Etimologie, definiţii şi delimitări conceptuale

Etica profesională este un domeniu independent al ştiinţei despre etică şi studiază bazele moralei
profesionale, adică specificul activităţii morale a profesionistului şi relaţiile sale morale în mediul profesional.

Din punct de vedere etimologic, "etica" provine de la cuvintul grecesc "ETHICOS", cu sensul "din sau pentru
morală". Deci, pentru început, putem considera etica ca fiind ştiinţa ethosului (a moralei), a binelui/răului
(Socrate, Platon, Cicero), a fericirii, a virtuţii (Aristotel), a plăcerii (Aristip), a idealului social. Utilizarea diferitor
temeni – „etica” (grecesc) şi „morala” (latin) nu este întâmplătoare. În istoria filozofiei au fost întreprinse un şir de
tentative de a scoate la iveală distincţiile dintre noţiunile de etică, morală şi moralitate deoarece în accepţia
iniţială acești termeni erau utilizaţi ca sinonime.

Etica desemnează acea parte a filosofiei care studiază fundamentele moralei, ca pe una dintre cele mai
importante laturi ale existenţei umane şi sociale, iar morala este socotită: totalitatea mijloacelor pe care le
folosim pentru ca să trăim într-un mod omenesc, pentru a ne integra în societate.

Morala reprezintă totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate în principii,

norme, reguli determinate istoric şi social, care reglementează comportamentul şi raporturile indivizilor între ei,
precum şi dintre aceştia şi societate. Aceasta este ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor
unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică.

Problemele centrale ale moralei sunt următoarele:

• Ce ar trebui să facem (ce ar fi bine, drept, corect, onest)?

• Cum ar trebui să-i judecam pe alţii şi pe noi înşine?

• Cum trebuie să-i tratăm pe alţii şi să admitem să fim trataţi de ceilalţi?

• Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viaţă?

• Care este cel mai bun mod de viaţă?

• Ce fel de persoană ar trebui să fiu?

Valorile morale fundamentale sunt:

1. Binele: eficacitate, bunăstare, succes în afaceri (dar nu cu orice mijloace);

2. Adevărul moral: opusul minciunii, ipocriziei, vicleniei, duplicităţii, etc.;

3. Iubirea aproapelui: respect, preţuire, bunătate, blândeţe, compasiune, milă, dăruire etc;

4. Dreptatea: echitate, raţiune, corectitudine, civism, etc;

5. Omenia: umanism, onestitate, sinceritate, modestie, etc;

6. Datoria şi obligaţia morală: a munci, a ajuta pe cei din jur, a fi generoşi, a fi cinstiţi, a cultiva prietenia, justiţia, a
urma binele, a evita răul.

Deşi înrudite, conceptele de etică şi morală, au origini şi substanţe diferite: etica este teoria şi ştiinţa moralei,
în timp ce morala reprezintă obiectul de studiu al eticii. În politică, administraţie publică, afaceri, mass-media,
educaţie, medicină ş. a, termenul preferat este cel de etică. Unii autori consideră că termenul morală este legat
de viaţa privată. Respectăm morala în viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică, profesională etc.).

În literatură, de regulă, se consideră că aspectele etice sunt oglindite în relaţiile sociale, iar cele morale – în
evaluarea internă (lăuntrică) a personalităţii. Dar în ambele cazuri este vorba despre bine şi rău, corect şi incorect,
adevărat şi greşit.

De asemenea, pe lîngă conceptele de etică, și morală, în cadrul cursului de etică profesională se va opera cu
mai multe concepte așa ca deontologie, etica afacerilor sau etichetă, între care se impune să facem distincție.

Din punct de vedere etimologic, "deontologia" provine de la cuvintele greceşti: „DEON- DEONTOS”, care
înseamnă, ceea ce trebuie făcut şi „LOGOS”, adică, ştiinţă, deontologia, având ca obiect de studiu datoriile,
obligaţiile morale, este considerată un studiu particular al moralei şi moralităţii, în timp ce etica este un studiu
general al acesteia. În cele mai multe surse bibliografice deontologia este o noțiune sinonimă cu etica
profesională, având ca obiect de studiu datoriile, obligaţiile morale ale profesionistului, cu toate aceste unii
specialiști sunt de părere că deontologia reprezintă un ansamblu de reguli comportamentale după care se
ghidează o organizație, o instituție, o profesie sau o parte a acesteia, avînd o arie de acțiune mult mai îngustă.

Etica afacerilor poate fi considerată un domeniu de studiu aplicativ al eticii, cu privire la determinarea
principiilor morale şi a codurilor de conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor şi
guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor. Etica în afaceri vizează, printre altele, atitudinea,
conduita corectă şi onestă a unei firme faţă de angajaţi, clienţi, comunitatea în care acţionează, investitori,
acţionari, etc. Dimensiunea etică a unei afaceri poate viza tendinţele oricărei firme şi a angajaţilor săi, de a
respecta cu stricteţe legile, actele normative referitoare la: calitatea produsului; siguranţa muncii; practici corecte
de marketing; practici corecte de vânzări; modul în care se utilizează informaţia confidenţială; implicarea în
problemele comunităţii în care operează firma etc.

Eticheta (bunele maniere) reprezintă o ordine determinată, o totalitate de reguli, ce reglementează

manifestările externe ale relaţiilor umane. Eticheta nu se referă nemijlocit la metodele morale de regulare a
comportamentului. Ea reglementează formele de comportare externe, impunând omului un anumit model de
conduită.

Profesia și profesionalismul.

Societatea modernă este alcătuită dintr-o multitudine de societăţi profesionale. Orice persoană care
îmbrăţişează o carieră îşi doreşte să fie recunoscută ca profesionistă a domeniului. O profesie este o ocupaţie pe
care o au mai multe persoane organizate voluntar să îşi câştige existenţa prin slujirea directă a unui anumit ideal,
într-un mod moral permisibil, dincolo de ceea ce le cere nemijlocit legea, piaţa şi morala comună. Din această
definiție reiese că hoţia sau prostituţia sunt ocupaţii, dar nu profesii. Se pot câştiga bani dintr-o ocupaţie, dar
aceasta nu înseamnă că orice ocupaţie din care câştigăm bani este o profesie.

Orice profesie este o relaţie între profesionist şi client. Profesioniştilor li se cere să facă ceea ce este normal şi
plătit ca atare de către client (direct sau indirect), adică să-şi facă datoria. Împlinirea profesională este cotată ca o
componentă importantă a împlinirii şi dezvoltării personale. Împlinirea profesională trece drept una din condiţiile
prin care o persoană poate să devină fericită sau cel puţin utilă, să simtă că are o viaţă cu sens şi să-i crească stima
de sine. Profesioniştii îşi urmăresc deopotrivă succesul financiar propriu şi competenţa. Uneori aceste două valori
devin conflictuale. Dacă succesul se poate măsura în bani, uneori o corectă practicare a profesiei poate să fie în
detrimentul succesului. În cadrul fiecărei profesii există probleme specifice de morală, dar etica profesională are
importanţă, în primul rând, pentru profesiile, obiectul cărora este omul.
 Profesionalismul este socotit o ideologie relevantă pentru cei care lucrează în acelaşi domeniu. A exercita rolul
de a coagula cerinţele comune ale unei profesii, întăreşte identitatea şi creşte stima de sine a membrilor unui
grup profesional.

Profesionalismul este caracterizat prin:

1) Expertiză în exercitarea unei profesii.

2) Credinţa în autonomia deciziilor profesionale şi a exercitării profesiei.

3) Identificarea cu profesia şi cu cei din acelaşi domeniu.

4) Dedicaţia pentru o lungă parte a vieţii faţă de profesia aleasă.

5) Obligaţia morală de a lucra în serviciul clientului, evitând implicarea emoţională excesivă, arbitrarul şi
tratamentul preferenţial nejustificat prin politicile domeniului.

Repere pentru un cod de deontologie profesională.

Profesiilor le sunt necesare coduri etice. Pentru ca aceste coduri să aibă autoritate morală, ele trebuie să aibă
consimţământul tacit sau explicit al fiecărui membru. Uneori acest consimţământ este cerut la intrarea într-o
profesie şi în lipsa lui persoana nu este acceptată sau, dacă îi încalcă principiile cadru, este exclus. Codul de etică
poate fi definit prin mai multe moduri:

1. un ansamblu de prescripţii de conduită pentru diverse aspecte ale valorii morale socio-profesionale;
2. o declaraţie formală care constituie un ghid etic pentru modul în care oamenii dintr-o organizaţie trebuie să
acţioneze şi să ia decizii;
3. un ghid al practicilor de afaceri care direcţionează comportamentele individuale şi de grup;
4. un document formal care statuează normele şi credinţele, reflectă valorile obiective şi principiile promovate de
o firmă, reflectând gradul de cultură al firmei.

Exemple de documente cu rol de reglementare: Codul lui Hammurabi, Codul lui Manuc, Decalogul sau cele 10
porunci din Vechiul testament, Jurământul lui Hipocrat etc. Majoritatea codurilor etice identifică
comportamentele aşteptate în cadrul relaţiilor sociale, recomandă evitarea acţiunilor improprii şi ilegale în munca
desfăşurată şi recomandă relaţii bune cu clienţii. Un cod etic formulează idealuri, valori şi principii după care este
guvernată o organizaţie. Dincolo de aceste elemente, codurile etice abordează probleme cum ar fi conflictele de
interese, concurenţii, caracterul privat al informaţiilor, oferirea cadourilor, etc.

Managerul unei organizaţii este persoana care poate formula politica etică a organizaţiei. Această politică
etică depinde de filosofia personală a managerului, de cariera şi formaţia sa profesională. De obicei, elaborarea
codurilor se face în echipă. Obiectivele organizaţiei sunt stabilite de către conducere. Tot conducerea numeşte, de
obicei, un colectiv de lucru. Acest colectiv pune în comun valorile împărtăşite de membri, informaţii despre coduri
similare cu obiective similare. Normele, credinţele sunt în general propuse, discutate şi definite de manageri şi un
colectiv de lucru, iar apoi publicate şi distribuite angajaţilor, ţinându-se cont de nevoile şi specificul organizaţiei.

Modul în care codul etic este transpus în practică rămîne, până la urmă, la latitudinea managerilor şi a
subordonaţilor. Codul etic rămâne valabil dacă toţi membrii organizaţiei îl respectă; când managerul nu acordă
importanţă acestuia, cu siguranţă nici angajaţii nu vor urma prevederile sale.
 De obicei, difuzarea codurilor etice are loc în mai multe moduri: mese rotunde de sensibilizare, anunţarea
codului în preliminariile concursului de angajare, anexarea codului la contractul de muncă şi semnarea unei
adeziuni.

Avantajele elaborării codurilor de etică:

încearcă să echilibreze interesul colectiv cu cel personal;

pot oferi un ghid pentru persoanele tinere care intră în profesiune;

pot constitui bazele unei acţiuni disciplinare împotriva abaterilor;

ajută la dezvoltarea eficientă a problemelor de discriminare, a dilemelor etice în general;

este un mijloc de încurajare a practicilor etice în organizaţii;

creşte loialitatea şi implicarea conducerii şi a salariaţilor;

are loc îmbunătăţirea selecţiei, formării, promovării personalului etc;

Conţinutul unui cod de conduită etică al unei companii. Un cod de etică este compus din mai multe părţi care
conţin atât elemente comune, care se găsesc în majoritatea codurilor de etică, dar şi unele elemente proprii
promovate de fiecare entitate economică.

Fiecare cod de etică are o introducere sau un preambul prin care sunt scoase în evidenţă importanţa
principiilor de etică promovate şi motivele pentru care se impune respectarea lor. Deasemenea, sunt enunţate
obiectivele ce se doresc a fi îndeplinite prin promovarea acestor principii.

După această introducere poate urma o secţiune pentru precizarea domeniului de aplicare a codului de etică
sau un dicţionar de termeni, în care se urmăreşte explicarea unor termeni ce urmează a fi utilizaţi în document.
Acest mini-dicţionar poate fi situat şi la sfârşitul documentului.

În următoarea secţiune sunt enunţate si explicate principiile generale de etică. Textul de bază al codului
include principalele responsabilităţi ale companiei faţă de:

 consumatori: importanţa satisfacerii consumatorilor, calitatea, siguranţa, protecţia consumatorilor,

corectitudinea preţurilor, serviciile după vânzare;
 parteneri de afaceri: promtitudine în achitarea facturilor, respectarea tuturor prevederilor contractuale,
cooperarea în obţinerea calităţii şi eficienţei, neeaceptarea nici unui fel de mită, comisioane sau a
excesului de ospitalitate;
 salariaţi: modul în care compania valorifică resursele umane, recrutarea şi selecţia formarea şi
perfecţionarea, condiţiile de muncă, egalitatea şanselor, recompensarea pensionarea, protecţia
împotriva discriminărilor şi a hărţuirii;
 acţionari: protejarea investiţiilor făcute în companie, asigurarea eficienţei investiţiilor, acurateţea
informaţiilor privind situaţia economico financiară;
 comunitate: obligaţia companiei de a proteja şi a conserva mediul, implicarea în acţiuni în interesul
comunitaţii, în activităţi educative şi caritabile.
 Unele coduri cuprind şi o serie de prevederi privind climatul organizaţional discriminările, conflictul de interese,
cadourile.

Ultimele secţiuni ale codului de etică cuprind informaţii cu privire la punerea în aplicare a respectivului cod,
constituirea Juriului de onoare ce are ca obligaţii supravegherea respectării prevederilor şi soluţionarea cazurilor
de încălcare a acestora. Ultimele informaţii prezentate în codul de etică sunt despre intrarea în vigoare a codului,
perioada de valabilitate, căror instituţii sunt aplicate aceste prevederi etc.

Foarte mult timp termenul de afacere avea o conotaţie negativă fiind asimilat speculaţiei, înşelăciunii în dauna
interesului public sau privat. Și astăzi, deseori, afacerile sunt un mediu care este perceput ca mai puţin nobil,
eventual un mediu fără "scrupule", fiindcă este legat de profit. Viciile clasice, cum ar fi lăcomia sau avariţia, trec
drept motivaţii frecvente pentru intrarea în lume afacerilor. În afara "viciilor" de care sunt ghidaţi oamenii de
afaceri, argumentele tipice împotriva asocierii morală-afaceri, sunt în principal, următoarele mituri despre lumea
afacerilor:

a) Mitul profitului. Prejudecata cea mai importantă este aceea potrivit căreia cei care intră în această ocupaţie
urmăresc doar goana după îmbogăţire prin profit. (Oamenii de afaceri invocă mai rar valorile celorlalte ocupaţii.
De exemplu politicienii se socotesc purtătorii binelui public, funcţionarii publici se socotesc apărătorii interesului
public, medicii se consideră în slujba sănătăţii pacienţilor, avocaţii se socotesc apărători ai dreptăţii, poliţiştii ai
ordinii publice, profesorii ai cunoaşterii, adevărului şi educaţiei. La modul ideal, toţi au dreptate. La modul real, în
practica fiecărei profesii intervin motivaţii neortodoxe, neconforme cu valorile proclamate. Toţi lucrează şi pentru
salariu, cei mai mulţi îşi urmăresc puterea, influenţa, prestigiul şi succesul financiar, caută să profite de pe urma
avantajelor profesiei sau ocupaţiei. Nu există o puritate motivaţională în nici unul dintre cazuri).

În ultimă instanţă, afacerile oferă bunuri şi servicii pentru clienţi, angajează forţă de muncă. Totodată adesea
profitul este redistribuit şi reinvestit, pentru că recompensează angajaţii, managerii şi pe unii investitori. La o
analiză mai atentă, în mediul de afaceri avem de-a face şi cu alte valori care pot să fie scopuri: statutul de
învingător, succesul, utilitatea, afirmarea.

b) Mitul Darwinismului. Din exterior lumea afacerilor pare o junglă, este lumea lui "care pe care", o lume în care
"câinii se mănâncă între ei". Ca şi în politică, se vorbeşte despre oamenii de afaceri că sunt lipsiţi de scrupule,
calcă peste cadavre. În acelaşi timp, afacerile nu sunt posibile fără cooperare, grijă reciproc împărtăşită, încredere
reciprocă, adeseori fără parteneriat şi joc cinstit. Competiţia este vitală în funcţionarea oricărei economii
capitaliste, dar această competiţie nu trebuie să aibă în mod necesar aspecte de junglă, să aibă forma unui război
pentru profit, să fie nemiloasă.

c) Atomismul individualist. Societatea însăşi şi cu atât mai mult economia, erau văzute ca fiind generate de
contracte între indivizi izolaţi, "atomi singulari". Într-o astfel de perspectivă aplicată lumii actuale este ignorată
dimensiunea comunităţii. În etapa actuală, procesul dominant însă, este cel de globalizare. El implică un amestec
de culturi organizaţionale, transferuri de valori. Izolarea nu mai este posibilă. Atomismul individualist este un
model teoretic depăşit.

Astfel, afacerile, dacă sunt organizate corect, sunt departe de a fi un termen cu înţelesuri imorale constituind un
ansamblu de activităţi desfăşurate – în diferite forme de organizare juridică – care se iniţiază și se dezvoltă pe risc
propriu, avînd și alte obiective decît câştigul. Orice întreprindere are o anumită responsabilitate în plan economic,
social și de mediu. În ceea ce priveşte responsabilitatea afacerii se vorbeşte în principal despre două abordări.

1. abordarea clasică - firmele există pentru a aduce beneficii proprietarilor sau pentru a reduce costurile de
tranzacţie. Milton Friedman susţinea că principala răspundere a managerilor este de a gestiona afacerea astfel
încât să maximizeze beneficiul proprietarilor, respectiv al acţionarilor; iar aceştia, la rândul lor, au o singură
preocupare: rezultatele financiare. În viziunea autorului, orice "bun social" plătit de firmă subminează
mecanismele pieţei: "bunurile sociale" vor fi plătite fie de acţionari (se diminuează profitul), fie de salariaţi (se
reduc salariile), fie de clienţi (prin creşterea preţurilor). În acest din urmă caz, vânzările ar putea scădea şi firma ar
avea dificultăţi.

2. abordarea socio-economică - "maximizarea profitului este a doua prioritate a firmei; prima este asigurarea
supravieţuirii acesteia, deoarece în primul rînd societăţile comerciale sunt persoane juridice înregistrate într-o
anumită ţară şi trebuie să se conformeze legilor din ţara în care operează. În al doilea rînd orizontul de timp al
existenţei firmei este unul lung, deci ea trebuie să urmărească rezultatele economice pe termen lung şi în acest
scop va accepta şi unele obligaţii sociale (ca nepoluarea, nediscriminarea etc.) şi costurile ce le sunt asociate. În al
treilea rînd practica arată că firmele nu sunt instituţii economice pure, ci ele se implică şi în politică, în sport
(sponsorizări), sprijină autorităţile naţionale sau locale etc.

Responsabilitatea Socială Corporativă (RSC) încurajează derularea unor afaceri care sunt sustenabile nu numai
din perspectiva unor fluxuri financiare, cât, mai ales, prin faptul că se adresează unor probleme fundamentale ale
mediului și societății.

Rolul şi funcţiile eticii profesionale în societate.

Scopul demersurilor etice îl reprezintă moralitatea. Misiunea eticii este nu numai de a expune aspectele
teoretice ale moralei, ci şi de a constitui un ghid practic, real, în îndrumarea şi ameliorarea vieţii morale a
societăţii. Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă
şi care le sunt motivaţiile morale în acţiunile lor. Unii consideră că etica, ca ştiinţă, nu are utilitate deoarece
aceasta are un caracter normativ vizând conduita oamenilor, neputându-i influenţa, în mod real la un
comportament real. Etica nu-l face pe om mai bun, îl poate ajuta, cu siguranţă, să se ferească de răul pe care îl
poate face altora sau sieşi. În general, etica urmăreşte a găsi adevărul, a stabili izvoarele moralei, a expune faptele
morale, a analiza simţul etic şi conştiinţa morală, a contura idealul moral, a separa binele de rău, etc. Ca să
concluzionăm, rolul eticii este să ajute oamenii să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă şi care
sunt motivaţiile morale în acţiunile pe care le întreprind. Etica profesională reprezintă o tentativă de a îmbunătăţi
pregătirea specialiştilor, din punctul de vedere al eticii. Unul din scopurile eticii îl constituie creşterea nivelului
moral al pregătirii profesionale, care constă nu în acumularea unui anumit bagaj de cunoştinţe, ci în orientarea
personalităţii specialistului spre valori şi virtuţi, spre fapte bune.

Se cunoaşte că, dacă în perioada de până la 1990 era important să fii un bun specialist, astăzi, când concurenţa
pe piaţa muncii este destul de impunătoare, pentru un specialist nu este suficient doar de a fi bine pregătit, dar se
cere şi un comportament etic corespunzător. Astăzi suntem în situaţia când un angajator tinde să angajeze un
specialist mai puţin pregătit (contribuind la pregătirea specialistului prin practică), dar cu un bun comportament
etic (demn de încredere, cinstit etc.). Falimentul unei organizaţii în urma falsificărilor, furturilor etc. presupune şi
falimentul etic al personalului. Aceste probleme impun necesitatea formării/dezvoltării unei anumite competenţe,
a competenţei deontologice. Pe lângă faptul că un bun specialist trebuie să ştie să se prezinte, să convingă că este
bine pregătit, el trebuie să-şi poată promova atât produsul său, cât şi pe sine.