Cap 1.

Globalizarea – abordări conceptuale

Întreaga istorie a relaţiilor economice internaţionale a purtat amprenta unui proces de

permanentă deschidere a economiilor spre mediul economic extern, în primul rând prin
intermediul exporturilor şi importurilor de bunuri şi servicii derulate transfrontalier.
Dinamica susţinută a comerţului internaţional postbelic a impulsionat această tendinţă,
paralel cu noi tipuri de fluxuri internaţionale care au început să modifice complexitatea
economiei internaţionale şi să stimuleze internaţionalizarea. Orice explicaţie din
literatura de specialitate cu privire la globalizare, evidenţiază faptul că termenul
„globalizare” a devenit un concept foarte important pentru secolul al XXI-lea făcând
posibilă înţelegerea direcţiei în care se îndreaptă omenirea. Tot mai mulți experți din
domeniul relaţiilor economice internaţionale par a înţelege globalizarea ca pe o forţă
călăuzitoare a noii ordini mondiale întărindu-se convingerea că aceasta este cea mai
importantă paradigmă a dezvoltării lumii actuale. Logica istorică susţine ideea că
globalizarea este un drum inevitabil. În lumea politică, logica globalizării este
percepută ca fiind cea mai importantă forţă motrice care stă la baza procesului de
formulare a politicilor interne dar şi externe.
În pofida lipsei unei înţelegeri clare a ceea ce înseamnă cu adevărat termenul de
globalizare şi care definiţie a determinanţilor şi rolului său poate fi unanim acceptată,
acest termen a dobândit mai multă consacrare internaţională decât orice alt concept care
încearcă să definească actualul tablou economic şi politic internaţional.

Globalizarea implică presupunerea unei continue expansiuni a economiei de piaţă şi a

culturii, ştiinţei şi tehnologiei bazate pe aceasta, care induc creşterea interdependenţelor
şi avansarea cooperării internaţionale, având în vedere noile oportunităţi economice şi
culturale. Globalizarea înseamnă şi creşterea aproape exponenţială a fluxurilor
transfrontaliere de bunuri, servicii, capitaluri, capital uman, precum şi accentuarea
corespunzătoare a schimbului transfrontalier de cunoştinţe şi informaţie. Criticii
globalizării vorbesc frecvent de costurile sociale asociate noului tip de societate, despre
„perdanţii” globalizării, despre ameninţările la adresa unor identităţi regionale, locale
sau personale bine definite şi despre comportamentele politice populiste şi xenofobe.
Globalizarea este legată intrinsec de accentuarea individualismului şi, de aceea pare
dificil de abordat la nivel politic, aşa cum au demonstrat-o numeroasele controverse cu
privire la mecanismele de reglare a pieţei globale. Unii autori au mers până acolo încât
să sugereze că globalizarea înseamnă sfârşitul politicii şi a statului de drept, deoarece se
consideră că aceasta declanşează asemenea forţe care pot deposeda statele naţionale de
respectul faţă de teritorii şi putere. Aşa cum se întâmplă în cazul unor teorii care
definesc holistic o eră, termenul de globalizare va suferi transformări care vor face ca
cele mai multe dintre valenţele şi limitele sale să se vadă doar în viitor. Rămâne de
văzut dacă globalizarea va defini cu adevărat o „ eră de aur” a unui nou secol-post-
modernist, depăşind ca notorietate toate noţiunile despre limitele temporale şi spaţiale
ale societăţii. Urmează să constatăm în timp în ce măsură globalizarea va organiza mai
bine viaţa oamenilor şi structurile societale şi va genera mai multă stabilitate şi
prosperitate, modernism şi inovativitate, consumerism şi individualism la scară
internaţională.
Până în prezent, cea mai mare parte a încercărilor de definire a globalizării au
aparţinut jurnaliştilor şi nu şcolilor consolidate de gândire economică. Din acumulările
conceptuale existente desprindem faptul că globalizarea rămâne încă incompletă şi
limitată în tentativa de sporire a complexităţii sferei sale de cuprindere şi trebuie să ne

1
aşteptăm să se confirme ireversibilitatea direcţiei în care se îndreaptă omenirea.
Condusă de ştiinţă şi tehnologie, o piaţă globală este indubitabil orientată de o „mână
invizibilă” şi funcţionează în beneficiul întregii umanităţi care acceptă modelele oferite
de globalizare şi înţelege cum să relaţioneze cu aceasta. Orice acceptare a unei
asemenea definiri trebuie să accepte realitatea potrivit căreia doar piaţa nu poate asigura
singură maximizarea bunăstării, globalizarea riscând să devină o simplă ideologie, care
se îndepărtează de asimetriile şi alienarea pe care le produce. Indiferent cât de departe
vor merge procesele de interdependenţă şi omogenitate globală, disparităţile vor exista
şi se vor accentua dacă nu se vor identifica pârgiile prin care se pot atenua diferitele
categorii de decalaje. Indiferent de cât de mari vor fi transformările la nivelul
comunicaţiilor şi cât de mult se vor răspândi tehnologiile de ultimă generaţie, numărul
cetăţenilor lumii care pot efectiv beneficia de rezultatele unei pieţe globale rămâne
limitat. Şi numărul beneficiarilor de pe urma adâncirii interdependenţelor ştiinţifice şi
tehnologice şi a tuturor aspectelor materiale şi nemateriale ale globalizării rămâne
limitat. Unele dezbateri pe tema globalizării par a fi doar variaţiuni ale disputelor
intelectuale şi ideologice dintre susţinătorii atotputerniciei „mâinii invizibile a pieţei” şi
cei ai intervenţionismului statal în economie.
Una dintre speculaţiile cu privire la globalizare are în centrul său implicaţiile
dialectice ale conceptului. Globalizarea, consideră o parte dintre analişti, poate fi
înţeleasă „ ca un proces dialectic în care omogenitatea forţelor poate aduce o
nuanţare a diferenţelor şi diversităţii”. Astfel, analişti cum ar fi Peter van Hams
asimilează globalizarea cu „europenizarea”, referindu-se la procesul complex şi
provocativ al integrării europene. Introducerea altui termen de referinţă –
„europenizare”- care, la rândul său solicită precizie în definire, îl conduce pe autor la
întrebarea: sunt una extensia celeilalte sau sunt procese paralele şi separate?. S-a
evidenţiat faptul că unele procese de integrare regională sunt procese având o solidă
logică istorică la fel de inevitabile şi ireversibile ca şi globalizarea.
Mediul economic internaţional a început să fie dominat de schimbări complexe,
multidimensionale care îi definesc mecanismele funcţionale şi încearcă permanent să
găsească un nou tip de echilibru. Integrarea legăturilor economice înr-un sistem definit
prin globalizarea sistemelor productive se obţine prin complexe strategii de integrare la
nivel de corporaţie, care devine mai degrabă o reţea decât un sistem ierarhic, facilitat
de variate forme de internaţionalizare a activităţilor cum ar fi subproducţia, contractele
de licenţiere sau diversele forme de aliaţe competitive. Această tendinţă reflectă
reacţiile interdependente de menţinere în cursa concurenţială în cazul unor pieţe cu
puternice structuri oligopolistice, în care nivelul global sau internaţional joacă un rol tot
mai important. Întreprinderea multinaţională trebuie să producă pentru o piaţă aflată
într-o redefinire permanentă, să răspundă elastic la mutaţiile complexe în structura
determinanţilor cererii şi să educe sau să genereze cererea. În pofida faptului că sunt
curent invocate, dezbătute şi contestate globalizarea şi regionalizarea nu au întrunit
până în prezent consensul specialiştilor şi decidenţilor politici nici măcar în ce priveşte
definirea.

În ceea ce priveşte globalizarea, aria sa de cuprindere este extrem de largă

semnificând, în funcţie de interes şi perspectiva din care este privită: victoria liberului
schimb asupra protecţionismului, atenuarea importanţei suveranităţii naţionale, era
reţelelor financiar-bancare, de informaţie şi comunicare devenite globale, victoria
multinaţionalelor asupra autorităţilor publice naţionale, americanizarea sau
justificarea unor măsuri nepopulare .Cei care au introdus, la finele anilor 60 termenul
de „globalizare” au fost Marshal McLuhan, profesor la Universitatea din Toronto,

2
specialist în teoria mijloacelor de comunicare în masă şi Zbigniew Brzezisky profesor
la Colombia University, consilier al preşedintelui Jimy Carter şi fondator al Comisiei
trilaterale care se ocupa, printre altele, şi de „guvernabilitatea democraţiilor
occidentale”. Marshal McLuhan lansează ideea de „sat global” susţinând că
„transparenţa şi mult mai completa posibilitate de informare pe care le asigură media
şi în special televiziunea, vor conduce pe de o parte ţările încă neindustrializate către
progres deoarece factorul tehnologic va influenţa decisiv reorganizarea puterii politice
în lume, iar pe de altă parte la îngreunarea declanşării unui război”. Zbigniew
Brzezisky considera că revoluţia „tehnotronică” va consacra Statele Unite ale Americii
ca „prima societate globală din istorie”; globală deoarece comunică cel mai mult şi a
reuşit să propună „un model global de modernitate” răspândind în lume modul său de
viaţă, producţiile culturale, modelele de organizare, valorile şi schemele
comportamentale. Termenul de globalizare a fost preluat ulterior în literatura consacrată
firmelor multinaţionale, desemnând iniţial un fenomen limitat legat de mondializarea
cererii, dar cunoscând rapid numeroase alte semnificaţii care merg până la a desemna
tendinţele actuale ale economiei mondiale. Diverşi alţi autori au încercat să contureze şi
să clarifice acest incitant concept1

 Theodore Levitt, consideră globalizarea ca fiind „convergenţa pieţelor din întreaga

lume, iar firmele globale acele firme care acţionează ca şi când lumea întreagă ar fi o
piaţă unică unde ele vând acelaşi lucru şi în acelaşi fel pretutindeni adaptându-se la
diferenţele naţionale numai în cazul în care nu au reuşit să recompună cererea
locală”.
 Kenichi Ohmae extinde noţiunea de globalizare la întregul lanţ creator de valoare
(cercetare-dezvoltare, inginerie, marketing, servicii, funcţia financiară a firmei)
considerând-o „ o formă de gestiune, total integrată la scară mondială, a marilor firme
multinaţionale”;
 Ieşind din sfera gestiunii interne a firmelor transnaţionale, alţi autori privesc
globalizarea ca pe un proces prin care „ distanţa geografică devine un factor tot mai
puţin important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de natură
economică, politică şi socioculturală” şi în care „limitele fizice, geografice îşi pierd
relevanţa în relaţiile transfrontaliere datorită noilor tehnologii, noilor strategii ale
actorilor economici precum şi politicilor acestora, atât de ordin naţional cât şi
internaţional, relaţiile la nivel internaţional fiind mai uşor de stabilit, iar mărfurile şi
persoanele se mişcă mai liber la nivel planetar” 2
 Globalizarea ca proces prin care companiile cu cel mai ridicat nivel de
internaţionalitate tind să redefinească în folosul lor regulile jocului impuse anterior de
statele naţiuni.
 Noua configuraţie a economiei mondiale care marchează o desprindere de etapele
precedente în sensul că economiile naţionale sunt descompuse şi apoi recompuse în
cadrul unui sistem de tranzacţii şi procese care nu mai iau în considerare graniţele
naţionale;
 Globalizarea este definită de experții de la Comisia Europeană 3 și ca o tendinţă „
către o mai mare integrare şi interdependenţă între ţări şi regiuni ale globului ce are
în vedere aspecte economice, politice, sociale, culturale şi ambientale”;

1
Cordelier, Serge, coord. – Mondializarea dincolo de mituri; Editura Trei; 2001
2
Dumitru Miron- Elemente ale mediului global, Editura ASE; Bucureşti 2004.
3
Commision of the European Communities-Responses to the Challenges of globalization,
Brussels, 2002.

3
 Explozia liberalizării sau dereglementarea fluxurilor de toate tipurile: bunuri, servicii,
informaţii, imagini, idei, valori, modele, de fapt tot ce a putut inventa şi produce omul,
om care se pare că este încă legat de rădăcinile sale în ciuda faptului că s-a lăsat prins
de frenezia deplasărilor 1(voiaje profesionale, turistice, migraţii temporare sau
definitive) pe care dezvoltarea transporturilor şi comunicaţiilor i-o permite.

Există şi o serie de abordări mai critice la adresa globalizării care scot în evidenţă
limitele acestui mix dinamic de procese. Printre aceste percepţii putem adăuga:

 Răspunsul american la încercările europenilor de a se găsi ca parteneri de dialog la

aceeaşi masă cu Statele Unite2 .
 fenomen care influenţează toate nivelurile vieţii omeneşti de la cel economic şi
politic la cel cultural şi religios care duce la îndepărtarea particularităţilor şi deci la
omogenizarea societăţilor, la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea
culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi comportamentului
oamenilor3 .

Globalizarea este o stare de fapt incontestabilă care şi-a creat deja un consistent panel
de resorturi care-i declanşează şi alimentează evoluţia. Avansul tehnologic în domeniul
comunicaţiilor, transporturilor şi sistemelor tehnologice şi productive, reconstruirea
magistralelor comunicaţionale şi manageriale şi diversificarea tehnicilor tranzacţionale
au permis firmelor să-şi coordoneze şi să-şi alinieze acţiunile în funcţie de stimulii
societali şi de cerinţele relevante. Strategiile de integrare complexă au condus la
redefinirea manierei în care producţia internaţională este organizată şi condusă prin
înlocuirea unei reţele de filiale dispersate geografic într-un sistem productiv fragmentat,
cu reţele de producţie şi distribuţie integrate la nivel regional şi internaţional.
Globalizarea nu este un obiectiv în sine, ci un proces de tranziţie către economia
globală. Ca orice fenomen inedit, ale cărui mecanisme şi „intimităţi” sunt insuficient
explorate şi cunoscute şi nu pot fi explicate în totalitate cu instrumentarul tradiţional al
ştiinţei economice, globalizarea a generat numeroase controverse, nu numai cu privire
la definire şi la modul de transmitere a efectelor acestui proces la nivelul economiilor
naţionale şi al agenţilor economici privaţi ci şi cu privire la factorii săi promotori.

Printre factorii promotori ai globalizării putem menţiona: expansiunea ideologiilor

de tip neoliberal; expansiunea noilor tehnologii; revoluţia informaţională;
expansiunea societăţilor transnaţionale; dezintegrarea verticală a proceselor
productive, redefinirea scalei avantajelor competitive şi redefinirea raporturilor de
forţă economică la nivel internaţional. Globalizarea presupune, în primul rând,
dereglementarea şi liberalizarea raporturilor economice interstatale. Într-o economie
globală termenul naţional are o altă relevanţă decât avea anterior şi nu mai generează
diferenţe notabile în ce priveşte strategiile de afaceri ale marilor companii. Globalizarea
presupune nu numai înlăturarea barierelor economice care afectează schimburile
transfrontaliere ci şi simplificarea şi armonizarea reglementărilor naţionale.
Globalizarea presupune reducerea intervenţionismului statal, diminuarea rolului
autorităţilor publice ca factor generator şi gestionar al barierelor de ordin naţional între
1
Defarges, Philippe Moreau- La mondialization. Vers la fin des frontieres. Dunod ; IFRI,Paris ;
1993.
2
Melas, K,- Globalizarea. O nouă fază de internaţionalizare a economiei. Mituri şi realitate.
Atena; 1999.
3
Mantzaridis, Georgios – Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr. Editura Bizantină;
Bucureşti, 2002.

4
economii, dar nu dispariţia ideii de stat al cărui rol rămâne cel de elaborare a politicilor
economice naţionale. În condiţiile globalizării, libertatea statului în elaborarea
politicilor macro şi mezo – economice se redefineşte datorită interdependenţei sporite
cu alte economii, datorită limitărilor impuse de atenuarea barierelor dintre economiile
naţionale şi creşterii gradului de deschidere în raport cu mediul extern. Acum pieţele
sunt cele care decid măsura în care politicile macroeconomice sunt efeciente.
Globalizarea devine astfel un proces în cadrul căruia asistăm la o altă relaţie între
actorii instituţionali şi cei privaţi. Globalizarea nu va conduce la o lume doar a
corporaţiilor în care statele nu mai au nici-un rol. Globalizarea nu este realizabilă în
absenţa unui proces de inegrare a economiilor naţionale, a pieţelor, a activităţilor sau a
agenţilor economici într-o arhitectură complexă la scară internaţională. Globalizarea
presupune redefinirea fundamentelor specializării agenţilor economici şi economiilor
naţionale pe criteriul global/mondial. Globalizarea ca proces evolutiv, pare a fi depăşit
faza de liberalizare (comercială şi financiară) şi traversează, în prezent, o perioadă de
tranziţie premergătoare integrării economiilor naţionale la nivel global. Dacă până la
începutul anilor `90, interdependenţele dintre economiile naţionale erau create şi
alimentate prin intermediul fluxurilor comerciale de bunuri şi servicii, ulterior,
principalele canale de creare a interdependenţelor sunt legate de circulaţia
internaţională a capitalurilor şi a drepturilor de proprietate intelectuală. Mediul global
de afaceri este caracterizat de diversificarea, multiplicarea şi creşterea intensităţii
interdependenţelor dintre economiile naţionale într-un ritm din ce în ce mai alert. După
cum am mai spus, globalizarea presupune şi amplifică redefinirea fundamentelor
competitivităţii la scară internaţională. Paul Krugman atrăgea atenţia că „retorica
competitivităţii” şi afirmaţiile de genul „fiecare naţiune, asemenea unei mari
corporaţii, intră în competitţia pe piaţa internaţională” sunt comentabile. Nu
economiile naţionale şi nici chiar sectoarele unei economii naţionale sunt competitive
sau necompetitive, ci firmele dintr-o ţară sau care operează într-un anumit sector sunt
sau competitive. Statele lumii nu intră în competiţie pe piaţa internaţională aşa cum o
fac Ford cu Nissan, Coca Cola cu Pepsi Cola, Boeing cu Airbus sau Unilever cu
Procter&Gamble. A defini competitivitatea unei naţiuni este ceva mai greu decât în
cazul unei corporaţii. Când o companie este competitivă obţine profit, se dezvoltă şi are
acţionari mulţumiţi, salariaţi satisfăcuţi şi clienţi fericiţi şi fideli, iar când nu este
competitivă se restructurează sau dă faliment. Ţările pot fi mulţumite de performanţele
lor economice dar este greu să ne imaginăm că, atunci când nu sunt competitive, vor da
faliment.

La nivel descriptiv, globalizarea este definită prin două elemente fundamentale:

 pe de o parte, presupune o lume în care firmele au ca spaţiu de manifestare
întreaga planetă unde desfăşoară activităţi integrate;
 pe de altă parte, implică „fuziunea” unor activităţi economice diferite în
lanţuri integrate de activităţi (pe verticală şi pe orizontală);
Totodată, globalizarea constituie procesul de tranziţie de la concepţia concentrării
activităţilor economnice în centre de producţie de dimensiuni din ce în ce mai mari, la
dezindustrializare şi la activităţile în reţea. De altfel, dovada că logistica pentru
realizarea unor activităţi economice globale este deja în plin proces de reconfigurare o
constituie vastele reţele de servicii care îşi fac apariţia în arena internaţională în ritm
exponenţial, înglobând întreaga lume în sfera monetară, bancară, a transporturilor,
telecomunicaţiilor şi infostructurilor, deservind sau încorporând organizaţii interne
dintr-un tot mai mare număr de state. În aceste condiţii, interdependenţele create între
diferite activităţi, precum şi cele dintre economii naţionale constituie o fază

5
intermediară, de tranziţie la un sistem economic global integrat şi axat pe un sistem
complex de relaţii de interconectare.
Globalizarea devine astfel, un stadiu al trecerii de la manifestarea economiei ca sistem
de procese economice cvasiindependente localizate în diferite arii geoeconomice de
puteri independente, la manifestarea economiei ca proces unitar desfăşurat la nivelul
întregii planete şi influenţat de o structură multipolară formată din forţe independente.
Acest proces presupune creşterea mobilităţii factorilor de producţie şi a nivelului de
interconectare şi interactivitate umană, economică, socială şi instituţională.

Globalizarea şi regionalismul – concurenţi sau aliaţi ?

Această întrebare poate fi completată cu o alta şi anume care tendinţă este mai
puternică în economia mondială-regionalizarea sau globalizarea?
Având în vedere proliferarea grupărilor economice regionale pe parcursul ultimelor
decenii s-ar putea spune că ordinea economică mondială este dominată de
regionalizare. Acest punct de vedere poate fi nuanţat cu ideea că regionalismul poate fi
un element complementar sistemului comercial multilateral deoarece preferinţele
unilaterale sau plurilaterale se transpun favorabil la scară globală. 1 Aceste grupări
economice regionale pot deveni laboratoare expresive în care se pot experimenta multe
dintre normele de conduită comercială care apoi pot fi extinse la scară internaţională. O
nuanţă în plus este dată de faptul că aceste grupări regionale sunt interconectate prin
diversele generaţii de acorduri reciproce de cooperare. Pe de altă parte, având în vedere
decalajele temporale între momentul anunţării şi cel al realizării efective a obiectivelor
preconizate de artizanii grupărilor regionale şi succesul relativ sau inexistent al unora
dintre ele s-ar putea spune că regionalismul, în afara exemplului european, este pentru
moment mai impresionant prin cantitate decât prin calitate, dar nu este lipsit de
perspectiva unor evoluţii spectaculoase într-un viitor relativ apropiat.
Nici în ce priveşte globalizarea, evoluţiile nu sunt lipsite de contradicţii. Deşi
expansiunea reţelelor informaţionale, comunicaţionale şi a celor logistice (transporturi
şi telecomunicaţii) conduc la accentuarea interdependenţelor între procesele economice
şi economiile naţionale, nu se poate afirma că globalizarea este liderul de necontestat al
actualei ordini economice internaţionale. Aceasta deoarece s-a constatat că nu se poate
vorbi de accentuarea interdependenţelor între toate ţările ci mai degrabă de o
concurenţă triadică în care s-au accentuat aceste interdependenţe (prin intermediul
fluxurilor comerciale, al transferului contractual de resurse, al investiţiilor străine
directe dar şi de portofoliu, al aliaţelor strategice competitive şi al companiilor
transnaţionale). Această triadă este formată din:
 Uniunea Europeană care atrage în jurul său, conform teoriei „cluster friorigus” ţările
Europei Centrale şi de Est şi o mare parte dintre ţările africane;
 SUA în jurul căreia gravitează întreaga regiune a americilor;
 Japonia care îşi exercită influenţa deocamdată doar în Asia, deşi China după
deschiderea economiei spre mediul extern şi aderarea la Organizaţia Mondială a
Comerţului, începe să joace un rol din ce în ce mai important în această regiune.
Este cunoscut faptul că între cele trei mari forţe comerciale există puternice legături
economice, fiecare dintre ele fiind puternic prezentă în economia celorlalte. Firmele
americane şi japoneze au investit masiv înainte de fiecare stadiu al integrării europene
pentru a-şi asigura prezenţa pe o piaţă din ce în ce mai mare şi mai liberalizată, pentru a
valorifica efectele de economie de scară şi de gamă şi pentru a evita efectele
1
Dumitru Miron – Integrarea economică regională; Editura Silvy, Bucureşti; 2000.

6
protecţionismului perceput a deriva din politica comercială comună faţă de terţi.
Firmele europene şi americane sunt de asemenea prezente în Japonia, deşi se confruntă
cu un protecţionism atipic, mai puţin instituţionalizat, care decurge din preferinţa
naturală cultivată în mod tradiţional şi prin educaţie pentru produsele naţionale. Firmele
japoneze sunt foarte prezente în economia americană ( mai prezente chiar decât ar dori
şi ar fi dispuse să accepte autorităţile americane). În pofida acestei interrelaţionări
puternice există numeroase rivalităţi între „cei trei mari” ai economiei mondiale
exprimate prin numeroase diferende comerciale şi tensiuni mai mult sau mai puţin
vizibile. Sunt deja consacrate prin mediatizarea lor diferendele cu privire la regimul
comercial al bananelor, organismelor modificate genetic, encefalopatiei spongiforme
bovine şi febrei aftoase, telecomunicăţiilor, automobilelor, centrelor off shore etc. când
nici una dintre părţi nu a făcut economie de ameninţări şi chiar a aplicat sancţiuni
comerciale.
În faţa unor asemenea soluţii complexe ale ecuaţiei globalizare-regionalizare se impune
ideea că aceste două fenomene sunt interdependente şi se influenţează şi condiţionează
reciproc, iar economia mondială încearcă să se echilibreze pe ambele direcţii. Ultimele
evoluţii în acest plan evidenţiază faptul că liberalizarea comercială multilaterală şi
regională au evoluat paralel şi tind să se antrenere şi potenţeze reciproc. SUA continuă
să exercite o anumită notă hegemonică în acest plan, chiar dacă s-a orientat în bună
măsură spre noua reciprocitate şi regionalismul de tip deschis. Interdependenţele dintre
globalizare şi regionalizare depind şi de calitatea gestionării procesului de către
autorităţile decidente din ţările implicate. În cazul în care aceste autorităţi urmăresc
obţinerea unei sinergii pozitive între cele două tendinţe, evidenţele empirice relevă că
se pot maximiza aşteptările. Dacă se încearcă supralicitarea doar uneia dintre tendinţe
ignorându-se cealaltă sau fiind neglijată, atunci este posibil să se eşueze pe ambele
coordonate. Grupările regionale de referinţă (UE, NAFTA şi MERCOSUR) au cultivat
mai puţin dimensiunea neoregională sau interregională ceea ce ar putea conduce, după
opinia unor specialişti, la accelerarea procesului de liberalizare globală, maximizând
componenta regională sau după caz subregională. Cu toate acestea, numeroase ţări
componente ale grupărilor economice regionale menţionate participă în mod individual
la arhitecturi economice mai largi de tip neoregional sporind gradul de complexitate al
tabloului economic mondial care nu mai este de mult timp doar alb şi negru, devenind
policrom dar având şi multe umbre.
Chiar şi statele care nu participă la grupări integraţioniste şi nu sunt implicate direct în
demersul multilateralismului sunt influenţate de evoluţiile care se înregistrează pe cele
două axe şi beneficiază de un cadru comercial şi de condiţii economice deseori mai
favorabile generate de măsurile convenite în cadrul acestor structuri. Izolarea sau
încercarea de protejare de influenţele externe cultivate deseori doar din raţiuni
ideologice au devenit practic imposibile. De exemplu, în Coreea de Nord unde
autorităţilr interzic o parte din importurile din ţările occidentale care ar putea conturba
opţiunea populaţiei pentru comunism circulă în mod clandestin fotografii şi descrieri
amănunţite ale obiectelor interzise şi ale simbolurilor vestice.

Globalizare, creştere economică şi sărăcie

Globalizarea a jucat un important rol catalizator în atenuarea sărăciei în ţările în curs

de dezvoltare, prin impactul său asupra creşterii economice. Economiile mai deschise şi
acelea care au avut mai mult succes în accelerarea ritmului integrării, au înregistrat
performanţe în creşterea economică, în timp ce ţările în dezvoltare cu economii

7
orientate spre interior au înregistrat rate de creştere foarte scăzute1. Studii recente arată
că, prin stimularea creşterii economice, integrarea poate avea un impact pozitiv puternic
asupra reducerii sărăciei, dar nu există dovezi clare care să arate legătura de
proporţionalitate directă dintre creşterea economică şi creşterea veniturilor pentru
săraci. Există însă diferenţe semnificative între ţări. Pe ansamblu, cel mult 50% din
variaţia în măsurarea sărăciei este explicată prin diferenţe în creşterea economică,
adică, altfel spus, sărăcia este afectată şi de alţi factori cum ar fi inegalitatea veniturilor
şi eventualele modificări în aceasta. Integrarea comercială îi poate afecta pe săraci peste
nivelul creşterii economice, dar aceste efecte nu sunt încă suficient explicate 2. În
general, pentru cele mai sărace ţări, deschiderea comercială spre exterior va extinde
producerea bunurilor intensive în forţă de muncă slab calificată sau necalificată, dar
cererea pentru acest tip de forţă de muncă poate să nu fie intensificată de comerţ şi
poate fi afectată negativ de schimbările tehnologice promovate de globalizare.
Pentru ţările cu venituri medii, impactul asupra săracilor poate fi chiar mai greu de
determinat, luând în considerare faptul că aceştia predomină în sectoarele protejate,
sectoare cu potenţial de dezvoltare şi extindere şi concurenţa din partea ţărilor mari cu
venituri mici. Impactul liberalizării comerciale depinde şi de modelul de inegalitate în
perioada de post-liberalizare, care va fi influenţată, la rândul ei, de modul în care sunt
aplicate reformele comerciale. Există studii care arată, pe un grup reprezentativ de ţări
în dezvoltare mari, că veniturile săracilor au crescut odată cu creşterea veniturilor în
general. Prin contrast, în perioadele de diminuare a reformelor comerciale îndreptate
spre adâncirea integrării, în medie, veniturile săracilor au scăzut mai mult decât
veniturile pe ansamblu. Principalele tendinţe în evoluţia inegalităţii sunt legate de
decalajele între ţări, dar şi de cele din interiorul unei ţări 3. Inegalitatea între ţări a fost
caracterizată de două evoluţii divergente în ultimele două decenii. Diferenţa dintre cele
mai sărace şi cele mai bogate ţări s-a adâncit permanent (dublându-se între cele mai
bogate 20 şi cele mai sărace 20 în ultimii 40 ani), pe măsură ce multe ţări rămân tot mai
în urmă, în comparaţie nu numai cu ţările industrializate, dar şi comparativ cu alte ţări
în dezvoltare. În cosecinţă, distribuţia veniturilor între ţări s-a înrăutăţit. În acelaşi timp,
s-a înregistrat o accelerare a creşterii economice a multor ţări în curs de dezvoltare, în
special cele mai populate, astfel încât diferenţa dintre veniturile lor medii şi cele ale
ţărilor industrializate a început să se diminueze. China şi India au inregistrat o astfel de
îmbunătăţire. În timp ce inegalitatea dintre ţări s-a redus, inegalitatea în interiorul celor
mai populate ţări cu un numar ridicat de săraci, a crescut. Deschiderea mai largă spre
comerţ şi investiţii a jucat un important rol în accelerarea creşterii şi reducerea sărăciei
într-un număr tot mai mare de ţări în dezvoltare. Pe de altă parte, lipsa deschiderii spre
comerţ şi investiţii, va adânci inegalitatea dintre ţări, de vreme ce economiile închise
ale ţărilor în curs de dezvoltare au performanţe mai slabe decât cele deschise. De aceea
putem spune că performanţa slabă a ţărilor cu economii închise nu este rezultatul
integrării în economia mondială, ci, din contră, este rezultatul incapacităţii lor de a
atinge un nivel mai înalt de integrare. Această incapacitate este cauzată, în principal, de
condiţiile interne (inclusiv războaie şi instabilitate macro-economică cronică), dar este
adeseori înrăutăţită de barierele în faţa integrării impuse de ţările bogate.
Ţările dezvoltate impun taxe vamale foarte mici la importurile de produse
manufacturate din alte ţări dezvoltate. Taxele vamale impuse de ţările în curs de
dezvoltare la importul de produse manufacturate din alte ţări în curs de dezvoltare sunt

1
World Bank, Poverty in an Age of Globalization, October 2000
2
World Bank, Poverty in an Age of Globalization, October 2000
3
World Bank, Poverty in an Age of Globalization, October 2000

8
însă foarte mari. În acelaşi timp, ţările industrializate practică tratament discriminatoriu
în ceea ce priveşte importurile de produse agricole, acest sector fiind puternic
subvenţionat. În acest context, regimurile preferenţiale pentru ţările cel mai puţin
dezvoltate oferă numai un răgaz limitat acestora. Întrebarea care se pune este dacă
participarea la comerţul mondial şi integrarea financiară au determinat creşterea
vulnerabilităţii ţărilor sărace şi a celor în curs de dezvoltare. Statistica arată că
volatilitatea PIB-ului şi a creşterii exporturilor în termenii schimbului pentru ţările în
curs de dezvoltare a scăzut în anii ’90, în comparaţie cu anii ’80, în ciuda unei
expansiuni semnificative a comerţului mondial şi a integrării economice. Singura
regiune în care volatilitatea PIB-ului a crescut a fost Asia de Est, în cotextul crizei din
1997-1998. Nu există dovezi care să ateste că economiile mai deschise au o mai mare
volatilitate a PIB-ului şi nici nu există o relaţie clară între concentrarea pe exporturi şi
volatilitatea PIB-ului. Deoarece integrarea comercială nu pare să afecteze
vulnerabilitatea unei ţări, iar fluxurile de ISD au fost stabile, integrarea pieţelor
financiare poate intensifica predispoziţia pentru apariţia unor crize, predispoziţie care se
datorează unor neconcordanţe între politica internă şi cadrul instituţional şi fluxurile
mai mari şi mai volatile de capital privat. Deşi predominanţa crizelor financiare nu a
dus la creşterea volatilităţii PIB-ului (cu excepţia Asiei de Est), ea poate avea un impact
negativ deosebit asupra ţărilor sărace, atât prin declinul output-urilor, cât şi prin
socializarea costurilor de rezoluţie. În afara acestor efecte agregate, globalizarea poate
intensifica nesiguranţa anumitor grupuri, în special muncitori, într-o lume tot mai
schimbătoare. De asemenea, există îngrijorări legate de o instabilitate crescută a
câştigurilor şi a perioadei de angajare, reflectate prin antipatia faţă de globalizare a
sindicatelor muncitorilor, atât în ţările dezvoltate, cât şi în ţările în curs de dezvoltare.
Un sens profund al inegalităţii reflectă viteza de schimbare şi presiunea de a dobândi
noi calificări, care sunt asociate cu răspândirea globală a progresului tehnologic.
Buna guvernare este considerată a fi una dintre cele mai importante cerinţe ale
dezvoltării, datorită, pe de o parte, rolului guvernului de a înfiinţa şi de a asigura buna
funcţionare a instituţiilor statului, iar, pe de altă parte, datorită faptului că o guvernare
eşuată poate duce la o criză politică de ansamblu. Odată ce o ţară trece printr-o astfel de
criză politică (de exemplu Yugoslavia şi mai multe ţări din Africa), dezvoltarea poate fi
dată înapoi cu câteva decenii. Guvernarea proastă a fost una din caracteristicile
dominante ale economiilor cu performanţe slabe. Globalizarea pune accentul pe o
guvernare bună datorită nevoii de a pune în aplicare politici şi de a înfiinţa instituţii
cerute de o piaţă globală tot mai competitivă, datorită presiunii asupra guvernelor de a
fi mai transparente şi mai responsabile, precum şi datorită costurilor ridicate ale unei
conduceri defectuoase.
Globalizarea a impus provocări noi guvernării la un nivel mai înalt decât statul
naţional. Progresul tehnologic, politica relocalizării producţiei, expansiunea comerţului
şi a fluxurilor financiare, precum şi ieftinirea comunicaţiilor au creat oportunităţi
imense şi au înlăturat barierele din calea informaţiei globale şi a rezolvării problemelor,
dar au adus în prim plan noi riscuri şi provocări – instabilitate financiară, transmiterea
maladiilor şi criminalitatea în afara graniţelor ţării.
Oamenii din toată lumea vor să deţină puterea, de aceea există o îngrijorare la nivel
internaţional, legată de faptul că tendinţele şi forţele globale afectează oamenii şi
societatea, fără a exista canale sau instituţii prin care oamenii să poată influenţa sau
controla aceste evenimente. Aceasta este o provocare pentru comunitatea internaţională
şi este necesar un efort educaţional imens pentru a exista mai multă legitimitate şi
sprijin politic în vederea întreprinderii unor acţiuni colective la nivel internaţional.

9
 Un element indigen al interdependenţei globale este guvernara globală, cu toate că
termenul “guvernare” poate fi înţeles greşit în contextul global. Nu există o guvernare
globală sau o constituţie globală, ci numai regimuri create de guvernele naţionale
pentru reglementarea fenomenelor internaţionale1.
În mod tradiţional, relaţiile internaţionale au fost reglementate de aranjamente între
statele-naţiune şi instituţiile internaţionale. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) este
cea mai mare organizaţie din istorie, compusă din state-naţiune, dar nu este o instituţie
de guvernare supranaţională.
Pe plan mondial, guvernele au promovat liberalizarea fluxurilor de bunuri, servicii,
bani şi forţă de muncă prin încheierea unor tratate şi aranjamente în domeniul
comerţului, liberalizării investiţiilor şi integrării economice regionale. În ultimii ani s-
au înmulţit aranjamentele privind tratamentul preferenţial, asociaţii de liber schimb,
uniuni vamale şi economice. Pe plan geografic, cel mai cuprinzător aranjament este
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care va servi ca forum pentru eventualele
negocieri asupra Acordului Multilateral privind Investiţiile, cu toate că negocierile
actuale se desfăşoară în cadrul OCDE.
În privinţa integrării regionale sunt observabile următoarele evoluţii:
- regiuni de liber schimb, care s-au dezvoltat, transformându-se în regiuni de integrare
economică;
- regiuni de integrare economică, care continuă să se lărgească, fie prin fuziunea mai
multor organizaţii, fie prin intrarea unor noi membri în organizaţiile existente;
- acorduri de cooperare între grupurile regionale, care se adâncesc.

1
ILO, Globalization Process

10