1.Sunt la școala generală. Are loc un fel de celebrare.

Afară, în curte, sunt mese lungi cu mâncare

și tot felul de decoruri. Știu că sunt într-o relație cu Ioana și că urmează să vină în holul central
pentru a-mi aduce ceva. Îmi este teamă să nu reacționeze urât pentru că mă vede cu vreo fată
din clasă, trebuie să lucrez cu ele pentru a organiza diferite lucruri la sărbătoare. O fată în special
începe să predomine. Nu-i pot vedea fața, dar mă simt atras de ea. Coborâm scările și îi spun că
trebuie să mă întâlnesc cu Ioana sau cu bunica (cea care m-a crescut) jos în hol. Ea face într-un
fel să ieșim în curtea școlii fără să fim văzuți și nu ia în considerare menționările mele. Acum îmi
este și mai teamă ca Ioana să nu mă vadă petrecând timpul cu fata aceasta în timp ce ea mă
așteaptă în hol, și chiar dacă mă simt vinovat, nu pot pleca. Trecem pe la mese și diferiți
cunoscuți ne împart cadouri. Mi se pare că fiecare persoană primește un cadou nepotrivit (în
sensul că ceva mai puțin semnificativ decât ce cred că și-ar dori). Eu primesc o pălărie ca o
meduză, transparentă și luminoasă, de la Diana Neacșu (o prietenă veche din facultate cu care
nu am ținut legătura din pricina unor neînțelegeri de când am lucrat împreună). Diana spune că îi
va da soțului ei cadou 500g de frișcă (din nou un cadou nepotrivit pentru un om, Alex, pe care eu
îl cunosc materialist și mă întreb de ce crede Diana că l-ar satisface frișca).

Plecăm de la masă și ne îndreptăm către locul unde în mod normal ar trebui să fie scena
festivităților, la capătul tuturor meselor. Acolo scena se schimbă, din lumină se face noapte. În
peretele din față arde un foc mare, ca dintr-un șemineu, iar în fața lui se află două scaune-
fotoliu. Un bărbat masiv, puțin extraterestru, stă pe celălalt fotoliu, în timp ce fata care mă
conducea mă îndeamnă să mă așez pe primul scaun. Încep să recunosc atmosfer. Este mult
râvnita mea atmosferă de poveste întunecată a la Frații Grimm. Bărbatul începe să-mi spună
povestea scufiței roșii. Acțiunea se petrece în spatele nostru, în locul unde erau mesele
festivității. Acolo apare pădurea întunecată, văd scufița mergând pe drum și lupul demonic își
face apariția, dar drumul lui nu se încheie acolo, se îndreaptă spre noi. Când ajunge, segmentul
acesta narativ al visului se încheie.

2. Încep să teoretizez și să văd în fața ochilor o lume. Totul pleacă de la atmosfera de poveste.
Parcă lumea se concretizează pe măsură ce o gândesc. Bărbatul masiv este un personaj îna
ceasta lume populată de animale personificate, este un rinocer sau hipopotam. Încerc să
fuzionez naivitatea și binele unilateral al personajelor din serialul animat Țestoasa Franklin din
copilărie, cu un fel de întunecime, rău ascuns, care să facă din personaje totuși niște adulți sau
chiar niște personaje cu greutate mare, a căror pace se datorează ținerii unui rău cărora oamenii
nu le-ar face față.

Se concretizează un orășel în pădure. Animalele au căsuțe în copaci sau scorburi. Nimic nu este
urban. Sunt foarte puțini locuitori, ca în Franklin. Mă gândesc că acest loc rămâne așa pentru că
în jurul poienii lor se află numai orori și alte frecvențe de realitate. E ca și cum poiana lor ar pluti
izolată prin întunericul spațiului. Caut mai adânc în sufletele locuitorilor mei întunericul, teama,
frica, răul, pentru a le înțelege eu însumi existența (ca diferită ontologic de cea a oamenilor înc
are lumina și întunericul sunt necontrolate).

Mă trezesc locuind în orășel, doar că este noapte. Apare din nou fata care mă conduce. Mă duce
din nou la un tip de celebrare. Este și iarnă. Pe jos este multă zăpadă. În zăpadă sunt niște cercuri
formate din luminițe de Crăciun, iar când ajungem în dreptul lor, se aprind și cele de deasupra
cercului. Apar oameni în cerc și încep cânte colinde sau să joace un spectacol. Datoria noastră ( a
mea și a fetei) este să luăm aruncăm zăpadă în cerc pentru a conferii efectul de ninsoare fiecărei
reprezentații. Facem asta de vrea trei ori.

3. Tot mergând prin zăpadă, ajung într-un loc unde este vară. Din nou se ivește atmosfera de
colegialitate ca în școala generală. Știu că sunt cu prietenii mei în această pădure luminoasă
lângă un lac. Îl văd pe unul dintre ei rulându-și o țigară și după fumând-o ca pe un chiștoc (cu
deget mare și arătător). Ceilalți se îndreaptă spre apă. Mă gândesc că acest băiat exprimă mai
bine masculinitatea și vitalitatea decât mine. Îmi apare un fel de meniu în față cu niște simboluri.

Unul dintre ele este cu siguranță datorită ultimei lecturi din Jung - . Simbolurile
funcționează ca niște aure pe care, activându-le cei asemănători sau complementari se atrag
reciproc. Știu că sunt aici pentru o fată și că aura mea (simbolul acela dar cu galben, ca niște raze
de soare) va corespunde cu a ei. Când ajung la lac, îi observ pe fetele și băieții din apă de sus.
Cosntant cu dezamăgire că experimentează ceva nou și au stricat echilibrul. Dintr-un grup de
patru, cuplați după aurele corespunzătoare, se sărută fete cu băieți care au aure diferite.
Mâhnit, constat că nimeni nu mai corespunde aurei mele și sunt furios pe ei. Plec singur prin
pădure, pe altundeva decât drumul principal. Încep și ei să apară pe drum și îi văd din nou, de
sus, de pe un deal. Mă observă și ei la un moment dat și mă întreabă confuzi ce e cu mine de am
luat celălalt drum. Nu am cum să le explic.

4. Nu mai știu cum, dar mă trezesc într-o cameră întunecată, mobilată în stil victorian. Sunt cu
cineva, dar nu știu cine este, probabil fata, parcă simt o prezență feminină. Suntem ca o echipă
de investigatori aici, încercăm să obținem indicii. În fața noastră se află două femei, una mai în
vârstă și una mai tânără. Cea tânără poartă o rochie lungă de un roșu închis. Eu nu reușesc să
înțeleg ce ne spune, cea de lângă mine înțelege. În spatele femeilor se află un tablou în
penumbră. Pe măsură ce femeia explică, eu încerc să pun lumină pe restul tabloului. La un
moment dat, chiar încept să-i pictez eu continuarea, ca și cum întunericul i-ar fi șters conținutul.
Descopăr niște cuvinte într-o limbă străină, par articole sau prepoziții, iar ultimul cuvânt (totul
este scris cu roșu, nu-mi dau seama dacă formez cuvântul cu vopsea sau cu sânge) este
Poltergeist. Mă cutremur. Teama mă paralizează, simt nevoia să apelez la forțe mai competente.
În spatele meu apare este o țigancă grasă și bătrână, într-un scaun cu rotile, care ne spune să
plecăm cât mai putem. Ne binecuvântează într-un fel și o întreb pe românește dacă este
româncă, îmi răspunde că da, dar râde sarcastic. Îmi dă o cutiunță pătrată de cadou și spune ,,ia
demența asta” (sunt sigur că aici demența are echivalentul valorii) înăuntru se află un cerc din
sticlă cu un simbol pe el. Înțeleg că este un talisman care ne poate apăra de Poltergeist. Mă
surprinde totuși că aspectul talismanului este foarte ieftin (pare un un breloc sau un magnet de
frigider dat ca amintire și este împachetat chicios). Îi arăt afecțiune bătrânei țigănci din
recunoștință pentru talisman, sunt convins că este singurul care ne apără acum de Poltergeist.

Plecăm. Coborâm un munte printr-o pădure. Copacii se despart când deasupra noastră apar doi
dragoni foarte mari, cu pielea ce pare rocă vulcanică. Vorbesc precum oamenii. Noi continuăm
să mergem ca și cum nu i-am vedea. Coboară în fața noastră și ne spun că nu putem spera să
mergem mai repede decât zboară ei. Când așteptăm să ne facă praf, crezând că sunt trimișii lui
Poltergeist, ne spun că e clar că nu ar avea ce să ne facă nici dacă ar vrea, că puterea lor pălește
în fața talismanului. Ostilitatea se transformă în amiciție.
Ajung acasă, într-un apartament. Mama are multe de făcut, cineva trebuie să aibă grijă de
bunică, care este paralizată. O iau de mâini și o duc la baie să-și facă nevoile și simt că o fac din
recunoștință pentru țiganca bătrână.

INTERPRETARE:
1. Școala generală ar putea sugera stadiul copilăriei, iar în contextul specific al acestui
vis, ar putea marca marturizarea (pentru mine creșterea reală a început în liceu când
bunica a murit și de atunci am simțit într-adevăr că am rămas singur). Festivitățile
ilustrează aspecte emoționale ale eului care nu-și găsesc corespondentul într-o viață
socială decentă și moderată, aspectul spiritual dionisiac. Din moment ce este
predominat un aspect reprimat, simbolul celebrării vine din inconștient, la fel și fața
cunoscută a prieteni cu care nu am ținut legătura.
Cu siguranță că fata fără față este o reafirmare a animei. Ea mă conduce mai întâi prin
lucrurile plăcute care mă așteaptă în inconștient pentru ca la final să ajungem cele
întunecate, adunate sub tematica înfricoștărului concept al paradoxului, despre care
încep să-mi dau seama că pentru conștient este echivalent cu moartea.
Celebrarea poate să fie și o una literală. Energiile inconștientului celebrează încercările
mele continue de a pătrunde în inconștient, cu toate că fiecare dintre ele mă umplu de o
frică aproape tangibilă.
Așa cum în biserică în capăt se află altarul, sau cum la nunțile mari mirii stau la masa din
capătul tuturor meselor, centrul atenției este situat de această dată în față (spre
deosebire de alte vise în care este situat în centru). Lumina soarelui de afară dispare, și
este înlocuită doar de lumina focului. Prima este lumina rațiunii și a conștiinței, cealaltă
trebuie să fie lumina purificatoare, la care se ajunge prin efort și durere.
Consider că bărbatul din fotoliu ar putea fi o reprezentare a domnului tenebrelor, de
multe ori asociat cu diavolul, dar care reprezintă varianta instictuală, necunoscută, a
Tatălui Ceresc (lumina). Acesta are deseori trăsături animalice care sugerează întocmai
latura instictuală, care trebuie transformată prin procesul alchimic în viață. Prezența atât
a animei cât și a întunecatului mă îndeamnă să interpretez o diviziune a umbrei,
conștiinței și peretelui despărțitor. Anima mă conduce spre el pentru că ea joacă rolul de
translator și mijlocitor între conștent și inconștient.
Tematica basmelor ca loc al paradoxului întuneric lumină este un lucru prezent în mintea
mea conștientă, nu invers. Prin urmare, această tematică este preluată aici din limbajul
meu rațional pentru a simboliza arhetipul primodial al acestui paradox, dar mai ales
apetența mea pentru cufundarea în el. Apropierea lupului se simte ca un atac din partea
unei entități negative, dar tind să afirm că nu este așa. Recunoscându-mi interesele
intelectuale în imaginile derulate, tind să cred că mintea mea atrage lupul înspre mine
pentru a-l diseca (conceptual). Este este reprezentatul întunericului din basmul scufiței și
prin urmare în el sunt curios să caut mecanismele care-mi sunt necunoscute, care îi fac
existența posibilă.
2. De la această ipoteză plec când vreau să remarc faptul că întreaga lumea cu animale
personificate insipirate din Franklin, care se succedă după, este un proiect de înțelegere
ce are loc în întunericul din lupul cel rău. Cât durează acest proiect, lucrează conștientul
și rațiunea, iar acest lucru, dacă este într-adevăr cum îl interpretez, mi se pare foarte
bun, pentru că înseamnă progres. La fel cum s-a îndreptat înăuntrul lupului, după ce
lumea creată se concretizează ca un univers, atenția mea se aruncă din nou spre
interiorul cetățenilor care locuiesc în ea, pentru a înțelege ce îi face să existe ca
exponente vii ale paradoxului – ființe naive, între care domnește pacea, posesoare de un
intelect egal cu al oamenilor, dar conștiente de răul sau întunericul despre care nu
vorbesc pentru a-l controla, nu pentru a-l reprima.
Când ajung eu însumi în orășel, mă consider, din nou, în interiorul uneia dintre ființele
create, în cadrul procesului intelectual de demistificare.
De la entitatea din fotoliu și până aici am fost singur, nu am mai avut nevoie de ghidarea
animei. La acest nivel, anima apare din nou. Acest lucru ar putea marca faptul că am
ajuns la un nivel nou de scufundare în inconștient, unde nu mă mai pot descurca singur.
Cercurile de lumini în care oamenii dansează: Cercul este forma controlului și a integrării
masculinului cu femininului, în cadrul lui au loc celelalte procese alchimice pentru crerea
pietrei folozofale. Faptul că eu mă aflu în afara lui și contribui doar prin decor (ninsoare)
ar putea semnifica o distanțare încă anumite elemente din inconștient care să-mi
permită trecerea la stadiul următor. Nu sunt procesele mele, sunt ale altora, iar anima
îmi arată cum se petrec,
3. La acest nivel mă regăsesc în atmosfera școlară simbolizată de adolescențili din jurul
meu pe care îi consideri colegi, deși nu ne aflăm la școală. Ne aflăm în pădure, loc al
misterului și secretelor. Este un alt stadiu al procesului de maturizare, cum echivalent
liceului probabil. Mă și încearcă sentimente din liceu, gelozie pe masculiniatatea altor
băieți și pe aspectul lor, nevoia de a-mi găsi perechea (completarea) într-o fată de vârsta
mea, impulsuri sexuale (săruturile din apă). Aici totul se dă peste cap. Ca într-un joc de
așezare pe scaune când muzica se oprește, eu rămân singur sub aura mea pentru că
ceilalți încalcă regulile și strică ordinea. În afara echilibrului, eu nu-mi mai găsesc
perechea, iar în ei văd un impuls pur (erotism=creativitate=nevoia de completare)
pervertit în experiment negativ. Reapare paradoxul, împrospătat, de data aceasta de
nepătruns, care mă lasă pe dinafară, izolat. Echilibrul meu se strică pentru că nu știu să
integrez acest nivel de paradox întunecat.
Drumul prin pădure continuă, în adâncimea ei. Mă aflu singur, o iau printre copaci, nu pe
poteca marcată, mă simt înstrăinat de colegi (energiile stadiului pe care nu-l înțeleg,
energiii ale mele pe care nu le pot integra).
4. Revine teama paralizantă proprie unui tărâm nou al inconștientului. Aproape că mă
sclad în întuneric în camera victoriană cu femeia în roșu. Anima se află alături de mine,
dar face foarte puține, ea și reprezentanta acestui nivel inconștient vorbesc o limbă la
care eu nu am acces. Când încerc singur să descifrez scopul pentru care ne aflăm aici,
dau de teroare – după o căutare pe net, Poltergeist este un tip de spirit, fantomă. Revine
fantoma din visele precedente, amenințarea inițială din întuneric. Deși este un
substantiv, termenul se comportă în vis ca un nume care denumește amenințarea din
întuneric.
Țiganca bătrână este un oracol al inconștientului simbolizată de o minoritate reprimată
din România. Este urâtă, dar reprezintă binele. Cred că râde sarcastic pentru că o
numesc româncă pentru că nu este o caracteristică cu care eu să mă identific sau care
să-mi spună ceva. Cadoul dat de ea este de un alb imaculat, iar fel și simbolul pictat cu
alb pe talismanul de sticlă. Cred că pachetul în care vine talismanul simbolizează
(precum tomul Dune rare edition dintr-un vis precedent) substituția contemporană a
materialului cu spiritualul, iluzia completării prin acumularea materială, de unde și
chiciul. Cu toatea acestea, valorile și învățăturile străvechi înseamnă mult pentru mine, și
de aceea cred că talismanul chiar funcționează.
În sfârșit, apariția dragonilor pe care îi așteptam de mult. Un simbol evident al șarpelui
vindecător, cel care face trecerea către cerc și înăuntrul lui. De asemenea simbol al
începerii procesului alchimic de transfigurare a diformului întunecat în viață. De unde și
transformarea ostilității în amiciție, șarpele de foc devine prieten și ghid pentru
cufundarea în stadiile și mai profunde ale inconștientului.