Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Lemnul este una din cele mai importante materii prime naturale fiind utilizat în principal la
fabricarea mobilei, ca material de construcţii, la fabricarea hârtiei, fibrelor celulozice, articolelor de uz
casnic, jucăriilor, articolelor de uz casnic, jucăriilor, articolelor de papetărie, ambarcaţiunilor, ambalajelor
etc.
6.1 Structura, compoziţia chimică şi proprietăţile lemnului
Lemnul este un material de natură organică cu o compoziţie chimică complexă, eterogen şi
anizotrop, obţinut din arbori forestieri de esenţă răşinoasă sau foioasă.
6.1.1 Structura lemnului
Lemnul are o structură fibroasă şi orientată, formată din celule cu membrane lignificate. Acestea
formează ţesuturi specializate care conferă rezistenţă şi totodată servesc la conducerea apei cu substanţe
minerale din sol şi a sevei elaborate.
a. Structura microscopică a lemnului
Lemnul este constituit din celule variate ca formă, mărime şi poziţie, după funcţiile pe care le
îndeplinesc în arbore (fig. 6.1 a,b). Cea mai mare parte a celulelor din arbore mor încă din timpul când
arborele este în viaţă. Din aceste celule, în lemn rămân numai pereţii sau membranele celulare şi uneori o
parte din conţinutul celular, în special unele substanţe de rezervă şi de secreţie.
După forma lor, celulele din lemn sunt de două tipuri: parenchimatice şi prozenchimatice.
Celulele parenchimatice sunt izodiametrice sau puţin alungite, iar cele prozenchimatice sunt
alungite şi înguste.
în lemnul de răşinoase sunt următoarele celule parenchimatice: celulele de parenchim din razele
medulare şi celulele epiteliale ale canalelor rezinifiere, iar în lemnul de foioase: celulele de parenchim din
razele medulare, parenchimul lemnos, celulele epiteliale ale canalelor gumifere.
Celulele prozenchimatice prezente în lemnul de răşinoase sunt traheidele, iar în lemnul
de foioase vasele (traheele), traheidele şi fibrele. Elementele anatomice principale ale lemnului sunt:
traheidele, vasele (traheele), fibrele, parenchimul şi canalele intercelulare.
Traheidele sunt celule alungite, închise, ale căror capete sunt mai ascuţite în lemnul târziu şi mai
rotunjite în lemnul timpuriu. La unele specii, pereţii prezintă îngroşări spiralate.
Traheidele ocupă volumul cel mai mare (aproximativ 90 %) al lemnului de răşinoase şi se găsesc
în lemnul multor specii de foioase.
Vasele sau traheele sunt formate prin fuzionarea unui număr mare de celule prozenchimatice cu
pereţi relativ subţiri - elemente de vase - aşezate cap la cap în direcţie longitudinală şi ai căror pereţi
intermediari au dispărut total sau parţial, rezultând astfel tuburi de diferite lungimi. Acestea servesc, la
speciile de foioase, la conducerea în arbore a sevei brute. Elementele de vase la maturitate sunt celule
deschise, perforate. Ele sunt foarte variate ca formă, dimensiuni, îngroşări ale pereţilor, perforaţii şi
incluziuni.
Fibrele (fibrele liberiene) constituie elementele de rezistenţă ale lemnului de foioase. Ele sunt
celule foarte alungite şi subţiri, cu pereţi groşi. Au contur de obicei poligonal în secţiune transversală, iar
la capete sunt uneori dentate sau bifurcate spre a se ancora mai bine unele de altele. Fibrele sunt
distribuite foarte variat în lemn, de la împrăştiate uniform, până la grupări caracteristice (benzi, zone sub
formă de flăcări, zone insulare cu contur neregulat etc). Lungimea şi grosimea fibrelor variază de la o
specie lemnoasă la alta. De asemenea, proporţia fibrelor în lemn variază foarte mult de la o specie la alta,
ajungând până la 70 % sau chiar mai mult.
Parenchimul din lemn, după poziţia pe care o are, este de două tipuri: parenchim lemnos şi
parenchim de rază, întrucât se află în razele medulare. Parenchimul lemnos este format din celule
parenchimatice dispuse paralel cu axa arborelui. Parenchimul de rază este format din celule
parenchimatice dispuse radial, în formă de benzi, constituind în unele cazuri, împreună cu celulele de
parenchim epitelial şi celulele prozenchimatice (traheidele), razele medulare ale lemnului.
Canalele intercelulare sunt reprezentate prin canalele rezinifere la răşinoase şi canalele gumifere
la foioase. Canalele rezinifere conţin doar răşini, în schimb cele gumifere conţin substanţe de diferite
naturi: gume, răşini, uleiuri etc.
b. Structura macroscopîcă a lemnului
Datorită neomogenităţii, structura, aspectul şi proprietăţile lemnului diferă în funcţie de cele trei
secţiuni principale care se pot executa pri n trunchi (fig. 6.2):
• secţiunea transversală, făcută perpendicular pe axa longitudinală a trunchiului;
• secţiunea radială, longitudinală, care trece prin axa trunchiului;
• secţiunea tangenţială, făcută perpendicular pe rază şi tangentă la inelul anual.
frasinul) sau durează puţin (fagul, teiul, mesteacănul). în apă, stejarul, pinul, ulmul durează mult
iar plopul, mesteacănul şi alte specii moi durează puţin. Durabilitatea lemnului poate fi mărită prin
impregnarea sa cu diverse substanţe chimice (răşini sintetice sau substanţe antiseptice).
6.2 Caracteristicile şi domeniile de utilizare ale principalelor
specii de lemn
Datorită proprietăţilor fizico-mecanice, care pot diferi substanţial de la o specie la alta, fiecare
esenţă de lemn are anumite domenii de întrebuinţare. Recunoaşterea speciei de lemn şi cunoaşterea
caracteristicilor, respectiv a domeniilor de utilizare, este importantă pentru obţinerea unor produse de
calitate superioară.
6.2.1 Specii autohtone
Speciile autohtone se clasifică din punct de vedere botanic în: specii de foioase şi specii de
răşinoase.
a. Specii de foioase
Principalele specii de foioase, menţionate în ordinea importanţei lor, sunt: fagul, stejarul, nucul,
frasinul, ulmul, carpenul, salcâmul, teiul, plopul,
mesteacănul, aninul, paltinul.
Fagul are un lemn de culoare alb-roşiatică, fără duramen sau cu duramen fals brun-roşiatic.
Razele medulare sunt vizibile, formând oglinzi mari pe secţiunea radială şi lenticele pe secţiunea
tangenţială. Inelele anuale sunt vizibile, fiind uşor retrase în dreptul razelor medulare. Lemnul prezintă
o textură fină.
Din punct de vedere al proprietăţilor fizico-mecanice, lemnul de fag este un lemn omogen, tare şi
greu, prezentând contrageri mari. Este dens, cu fibra scurtă, cu elasticitate şi duritate medie. Se usucă
uşor, dar cu tendinţa de crăpare şi deformare, putrezeşte uşor.
Din punct de vedere tehnologic, lemnul de fag se prelucrează uşor, se pretează la colorare, se
încleiază, se lăcuieşte şi se lustruieşte bine.
Lemnul de fag se întrebuinţează la fabricarea parchetelor, placajului, mobilei obişnuite şi curbate,
în industria chimică la distilarea uscată etc.
Stejarul are un lemn cu album alb-gălbui-brun şi cu duramen brun-gălbui până la brun roşiatic.
Razele medulare sunt bine conturate, înalte, formând oglinzi mari pe secţiunea radială. Porii, dispuşi
inelar, sunt
uşor observabili cu ochiul liber, iar inelele anuale, delimitate de porii mari 4in lemnul timpuriu,
sunt mari şi mai neregulate. Lemnul de stejar are o textură uniformă, dar aspră, cu desene frumoase pe
secţiunile longitudinale.
Lemnul de stejar este tare, greu, dens şi cu contrageri mici. La uscare crapă şi de aceea este supus
unor regimuri de uscare lentă.
Din punct de vedere tehnologic se prelucrează şi se finisează bine, având o culoare frumoasă când
este lustruit natur sau când este acoperit cu lacuri mate.
Lemnul de stejar este utilizat la fabricarea furnirelor, panelelor, parchetului, mobilei, pervazurilor
pentru uşi şi ferestre etc.
Nucul. Sunt mai multe specii, cel mai întrebuinţat fiind lemnul nucului comun. Lemnul de nuc
prezintă un album lat de culoare alb-cenuşiu şi un duramen brun-închis cu dungi negricioase. Porii sunt
uniform împrăştiaţi, mari, vizibili cu ochiul liber şi umpluţi cu substanţe negricioase. Razele medulare
fine formează oglinzi numeroase pe secţiune radială. Lemnul de nuc are textură fină, cu desene frumoase,
cele mai apreciate din punct de vedere estetic fiind cele ale lemnului situat spre rădăcină.
Lemnul de nuc este omogen, dens, tare şi greu, cu contrageri mijlocii. Este un lemn flexibil şi
durabil.
Din punct de vedere tehnologic se prelucrează bine prin frezare, strunjire, sculptare; se încleiază
şi se finisează bine, prin lustruire suprafeţele căpătând un aspect frumos.
Lemnul de nuc este utilizat la fabricarea furnirului, a mobilelor fine, a patului pentru arme etc.
Frasinul are un lemn cu album lat, alb-gălbui şi cu duramen brun-deschis până la brun-cenuşiu
sau brun-roşcat. Inelele anuale se văd datorită porilor mari din lemnul timpuriu, în schimb razele
medulare nu se văd cu ochiul liber. Lemnul are o textură grosieră, aspră, prezentând adesea fibre
ondulate, care formează, mai ales pe secţiunile longitudinale, desene foarte apreciate din punct de vedere
estetic.
Lemnul de frasin este dens, tare şi foarte elastic, prezentând contrageri mijlocii. Se usucă greu, cu
o tendinţă pronunţată de crăpare, motiv pentru care se aleg regimuri lente de uscare.
Se prelucrează, se încleiază şi se finisează bine. De asemenea, se curbează şi se derulează bine în
furnire.
Este utilizat la fabricarea mobilei, schiurilor, aparatelor de gimnastică etc.
XJlmul este caracterizat de un lemn cu alburn alb-gălbui-roşiătic şi cu duramen brun-ciocolatiu.
Razele medulare prezente în număr mare, slab vizibile cu ochiul liber, formează oglinzi brun-roşcate, în
secţiunea radială. Inelele anuale sunt delimitate de porii mari din lemnul timpuriu. Prezintă o textură
grosieră, cu desene frumoase pe secţiunile longitudinale.
Lemnul de ulm este un lemn greu, potrivit de tare, elastic, cu contrageri mijlocii şi mari, care se
despică greu. La uscare se deformează,
crapă şi îşi închide culoarea.
Se prelucrează mai greu, dar se curbează, se încleiază şi se colorează
bine. Nu se poate lustrui bine.
Lemnul de ulm este întrebuinţat la obţinerea furnirului (ulmul măzărat constituind un material
preţios la fabricarea furnirelor estetice), parchetului,
mobilei.
Carpenul prezintă un lemn fără duramen, alb-roşiatic, cu luciu de sidef pe secţiune longitudinală.
Razele medulare sunt late, iar inelele anuale destul de evidente, uşor ondulate, retrase în dreptul razelor
medulare; uneori, inelele anuale sunt grosier ondulate. Prezintă o textură fină.
Este un lemn omogen, dens, moale, potrivit de greu, rezistent la şocuri mecanice şi uzură; se
despică foarte greu datorită fibrelor foarte încâlcite.
Se foloseşte în principal la confecţionarea cozilor şi mânerelor pentru unelte şi scule: cozi de
ciocane, mânere pentru pile, corpuri de rindele etc.
Salcâmul are un lemn cu alburn alb-gălbui şi duramen galben-auriu până la brun-verzui.
Culoarea lemnului se închide foarte mult din cauza oxidării sevei. Razele medulare, foarte fine, dau un
luciu auriu secţiunii radiale, foarte apreciat. Porii, dispuşi inelar, sunt mari, vizibili cu ochiul liber şi apar
ca zgârieturi evidente în secţiunile longitudinale. Inelele anuale sunt delimitate de porii din lemnul
timpuriu. Lemnul de salcâm are o textură
grosieră.
Salcâmul are un lemn foarte durabil, tare, greu, dens, lipsit de elasticitate, caracterizat de
contrageri mici. La uscare crapă, fiind necesară
uscarea în regim lent.
Se întrebuinţează ca lemn de construcţie, pentru pari de mină, stâlpi
de telefon, doage de butoaie etc.
Teiul prezintă un lemn fără duramen de culoare alb-gălbui-roşiatică. Razele medulare sunt rare şi
mici, iar porii sunt mici, uniform împrăştiaţi, invizibili cu ochiul liber. Inelele anuale au linii sinuoase.
Lemnul de tei are o textură fină, fără desene caracteristice.
Teiul are un lemn moale şi uşor, omogen, cu contrageri mici până la
mijlocii, aproape egale pe toate direcţiile. Se usucă greu.
Lemnul de tei se prelucrează, se sculptează, se finisează şi se încleiază bine.
Din lemn de tei se fabrică mobilă uşoară, planşete pentru desen, chibrituri, placaj, furnir, panel,
obiecte de uz casnic etc.
Plopul. Din varietatea de specii, sunt utilizate în special: plopul alb, plopul tremurător şi plopul
negru.
Plopul alb are un alburn îngust de culoare alb-gălbui sau alb-roşiatic şi duramen roşiatic sau
roşiatic-brun. Razele medulare sunt foarte mici şi numeroase. Porii, vizibili cu lupa, sunt mai mari şi mai
numeroşi în prima parte a inelului. Prezintă pete medulare alb-roşietice.
Lemnul plopului alb este uşor, moale, elastic şi se lucrează uşor; este puţin durabil. Se
întrebuinţează la fabricarea planşetelor pentru desen, a furnirelor (prin derulare), a chibriturilor etc.
Din punct de vedere calitativ, plopul tremurător este superior plopului alb. Lemnul plopului
tremurător este alb-cenuşiu, mat, cu inele anuale vizibile; duramenul nu este distinct de alburn. Textura
este fină, fără desene.
Lemnul plopului tremurător este omogen, uşor, moale şi prezintă contrageri mijlocii. Se usucă cu
deformări şi se scămoşează la prelucrare. Se colorează bine, dar se lustruieşte greu şi nu prea bine. Se
întrebuinţează la fabricarea chibriturilor, a celulozei necesară la obţinerea vâscozei etc.
Plopul negru prezintă alburn alb-gălbui sau alb-gălbui-cenuşiu, de lăţime mijlocie (8-12 inele) şi
duramen cenuşiu-gălbui. Inelele anuale sunt distincte şi uşor ondulate. Porii numeroşi, relativ mari,
grupaţi de regulă radial, sunt sensibil egali ca mărime şi prezenţi pe toată lăţimea inelului anual. Petele
medulare sunt rare şi de culoare albă.
Lemnul plopului negru este durabil, uşor, poros şi moale. Fiind mai aţos, se prelucrează mai greu
decât lemnul celorlalte specii de plop. Se utilizează la fabricarea furnirelor şi placajelor, a părţilor
interioare ale mobilei etc.
Mesteacănul are un lemn fără duramen, de culoare alb-gălbuie sau alb-roşiatică, care prezintă un
luciu sidefiu pe secţiunea radială, datorat razelor medulare foarte fine. Inelele anuale se disting mai greu.
Textura lemnului de mesteacăn este fină şi uniformă.
Lemnul de mesteacăn este foarte omogen, semigreu, moale, lucios şi elastic, prezentând
contrageri mijlocii până la mari. Se usucă greu, cu tendinţă de pătare. Se prelucrează uşor şi bine, se
încleiază şi se lustruieşte bine; de asemenea se colorează bine, dar numai cu coloranţi solubili în apă.
ÎVACUIUII UlVţUtU vum».
Tabelul 6.5.
(continuare]
Defectul Definiţie
Ondularea Apare ca ondulaţii echidistante ale
normală a contururilor contururilor inelelor anuale, ce nu afectează în
inelelor anuale general rezistenţa mecanică a lemnului.
Pungă de răşină Cavitate între inelele anuale umplută
cu răşină
Nod Parte din ramură, înglobată în masa
lemnului
Nod concrescut Nod ale cărui inele anuale aderă la
lemnul înconjurător pe cel puţin 3/4 din
perimetrul său (fig. 6.6 a)
Nod parţial Nod ale cărui inele anuale aderă la
concrescut lemnul înconjurător pe o lungime cuprinsă
între 1/4 şi % din perimetrul său (fig. 6.6 b)
Nod căzător Nod ale cărui inele anuale nu aderă la
lemnul înconjurător decât pe cel mult 1/4 din
perimetrul său (fig. 6.6 c)
Nod sănătos Nod care nu prezintă semne de alterare
sau putrezire
Nod normal Nod sănătos având culoarea apropiată
colorat de cea a lemnului înconjurător (fig. 6.6 d)
Nod de culoare Nod sănătos, de culoare mai închisă
închisă decât lemnul înconjurător (fig. 6.6 e)
Nod vicios Nod putrezit pe cel mult 1/3 din
suprafaţa secţiunii (fig. 6.6 f)
Nod putred Nod putrezit pe mai mult de 1/3 din
suprafaţa secţiunii (fig. 6.6 g)
Crăpături Discontinuităţi în masa lemnului
rezultate prin separarea elementelor anatomice
ale lemnului
Crăpături de Crăpătură radială a duramenului
inimă pornind din inimă, având o întindere mare
(fig. 6.7 a)
Crăpătură de ger Crăpătură datorită gerului având
(gelivură) direcţia radială şi în lungul trunchiului. Poate
fi deschisă sau închisă şi prezintă în general
pe marginile exterioare umflături de forma
unei creste, precum şi ovalizarea zonală a
secţiunii trunchiului datorită inelelor anuale
de acoperire a crăpăturii (fig. 6.7 b)
Tabelul 6.5. (continuare)
Defect Definiţie
Crăpătură inelară Crăpătură orientată după inelul anual (fig.
(rulură) 6.7c)
Coloraţii anormale şi alteraţii provocate de ciuperci
Duramen fals Coloraţii anormale ale zonei centrale a
trunchiului, deosebite de culoarea normală a
lemnului, ce apare la speciile care în mod normal
nu formează duramen. Nu modifică în mod
sensibil rezistenta lemnului.
Inima roşie a Coloraţie de la roşu deschis la roşu-brun,
fagului uneori cu nuanţe violacee sau cenuşie-negricioasă,
cu contur neregulat, fără a urmări inelul anual.
Zona colorată este formată din porţiuni uniform
sau neuniform colorate, variate, ca nuanţă,
delimitate prin linii colorate mai închis.
Inima roşiatică a Coloraţie roşiatică-brună a duramenului.
stejarului Lemnul îşi păstrează consistenţa sa dură,
prezentând uneori un anumit stadiu de alterare.
Oxidarea Coloraţie roşiatică-fumurie fără a diminua
foioaselor rezistenţa lemnului şi fără putrezirea lui.
Roşeaţa Coloraţie în diverse nuanţe de roz, roz-
răşinoaselor gălbui, roşiatic, roşu până la roşu-brun, care apare
sub formă de pete sau fâşii, fără a diminua
rezistenţa lemnului şi fără putrezirea lui.
Albăstreală Coloraţie albăstruie cu nuanţe cenuşii sau
verzui. Este frecventă la răşinoase şi mai rar la
foioase.
Mucegai Miceliu şi spori de ciuperci pe suprafaţa
cherestelei, de diferite culori, după specia
lemnului şi a sporilor de ciuperci
Putregai Schimbare profundă a culorii,
structurii, consistenţei şi proprietăţilor fizice şi
mecanice ale lemnului, provocată de atacul
ciupercilor xilofage. în stadiul avansat al
putregaiului, lemnul devine sfarâmicios
Tabelul 6.5.
(continuare)
Defect Definiţie
Defecte cauzate de insecte
Găuri şi galerii Excavaţii în lemn datorate acţiunii
diverselor insecte şi a altor vătămători animali.
Din punct de vedere al diametrului pe care îl
prezintă, găurile şi galeriile se împart în: - mici,
cu diametrul până la 1 mm (fig. 6.8 a) -
mijlocii,.cu diametrul de 1-3 mm - mari, cu
diametrul de peste 3 mm (fig. 6.8 b)
Frizele (fig. 6.12 a) sunt piese de cherestea tivite cu grosimi de cel mult 25 mm şi lăţimi
cuprinse „între 35 mm şi 120mm, care corespund calitativ fabricării parchetelor.
Şipcile (fig. 6.12 b) sunt piese de cherestea cu feţele şi canturile plane şi paralele, având
la răşinoase grosimi de 12-24 mm şi lăţimi de maxim 48 mm, iar la foioase grosimi de 19-40 mm
şi lăţimi de maxim 40 mm.
Riglele (fig. 6.12c) sunt piese de cherestea cu feţele şi canturile plane şi paralele cu
grosimi de minim 28 mm şi lăţimi de maxim 96 mm la răşinoase, iar la foioase cu grosimi de
minim 50 mm şi lăţimi de maxim 100 mm.
Grinzile (fig. 6.12 d) sunt piese de cherestea cu feţele şi canturile plane şi paralele cu
grosimea de minim 100 mm la răşinoase şi de minim 120 mm la foioase şi cu lăţimi mai mari sau
cel puţin egale cu grosimile.
Marginile (fig. 6.12e) sunt piese de cherestea netivite, rezultate din flancuri la debitarea
buştenilor. Au grosimea de minim 10 mm la capătul subţire şi prezintă faţa interioară complet
plană pe cel puţin jumătate din lungime.
Lăturoaiele (fig. 6.12f) sunt piese de cherestea netivită rezultate din flancurile
buşteanului. Au faţa interioară complet plană, iar cealaltă faţă rotunjită sau plană pe mai puţin de
jumătate din lungime. Grosimea lăturoaielor este de minim 10 mm la foioase, respectiv 12 mm la
răşinoase.
Cheresteaua de rezonanţă provine din debitarea în condiţii speciale a buştenilor de
molid din clasa selecţionată sau din foioase rare (paltin creţ, paltin cu „ochi de pitulice"). Este
folosită la construcţia părţilor de instrumente muzicale care trebuie să posede proprietăţi acustice
foarte bune. Sub denumirea de cherestea sau generic lemn de rezonanţă se comercializează
cheresteaua de rezonanţă propriu-zisă şi lemnul de bară.
Cheresteaua de rezonanţă propriu-zisă are grosimi de 14-65 mm şi lăţimi de minimum 6
cm.
Lemnul de bară are grosimi de 26, 30, 32 mm din care se pot fasona baghete pătrate de
26x26 mm, 30x30 mm, 32x32 mm şi lungimi de minimum 5 cm.
Furnirele sunt foi subţiri din lemn cu grosimi de 0,2-6 mm, obţinute prin decuparea
plană sau derularea buştenilor de diferite specii, dar de clasă selecţionată. La fabricarea furnirelor
este utilizat în principal lemnul de foioase din speciile: nuc, paltin, cireş, păr, stejar, frasin, ulm,
fag, salcâm, mesteacăn, tei, plop, anin şi lemnul unor specii exotice precum mahonul,
palisandrul, abanosul etc.
Metoda de debitare se alege în funcţie de domeniul de utilizare al furnirului şi de aspectul
acestuia.
Decuparea plană se obţine prin acţiunea unui cuţit care execută o mişcare rectilinie
alternativă în plan orizontal sau vertical, paralel cu suprafaţa plană a prismei sau a pieselor
fasonate din buştean. Decuparea plană se poate face pe direcţia tangenţială (fig; 6 13 a), radială
(fig. 6.13 b) sau semiradială (fig. 6.13 c), obţinându-se furnire estetice cu desene deosebite a
căror grosime variază între 0,4-0,8 mm. Furnirele decupate radial sau semiradial prezintă o
dispunere a inelelor anuale sub formă de linii paralele, iar razele medulare formează oglinzi. La
furnirele decupate tangenţial inelele anuale apar ca linii curbe alungite.
Derularea. Furnirul derulat se obţine sub forma unei foi continue, tăiată dintr-un buştean
care se roteşte în faţa unui cuţit, al cărui tăiş este
paralel cu axa buşteanului. Derularea se poate face centric (fig. &14 a), atunci când axa
de rotaţie coincide de axa sa geometrică sau excentric (fig. 6.14 b), în cazul în care axa de rotaţie
este în afara axei sale geometrice. Prin derulare se obţin furnire de calitate inferioară celei a
furnirelor obţinute prin tăiere plană.
După locul ocupat de stratul de furnir cu ocazia întrebuinţării, acesta poartă următoarele
denumiri:
• furnir estetic (de faţă) cu grosimea de 0,3-1,5 mm folosit la acoperirea panourilor de
lemn pentru mobilă, uşi şi lambriuri obţinute din specii comune.
• furnir de bază, folosit ca strat de bază la furniruire sau ca strat exterior al panelelor;
• furnir intermediar (subfurnir), folosit în cazuri speciale, între furnirul de bază şi cel
estetic;
• furnir tehnic (de uz general) cu grosimea de 0,2-3 mm, obţinut prin derularea centrică;
este întrebuinţat la fabricarea placajelor, panelelor, a lemnului stratificat etc.
• microfurnir, cu grosimi de 0,08-0,4 mm, obţinut fie prin derulare şi încleiere pe un
suport de hârtie sulfat, fie prin decupare plană şi lipire pe un suport textil; este utilizat pentru
finisări de pereţi şi decorări interioare.
în funcţie de dimensiuni, aspect şi specie, furnirele estetice şi cele de bază se sortează în
trei clase de calitate (I, II, III) iar furnirele tehnice în patru clase de calitate (A, B, C, D).
A
b. Semifabricate din lemn cu structură ameliorată
■ '■ * - ■■ ■ ■■'■'"~ ■ ■ ■ ■ -■---.
In această grupă intră o serie de produse obţinute prin lipirea cu ajutorul adezivilor a unor
elemente de lemn cu structură normală (nemodificată). La aşezarea elementelor componente se
are grijă ca orientarea fibrelor din două piese vecine să nu coincidă. în acest fel se obţin elemente
de dimensiuni mari, rezistente şi nedeformabile, realizându-se totodată şi o creştere a gradului de
utilizare a materialului lemnos.
Sortimentul semifabricatelor din lemn cu structură ameliorată cuprinde: placajul, panelul
şi plăcile celulare.
- Placajul se realizează prin încleierea mai multor foi de furnir aşezate suprapus, astfel
încât direcţia fibrelor din foile vecine să difere cu 30, 45, 60 sau 90° (fig. 6.15). încleierea se
realizează fie cu adezivi obişnuiţi de tâmplărie, fie cu adezivi pe bază de răşini sintetice. în acest
caz, placajele obţinute au o rezistenţă sporită la umiditate.
Lamelele se execută din lemn de stejar, cer, fag aburit, anin, arţar, carpen, cireş, jugastru,
mesteacăn, hârtie decorativă stratificată (HDS) etc, prevăzute cu lambă pe stânga sau pe dreapta, iar
cantul puţin înclinat spre interior, pentru ca la montare lamelele să se alăture bine şi fără joc, una faţă de
alta.
Grosimea lamelelor este de 10-22 mm, lungimea de 200-400 mm, iar lăţimea de 30-70 mm.
încadrarea lamelelor de-a lungul pereţilor se efectuează cu frize de perete profilate cu lambă şi
uluc numai pe canturi (fig. 6.18 b), iar rosturile dintre parchet şi perete se acoperă cu pervazuri profilate
pe o faţă şi cant (fig. 6.18 c).
Frizele şi pervazurile se execută din aceleaşi esenţe de lemn ca şi lamelele de parchet. Frizele sunt
caracterizate de grosimi cuprinse între
17-22 mm, lăţimi de 60-100 mm şi lungimi de 600-2000 mm. Pervazurile au grosimi de 30 mm,
lăţimi de 10-20 mm şi aceleaşi lungimi ca şi frizele.
Parchetele şi frizele de perete se sortează în trei clase de calitate (I, II şi III), iar pervazurile în
două (I şi II).
Tâmplar ia. Produsele tâmplariei pentru construcţii sunt: ferestrele şi
uşile.
Ferestrele îndeplinesc funcţiuni multiple: schimb de aer, izolare termică şi fonică, iluminare.
Părţile componente ale unei ferestre sunt tocul şi cerceveaua (fig. 6.19). Tocul ^ste o ramă alcătuită din
montanţi şi traverse. Montanţii sunt elemente aşezate vertical, iar traversele sunt elementele orizontale,
Tocul se fixează în zidărie şi are rolul de a susţine prin intermediul balamalelor. Cerceveaua sau canatul
este cadrul în care este fixat geamul ferestrei.
La fabricarea ferestrelor se utilizează cherestea de răşinoase sau de
stejar.
Ferestrele se pot clasifica după următoarele criterii:
a) mobilitatea cercevelelor
• ferestre cu cercevele fixe
• ferestre cu cercevele independente
• ferestre cu cercevele cuplate
b) sensul de deschidere al cercevelelor
• ferestre cu deschidere spre exterior
• ferestre cu deschidere spre interior
c) modul de aşezare al canaturilor
• ferestre simple
• ferestre duble
d) numărul de canaturi
• ferestre într-un canat
• ferestre în două canaturi
• ferestre în trei canaturi
• ferestre în patru canaturi
Principalele caracteristici ale ferestrelor sunt dimensiunile şi suprafaţa. Dacă dimensiunile
ferestrelor sunt importante pentru montaj, preţul acestora este determinat de suprafaţa lor. Dimensiunile
ferestrelor sunt standardizate, înălţimile sunt cuprinse între 580-1480 mm, iar lăţimea diferă în funcţie de
numărul de canaturi; astfel, ferestrele într-un canat au lăţimi cuprinse între 584 şi 784 mm, cele în două
canaturi între 1184-1584 mm, cele în trei canaturi între 1770 şi 2370 mm, iar cele în patru canaturi între
2668 - 2980 mm.
Uşile sunt produse care servesc în construcţiile civile şi industriale la accesul în încăperi.
Elementele componente ale unei uşi sunt: foaia de uşă, tocul şi pervazurile (fig. 6.20). Foaia de uşă poate
fi un panou sau o ramă. Panoul se execută din cherestea de stejar sau de răşinoase, panel, PAL sau rame
placate cu PFL sau placaj. Rama uşii este formată din montanţi şi traverse cu tăblii din lemn masiv, PFL
sau PAL. Tocul este format din doi montanţi şi două praguri. Pervazurile sunt executate din frize şi şipci.
Sortimentul de uşi poate fi grupat după următoarele criterii:
a) destinaţie
• uşi de interior
• uşi de exterior
• uşi de balcon
b) direcţia de deschidere
• uşi cu deschidere pe stânga
• uşi cu deschidere pe dreapta
c) sensul de deschidere
• uşi obişnuite, cu deschidere într-un singur sens (spre interior)
• uşi batante, cu deschidere în ambele sensuri (atât spre interior cât şi spre exterior)
d) posibilitatea de iluminare a încăperii
• uşi pline
• uşi cu geamuri
e) modul de execuţie a foii de uşă
• uşi cu tăblii
• uşi cu panouri
Principalele caracteristici ale uşilor sunt dimensiunile şi suprafaţa acestora.
6.5 Mobila
Mobila este uri ansamblu de piese de mobilier fabricate din lemn, metal şi mase plastice,
întrebuinţate în locuinţe şi localuri publice pentru a satisface o serie de necesităţi de ordin
funcţional, estetic şi de confort.
Mobila reprezintă cea mai înaltă treaptă de valorificare a lemnului. Ea încorporează, pe
lângă materialul lemnos cu un grad superior de prelucrare, şi creativitatea designerilor care au
proiectat-o.
6.5.1 Materiale utilizate la fabricarea mobilei
Materialele folosite la fabricarea mobilei se împart după rolul lor în cadrul procesului
tehnologic în:
• materii prime
• materiale auxiliare.
Materiile prime servesc la obţinerea reperelor de bază din care este format mobilierul.
Din această grupă de materiale fac parte: cheresteaua, furnirul, placajul, panelul, plăcile din
aşchii de lemn şi plăcile din fibre de lemn simple sau înnobilate.
Materialele auxiliare au atât rol tehnologic cât şi unul estetic şi de asigurare a
confortului. Ca materiale auxiliare se utilizează o serie de articole de feronerie, materiale pentru
tapiţerie, adezivi, materiale pentru finisare.
Articolele de feronerie cuprind o serie de accesorii precum: mânere, broaşte, balamale,
zăvoare, elemente de susţinere. Acestea sunt confecţionate din oţel obişnuit, oţel inoxidabil,
aliaje de zinc, aluminiu, alamă, antimoniu, mase plastice şi sunt acoperite cu un strat de nichel,
crom, alamă cu rol estetic şi de protecţie împotriva coroziunii.
Materialele pentru tapiţerie cuprind materialele de susţinere şi arcuire, materialele de
umplutură, materialele pentru căptuşirea interioară şi cele pentru tapiţarea feţelor.
Materialele de susţinere şi arcuire constituie, alături de suportul de lemn sau metalic,
elementul de rezistenţă al pieselor de mobilier tapiţate. în acest scop se utilizează chingile,
arcurile şi sârmele pentru cant.
Chingile într-o formă împletită constituie elementul principal de susţinere a arcurilor,
care, împreună cu acestea, formează ansamblul elastic al pieselor de mobilier tapiţate. După
natura materialului din care sunt
executate, chingile pot fi: metalice, din bandă sau sârmă de oţel, textile executate din in sau
cânepă sau elastice, executate din cauciuc.
Arcurile sau împletiturile de arcuri constituie elementul principal prin care se asigură elasticitatea
şi forma comodă pentru şezut şi odihnă. în prezent, se preferă înlocuirea arcurilor şi împletiturilor din
arcuri cu perne din materiale plastice elastice (spumă de poliuretan sau poroplast).
Sârmele pentru cant, executate din sârmă de oţel, constituie elementele cu ajutorul cărora se
realizează rama elastică de cant la canapele, somiere, fotolii.
Materialele de umplutură sunt necesare pentru obţinerea formei generale a obiectului tapiţat,
pentru mărirea rezistenţei la uzură precum şi pentru asigurarea unei bune izolări termice. După natura lor,
materialele de umplutură pot fi din fibre vegetale (zegras, câlţi de in şi cânepă, scame de bumbac), de
origine animală (lână de oi, păr de cal, penele unor specii de păsări) sau sintetice (cauciuc spongios, plăci
din poliuretan etc.)
Materialele pentru căptuşirea interioară au rolul de a acoperi arcurile şi materialele de umplutură.
Ele sunt realizate din fibre de in, cânepă şi bumbac şi cuprind: pânza de sac, pânza nealbită, inletul,
gradelul, moltonul.
Materialele pentru tapiţeria feţelor, denumite în general stofe, sunt folosite la îmbrăcarea
ansamblurilor elastice şi a altor elemente ale mobilierului. In acest scop sunt folosite: drilul, goblenul,
damascul, brocartul, atlasul, muselina, catifeaua, pluşul, pielea şi înlocuitorii din piele.
Adezivii servesc la îmbinarea într-un tot unitar a reperelor ce compun piesa de mobilier. In
industria mobilei adezivii de bază sunt cleiurile. Acestea sunt substanţe care, aplicate sub formă de strat
subţire, pe o suprafaţă sau între suprafeţele a două repere, se întăresc sau polimerizează, realizându-se
astfel o coeziune puternică a suprafeţelor de contact.
La fabricarea mobilei se întrebuinţează cleiul pe bază de poliacetat de vinii, alcool vinilic în apă,
clei colagenic, clei de nitroceluloză.
Materialele pentru finisare. Din această grupă de materiale auxiliare fac parte baiţurile şi lacurile.
Baiţurile sunt materiale cu ajutorul cărora se colorează lemnul. Ele trebuie să fie constituite din
compuşi solubili care, după uscarea lemnului, să rămână aderenţi la fibra lemnului şi să-1 coloreze
uniform. Se utilizează baiţuri minerale sau organice.
Lacurile aplicate într-un strat subţire pe o suprafaţă formează după un anumit timp o peliculă
solidă, elastică, cu sau fără luciu. Se utilizează lacuri pe bază de derivaţi celulozici, lacuri poliesterice.
6.5.2 Obţinerea mobilei
Piesele de mobilier sunt formate din subansambluri şi repere montate într-un tot unitar cu
funcţiune şi utilizare independente.
Subansamblurile sunt părţi componente ale unor piese de mobilier obţinute prin asamblarea mai
multor repere.
Reperele sunt cele mai simple componente ale unei piese de mobilier obţinute prin prelucrarea
lemnului sau a înlocuitorilor.
Procesul tehnologic de obţinere a mobilei se compune din următoarele operaţii:
• obţinerea reperelor şi subansamblurilor
• finisarea reperelor şi subansamblurilor
• montarea piesei de mobilier
• finisarea finală a piesei de mobilier.
Operaţia de obţinere a reperelor şi subansamblurilor este formată la rândul său din
următoarele faze: uscarea, croirea, curbarea, fasonarea, furniruirea, încleierea şi asamblarea reperelor.
Uscarea. Pentru a putea fi utilizată la fabricarea mobilei, cheresteaua trebuie să prezinte o
umiditate de maxim 12 %. O umiditate mai ridicată conduce la crăparea reperelor şi desprinderea
peliculei de lac. De aceea, cheresteaua este supusă unei operaţii de uscare la temperatura de 75-115°C,
până când cheresteaua ajunge la o umiditate de 8 %.
Croirea. Presupune debitarea cherestelei la dimensiunile şi forma prevăzute în desenul de
execuţie, cu ajutorul unor fierăstraie circulare sau cu panglică. Nerespectarea strictă a dimensiunilor şi
toleranţelor admise creează dificultăţi la asamblare şi în exploatare.
Curbarea se aplică reperelor care prezintă arcuiri sau forme rotunjite. Se realizează prin aplicarea
unor tratamente hidrotermice (aburire, fierbere) urmate de prelucrări mecanice (deformări prin presare).
Nerespectarea parametrilor tehnologici la curbare poate conduce la ruperi de fibre pe partea convexă a
lemnului, defect care afectează rezistenţa mecanică a reperului.
Fasonarea constă în înlăturarea marginilor, obţinerea grosimii necesare, tăierea la capete,
efectuarea profilurilor de îmbinare, a cepurilor şi a găurilor. Se realizează, prin tivire, rindeluire, retezare
şi frezare.
Furniruirea constă în aplicarea de furnire estetice pe reperele mobilierului, cu scopul de a le
îmbunătăţi aspectul. în prealabil, trebuie realizată o sortare a furnirelor după nuanţă şi textură. Furniruirea
presupune
parcurgerea următoarelor etape: îmbinarea plăcilor de furnir cu banda de hârtie de lipit, aplicarea
unui strat de clei pe suprafaţa obţinută prin îmbinare şi, în final, aplicarea plăcilor de furnir astfel
pregătite pe suprafaţa reperului. Soluţia de clei trebuie să fie nuanţa furnirului.
încleierea şi asamblarea reperelor se realizează prin aplicarea cleiului pe suprafeţele de îmbinat,
presare şi uscare la temperaturi de 30-35°C. Trebuie respectată ordinea şi poziţia reperelor perechi pentru
a nu se produce inversarea lor la asamblare. Este important să nu existe un surplus de clei,-deoarece
acesta generează apariţia unor pete pe mobilă.
Operaţia de finisare a reperelor şi subansamblurilor se realizează în scopul corectării
denivelărilor aparente şi, acolo unde este cazul, pentru colorare şi pentru obţinerea unor suprafeţe
lucioase. Fazele acestei operaţii sunt: chituirea, şlefuirea, hăituirea, lăcuirea şi lustruirea.
Chituirea şi şlefuirea au drept scop corectarea denivelărilor apărute în vederea obţinerii unor
suprafeţe plane şi netede. Se realizează cu chituri speciale şi hârtie abrazivă cu granulaţia corespunzătoare
rugozităţii dorite.
Băiţuirea se aplică cu scopul colorării reperelor folosindu-se pentru aceasta soluţii de coloranţi în
apă distilată.
Lăcuirea se realizează pentru obţinerea unor pelicule solide, elastice, cu sau fără luciu, cu rol
estetic şi de protecţie a lemnului împotriva efectelor nedorite ale umidităţii.
Lustruirea are drept scop reducerea rugozităţii suprafeţelor până la valorile specificate. Se
utilizează hârtie abrazivă cu granulaţie foarte fină şi paste şi lichide de lustruit.
Montarea piesei de mobilier în îmbinarea reperelor şi subansamblurilor în vederea obţinerii unor
obiecte stabile şi rezistente din punct de vedere mecanic.
Asamblările pot fi nedemontabile, realizate prin încleiere sau demontabile, realizate cu cepuri,
şuruburi pentru lemn sau şuruburi pentru asamblat mobilier. Pentru a mări rezistenţa îmbinărilor
nedemontabile se folosesc asamblări tip „coadă de rândunică'" sau cu nut şi feder.
Tot în cadrul acestei operaţii se montează articolele de feronerie şi elementele de tapiţerie.
Finisarea finală a piesei de mobilier are rolul de a elimina o serie de defecte rezultate în cadrul
operaţiei de montaj.
6.5.3 Clasificarea mobilei
Principalele criterii de clasificare a mobilei sunt:
a) natura materiei prime
• mobilier din lemn masiv
• „mobilier din plăci aglomerate —""
• mobilier din rame placate (cu placaj, PFL şi PAL)
• mobilier din materiale lemnoase combinate (lemn masiv, PAL, PFL, panel, placaj)
b) modul de construcţie
• mobilier corp
• mobilier pe schelet
• mobilier din panouri
• mobilier din panouri şi schelet
• mobilier curbat
c) modul de asamblare
• mobilier nedemontabil
• mobilier demontabil
• mobilier asamblat mixt
d) modul de finisare
• mobilă şlefuită
• mobilă băiţuită
• mobilă cernită
• mobilă emailată
• mobilă lăcuită care poate fi finisată:
- cu luciu
- cu semiluciu
- semimată -mată
e) felul ornamentelor
• mobilă profilată
• mobilă sculptată
• mobilă încrustată
• mobilă mozaicată
• mobilă gravată
• mobilă pictată
f) destinaţie
• mobilier pentru uz casnic
• mobilier pentru instalaţii publice
• mobilier pentru clădiri social-culturale
• mobilier comercial şi hotelier
• mobilier pentru spitale şi sanatorii
• mobilier şcolar
• mobilier industrial
g) modul de utilizare
• mobilier pentru depozitare
• mobilier pentru lucru şi servit masa
• mobilier pentru odihnă şi şedere
h) modul de aranjare în spaţiul de locuit
• mobilă aparentă
• mobilă înzidită
• mobilă camuflată
• mobilă modulară
i) stil
• mobilă stil antic grec şi roman
• mobilă stil gotic
• mobilă stil Renaştere
• mobilă stil baroc
• mobilă stil Regence
• mobilă stil Rococo
• mobilă stil neoclasic
• mobilă stil rustic
• mobilă realizată în stiluri moderne
• mobilă în stil contemporan
6.5.4 Mobila stil
Mobila, ca obiect de utilizare personală sau colectivă, a fost realizată din cele mai vechi timpuri,
în zilele noastre căpătând noi atribute în viaţa oamenilor. în timp, mobila a evoluat şi a îmbrăcat diferite
forme caracteristice, specifice pentru o anumită perioadă, numite stiluri.
Stilul cuprinde mijloacele de expresie comune, atât în formă cât şi în conţinut, pe care le au
arhitectura, decoraţia interioară; mobila, operele de artă şi arta industrială a unei societăţi într-o anumită
epocă.
Gusturile oamenilor, fineţea şi frumuseţea ornamentelor, funcţionalitatea, culorile, alături de
condiţiile socio-istorice au fost elemente care au realizat diferenţieri importante în durata de menţinere a
unui stil. Chiar în zilele noastre abordarea stilurilor în proiectarea mobilei se realizează diferenţiat, în
funcţie de tradiţiile din ţara producătoare şi din cea consumatoare, de nivelul de dezvoltare al
producătorilor, de puterea de cumpărare a consumatorilor.
în cele ce urmează sunt prezentate particularităţile stilurilor care au cea mai largă utilizare în
proiectarea şi execuţia mobilei stil din zilele noastre.
La fabricarea mobilei se folosea lemnul de paltin, cedru, măslin, palmier, nuc. în general, lemnul
utilizat la fabricarea mobilei era colorat, dominante fiind culorile: albastru, galben, roşu, roz şi brun
deschis.
Ornamentele în relief sunt dominante, dar se utilizau şi cele obţinute prin pictare. Motivele
vegetale, animale şi corpul uman erau utilizate cu predilecţie. Frunza de acant (fig. 6.23 j), de laur,
precum şi crengile cu frunze de măslin au constituit baza ornamentelor vegetale, realizându-se o
reproducere fidelă sau stilizată (fig. 6.23 k) şi simplificată sub forma palmetelor (fig. 6.23 1). Un alt
motiv prezent în ornamentaţia mobilierului
grecesc îl reprezintă marea al cărei freamăt a fost simbolizat prin meandre (fig. 6.23 m) sau forme
stilizate ale valurilor (fig. 6.23 n).
d. Stilul antic roman
Mobilierul roman a fost folosit ca sursă de inspiraţie începând din Renaştere şi până în secolul al
XlX-lea. Principalele piese caracteristice mobilierului roman sunt:
• taburetul (fig. 6.24 f,h) cu patru picioare şi scaunul pliant, preluate de la
greci,
• jilţurile din bronz sau marmură (fig. 6.24 e), având elemente de susţinere sub formă de animale
fantastice,
• paturile pentru citit, şedere sau servire a mesei (fig. 6.24 c, i, k), dotate cu forme
corespunzătoare acestor funcţii, erau turnate din bronz, unele având căpătâiul mobil.
• mesele (fig. 6.24 a,b,d), care sunt la romani piese principale ale interiorului, fără a mai avea
un caracter mobil. Executate din lemn, marmură sau bronz, în forme variate (dreptunghiulare, rotunde sau
trapezoidale), acestea erau susţinute de capre sau de unul, trei sau patru picioare în formă de animale,
sfincşi, himere, satiri, realizate într-o
factură realistă.
Ornamentele de pe mobilierul roman sunt preluate de la greci, dezvoltate şi îmbogăţite după
gustul celor care-1 utilizau şi adaptate tehnicilor folosite de meşterii executanţi. Frunza de acant este
preluată şi transformată, ajungându-se la un ornament complet diferit, specific romanilor (fig. 6.24 j).
Elementele strunjite, utilizate ca picioare pentru paturi, taburete, scaune, sunt dominante. De asemenea,
sculpturile ronde-bosse (fig. 6.24 g), care reprezintă animale sau corpul uman, domină în construcţia
meselor, jilţurilor, impunând prin perfecţiunea execuţiei şi dimensiuni. Pentru prima dată apare piciorul
de căprioară în construcţia meselor (fig. 6.24 b), formă care va constitui elementul dominant al barocului.
în decorarea mobilierului roman sunt prezente şi ornamente vegetale sub formă de ghirlande, lujeri,
rozete, cornuri ale abundenţei.
e. Stilul gotic (sec. XIII-XIV)
Mobilierul în stil gotic are un aspect auster. Decorul este sculptat în relief plat. Elementele de
rezistenţă ale mobilelor formează un sistem de cadre rigide, în câmpurile cărora se montează tăblii uşoare,
ornamentate în relief plat sau în ajur.
Motivele decorative caracteristice
mobilierului gotic sunt, pe lângă cele arhitecturale (arce frânte, profiluri, colonete,
grupaje de străpungeri), cele vegetale (frunzişuri, flori) şi cele figurative {himere, capete
omeneşti, dragorii). Ornamentaţia în fier forjat ca: platbande, broaşte cu paftale, zăvoare grele (la
uşi şi cufere) se practică alături de celelalte tehnici decorative (fig. 6.25). în ornamentarea bogată
a mobilierului spaniol şi a celui veneţian se pot distinge şi unele influenţe orientale.
Principalele piese de mobilier folosite erau:
• scaunele şi taburetele cu spătar (fig. 6.26 a,b),
• mesele prevăzute adesea cu un corp sertar (fig. 6.26 c),
• paturile aşezate pe estrade şi cu baldachin (drept sau boltit),
• bufetul prevăzut cu două uşi şi două sertare,
• lăzile (fig. 6.26 e) şi dulapurile (fig. 6.26 d), formate din două lăzi suprapuse, unele
având chiar două corpuri distincte.
Mobilierul Renaşterii germane (fig. 6.29) este mai abundent decorat cu sculpturi decât cel
francez, supraîncărcarea cu ornamente fiind echilibrată de aspectul masiv al elementelor
structurale. Se execută după moda italiană cabinete din lemn de abanos cu încrustaţii de baga şi
mici scene pictate. Principiile arhitecturii clasice s-au integrat destul de greu în formele
mobilierului german ca urmare a persistenţei tradiţiei gotice. De-abia secolul al XVII-lea impune
construcţia intensivă a lăzilor şi dulapurilor cu elemente ornamentale clasice preluate din
arhitectură (coloane, pilaştri, ancadramente de ferestre şi uşi).
Mobilierul Renaşterii engleze (fig. 6.30) este caracterizat atât de persistenţa stilului gotic
cât şi de împrumuturi târzii de elemente decorative din Germania şi Italia. Mobilierul englez din
perioada Renaşterii se distinge printr-o ornamentaţie mai simplificată şi mai austeră, exprimată
prin compoziţii inspirate din motivele Renaşterii continentale.
flarrldă, influenţate hotărâtor de Renaşterea italiana.
deoarece^erS sa coincide cu perioada domniei celor ma. vest* reg,. mrkoratului lui
Ludovic al XV-lea (1715-1723),
r^T^^fer^de pas«5, folosit P-**^ °™ * ^ ^
• Rococo, în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea (1723-1774).
Stilul Ludovic al XlII-lea. Mobilierul are forme şi suprafeţe sobre, delimitate de linii
drepte, inspirate din arhitectură. Aspectul general este de masivitate austeră, iar decoraţia este
dispusă în compoziţii geometrice guvernate de legea simetriei.
Se întrebuinţează foarte mult lemnul masiv, dar se impun şi noi tehnici: placajul de
abanos realizat din foi sculptate în relief, încrustaţiile cu lame de lemn colorat sau cu marmură,
marchetăria din mici bucăţi de lemn care compun un decor. Pe ramele planurilor de şedere şi ale
spătarelor se fixează garnituri de piele, catifea sau tapiţerie.
în ceea ce priveşte decoraţia, principalele motive ornamentale sunt: arabescurile,
torsadele, colonetele, baluştrii, motivele florale, ghirlandele şi cartuşele; pe uşile dulapurilor apar
ornamente cu tăieturi în formă de diamant. Alte motive folosite pentru ornamentarea
mobilierului sunt: crucea de Malta, simplă sau faţetată, cornul abundenţei, fructe, palmete, măşti
de heruvimi, botul de leu care ţine în gură un inel metalic, ramuri încrucişate de laur şi de
palmier, frunze de acant, vulturi cu aripile desfăşurate, capete de femeie, rozete etc.
Principalele piese de mobilier erau (fig. 6.32):
• scaunele cu sau fără braţe, taburetele, banchetele şi fotoliile,
• mesele sprijinite pe picioare strunjite în formă de baluştri, coloane torsionate,
• birourile (care sunt menţionate pentru prima dată),
• cabinetele bogat decorate cu marchetărie, încrustaţii şi reliefuri,
• dulapurile existente în varianta înaltă cu două uşi sau în varianta cu două corpuri
suprapuse având între ele sertare,
• patul acoperit cu baldachin.
Stilul Ludovic al XLV-lea. Andre Charles Boulle (1642-1732), cel mai mare creator de
mobilier al timpului, introduce în Franţa tehnica italiană a marchetăriei cu baga, cupru şi cositor.
Colţurile mobilierului sunt protejate şi decorate cu elemente din bronz aurit. Motivele
ornamentale, de o mare bogăţie, executate cu mare grijă pentru detalii sunt grupate în compoziţii
riguros simetrice. Principalele elemente decorative sunt (fig. 6.33): scoica plată sau reliefată,
frunza de acant, palmetele, iniţiala regală (două litere L înlănţuite) şi emblema apolinică a
regelui (soarele, adesea cu un cap de femeie în centru), ramuri cu frunze şi fructe încolăcite,
reţele de romburi şi pătrate presărate cu perle şi mici motive florale. Se mai folosesc ornamente
de origine greco-romană, trofee, căşti, coroane, săbii, platoşe, tridente,
coarne de berbec, draperii, volute în formă de C sau S, delfini, cai de mare etc.
Principalele piese de mobilier erau:
• scaunele, fotoliile clasice şi cele de odihnă, prevăzute în partea superioară cu
două elemente proeminente pentru sprijinirea capului,
• mesele, încărcate cu decoruri bogate şi preţioase, construite în două variante: masa
consolă şi masa obişnuită,
• masa-birou specifică acestui stil, formată din două corpuri cu sertare care se sprijină pe
8 picioare în consolă,
• masa de scris, apărută spre sfârşitul secolului al XVII-lea, este prevăzută cu 3 sertare şi
4 picioare,
• comodele apar pentru prima dată, luând locul cuferelor; sunt piese de mobilier scunde
având 2 până la 4 sertare sprijinite pe picioare scurte,
• dulapurile, de formă rectangulară, sunt mobile ample terminate în partea superioară cu
o cornişă proeminentă; se sprijină pe picioare în formă de sferă aplatizată sau de labă de leu,
• paturile acoperite de baldachine suspendate sau susţinute pe 4 stâlpi.
Stilul Regence. Aspectul general al mobilei continuă să fie solemn. Liniile şi structurile
devin mai elegante (fig. 6.34). Liniile curbe le înlocuiesc pe cele rectangulare, caracteristice
stilului precedent. Mobilele pentru şedere sunt desenate cu supleţe, având rotunjimi şi arcuiri
continue, care trec fără întreruperi de la un element al structurii la altul. Picioarele devin mai
cambrate, traversele de legături tind să dispară, iar centurile au frecvent un profil în dublă
acoladă.
Se foloseşte lemnul de esenţă nobilă (trandafir, lămâi etc.) sub forma unor lamele de
furnir, dispuse astfel încât să urmeze direcţiile fibrelor de lemn sau să compună un joc de fond în
formă de romburi, tablă de şah şi alte desene geometrice.
Tehnica savantă şi complicată a marchetăriei este preferată în decoraţie. Cu ajutorul ei se
creează adevărate tablouri din lemn, utilizându-se până la o sută de esenţe diferite.
în ceea ce priveşte ornamentaţia, decorul echilibrat al stilului evoluează către o artă mai
graţioasă şi mai plină de fantezie. Cu toate că se mai păstrează unele reguli de simetrie, motivele,
compuse după un desen sinuos, devin mai aerisite. Motivele folosite cu predilecţie sunt: scoici
pentalobate, frunze de acant asimetrice şi vrejuri curbe alături de capete de faun sau de femei cu
diademe. Se mai folosesc şi motive inspirate din arta barocului italian (flori, plante, scoici,
fructe, animale) sau motive de provenienţă orientală (pagode, maimuţe, umbrele, flori exotice).
Bronzurile aurite şi cizelate, aplicate mai ales pe mese, comode şi sertare, rămân la modă.
Stilul Ludovic al XV-lea (rococo, rocaille). Stilul rococo este definit prin rafinamentul
formelor şi decorurilor, prin fineţea liniilor şi jocul curgător, asimetric al ornamentaţiei.
Speciile de lemn utilizate cu predilecţie la fabricarea mobilierului sunt: nucul, fagul,
stejarul, paltinul, mahonul, palisandrul şi trandafirul. Mobilierul este fie lăcuit cu roşu şi negru,
fie pictat cu alb, roz, verde şi albastru deschis, fie marchetat. Liniile se arcuiesc în curbe şi
contracurbe elegante, formele sunt cambrate, iar ornamentaţia este delicată şi asimetrică.
Motivele ornamentale principale sunt: scoica asimetrică, frunza de acant, ramuri
înlănţuite, cascadele de flori, păsările, buchetele, fructele. Definitorii sunt motivele denumite de
francezi „rocaille", extravagante, frământate şi asimetrice, inspirate după forma unor scoici.
Astfel, cartuşul devine o compoziţie având ca elemente cochilia înaripată şi două tolbe de săgeţi
încrucişate. Inspiraţia de natură orientală este şi ea o particularitate a
decoraţiei rococo. Abundă peisaje şi personaje exotice, flori, dragorii, păsări, fluturi,
stânci, munţi, case şi poduri.
Piesele de mobilier specifice stilului Ludovic al XV-lea sunt de o mare varietate atât ca
structură cât şi ca formă.
• Scaunele (fig. 6.35 a,b) şi fotoliile (fig. 6.35 c) sunt mai uşoare şi mai confortabile
decât cele aparţinând stilului anterior. Fotoliile au braţele tapiţate şi spătarele curbate urmărind
linia corpului; în această perioadă, apare şi fotoliul de tabinet (fig. 6.35 d).
• Canapelele pentru şedere (fig. 6.35 e) au şezutul şi spătarul tapiţate, cu scheletul
vizibil. Sunt realizate cu două sau trei locuri, fiind prevăzute cu perne cilindrice detaşabile.
• Canapelele pentru odihnă (fig. 6.35 f) şi fotoliile canapea (fig. 6.35 g), independente
sau alăturate, formează complexe de mobilă specifice stilului.
• Mesele (fig. 6.35 h,i) devin uşoare şi uşor de manevrat. Ele se diferenţiază după
destinaţie: mese pentru lucrul de mână, mese de scris cu sertare şi tablete mobile, mese de cafea
cu platou de marmură sau porţelan, servante rotunde sau pătrate, noptiere, măsuţe de joc, măsuţe
de toaletă cu oglindă mobilă şi tablete rabatabile etc.
• Birourile (fig. 6.35 j,k) sunt disponibile în următoarele variante: birou plat de formă
rectangulară cu colţuri rotunjite şi având 3 sertare, biroul „capucin" cu ascunzători, sertare şi
resorturi secrete, măsuţa de scris care dispune în partea superioară de casete şi sertare mascate de
un panou mobil, iar în partea inferioară de sertare şi un dulăpior, mascate de două uşi culisante,
biroul cu cilindru mobil (cu rulouri din lamele articulate).
• Comodele (fig. 6.35 1) devin mobile la modă şi sunt folosite uneori în locul
dulapurilor. Există în două variante: cu două sertare suprapuse şi cu picioare înalte, cambrate sau
masive, cu mai multe sertare şi picioare scurte.
• Şifonierul este o mobilă mică, derivată din comodă, dezvoltată în înălţime.
Mobilierul baroc englez se caracterizează prin împletirea stilului Renaşterii cu
reminiscenţele târzii ale ornamentaţiei gotice, dezvoltat în limitele sobrietăţii specifice locale. In
acest sens se remarcă liniile drepte dominante, fără a fi eliminate profilurile, ornamentele şi
liniile curbe. Mobilierul este decorat cu marchetării bogate din diferite specii de lemn, fildeş sau
metal, care figurează motive de inspiraţie florală. Panourile
lăcuite încep să fie folosite şi în Anglia. Picioarele mobilelor pentru şedere iau o formă
caracteristică, evazată, cu partea de jos în formă de labă de animal.
Sub denumirea de baroc englez sunt reunite următoarele stiluri:
• stilul „Queen Anne" (Regina Anne) care este corespondentul englez al stilului Ludovic
al XlV-lea. Caracteristic acestui stil sunt suprafeţele plane neprofilate, picioarele arcuite în S,
dulapurile şi comodele cu
- sertare care înlocuiesc lăzile tradiţionale (fig. 6.36);
• stilul Chippendale care reprezintă o interpretare engleză a Rococo-ului, îmbinând
forme franceze ale stilului Ludovic al XV-lea cu elemente de tradiţie gotică şi cu unele influenţe
chinezeşti (fig. 6.37).
h. stilurile neoclasice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea — prima jumătate a sec.
alXIX-lea)
Ca urmare a descoperirilor arheologice de la Herculanum şi Pompei, în Europa începe să
se manifeste interesul pentru creaţiile echilibrate ale antichităţii greco-romane, determinând
înlocuirea formelor agitate ale Rococo-ului cu forme mai concise, dominate de liniile drepte şi de
principiile simetriei.
Neoclasicismul francez cuprinde trei perioade distincte:
• perioada domniei regelui Ludovic al XVI-lea (1774-1792)
• perioada Directoratului (1795-1799)
• perioada imperiului lui Napoleon 1(1800-1815).
Stilul Ludovic al XVI-lea (fig. 6.38). Mobila stil Ludovic al XVI-lea renunţă la liniile
curbe, revenind la simetrie în construcţie şi ornamentaţie. Formele geometrice regulate
(dreptunghi, prismă, cerc, elipsă) şi liniile drepte recapătă importanţă în definirea formelor şi
ornamentaţiei pieselor de mobilier. Liniile fluente, continue, specifice barocului, sunt
abandonate, aşa încât noul stil prezintă structura constructivă a mobilei prin zone vizibile de
îmbinare a elementelor.
Alături de motive greceşti, elenistice şi pompeiene (meandre, capete de berbec, vulturi
romani, cornuri ale abundenţei, frunze de acant, cariatide), sunt folosite motive rustice şi idilice
(fluiere, coşuleţe cu flori, stupi de albine, instrumente muzicale, inimi străpunse de săgeată,
păsări, rozete, împletituri geometrice, coroniţe şi ghirlande de flori, palmete, medalioane, capete
de animale). Pentru cornişe şi cadre se utilizează ornamente repetitive.
Lemnul de acaju este frecvent întrebuinţat,pictat sau ceruit. Abanosul revine la modă. Se
practică pictarea şi lăcuirea mobilei, în culori slabe, în acord cu culorile ţesăturilor. Marchetăria
se execută din lemn de palisandru şi trandafir, defectele şi nodurile lemnului fiind utilizate şi ele
pentru obţinerea unor efecte decorative. Pe panourile comodelor şi ale meselor se practică
placarea cu porţelan de Sevres şi încrustaţii cu sidef şi pietre colorate.
Picioarele mobilelor sunt drepte şi uşoare, mai subţiri în partea de jos şi au forma de
colonetă dreaptă sau de spirală. Ele au terminaţii în formă de sabot, de gheară de vultur sau de
sfârlează. Spătarele scaunelor, fotoliilor şi canapelelor sunt ovale, rotunde, dreptunghiulare sau
în formă de liră şi sunt totdeauna încadrate cu elemente sculptate sau profilate.
Stilul Directoire face tranziţia între stilurile Ludovic al XVI-lea şi Empire. Mobilierul
este destul de greoi şi de pretenţios. Picioarele mobilierului sunt drepte, în formă de colonete
rotunjite sau canelate. Motivele decorative principale sunt: palmeta greacă, vasele antice, urnele
sculptate, coloanele, săgeţile, leii înaripaţi, rozetele înscrise în romb sau în pătrat,
dragonii, sirenele, busturile feminine cu aripi de vultur, sfineşi purtând pe cap un coş cu fructe.
Unele piese de mobilier sunt ornate cu motive simbolice, caracteristice epocii Revoluţiei
franceze: victorii înaripate, ramuri de stejar, cocoşul galic, căşti, trofee şi lănci etc. Centurile şi
picioarele mobilelor pentru şedere sunt adesea decorate cu motivul margaretei; rombul apare pe
dulapuri, spătare şi suporturi de braţe. Furnirurile, marchetăria şi bronzurile se folosesc mai
puţin.
Stilul Empire. Una din caracteristicile acestui stil somptuos îri perioada neoclasică este
influenţa egipteană: linii drepte, forme masive, simetrice, bronzurile aurite etc.
Formele mobilierului sunt în general rectangulare (fig. 6.39). Scaunele au spătar drept,
uneori terminat în fronton, picioarele sunt drepte şi masive, în forme de coloană, balustru său
sabie, adesea terminate în labă de animal. Suporturile braţelor au formă de capete de femeie sau
de sfineşi înaripaţi.
Predomină motivele ornamentale de inspiraţie clasică: pilaştri şi cariatide, victorii
înaripate şi încoronate cu lauri, tridentul lui Neptun şi caduceul lui Hermes, centauri, delfini,
frunze de acant stilizate, roze cu patru lobi. Motivele războinice sunt de asemenea frecvente:
trofee, săbii, armuri, căşti, ca şi semnele imperiale: vulturul, albina napoleoniană,
iniţiala N. Bronzurile Teprezintă zeiţe şi dansatoare eline, scene mitologice şi sunt
aplicate uneori abuziv.
Marchetăria este părăsită în favoarea lemnului de acaju masiv, uneori încrustat cu abanos,
cu lemn de culoare deschisă sau cu metal. Ornamentele sunt dispuse riguros geometric, în friză
sau în mijlocul panourilor.
Stilul neoclasic în Anglia (fig. 6.40) a fost dezvoltat de creatorii de mobilă Robert
Adams, George Hepplewhite şi Thomas Sheraton.
Stilul Adams (fig. 6.40 a,b,c,d,e). Mobilele au forme rigide şi un caracter pretenţios. Sunt
folosite cu predilecţie ornamentele de provenienţă greco-romană, realizându-se o îmbinare între
diferite tehnici de decorare (sculptură, intarsie, pictură) pe aceeaşi piesă de mobilier. Materialul
de bază este lemnul de mahon (masiv sau în furnire), ornamentele fiind realizate în culori
deschise, contrastante cu culoarea roşcată a fondului.
Influenţele stilului Ludovic al XVI-lea sunt vizibile prin forma picioarelor şi a spătarelor
scaunelor.
Stilul Hepplewhite (fig. 6.40 f,g,h,i,j,k) preia stilul Ludovic al XVI-lea, asociindu-i mai
multe linii curbe. Ornamentaţia este mai restrânsă, efectul estetic deosebit fiind obţinut prin
forma ovală, rotundă sau parabolică a spătarelor scaunelor, fotoliilor şi canapelelor. Frumuseţea
scaunelor, fotoliilor şi canapelelor este obţinută prin forma spătarelor, realizate prin traforare,
sculptare sau prin aranjament de baghete strunjite. Corpurile de mobilă sunt dominate de liniile
drepte şi de figurile geometrice ordonate (dreptunghi, pătrat), ornamente cu elemente sculptate
sau obţinute prin marchetărie şi pictură. Uşile cu sticlă păstrează rama fagure cu elemente
faţetate. Tapiţeria este realizată din stofe cu dungi.
Stilul Sheraton (fig. 6.40 l,m,n). Caracteristic acestui stil sunt liniile drepte. Ornamentaţia
mai mult plană este realizată în special prin lucrări de intarsie, culoarea fondului fiind cea a
mahonului, specia cu cea mai largă utilizare.
Stilul neoclasic german este reprezentat de stilul Biedermeier (fig. 6.41). Concepţia şi
realizarea mobilierului în neoclasicismul german are în vedere simplificarea formelor şi
ornamentaţiei şi folosirea în construcţie a speciilor indigene, acoperite cu specii exotice, astfel
încât să rezulte un mobilier ieftin. Este folosit lemnul de cireş, frasin, păr colorat în nuanţe
maronii, atât sub formă masivă cât şi sub formă de turnir. Mahonul este folosit cu predilecţie sub
formă de furnire.
Ornamentele dominante sunt cele de natură vegetală, stilizate (flori, frunze, coroane,
rozete, crenguţe cu flori) şi mai puţin cele de origine
animală (lebede, grifoni, păsări). Ornamentele aplicate din alamă se realizează din
tablă prinambutisare.
Stilul Biedermeier a influenţat mobilierul din Anglia, Austria, Danemarca, ţările baltice,
Ungaria, Ţările Române şi Rusia.
i. Stilurile eclectice (sec. alXIX-lea)
După 1815,stilul neoclasic este îndepărtat de pe linia modei de către stilurile eclectice,
care marchează astfel revenirea la stilurile anterioare (rococo, baroc, renascentist, gotic).
Stilul Restauration (1815-1830). în această perioadă persistă stilul Empire, dar cu forme
mai suple, revenindu-se la linia curbă. Mobilierul îşi pierde rigiditatea şi simetria, devenind mai
confortabil. Scaunele şi fotoliile au din nou picioarele, spătarele şi braţele curbate (fig. 6.42). în
locul ornamentaţiei cu aplice din bronz şi alamă se preferă încrustaţiile, pictarea lemnului în alb
şi aplicaţiile de porţelan. Ca motive decorative se folosesc palmete, rozete, flori, stele, lebede,
care triumfale, cai de mare, perle, panglici, de inspiraţie antică ca şi alte elemente moştenite de la
stilurile anterioare.
Fotoliile „în gondolă" sunt la modă: ele au picioarele arcuite în formă de sabie, spătarul
rotunjit şi braţele răsucite în volută sau sub formă de gât de lebădă până în partea din faţă a
planului de şedere. Apare tipul de fotoliu numit „voltaire", cu planul de şedere scund, spătar înalt
şi cambrat şi braţele în formă de gât de lebădă. Canapelele sunt foarte joase, centura servind
uneori drept soclu. Caracteristică este canapeaua denumită „recamier" cu braţele inegale legate
printr-un spătar înclinat. Comodele au numeroase sertare şi se sprijină pe picioare scurte. Alături
de patul „în gondolă" apar primele paturi din fier pictat şi aurit.
Stilid Ludovic Filip (1830-1848) se caracterizează prin mobile masive şi greoaie, dar
confortabile (fig. 6.43), Sunt copiate toate genurile stilistice din secolele precedente, ca şi vechile
motive ornamentale. Mobilierul mult simplificat începe să fie produs pe cale industrială. Se
dezvoltă mobilierul de mare serie lipsit de ornamentaţie.
In această perioadă se manifestă şi curentul neogotic: spătarele scaunelor şi uşile
dulapurilor sunt decorate cu motive medievale, rozete şi ogive etc.
Canapelele capitonate se fac din ce în ce mai joase, se fabrică fotolii gondolă şi fotolii în
formă de coş, având spătarul şi braţele unite. Apare masa de sufragerie cu blaturi rabatabife sau
culisante, eu picioarele arcuite şi aşezate pe rotiţe care facilitează deplasarea mobilei.
Stilul Napoleon al III-lea (1852-1870). Se caracterizează printr-o împletire eclectică a
stilurilor precedente, dominată însă de eleganţa stilului rococo. Se folosesc lemnul închisla
culoare sau lăcuit în negru, Incrustaţiile şi marchetăria cu sidef, baga, metal, email şi lemn de
specii exotice, pictura aurită, panourile de porţelan, bronzurile bogate pe fond de abanos sau
palisandru. Motivele decorative cele mai frecvent folosite sunt cele aparţinând stilului Ludovic al
XV-lea.
Stilul eclectic se răspândeşte în majoritatea ţărilor europene unde au denumiri specifice
(de exemplu, în Anglia se numeşte stil victorian).
/ Stilurile rustice
Stilurile artistice create şi dezvoltate la curţile regale nu au fost accesibile marii mase a
populaţiei care şi-a rezolvat problemele de confort cu piese de mobilier mai simple, mai puţin
ornamentate, la care accentul se punea pe rolul funcţional şi mai puţin pe cel estetic.
Stilurile rustice sunt specifice fiecărei ţări şi, mai mult chiar, fiecărei zone sau regiuni
geografice cu elemente de interferenţă şi cu influenţe greu de descifrat şi departajat. Formele
constructive şi modul de ornamentare sunt simple şi specifice regiunii respective, nefiind agreate
şi acceptate în alte regiuni.
k. Stilul contemporan
Mobilierul contemporan se proiectează pe baza unor metode care tind din ce în ce mai
mult să devină ştiinţifice. Se fabrică pe cale industrială ţinând seama de cerinţele practic-utilitare,
economice şi estetice.
Mobila din elemente tipizate (moduli standard) se produce în serii mari în condiţiile
mecanizării şi automatizării proceselor de fabricaţie. Se folosesc materiale noi: mase plastice,
ţesături de poliester, plăci aglomerate din fibre de lemn, oţel cromat, aluminiu etc.
Formele obiectelor sunt concepute în strictă concordanţă cu structura lor, elementele
portante fiind clar detaşate de cele de susţinere. Forma nu
mai este împruimlfâtă din natură sau din stilurile tradiţionale. Ea nu mai este nici simbolică, nrci
ornamentală, ci exprimată prin accentuarea unor calităţi structurale sau plastice, oscilând între o expresie
geometrică şi una organică. Mobila, proiectată în forme noi care să se integreze realităţilor sociale
contemporane, respectă exigenţele economiei şi tehnicii moderne, oferind un maximum de avantaje
pentru un"preţ rriinim.
BIBLIOGRAFIE
■ ■ ■:■ . . ■