Capitolul 1

DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ: CONCEPT, POLITICI, CĂI

1.1. Dezvoltarea rurală – noţiune, definiţie

1.2. Dezvoltarea rurală durabilă
1.3. Principiile şi factorii dezvoltării rurale durabile
1.4. Dezvoltarea integrată a spaţiului rural

1.1. Dezvoltarea rurală – noţiune, definiţie

Termenul „dezvoltare rurală” poate fi subiectul a numeroase definiţii şi interpretări. De exemplu,

se poate defini printr-o îmbunătăţire generală a bunăstării economice şi sociale a locuitorilor rurali şi a
mediului instituţional şi fizic în care ei trăiesc.
Dezvoltarea comunităţilor rurale poate fi descrisă ca un proces în care comunitatea este implicată
în mod activ, în scopul mobilizării tuturor iniţiativelor pentru valorificarea resurselor proprii în beneficiul
social şi economic al comunităţii.
De foarte multe ori noţiunea de dezvoltare se identifică frecvent cu cea de creştere, deşi ele nu
sunt sinonime (Maria Vincze, 2000).
Creşterea înseamnă extinderea întregii activităţi economice într-un teritoriu şi este
măsurabilă prin numărul crescând al locurilor de muncă, prin creşterea veniturilor populaţiei.
Programele care generează aceste creşteri pun accentul pe crearea imediată a unor locuri de
muncă, în general cu sprijin de la stat.
Dezvoltarea, are ca scop creşterea durabilă a productivităţii individuale, comunitare şi
instituţionale, ceea ce poate duce la asigurarea unor venituri mai mari pentru indivizi.
Dezvoltarea poate implica şi creşterea, dar legătura nu este directă.
Programele de dezvoltare au în vedere schimbarea condiţiilor fundamentale, ceea ce necesită o
perioadă îndelungată.
De regulă dezvoltarea are întotdeauna un caracter strategic iar elementele importante ale
dezvoltării strategice sunt:
1. identificarea concepţiei, precum şi a alternativelor practice pentru soluţionarea problemelor
strategice;
2. stabilirea piedicilor, obstacolelor, care stau în calea atingerii obiectivelor strategice;
3. elaborarea propunerilor pentru înlăturarea piedicilor;
4. determinarea modurilor de acţiune care se vor aplica pe termen lung;
5. elaborarea programelor detaliate de acţiune pe termen scurt, care servesc la rezolvarea
sarcinilor strategice.
Problemele rurale, respectiv cunoaşterea, cercetarea, dezvoltarea şi ameliorarea lor sunt activităţi
complexe, de importanţă vitală pentru o ţară (prin dimensiunea spaţiului rural, exprimată prin activităţi
productive, de servicii, cultural-sociale, de habitat şi de turism) a căror rezolvare nu poate fi soluţionată
prin activităţi pe termen scurt. De aceea sunt necesare programe integrate succesive, cu efecte de durată
(durabile), care să se finalizeze prin îmbunătăţirea condiţiilor instituţionale şi umane.
Carta Europeană a spaţiului rural prevede că la elaborarea politicilor de dezvoltare trebuie să se
ţină seama de condiţiile specifice ale regiunilor rurale, respectând principiile subsidiarităţii şi solidarităţii.
Dezvoltarea rurală este legată de Politica Agricolă Comună (PAC) şi măsurile care sprijină
ocuparea forţei de muncă. Obiectivele de bază ale acesteia sunt:
- modernizarea fermelor şi asigurarea sprijinului financiar pentru tinerii fermieri;
- promovarea infrastructurilor pentru turism şi încurajarea activităţilor locale;
 - oferirea unui acces mai bun al populaţiei la servicii (cum ar fi reţele de comunicaţii,
aprovizionarea cu apă şi energie electrică);
- stoparea depopulării zonelor rurale, prin ajutoare pentru perfecţionarea lucrătorilor şi
persoanelor apte de muncă din firmele mici.
Programele de dezvoltare rurală sunt de obicei complexe şi se referă concomitent la mai
multe sectoare: infrastructură, agricultură, turism (agroturism şi turism rural), întreprinderi mici şi
mijlocii (IMM), crearea de locuri de muncă, protecţia mediului, învăţământul, dezvoltarea comunităţii etc.
Rolul important în dezvoltarea rurală revine resurselor umane, comunităţilor locale, participanţilor vieţii
economice şi sociale, valorilor ecologice şi ale peisajului cultural.
Din punct de vedere conceptual dezvoltarea rurală are multiple sfere de cuprindere:
1. Dezvoltarea locală cuprinde concepţiile legate de dezvoltarea unei aşezări date şi a
împrejurimilor sale imediate, vizează comunităţile locale (sate, comune) şi gospodăriile componente.
2. Dezvoltarea teritorială (sau regională) se referă la investiţiile mari, la dezvoltarea
infrastructurilor pe plan regional sau care vizează mai multe regiuni, create prin relaţiile de
interdependenţă din plan regional;
3. Dezvoltarea rurală transfrontalieră este creată prin legăturile economice, sociale şi
culturale dintre comunităţile de graniţă ale diferitelor ţări şi are ca scop final dezvoltarea zonelor
respective;
4. Dezvoltarea rurală paneuropeană este caracterizată prin amploarea fenomenului la nivel
continental.
Noţiunea de dezvoltare rurală cuprinde toate acţiunile îndreptate spre îmbunătăţirea calităţii
vieţii populaţiei care trăieşte în spaţiul rural, spre păstrarea peisajului natural şi cultural şi care asigură
dezvoltarea durabilă a spaţiilor rurale conform condiţiilor şi specificului acelor meleaguri.
Scopul final al dezvoltării rurale este ca spaţiile rurale să fie apte, în mod durabil şi să
îndeplinească funcţiile care le revin în societate.
De multe ori este folosit termenul de dezvoltare sustenabilă sau durabilă uneori în contexte
potrivite alteori mai puţin. De aceea considerăm necesar a fi clarificată şi această noţiune.
Cea mai des întâlnită definiţie a sustenabilităţii este aceea a Comisiei Mondiale a mediului şi
Dezvoltării. Comisia defineşte dezvoltarea sustenabilă ca şi „dezvoltarea care găseşte şi are nevoie de
prezent fără compromiterea abilităţii generaţiilor viitoare care trebuie să-şi satisfacă propriile lor nevoi”.
Dezvoltarea sustenabilă trebuie să permită o sporire a standardului de viaţă al oamenilor cu accent
deosebit asupra bunăstării acestora, dar care să permită folosirea pe termen lung a mediului. Astfel
dezvoltarea durabilă reprezintă un proces lung de schimbări lente.

1.2. Dezvoltarea rurală durabilă

Deosebim două concepte importante în dezvoltarea rurală:

a) dezvoltarea rurală durabilă (sau sustenabilă)
b) dezvoltarea rurală integrată.
Conceptul de dezvoltare rurală durabilă sau sustenabilă (sustenable developement) a început
să se contureze după Conferinţa ONU privind Mediul Înconjurător (Rio de Janeiro - 1972) şi crearea
Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (1985).
„În baza raportului Brundtland, dezvoltarea durabilă este definită ca fiind acea dezvoltare care
îndeplineşte necesităţile prezentului fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare în a-şi satisface
necesităţile.”1

1
Gro Harlem Brundtland, preşedinta Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare: Raportul Brundtland, ONU,
1985.
 La Conferinţa ONU asupra Mediului şi Dezvoltării, care a avut loc în 1992 la Rio de Janeiro
(Brazilia), unde au participat 178 de ţări şi peste 100 şefi de state şi guverne s-a marcat o nouă etapă în
raporturile de clarificare a conceptului şi de transpunere a acestuia în practică (Letiţia Zahiu, 2001). La
această conferinţă s-a formulat concluzia că mediul şi dezvoltarea economică şi socială nu mai pot fi
gândite ca domenii izolate. Astfel statele trebuie să-ţi fundamenteze viitoarele lor decizii şi politici ale
dezvoltării economice ţinând cont de implicaţiile lor asupra mediului.
Primele trei principii ale Declaraţiei de la Rio (1992) arată că:
- popoarele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura;
- dezvoltarea de azi, nu trebuie să submineze dezvoltarea şi necesităţile de mediu ale generaţiilor
prezente şi viitoare;
- naţiunile au dreptul suveran de a-şi exploata propriile lor resurse, dar fără a provoca prin aceasta
daune mediului de dincolo de frontierele lor.
Conceptul de dezvoltare durabilă s-a format în strânsă legătură cu evoluţiile economice şi
ecologice şi reprezintă un proces lung de schimbări lente, care permit folosirea pe termen lung a mediului.
Coordonatele dezvoltării rurale durabile trebuie să pornească de la analiza tridimensională a
spaţiului rural: în plan economic, social şi ecologic.
Relaţiile spaţiului tridimensional confirmă că orice acţiune sau fenomen care are loc într-un plan
afectează şi celelalte planuri. Spre exemplu o decizie de ordin economic considerată viabilă nu trebuie
aplicată în practică fără a analiza influenţa efectelor în plan social şi ecologic. Adoptarea unei decizii
bune din punct de vedere economic poate avea efecte negative în plan social sau creşterea efectului în
plan ecologic.
În vederea stabilirii anumitor strategii de dezvoltare se impune formarea unor colective mixte
multidisciplinare în luarea deciziilor, pentru a evita producerea efectelor negative.
Un rol determinant în dezvoltarea rurală durabilă îl au deopotrivă fiecare membru al comunităţii,
primarul şi consilierii locali, guvernul, parlamentul şi societatea civilă care trebuie să aibă în vedere la
luarea deciziilor privind promovarea unor acţiuni şi lucrări de investiţii protecţia mediului înconjurător.

1.2.1. Dezvoltarea durabilă în plan economic

Ca orice acţiune şi activitate desfăşurată, dezvoltarea în plan economic trebuie să se desfăşoare în

condiţii de rentabilitate şi să acţioneze pe toate căile pentru a avea exploataţii şi ferme viabile, deoarece
agricultura este elementul determinant al dezvoltării rurale în majoritatea spaţiilor rurale.
Acest lucru nu înseamnă însă că dezvoltarea rurală se rezumă doar la dezvoltarea agriculturii. În
ţările cu economie în curs de dezvoltare locul principal este deţinut de agricultură.
În ţările dezvoltate, agricultura ocupă o pondere redusă în Produsul Intern Brut (PIB) şi în forţa
de muncă ocupată, dar aportul acesteia la formarea brută de capital fix este superioară celor doi indicatori.
În aceste ţări dezvoltarea şi eficientizarea agriculturii a contribuit la creşterea puterii de cumpărare a
populaţiei ca urmare a ieftinirii alimentelor, lucru care se reflectă în ponderea cheltuielilor cu alimente,
băuturi şi tutun în totalul cheltuielilor de consum (17,5% în UE, 15,5% în SUA pe când în România
ele reprezintă 48,7% în anul 2010).
Existenţa exploataţiilor agricole viabile conduce la revitalizarea vieţii economice rurale.

1.2.2. Dezvoltarea durabilă în plan ecologic

Principiile dezvoltării durabile a spaţiului rural în plan ecologic, trebuie să vină în concordanţă cu
dezvoltarea în plan economic şi social şi să evite degradarea mediului. Protecţia mediului constituie
elementul fundamental al dezvoltării durabile şi trebuie să fie în concordanţă cu principiile practicării unei
agriculturi durabile. (Şerban Mitrache, 2000)
 În prezent marea majoritate a agricultorilor, în scopul creşterii productivităţii la hectar, utilizează
îngrăşăminte chimice şi pesticide într-o oarecare doză. Cu cât dozele sunt mai ridicate cu atât efectele
negative asupra mediului şi ecosistemelor naturale sunt mai pronunţate.
În condiţiile actuale ale economiei, este necesar să se găsească un raport optim între tehnologiile
cultivate, producţiile obţinute şi ecologie, care să asigure dezvoltarea economico-socială a comunităţilor
rurale prin:
• satisfacerea cerinţelor alimentare şi sociale;
• îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător şi a bazei de resurse naturale;
• utilizarea cu eficienţă maximă a resurselor limitate şi a celor neregenerabile;
• îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Practicarea unei agriculturi durabile are ca scop: menţinerea calităţii solului şi asigurarea unei
corelaţii optime între cantitatea şi calitatea alimentelor, sănătatea oamenilor şi menţinerea calităţii
mediului înconjurător. Realizarea acestor corelaţii de echilibru pot fi asigurate prin practicarea unei
agriculturi alternative a cărei funcţie obiectiv este determinată de restricţii ecologice şi de producţie. Ca
direcţii de acţiune sunt necesare desfăşurarea următoarelor activităţi:
- rotaţia culturilor;
- reciclarea resturilor de culturi şi a gunoiului de grajd;
-.folosirea îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor şi a altor substanţe chimice în doze
restricţionate;
- extinderea culturilor de protecţie şi ameliorare a solului inclusiv
leguminoase fixatoare de azot (soia, mazăre, lucernă etc.);
- combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor.
Acţionând în spiritul dezvoltării durabile, trebuie evitată cu orice preţ distrugerea solului din
considerente economice, care au rezultate scontate pe termen scurt însă pe termen mediu şi lung pot avea
efecte cu implicaţii negative.
Dezvoltarea durabilă a spaţiului rural nu reprezintă numai obţinerea de produse agricole de bună
calitate şi nepoluate ci şi asistarea procesului de prelucrare a produselor agricole în produse alimentare, pe
baza procedurilor tehnologice de fabricaţie.
În general, procesatorii de materii prime urmăresc, în realizarea proiectelor de investiţii,
indicatorii de eficienţă economică, rentabilitatea randamentelor de valorificare şi a celor de extracţie a
substanţei utile, urmărindu-se dezvoltarea în plan economic.
Strategiile de dezvoltare durabilă îi obligă pe procesatori să-şi analizeze proiectele şi din punct de
vedere ecologic, care conduce de obicei la creşterea costurilor.
În concluzie menţionăm că este necesar ca activitatea economică trebuie să fie analizată şi din
punct de vedere a efectelor sale în plan ecologic.

1.2.3. Dezvoltarea durabilă în plan social

Asigurarea condiţiilor de viaţă la nivelul condiţiei umane, pentru toate localităţile şi regiunile,
unde este prezentă activitatea umană constituie de fapt dezvoltarea rurală durabilă în plan social. Nu toate
regiunile oferă aceleaşi condiţii de dezvoltare economico-socială.
Diferenţele apar datorită condiţiilor naturale şi datorită nivelului de dezvoltare a regiunii din
punct de vedere economic.
Dezvoltarea în plan social a unei regiuni este în corelaţie cu dezvoltarea economică a regiunii
respective şi se găseşte în relaţie de dependenţă cu aceasta. Cu cât o regiune prosperă în plan economic cu
atât mai puţin se înregistrează efecte negative, care să conducă la regres social.
În România, nivelul de dezvoltare economică şi socială este diferenţiat de la o regiune la alta şi în
cadrul acestora, de la o comunitate la alta. Discrepanţe mari apar şi în cadrul aceleaşi comunităţi, unde
întâlnim grupuri sociale care prosperă mai mult sau mai puţin.
 Dezvoltarea rurală durabilă trebuie înţeleasă ca un mecanism logic care acţionează în orientarea
evoluţiei fenomenelor economico-sociale ale spaţiului rural, spre o dezvoltare individuală şi comunitară
care să conducă la ameliorarea nivelului de „bunăstare rurală” şi a menţinerii echilibrului factorilor
naturali. Creşterea bunăstării rurale se poate realiza prin:
- oprirea migrării populaţiei de la sat la oraş, prin crearea de alternative care să-i motiveze
existenţa şi să-i stimuleze iniţiativa de acţiune pentru asigurarea celor necesare traiului;
- combaterea sărăciei;
- stimularea şi diversificarea serviciilor;
-.asigurarea unor condiţii minime de viaţă pentru populaţia rurală comparativ cu populaţia
urbană;
- dreptul la o viaţă mai bună, la ocrotirea sănătăţii, educaţie şi protecţie socială.
Nu poate fi concepută o dezvoltare durabilă a regiunilor rurale fără a avea în vedere găsirea de
soluţii viabile pentru multitudinea problemelor identificate în plan social, fără o infrastructură rurală care
să permită şi să contureze un minim de confort pentru membrii unei comunităţi.2

1.3. Principiile şi factorii dezvoltării rurale durabile

Dezvoltarea durabilă este un proces lent de schimbări care permite folosirea pe termen lung a
mediului astfel încât dezvoltarea economică să rămână posibilă concomitent cu menţinerea calităţii
mediului la un nivel acceptabil.

1.3.1. Principiile dezvoltării rurale durabile

Principiile dezvoltării durabile în condiţii ecologice sunt:

- regenerarea resurselor naturale şi păstrarea stocului lor natural la un nivel acceptabil;
- reducerea poluării la un „nivel minim de siguranţă”;
- respectarea limitelor pentru conservarea biodiversităţii;
- evitarea ireversibilităţii efectelor proceselor economice prin:
• strategii orientate către prevenirea riscurilor;
• orientarea dezvoltării tehnologice în direcţia protejării mediului;
• orientarea schimbărilor instituţionale şi a deciziilor economice în direcţia protejării mediului;
• distribuţia veniturilor în mod echitabil şi rezonabil.
Dezvoltarea durabilă este un proces pe termen lung şi nu poate fi atinsă în decursul unei generaţii,
ceea ce înseamnă că trebuie făcute eforturi pentru începerea acestui proces.
Durata îndelungată a procesului de dezvoltare durabilă este generată de următorii factori:
- creşterea populaţiei pământului;
- scăderea constantă a resurselor globale;
-.lipsa unor acorduri internaţionale asupra exploatării excesive a resurselor naturale;
- existenţa unui decalaj îndelungat în cadrul proceselor din ecosisteme;
- existenţa unor aspecte încă neînţelese ale relaţiei mediu-economie;
- implicarea factorului uman: oamenii trebuie să aibă necesităţile de bază satisfăcute
(asigurate) pentru a fi interesaţi într-un scop altruist cum este dezvoltarea durabilă;
- toate naţiunile trebuie să fie dispuse să coopereze şi să contribuie financiar la acest proces;
- existenţa şi a altor probleme etice.
Rezultă că dezvoltarea durabilă nu poate fi concepută decât ca o relaţie între următoarele
elemente:

2
Şt. Mitrache – Dezvoltarea durabilă rurală, Editura Planeta, 2000.
 - cultura, din care rezultă ce funcţii ale societăţii şi ce schimbări de comportament sunt
esenţiale pentru aplicarea dezvoltării durabile;
- structura, care trebuie să precizeze organizarea modului de realizare a dezvoltării durabile;
- tehnologia, care trebuie să stabilească mijloacele tehnologice prin care se poate realiza
dezvoltarea durabilă.
Aplicarea acestor principii în cadrul Uniunii Europene a făcut obiectul Conferinţei Europene
asupra Dezvoltării rurale (Cork, Irlanda, 7-9.XI.1996,) care a elaborat declaraţia de la Cork. Documentul
cuprinde direcţiile recomandate statelor din U.E. pentru implementarea unei dezvoltări durabile:
- în ansamblul evoluţiei societăţii, dezvoltarea rurală trebuie să fie prioritară. Ea trebuie să
devină principiul fundamental care să susţină politica în mediul rural prin care să se asigure: inversarea
exodului rural, combaterea sărăciei, stimularea forţei de muncă, protecţia şi ameliorarea mediului rural;
- abordarea integrată a activităţilor prin care se asigură caracterul multidisciplinar şi aplicarea
multisectorială a dezvoltării durabile. (Mărăcineanu Fl. şi colab., 2003)

1.3.2. Factorii dezvoltării rurale durabile

Persoanele care pot influenţa mersul vieţii economiei rurale şi care pot participa la o dezvoltare
durabilă a spaţiului rural să regăsesc la nivelul tuturor structurilor:
- fiecare membru al comunităţii;
- alesul comunităţii locale (primarul);
- guvernul;
- parlamentul;
- societatea civilă.
Toţi au un rol esenţial în crearea şi implementarea unui mecanism de dezvoltare durabilă, a
oricărei comunităţi. Sunt necesare politici de dezvoltare rurală, stabilirea unor strategii care să ţină seama
de diagnoza locală, evaluarea reală a vieţii economico-sociale a individului şi a comunităţii, a
programelor guvernamentale şi a orientărilor politice.
1. Pentru o dezvoltare rurală durabilă, primul factor responsabil este parlamentul care trebuie să
trateze la modul cel mai serios problema dezvoltării rurale prin emiterea unor legi stabile, care să
pornească de la realitatea actuală, în vederea asigurării unui cadru instituţional care să vină în sprijinul
economiei rurale, a protejării producătorului şi activităţii sale. Legislaţia trebuie să asigure continuitatea
programelor iniţiale.
2. Al doilea factor important al dezvoltării durabile este guvernul atât la nivel naţional cât şi
prin reprezentanţii regionali şi locali.
Guvernul dispune de toate pârghiile economico-financiare care intervin în economia rurală şi de
iniţiativă legislativă care poate completa cadrul legislativ. De aceea politica guvernamentală în domeniul
dezvoltării durabile poate avea efecte de progres, regres sau stagnare.
Programele guvernamentale trebuiesc elaborate pe termen lung şi mai ales să fie finalizate,
indiferent de „culoarea” politică a guvernanţilor care se succed la putere.
3. Al treilea factor care „joacă” un rol important în dezvoltarea rurală este alesul comunităţii
rurale (primarul).
Acesta trebuie să reprezinte interesele membrilor comunităţii şi să acţioneze în spiritul
comunităţii. El are un rol determinant în procesul de dezvoltare al comunităţii deoarece este persoana care
administrează comunitatea rurală. Trebuie să devină iniţiatorul şi susţinătorul programelor de dezvoltare
şi să vină în sprijinul iniţiativelor locale. Scopul final al acestuia trebuie să conducă la consolidarea
dezvoltării comunităţii.
4. Al patrulea factor responsabil al dezvoltării rurale dar nu ultimul este individul şi
comunitatea.
 Comportamentul individului fie el fermier, mic întreprinzător, specialist, funcţionar public etc.,
contribuie atât la definirea comunităţii, la evoluţia şi prosperitatea individuală, cât şi la progresul
comunităţii.
5. Într-un stat democrat societatea civilă este un partener activ în elaborarea şi implementarea
programelor de dezvoltare durabilă.
Locul acesteia se regăseşte la nivelul fiecărui factor (guvern, parlament, comunitate, individ) în
dezvoltarea durabilă şi joacă rol de feed-back în activitatea fiecăruia, în scopul concentrării atenţiei
spre programe care să asigure creşterea progresului în economia rurală.
Societatea civilă are posibilitatea de a se organiza în multiple forme ca: asociaţii, fundaţii,
federaţii pentru a acţiona în scopul dezvoltării spaţiului rural prin programe, manifestându-se sub diferite
forme de luptă şi protest faţă de politicile guvernamentale, care pot conduce la regres sau stagnare a vieţii
economice şi sociale rurale. (Mitrache Şt., 2000)

1.4. Dezvoltarea integrată a spaţiului rural

1.4.1. Concepte privind dezvoltarea integrată a spaţiului rural

Raportul mediu – spaţiu rural – agricultură a reprezentat subiectul multor dezbateri din ultimele
decenii. Noile abordări situează protecţia mediului şi susţinerea unei dezvoltări rurale durabile drept
priorităţi, iar agricultura este considerată cea mai importantă activitate economică a spaţiului rural, dar nu
singura.
Conceptul de dezvoltare rurală integrată a fost conturat în cadrul FAO (Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Alimentaţia şi Agricultură), în urmă cu aproape trei decenii.
Raportul colocviului organizat în 1971 la Roma arată că „prin dezvoltare rurală integrată se
înţelege tot ansamblul de măsuri - guvernamentale şi neguvernamentale – care au ca scop difuzarea
tehnicilor moderne în rândul populaţiilor rurale şi facilitatea adoptării acestora de către cei interesaţi”.
Aceste tehnici vizează:
- creşterea producţiei, productivităţii şi a veniturilor;
- ridicarea nivelului de viaţă din punct de vedere economic şi social;
- utilizarea, dezvoltarea şi protejarea mediului înconjurător, care să ofere locuri de muncă
agreabile şi permanente;
- antrenarea persoanelor din mediul rural la participarea din plin şi activ la viaţa socială a
comunităţii.
Dezvoltarea agricolă integrată cuprinde elementele dezvoltării rurale integrate care sunt asociate
producţiei, productivităţii şi veniturilor agricole şi alte elemente care au ca rezultat final „creşterea
bunăstării agricultorilor”.
Definirea conceptului de dezvoltare rurală integrată a avut la bază constatarea că, pentru cea mai
mare parte dintre ţările în curs de dezvoltare, expansiunea agricolă este factorul esenţial al dezvoltării
rurale, în sensul că aceasta furnizează principalele elemente economice şi demografice.
„Dezbaterile din cadrul colocviului au examinat rolul statului şi al organizaţiilor profesionale
private, necesitatea unei coordonări verticale şi orizontale a diferitelor elemente ale programului
dezvoltării agricole şi a subliniat necesitatea unei integrări a diferitelor elemente în subsisteme
strategice, cum ar fi facilităţile de aprovizionare, de credit, de comercializare, de înmagazinare şi de
prelucrare a produselor, precum şi rambursarea împrumuturilor în unele cazuri” (E. Buciuman,
1999).
 După M.A. Zaman3 dezvoltarea rurală integrată apare ca una dintre alternativele cele mai
promiţătoare pentru adoptarea şi formularea politicilor şi strategiilor de dezvoltare ca o linie de acţiune
care vizează: reducerea discrepanţei dintre viaţa urbană şi cea rurală şi reducerea disparităţilor dintre
diferite grupuri de venituri. Scopul final este de ameliorare sau creştere a calităţii vieţii pentru majoritatea
populaţiei.
Integrarea este un proces complex care produce schimbări calitative fundamentale în societate,
prin crearea şi dezvoltarea unor legături de interdependenţă între sectoare, ramuri şi activităţi, în interiorul
unei ţări şi între economiile diferitelor ţări sau grupe de ţări. Integrarea este baza formării structurilor
economice moderne, caracteristic epocii contemporane. În economia modernă au avut loc în ultimele
două decenii importante schimbări şi se accelerează procesele de globalizare economică.
Prin procesul de integrare are loc structurarea economiilor naţionale, a zonelor economice din
care fac parte diferite ţări ale lumii, precum şi a economiei mondiale în ansamblul său, ca urmare a
revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a liberalizării schimburilor comerciale.
Formele de integrare au cunoscut diferite grade de intensitate, în funcţie de etapele istorice,
interesele şi stadiile de dezvoltare a diferitelor ţări şi zone economice formate pe glob. S-au format şi
consolidat grupe de ţări, ca entităţi distincte, zone şi regiuni ale lumii care au creat spaţii economice
comune, pieţe comune şi care aplică politici economice, financiare şi sociale comune.
„Crearea UE, ca entitate distinctă, cu piaţă unică, politici şi instituţii comune, monedă unică şi
importante obiective economice şi sociale privind coeziunea europeană, constituie un model de urmat.
Alte forme de organizare a pieţelor comune nu au dat rezultate relevante”.(Letiţia Zahiu, 2000)

1.4.2. Obiectivele dezvoltării rurale integrate

În cadrul conferinţelor regionale din cele cinci regiuni ale FAO şi a numeroaselor consultaţii
regionale de experţi privind dezvoltarea rurală integrată care s-au ţinut la Colombo, Djakarta, Nairobi,
Bogota şi Lomé (1975-1976) au fost formulate obiectivele operaţionale ale dezvoltării rurale
integrate. Aceste obiective sunt:
1. creşterea productivităţii sectorului rural, în care agricultura este sectorul principal în cea mai
mare parte a ţărilor din lumea a treia (în faza iniţială a dezvoltării lor);
2. asigurarea unei distribuţii echitabile a veniturilor şi oferirea unor suficiente locuri de muncă;
3. ameliorarea infrastructurii lor sociale, economice şi fizice din regiunile rurale;
4. stabilirea unui cadru instituţional pentru competenţa politică şi administrativă, precum şi pentru
participarea locuitorilor din mediul rural la luarea deciziilor şi la activităţile comunitare.
Obiectivele enumerate sunt multifuncţionale, intersectoriale şi cu acţiune reciprocă. Pentru
deschiderea în perspectivă a unui program de dezvoltare rurală integrată se cere crearea instituţiilor care
să aibă în vedere: reforma agrară; o politică de credit; o politică de preţuri şi organizarea pieţelor; o
politică a veniturilor; o politică în materie de cooperative; un program demografic şi reformă în
administraţie.
Menţionăm că nu există scheme „şablon” pentru dezvoltarea rurală integrată. Fiecare ţară, în
funcţie de condiţiile specifice, de posibilităţile sale, de resursele sale precum şi de voinţa politică, adoptă
propria politică de dezvoltare rurală integrată.
În general au fost încercate trei metode de dezvoltare rurală integrată:
1. dezvoltarea pe zone;
2. delegarea autorităţii de decizie şi descentralizarea birocraţiei;
3. principiul autonomiei.

3
M.A. Zaman – „Quelques aspects du developement rural integré”, în volumul „Raport sur le Simposium
international FAO/SIDA/SDE sur le development rural integré ténu a Berlin Reicherwerder, 19-23 sept. 1977, FAO,
Roma, 1978.
 Pentru a lămuri termenul de zonă în contextul dezvoltării rurale integrate, Raportul de la Bogota a
stabilit lista criteriilor care servesc la delimitarea zonelor:
- dimensiunea zonei;
- frontierele naturale;
- sistemele de transport;
- factorii sociali şi culturali;
- omogenizarea şi complementaritatea factorilor de producţie.
Dezvoltarea pe zone este o componentă necesară a dezvoltării rurale integrate (conform
consultaţiei de la Bogota).
Proiectele de dezvoltare rurală contribuie la trasarea cadrului pentru planificarea multifuncţională
şi ele trebuiesc adaptate resurselor şi capacităţilor administraţiei. Ele trebuie să permită selecţionarea
priorităţilor pe termen scurt şi să asigure interpedendenţă noilor componente ale dezvoltării.
Opţiunea pentru dezvoltare zonală cere prin definiţie consecvenţă în favoarea delegării de
autoritate de decizie şi descentralizarea birocraţiei.
La nivel naţional ar trebui restructurate sistemele de planificare şi de administraţie axate pe
abordarea sectorială, în aşa fel încât acestea să cuprindă planificarea şi realizarea intersectorială pentru
societatea rurală în ansamblul său.
Un aspect foarte important în dezvoltarea rurală integrată îi revine familiei. Familia joacă un rol
foarte important în dezvoltare. Ea constituie o unitate de bază de producţie şi de consum în mediul rural
şi în acelaşi timp este instrumentul şi obiectul procesului însuşi al dezvoltării rurale. Pentru stoparea
exodului către oraşe este necesar să fie dezvoltate zonele de origine ale migranţilor, adică mediul rural,
prin crearea de locuri de muncă care să permită obţinerea unor venituri suficiente pentru satisfacerea cel
puţin a nevoilor vitale fundamentale.
Trebuie îmbunătăţite condiţiile de viaţă ale tuturor locuitorilor din spaţiul rural cu condiţii
nefavorabile dar nu numai a celor care lucrează în agricultură.
Documentul numit Agenda 2000 publicat în iulie 1997 de către Uniunea Europeană a introdus
două principii noi: rolul multifuncţional al agriculturii şi abordarea integrată a dezvoltării rurale. A
scăzut rolul agriculturii ca sursă de venit şi de ocupare a forţei de muncă, dar ea a rămas cel mai important
exploatator al pământului, deci cu importanţă majoră din punctul de vedere al mediului rural, în păstrarea
bio-diversităţii şi în ocrotirea mediului. Ei fiind „administratorii” acelor meleaguri, merită să fie sprijiniţi
de către societate pentru serviciul efectuat în păstrarea valorilor zonei.
„Elementul cheie” al abordării integrate constă în realizarea unor programe extinse şi complexe
de dezvoltare rurală4.
Paralel cu preocupările ţărilor în curs de dezvoltare, grupate în jurul FAO, ţările dezvoltate din
Europa şi America de Nord reunite în cadrul CEE5/ONU6 a început să identifice şi să promoveze soluţii
adecvate dezvoltării rurale.
Astfel CEE/ONU a organizat un seminar asupra problemelor amenajării şi dezvoltării rurale ce a
avut loc la Plovdin, în Bulgaria în iunie 1974, care a vizat „identificarea relaţiilor dintre politica
guvernamentală din domeniul dezvoltării şi amenajării regionale globale, pe de o parte, şi principalele
sarcini ale amenajării şi dezvoltării zonelor rurale pe de altă parte”.
La acest seminar au participat delegaţi din 18 ţări europene şi din America de Nord.
În concluziile generale ale seminarului s-a subliniat că: „Zonele rurale reprezintă cea mai mare
parte a teritoriului ţărilor CEE/ONU şi joacă un rol important în dezvoltarea lor socială. Din această
cauză, dezvoltarea acestor zone trebuie să fie planificată raţional şi compatibilă cu obiectivele globale ale
naţiunii. Zonele rurale nu ar trebui considerate ca entităţi omogene – ele diferă între ele prin dotarea lor cu
resurse naturale, tradiţiile lor culturale şi etnice, nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi tehnică. În
numeroase ţări dezvoltarea echilibrată la nivel regional şi ameliorarea nivelelor de viaţă ale satelor au fost

4
Maria Vincze – Dezvoltarea regională şi rurală, Idei şi Practici, Presa Universitară Clujeană, 2000.
5
CEE – Comunitatea Economică Europeană, denumirea Uniunii Europene înainte de 1993.
6
ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite – organism internaţional
principalele obiective urmărite. Progresele tehnice au creat interdependenţe din ce în ce mai mari între
agricultură şi industrie şi între oraşe şi sate”.
Dezvoltarea rurală integrată presupune aplicarea unor programe complexe pentru sectoarele
economico-sociale din spaţiul rural, corelate, între ele, aflate într-o interdependenţă continuă şi mobilă,
astfel încât să favorizeze o dezvoltare durabilă.
Pentru ca zonele rurale să devină locuri de viaţă mai atractive trebuiesc abordate următoarele
obiective generale de dezvoltare rurală:
- reorganizarea teritoriului;
- lucrări de îmbunătăţiri funciare;
- lucrări de îmbunătăţire a căilor de acces;
- înfrumuseţarea peisajului;
- conservarea resurselor şi păstrarea echilibrului ecologic;
- îmbunătăţirea confortului populaţiei;
- investiţii specifice fiecărei zone care să creeze locuri de muncă.