. 254-260;
 BUCEVSCHI, Diac. Prof., Viaţa lăuntrică a preotului şi lucrarea lui
pastorală, în „Mitropolia Olteniei", VII(1955), nr. 10-12, pp. 546-554;
 CÂNDEA, Pr. prof. dr., Cumpătarea preotului, în „Mitropolia Banatului",
XII(1962), nr. 9-10, pp. 523-548;
 DEHELEANU, Prot. dr., Petru, Moralitatea preotului şi efectele
rugăciunilor sale liturgice, în „Mitropolia Banatului", XXVII(1977), nr. 1-3,
pp. 148-156;
 GALERIU, Pr. prof. dr., Viaţa duhovnicească a clerului şi a credincioşilor, în
„Biserica Ortodoxă Română", XCI(1973), nr. 6, pp. 664-674;
 POPESCU, Pr. Gr., Problema pregătirii spirituale a preoţilor, în „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei", 11(1926), nr. 11, p. 250;
 RADU, Pr. Dr. Simion, Păcatul şi primejdia lui în viaţa preotului, în
„Mitropolia Ardealului", XXI(1976), nr. 4-6, pp. 314-317;
 TEŞU, Pr. Conf. Dr. Ioan C, Preotul - chip al iubirii şi dăruirii depline, în
„Teologia", Arad, V(2001), nr. 1, pp. 74-87;
 TEŞU, Pr. Conf. Dr. Ioan C, Sufletul curat al preotului, în „Teologie şi
Viaţă", X(LXXVI) (2000), nr. 1-6, pp. 181-189.

62
 8. Mijloace de cultivare a vieții duhovnicești și morale a preotului

Viaţa spirituală a preotului are o importanţă deosebită şi pentru pastoraţie, ca

exemplu pentru credincioşi şi ca izvor de inspiraţie în misiunea lui de păstor de
suflete.
Viaţa spirituală din facultatea de teologie trebuie intensificată în parohie şi
trebuie organizată în aşa fel încât să aducă un sprijin real pentru activitatea spirituală
şi misionară a preotului. Sfântul Isaac Sirul ne învață că „cel care vorbeşte dar nu
trăieşte în Dumnezeu se aseamănă celui care a pictat izvorul de apă pe perete, dar
moare de sete lângă el”.

Mijloacele pentru cultivarea vieţii spirituale sunt:

 rugăciunea zilnică şi un Acatist şi Paraclis seara, măcar o dată pe săptămână.
 alegerea unui duhovnic bun.
 slujirea cât mai deasă.
 prietenia cu preoţi mai înduhovniciţi.
 citirea Sfintei Scripturi, a Sinaxarului, a Filocalici, a scrierilor patristice, a
cărţilor şi revistelor religioase în care se vorbeşte despre viaţa spirituală
creştină, spovedanie şi sfaturile duhovniceşti ale duhovnicului.
 participarea la hramuri de mănăstiri;
 pelerinaje la locurile sfinte din ţară şi străinătate;
 participarea la conferinţe despre viaţa spirituală;
 învăţarea vieţii duhovniceşti chiar de la credincioşi, adesea superiori preotului
prin răbdare, smerenie şi intensitatea rugăciunii.

În general, credincioşii se ataşează de preot, în măsura în care acesta este legat

de Mântuitorul Hristos prin rugăciune. Din instinct spiritual, credincioşii se atașează
de preotul rugător, mai mult decât de cel savant.
Preotul duhovnic nu este numai îndrumător, ci şi rugător, ajutând cu puterea
propriei rugăciuni. Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este termometru al vieţii
spirituale, plugăria sufletului, respiraţia sufletului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
Atunci când omul încetează a se ruga, începe a păcătui. Altă expresie patristică afirmă că:
După cum pe vasul fierbinte nu se aşează muştele, de sufletul rugător nu se ating patimile.
Neglijarea sau lăsarea în paragină a vieţii interioare echivalează cu secarea izvorului
de unde decurge puterea preoţiei.
Un lucru deosebit pentru un duhovnic bun este de a avea mulţi fii duhovniceşti, care
să se roage pentru el. Fiindcă fapta duhovnicească a preotului este mai mare decât cea
a păstoriţilor săi, preotul are şi el nevoie de rugăciunea altora pentru sine. De aceea,
chiar Sfinţii Apostoli cereau credincioşilor să se roage pentru ei.
Astăzi se impune o atenţie sporită în privinţa cultivării vieţii spirituale a
preotului, deoarece, în lumea contemporană, societatea pluralistă şi fragmentată, cu
puternice tendinţe de secularizare, nu stimulează viaţa spirituală. Una dintre

63
caracteristicile societăţii secularizate este tocmai relativizarea vieţii morale şi
spirituale.
Fenomenul secularizării ne obligă să organizăm mai intens viaţa spirituală,
pentru a preveni sărăcirea inimii de prezenţa rugăciunii.

Calitatea manifestărilor exterioare ale preotului se va resimţi de aceea a

fondului lăuntric din care ele răsar, fiindcă orice acţiune poartă fidel pecetea purităţii
şi a intensităţii factorului lăuntric care a produs-o. Sau, cum spune Marcu Ascetul,
faptele văzute sunt puii celor nevăzute. O viaţă interioară intensă, bogată şi
profundă, se revarsă în chip firesc şi necesar în afară, aşa cum seva pământului
izbucneşte în muguri şi în flori, fiindcă, după cuvântul Mântuitorului, „din prisosul
inimii grăieşte gura” (Matei XII, 64 şi Luca VI, 45).
Echilibrul şi armonia dintre fondul lăuntric şi manifestările exterioare fac pe
omul de fond şi asigură succesul preoţiei. De altfel, pentru orice om, viaţa sa
interioară, viaţa spirituală, constituie cutia de rezonanţă în care se adună, se cern ca
printr-o sită şi se selecţionează toate impresiile, cunoştinţele şi simţămintele venite
din afară. În laboratorul sufletesc al preotului se plămădesc, rodesc şi se prelungesc
apoi în viaţa exterioară, ca nişte lăstari încărcaţi de rod, toate manifestările sale
particulare şi publice. De aici izvorăşte conduita sa în familie, între prieteni şi
cunoscuţi, în societate şi aşa mai departe. Cu adevărat se poate spune despre inima
unui preot cu intensă trăire interioară, că „râuri de apă vie curg dintr-însa”, precum
zice Mântuitorul (Ioan 7, 38).
Am putea spune că misiunea duhovnicească a preotului nu începe abia în
sfântul altar şi pe amvonul bisericii, ci chiar de la altarul interiorului său sufletesc.
„Pe scena vieţii lăuntrice se dau cele mai grele lupte morale între eforturile spre bine
şi ispitele spre păcat; aici se câştigă cele mai strălucite biruinţe morale asupra
gândurilor şi a înclinărilor rele, asupra ispitelor la păcat, asupra păcatului însuşi. Pe
altarul vieţii lăuntrice se aduc cele mai grele, dar şi cele mai bine plăcute jertfe smulse
mândriei, egoismului, lăcomiei, pornirilor instinctive minore, - smulse omului
natural”81.
Viaţa duhovnicească nu e tot una cu cultura preotului. În componenţa ei intră
desigur şi o mare doză de cultură, dar ea nu e totul. Fiindcă pot fi preoţi foarte culţi,
cu o viaţa spirituală rece, care nu iradiază căldură sufletească; şi dimpotrivă, pot fi
preoţi cu mai puţină cultură, dar cu o intensă trăire lăuntrică şi capabilă să stârnească
şi în alţii scântei de duh şi entuziasm.

Bibliografie orientativă
 Preotul cel bătrân. Cum se pregătea pentru Sfânta Liturghie, în „Îndrumător
bisericesc”, Cluj, 1988, p. 94-95.

81Diac. Prof. O. Bucevschi, Viaţa lăuntrică a preotului şi lucrarea lui pastorală, în „Mitropolia Olteniei”,
1955, nr. 10-12, p. 548.
64
 ANDREI, Pr. Alexandru, Obligaţia preoţilor de a se spovedi, în „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, XXXIV(1958), nr. 9-10, p. 770-781.
 ANDREI, Pr. Al., Obligaţia preoţilor de a se spovedi, în „Mitropolia Moldovei
şi Sucevei", XXXIV(1958), nr. 9-10, pp. 770-781;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Pregătirea preotului pentru săvârşirea dumnezeieştii
Liturghii, în „îndrumător Bisericesc", Alba Iulia, 1980, pp. 70-73;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Preotul de azi ca liturghisitor, în „Studii Teologie",
1(1949), nr. 1-2, p. 37; nr. 3-4, pp. 252-266;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Preotul slujitor al altarului străbun, în
„Îndrumător Bisericesc", Râmnic şi Argeş, 1984, pp. 49-52;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Viaţa interioară şi trăirea religioasă a preotului, în
„Biserica Ortodoxă Română", XCIX(1981), nr. 7-8, pp. 751-769;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Viaţa lăuntrică a preotului, în „Biserica Ortodoxă
Română", LXXIV(1956), nr. 1-2;
 BUCEVSCHI, Diac. Prof., Viaţa lăuntrică a preotului şi lucrarea lui pastorală, în
„Mitropolia Olteniei", VII(1955), nr. 10-12, pp. 546-554;
 BUNEA, Pr. prof., I., Distracţiile preotului, în „Mitropolia Ardealului",
XXI(1976), nr. 4-6, pp. 318-321;
 BUNEA, Pr. prof., I., Lupta preotului împotriva păcatului, în „Mitropolia
Olteniei", XX(1968), nr. 7-8, pp. 517-523;
 BUNEA, Pr. prof., I., Rutina, piedică în calea desăvârşirii sufleteşti a preotului,
în „Mitropolia Olteniei", X(1958), nr. 5-6, pp. 346-350;
 CÂNDEA, Pr. prof. dr., Cumpătarea preotului, în „Mitropolia Banatului",
XII(1962), nr. 9-10, pp. 523-548;
 CHILEA, Pr. prof.,, Rugăciunea preotului, în „Mitropolia Olteniei", VII(1959),
nr. 3-4, pp. 167-173;
 MOISIU, Pr. prof. dr. Al, Cumpătarea preotului, în „Mitropolia Olteniei",
XXVI(1974), nr. 1-2, pp. 73-78;
 MOISIU, Pr. prof. dr. Al, Metode şi mijloace pentru alimentarea şi întreţinerea
vieţii interioare a preotului, în „Îndrumător Bisericesc", Sibiu, 1981, pp. 166-170;
 MOISIU, Pr. prof. dr. Al, Obligaţia preotului de a se spovedi înainte de
împărtăşire, în „Biserica Ortodoxă Română", XCIV(1976), nr. 7-8, pp. 704-710;
 MOISIU, Pr. prof. dr. Al, Pregătirea preotului pentru slujbe, ierurgii, în
„îndrumător Bisericesc", Alba Iulia, 1980, pp. 76-78;
 MOISIU, Pr. prof. dr. Al, Preotul, om în slujba obştei, în „îndrumător
Bisericesc", Sibiu, 1988, pp. 109-110;
 POPESCU, Pr., Marin, Spovedania preotului, în „Păstorul Ortodox",
XV(1934), p. 390;
 RADU, Pr. Dr. Simion, Despre curăţenia duhovnicească şi sfinţenia preotului, în
„Mitropolia Olteniei", XII(1960), nr. 1-2, pp. 3-11;
 RADU, Pr. Dr. Simion, Reculegerea şi trezvia - mijloace pentru înduhovnicirea
preotului, în „Glasul Bisericii", XXXVI(1977), nr. 1-3, pp. 107-120;

65
 RADU, Pr. Dr. Simion, Rostul meditaţiei în viaţa preotului, în „Mitropolia
Ardealului", V(1960), nr. 1-2, pp. 93-99;
 VORNICESCU, Ierom. Magistr., Nestor, Viaţa şi morala duhovnicească a
preotului, în „Biserica Ortodoxă Română", LXXXVI(1958), nr. 3-4, pp. 333-347;
 ZĂGREAN, Arhid. prof. dr., Ioan, Pregătirea preotului pentru Sfânta
Liturghie, în „Mitropolia Banatului", XIX(1964), nr. 7-8, pp. 416-425;
 ZĂGREAN, Arhid. prof. dr., Ioan, Viaţa interioară a preotului şi importanţa ei
pentru apostolatul preoţiei, în „Mitropolia Ardealului", V(1960), nr. 5-6.

66
 9. Importanța culturii generale și teologice a preotului în pastorație

Adevăratul păstor de suflete e obligat să fie şi un om de cultură.

Obligaţia preotului de a avea o bună cultură de specialitate este implicată în
însăşi misiunea preoţiei. Ca să poată fi înţeleasă, acceptată, răspândită şi trăită,
învăţătura creştină a trebuit şi trebuie să fie mai întâi propovăduită şi cunoscută.
Nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti, fiindcă iubirea vine prin cunoaştere.
Cel mai îndreptăţit şi totodată obligat să înveţe pe credincioşi este preotul,
învăţătorul prin excelenţă al religiei creştine.
 Cum să înţeleg, dacă nu mă învaţă cineva? (Fapte 8, 31).
 Preotul creştin: „sarea pământului” şi „lumina lumii”, „luminează înaintea
oamenilor” (Matei 5, 13-16). Credincioşii îl consideră „om luminat”.
 Buzele preotului sunt paznicele ştiinţei şi din gura lui aşteptăm învăţătura,
fiindcă el este solul Domnului Savaot (Maleahi 2, 7).
 Ia aminte la citit, la îndemnat şi la învăţătură (1 Timotei 4, 13)

Pentru a putea fi un bun propovăduitor, învăţător şi apărător al religiei

creştine, preotul trebuie să-şi însuşească mai întâi o temeinică, profundă şi
serioasă cunoaştere a învăţăturii de credinţă şi a teologiei creştine, precum şi a
metodelor şi a mijloacelor pentru propovăduirea ei.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea preotul trebuie să ştie să facă faţă la toate
armele adversarilor săi, să cunoască „toate ştiinţele”. El asemăna comunitatea
creştină cu o „cetate a lui Dumnezeu”, pe care „când înţelepciunea, ştiinţa şi
priceperea preotului o înconjoară din toate părţile, ca nişte ziduri puternice, toate
meşteşugurile duşmanului se termină cu ruşinea şi batjocura lor, iar locuitorii
dinăuntrul cetăţii rămân nevătămaţi...”82.
Sfântul Grigorie de Nazianz: „A-ţi propune să înveţi pe alţii, câtă vreme tu
nu eşti destul de învăţat, ... mie mi se pare că este un lucru nebunesc şi semeţ;
nebunesc, fiindcă nu-ţi dai seama de neştiinţa ta şi semeţ pentru că te apuci de un
lucru pe care abia îl pricepi”. „Este şi mai rău când cel ce nu-şi dă seama de ignoranţa
lui, mai are şi pretenţia să înveţe pe alţii”.
Creştinismul a preluat şi transmis lumii moderne şi contemporane valorile mari şi
eterne ale culturii antice, din a căror asimilare a rezultat strălucita cultură a lumii
şi care, orice s-ar spune, poartă pecetea creştină.
Pe lângă cultura teologică, preotul are absolută nevoie şi de un bogat bagaj de
cultură laică. O parte din aceasta se încadrează în ceea ce numim de obicei cultură
generală, care constituie fundamentul solid pe care trebuie să se grefeze cultura de
specialitate.

82 Despre preoţie, cart. IV, cap. 4.

67
Forme de activitate culturală a preotu1ui

 redactarea predicilor şi a catehezelor, a dizertaţiilor şi a conferinţelor

 publicare de studii teologice, referate şi recenzii
 cercetarea şi studiul folclorului (îndeosebi folclorul religios)
 alcătuirea de monografii
 organizarea de muzee bisericeşti

SCOPUL culturii preotului îl reprezintă câştigarea destoiniciei de a

propovădui cuvântul lui Dumnezeu.
Preotul nu studiază nici din curiozitate, nici din slavă deşartă. Studiind,
preotul să cugete mereu cum ar putea folosi ceea ce află pentru lămurirea şi
întărirea credinţei sale şi a păstoriţilor.
Aceasta înseamnă a studia în duh de rugăciune.
Bibliografie orientativă
 BABA, Pr., Teodor, Vechiul Testament în lucrarea pastoral-misionară a
preotului, în „Mitropolia Banatului", 1-40(1990), nr. 1-2.;
 BELEA, Prot. Nicodim, Importanţa Vechiului Testament pentru activitatea
omiletică şi pastorală a preotului, în „Biserica Ortodoxă Română”, CII
(1984), nr. 11-12, p. 776-790.
 BELU, Pr. prof. dr., Dumitru, Pregătirea preotului pentru predică, în
„îndrumător Bisericesc", Alba Iulia, 1980, pp. 73-75;
 CHERCIU, Pr., Viorel, Cultura preoţilor din Caransebeş la sfârşitul
secolului XIX, în „Altarul Banatului", XI(L)(2000), nr. 10-12, pp. 153-156;
 CONSTANTINESCU, Pr. Horia, Rolul preotului în cultivarea limbii
literare, în „Glasul Bisericii", XIII(1964), nr. 3-4, pp. 361-366;
 GLAJAR, Pr. lect. I., Din caietul de lectură al unui preot, în „Îndrumător
Bisericesc", Sibiu, 1986, pp. 114-125; 1987, pp. 58-61;
 GRIGORAŞ, Pr. conf. dr., C, Cultură şi sfinţenie - lecţia vie a Sfinţilor Trei
Ierarhi, în „Teologie şi Viaţă", IX(LXXV)1999), nr. 7-12, pp. 62-70;
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Cultura preotului – condiţie esenţială a
succesului pastoral în vremea noastră, în „Anuarul Facultăţii de Teologie
Ortodoxă Patriarhul Justinian a Universităţii din Bucureşti - 2002”,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2002, p. 311-324.
 RADU, Pr. Dr. Simion, Despre lectura preotului, în „Mitropolia
Ardealului", IV(1959), nr. 11-12, pp. 902-907;
 REZUŞ, Pr. prof. dr. Petru, Folclorul religios şi importanţa lui pentru înţe-
legerea evlaviei credincioşilor ortodocşi, în „Glasul Bisericii", XXIX(1970),
nr. 11-12, pp. 1132-1145;
 VASILESCU, Diac. prof. Em., Cultura preotului astăzi, în „Biserica
Ortodoxă Română", LXXIII(1955), nr. 7, pp. 642-646.

68
 10. Familia preotului ca model de viață creștină în parohie și sprijin în activitatea
pastorală

„Dacă nu ştie să-şi rânduiască a sa casă,

cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei 3, 5)

Cunoaşterea situaţiei reale a familiei creştine din zilele noastre, pe de-o parte,
şi înţelegerea mai profundă a vocaţiei sale spirituale, pe de altă parte, se impun ca
priorităţi ale lucrării misionare a Bisericii în societate.
Reliefând importanţa familiei creştine ca fiind baza comunităţii eclesiale,
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola către Efeseni despre legătura tainică dintre
familie şi viaţa Bisericii. Astfel, comparând cele două realităţi ale existenţei umane în
Hristos Domnul, Apostolul neamurilor spune: „Taina aceasta” - a unirii bărbatului
cu femeia într-un trup, după porunca lui Dumnezeu – „mare este; iar eu zic în
Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). În acest sens trebuie înţeleasă şi cultivată
legătura sfântă care există între taina familiei şi viaţa Bisericii, ca trăire în comuniune.
De aceea, familia a fost numită, pe drept cuvânt, „Biserica de acasă” – „Ecclesia
domestica” - (cf. Romani 16, 5; 1 Corinteni 16, 19).
Faptul că Dumnezeu Fiul, născut din veci de către Tatăl ceresc, S-a născut,
prin lucrarea Duhului Sfânt, „la plinirea vremii” ca om din femeie, având numele de
Iisus, fiul Mariei, şi a crescut într-o familie tradiţională ne arată de ce termenii de
bază din Biserică, precum: părinte spiritual, mamă sau maică spirituală, frate şi soră
spirituală, fiu şi fiică spirituală, sunt preluaţi din vocabularul prin care desemnăm
membrii familiei conjugale. Prin urmare, fără taina familiei nu poate fi înţeleasă nici
taina Bisericii ca familie duhovnicească a iubirii frăţeşti în Hristos, Fiul Tatălui ceresc,
în Care primim înfierea prin lucrarea Sfântului Duh din Sfânta Taină a Botezului.
Familia este cununa creaţiei, dar şi locul sau mediul în care omul începe să
înţeleagă taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu. Slăbindu-se legătura iubirii
spirituale dintre om şi Dumnezeu în societatea secularizată, familia conjugală se află
astăzi într-o profundă criză spirituală, în stare confuză şi fără orizont, fiind limitată la
biologic şi terestru. Dificultăţile cu care se confruntă familia în societatea
contemporană nu sunt numai de natură economică (sărăcie materială tot mai
evidentă, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine), ci şi morală (avort, divorţ, abandonul
copiilor, libertinaj, droguri, trafic de fiinţe umane) şi spiritual-religioasă (sectarismul,
fanatismul şi prozelitismul religios).
În faţa acestor probleme, Biserica este chemată să acorde o atenţie deosebită
familiei creştine, apărând valoarea acesteia ca viaţă binecuvântată de Dumnezeu în
scopul dobândirii mântuirii sau a vieţii veşnice.

69
 Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Departe de a condamna căsătoria ca rea,
eu o laud şi recomand uzul ei legal, ca pe un azil şi port sigur, în care se adăposteşte
înfrânarea şi unde pasiunile sunt închise în limitele cuvenite”83.
Astfel, în plan practic, este absolut necesară o lucrare pastoral-misionară a
Bisericii mai intensă şi mai vastă, susţinută în mod deosebit de preoţii de mir,
îndrumători spirituali ai familiilor creştine din parohiile încredinţate lor spre
păstorire.

Rolul familiei preotului în parohie

Încă din primele veacuri, Biserica a condamnat pe cei care, sub pretextul
sfinţeniei şi al stimei excesive pentru celibat, dispreţuiau pe preoţii căsătoriţi,
neprimind Sfânta Împărtăşanie de la ei (vezi canonul 4 al Sinodului din Gangra).
În Biserica Ortodoxă, familia preotului este un sprijin deosebit pentru preot
în activitatea sa pastorală, atât prin faptul că ea poate deveni un model de viaţă
creştină, cât şi prin implicarea directă a unor membri ai familiei în activităţile
pastorale ale parohiei, pe plan misionar, filantropic sau administrativ. Într-o
parohie, familia preotului trebuie să fie acel „puţin aluat, care dospeşte toată
frământătura” (cf. Galateni 5, 9). În lucrarea pastorală, membrii familiei preotului pot
fi antrenaţi ca persoane auxiliare, însă, acest lucru trebuie să se facă cu mult tact,
prudenţă şi înţelepciune. În caz contrar, acest demers poate fi contra-productiv.
Absenţa totală sau inactivitatea familiei preotului pe plan pastoral-misionar
este o contra-mărturie, care diminuează eficienţa activităţii preotului în parohie şi
umbreşte imaginea lui ca păstor de suflete sau părinte duhovnicesc al comunităţii
spirituale pe care o conduce pe calea mântuirii.
Familia preotului este o parohie în miniatură.
Multe dintre doamnele preotese lucrează, cu multă pasiune şi bucurie, ca
profesoare de religie, educatoare, medici sau în alte domenii de activitate, aducând o
contribuţie la apărarea, păstrarea şi cultivarea demnităţii familiei creştine astăzi.
Expresia românească sau apelativul de „doamna preoteasă” are o încărcătură
spirituală deosebită şi reflectă grija sau preocuparea soţiei preotului privind
activitatea acestuia în parohie. Acest termen s-a impus datorită faptului că, deşi
lucrează în mod discret, totuşi soţia preotului ajută foarte mult în pastoraţie. Iar când
familia preotului nu-l ajută pe acesta, ci îl descurajează, se adevereşte cuvântul
Mântuitorului: „Duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36).
Între sfaturile pe care Sfântul Apostol Pavel le dă ucenicului său Timotei, este
şi acela ca slujitorul Domnului „să fie bărbat al unei singure femei” (1 Timotei 3, 2),
„bun chivernisitor al casei lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa” (1
Timotei 3, 4), fiindcă „dacă nu ştie să-şi rânduiască a sa casă, cum va purta grijă de
Biserica lui Dumnezeu?" (1 Timotei 3, 5). Iar „soţiile lor (ale slujitorilor Bisericii - n.n.)

83 P.G., t. XVIIII.
70
să fie şi ele cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate" (1
Timotei 3, 11-12).
În ce priveşte vestimentaţia şi condiţiile de viaţă, acestea trebuie să fie în aşa
fel încât familia preotului să nu fie invidiată pentru lux, dar nici compătimită
pentru neglijenţă.
O pastoraţie credibilă şi bine organizată în parohie trebuie să înceapă cu
buna organizare a casei preotului, din punct de vedere spiritual şi administrativ, ca
model duhovnicesc şi factor de cultură şi civilizaţie. În acest sens, unii credincioşi
judecă mai mult greşelile familiei preotului decât pe cele ale propriilor lor familii.
Atunci când preotul a ştiut să-şi aleagă sau a avut şansa să găsească o soţie
bună, virtuoasă, devotată şi vrednică şi când alături de ea şi-a creat o familie în care
se manifestă duhul creştin şi în care copiii au primit o educaţie cu adevărat
creştină, - o astfel de familie -, departe de a fi pentru preot o povară, este, dimpotrivă,
o oază de retragere, de linişte şi de refacere a puterilor sale sufleteşti, un sprijin
permanent, o parohie în miniatură, în care preotul îşi exercită capacităţile educative
şi virtuţile sale pastorale, un auxiliar al predicii sale şi, totodată, un mijloc de
închegare, de păstrare şi întărire a relaţiilor sale personale cu enoriaşii, de integrare,
care constituie una dintre condiţiile şi garanţiile succesului în activitatea pastorală.
De preoteasă depinde în mare măsură ca familia preoţească să fie vestitoarea
voii lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Ea poate polariza în jurul ei simpatia şi
bunăvoinţa femeilor din parohie.
Prin urmare, sunt necesare întărirea instituţiei familiei preotului ortodox,
precum şi diminuarea cazurilor care influenţează în mod negativ viaţa şi
activitatea bisericească, prin respectarea cu stricteţe a prevederilor canonice,
statutare şi regulamentare bisericeşti, care nu au rolul de-a pedepsi, ci de-a
responsabiliza, consolida şi evidenţia personalitatea religios-morală a preotului şi
a întregii sale familii în comunitate, ca exemplu de trăire morală şi comportament
creştin, precum şi ca factor esenţial de lumină şi speranţă pentru o bună pastoraţie
a credincioşilor.
De o mare importanţă în activitatea pastorală, este modul abordării altor
familii. Preotul şi familia sa vor cultiva prietenia de familie cu acele familii care au
nevoie de consolidare, de adaptare în cadrul comunităţii, familiile nou întemeiate sau
ale noilor veniţi. Se va avea în vedere faptul că prieteniile selective cu unele familii
din parohie să nu devină un motiv de izolare pentru celelalte. Este nevoie de tact
pastoral, astfel încât preferinţele să fie motivate pastoral şi nu egoist.
Familia preotului nu trebuie să reacţioneze la zvonuri şi calomnii şi va evita
polarizarea antagonistă a parohiei. Preotul să manifeste în relaţiile sale de familie
o deschidere părintească faţă de toată parohia şi, chiar atunci când relaţiile sunt
mai intense cu unele familii, să nu excludă pe altele din preocupările sale.
Reflectând la situaţia actuală de criză a familiei în general, care poate afecta și
familia preotului, considerăm că trebuie să valorificăm resursele de îndreptare şi
ieşire din criză, pentru a trăi cu speranţă.

71
 Trebuie să vedem că fericirea este darul lui Dumnezeu, iar criza familiei de azi
poate fi depăşită cu ajutorul şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul, Care a
zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!” (Facere 1, 28). În ciuda multor
păcate şi primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuşi familia a fost instituţia
cea mai stabilă în istorie.
În plus, binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta
din Cana Galileei, când a transformat apa în vin, prin mijlocirea Maicii Domnului -
icoana Bisericii rugătoare, constituie pentru noi astăzi o puternică bază a speranţei
creştine.
Hristos Cel ce a schimbat apa în vin poate schimba criza într-o speranţă nouă,
poate aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea.
Trebuie să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, să-I spunem Lui ce lipseşte
cu adevărat familiei astăzi şi să spunem familiei creştine în criză să ceară ajutorul lui
Hristos şi al Maicii Domnului în organizarea însăşi a vieţii familiei conjugale.
Minunea din Cana Galileei ne descoperă că fericirea este mai întâi de toate dar al lui
Dumnezeu sau binecuvântare de la El, care aduce armonie şi bucurie în familie şi în
societate, nu un „drept” al omului ce trebuie cucerit în spirit individualist şi egoist,
producând multă nefericire altora prin lăcomie sau umilire. În acest sens, trebuie să
organizăm ajutorarea familiilor aflate în nevoi şi să le încurajăm.
Trebuie să cultivăm mai mult legătura sfântă care există între viaţa familiei
creştine şi viaţa Bisericii, între educaţia copiilor şi demnitatea persoanei umane,
creată după chipul Persoanelor divine. Să nu reducem familia doar la aspectele ei
pământeşti: biologic, juridic, psihologic, sociologic sau economic, pentru că ea este
mai mult decât toate acestea laolaltă şi le transcende. Şi anume, familia are vocaţia de
a fi conlucrare a omului cu Dumnezeu în lume, pentru a dobândi viaţa veşnică, spre
slava Preasfintei Treimi.

Bibliografie orientativă
 „Congresul internaţional Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”,
România – Bucureşti – Palatul Patriarhiei, 25-27 septembrie, 2001
 Preotul cel bătrân. Cum se pregătea pentru Sfânta Liturghie, în „Îndrumător
bisericesc”, Cluj, 1988, p. 94-95.
 Pentru o familie creştină, în „Altarul Banatului", V-XLIV(1994), nr. 4-6.
X(LXXVI)(2000), nr. 7-12, pp. 277-283;
 BADEA-ROMOŞEL, Pr. Ioan, Preoteasa ca sprijinitoare a preotului în pastoraţie, în
„Altarul Banatului”, VII(XLVI)(1996), nr. 4-6, p. 79-82.
 BOLEA, Diac. N, Preotul şi familia sa, în „Îndrumător bisericesc”, Alba Iulia,
1981, p. 86-89.
 CIOBOTEA, Mitropolitul DANIEL, Familia creştină – „Biserica de acasă”, în vol.
Familia creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, 1995.
 COMAN, P.S. Episcop dr., Vasile, Îndrumări cu privire la căsătoria tinerilor
teologi, în „Mitropolia Banatului", XXXIII(1983), nr. 1-2, pp. 76-86;

72
 CONSTANTINESCU, Lect. Dr. Iulian Mihai L, Biserica şi instituţia căsătoriei.
Condiţiile administrării căsătoriei. Studiu juridico-canonic, Editura Christiana,
Bucureşti, 20102, 266 p.
 CORNIŢESCU, Diac. asist., Emilian, Grija şi răspunderea faţă de familie în patria
noastră, familia preotului ca exemplu în parohie, în „Îndrumător Bisericesc",
Bucureşti, 1981, pp. 274-280;
 DAMIAN, Prot, I., Comportarea preotului la aniversări, în „îndrumător
Bisericesc", Alba Iulia, 1980, pp. 86-88;
 DASCĂL, Pr. Cornel, Familia preotului şi preoţia, în „Mitropolia Ardealului",
XXXIII(1988), nr. 3, pp. 24-33;
 DASCĂL, Pr. Cornel, Locul maicii preotese în viaţa parohiei, în „Îndrumător
Bisericesc", Sibiu, 1986, pp. 66-68;
 EVDOKIMOV, Paul, Taina Iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei
ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti,
1994, 261 p.
 FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi
comentarii, Bucureşti, 1991.
 FORD, David şi Mary, Marriage as a Path to Holiness: Lives of Married Saints, S.
Canaan, Pa, St. Tikhon’s Seminary Press, 1994, în româneşte: Căsătoria, calea
spre sfinţenie. Vieţile sfinţilor căsătoriţi, traducere de Constantin Făgeţean,
Editura Sophia, Bucureşti, 2001, 318 p.
 FORD, David, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur,
traducere de Luminiţa Irina Niculescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, 443 p.
 LAPORTE, Jean, The Role of Women in Early Christianity (Rolul femeilor în
creştinismul primar, Lewiston, N.Y., Edwin Mellen press, 1982.
 MAICA MAGDALENA, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi,
Editura Deisis, Sibiu, 20062, 182 p.663
 MEYENDORFF, John, Marriage: An Orthodox Perspective, St. Vladimir’s
Seminary Press, 575 Scarsdale Rd, Crestwood, NZ 10707, în româneşte:
Căsătoria: o perspectivă ortodoxă, traducere de Cezar Login, Editura Patmos,
Cluj-Napoca, 2007, 146 p.
 POPESCU, Prof. M. Teodor,, Familia preotului, în „Mitropolia Olteniei",
VII(1955), nr. 7-9, pp. 429-435;
 POPESCU, Prof. Dr. Emilian, Un model de preoteasă şi mamă creştină -Anastasia
Ştefănescu, în „îndrumător Bisericesc", Iaşi, 1989, pp. 176-178;
 POPIŢA-STOICESCU, Lidia, „Voi sunteţi lumina lumii...". Rolul familiei preotului
în activitatea misionară a parohiei, referenţi Pr. Petru Apostol şi Pr. Ciprian Niţă,
în „Teologie şi Viaţă", X(LXXVI)(2000), nr. 7-12, pp. 195-206;
 RĂŢULEA, Pr. Gh., Gânduri pentru maicile preotese, în „îndrumător Bisericesc",
Sibiu, 1987, pp. 80-82;
 SAVA, Pr. Prof. Dr. Viorel, MELNICIUN-PUICĂ, Pr. Lect. Dr. Ilie
(coordonatori), Familia în societatea contemporană, volum colectiv, Editura
Doxologia, Iaşi, 2011, 542 p.
73
 SEMEN, Pr. prof. dr. Petre, Despre rolul familiei preotului în pastoraţie, în
„Mitropolia Olteniei", XLI(1989), nr. 3-5;
 SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL, Mântuirea în viaţa de familie, traducere de
Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia / Cartea Ortodoxă, Bucureşti,
2004, 127 p.
 SIBIESCU, Pr. Vasile, Slujirea preotului trăitor în familie, în „Îndrumător
Bisericesc", 1985, pp. 88-91;
 ŞARLEA, Pr. Ioan, Rolul preotesei în munca pastorală a preotului, în „îndrumător
Bisericesc", Alba Iulia, 1980, pp. 83-85;
 WEAVER, Efthalia Makris, Loving God - Woman’s Service in the Church
(Dragostea de Dumnezeu: slujirea femeii în Biserică),în Greek Orthodox Theological
Review, vol. 38, nr. 1-4, 1993, p. 323-334.
 ZERNOV, Militza, Women’s Ministry in the Church, („Slujirea femeilor în
Biserică”), în rev. „Eastern Churches Review”, vol. 7, 1975, p. 34-39.
 TEŞU, Pr. Conf. Dr. Ioan C, Alegerea viitoarei preoţesc - sfătuire duhovnicească, în
„Teologie şi Viaţă", X(LXXVI)(2000), nr. 7-12, pp. 253-264 şi în Frumuseţea şi
sublimitatea preoţiei creştine, Editura Doxologia, Iaşi, 2010.

74