Sunteți pe pagina 1din 245

IOAN DAN

CAVALERII ORDINULUI BASARAB

Capitolul 1

Soţiei mele – ARETIA

Cam la jumătatea drumului dintre Câmpina şi Băneşti, linia dealurilor subcarpatice se îndoaie de mijloc pe neaşteptate. Câmpia porneşte chiar de la picioarele lor şi se tot duce, rar vălurită, până la Dunăre. Scăpate de chingile aspre ale stâncilor, apele Prahovei nu mai saltă jucăuşe în cântec de copilă zglobie, ci se domolesc spre maturitate şi schimbă verighete de cununie cu şesul. Copilăria Prahovei moare acolo, lângă arcul de cerc al înălţimilor, iar drumul ei, parcă mai înţelept, mai blând, se continuă molcom odată cu demnitatea vârstei. Pe ultima curmătură a dealurilor era cândva un castel frumos. Zidurile lui roşcate, acoperite la vreme de vară cu iederă multă ca într-o îmbrăţişare, făceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile ascuţite asemenea turlelor de biserici, străjile vedeau în zilele senine până dincolo de cocheta aşezare a Târgşorului. Câmpia blajină, acoperită ici-colo cu pâlcuri de pădure, dar şi cu holde mari, aducea castelanilor bucate peste măsura hambarelor. Caii, pe jumătate sălbatici, hălăduiau prin păduri până aproape de Codrul Vlăsiei, aflat hăt departe, pe la Snagov. Nimeni nu le ştia numărul, chiar dacă unii erau însemnaţi cu fierul roşu. Turme de oi urcau către munţi în sunet plăcut de talăngi, înconjurate de câini ciobăneşti cât viţeii. Pe marginile Prahovei, la deal, peste Câmpina şi Telega, prunii, merii, gutuii, perii şi nucii se întreceau în roade, fără să ţină seama de puterile crengilor, astfel că oamenii făceau adesea proptele în jurul nechibzuiţilor pomi. Prisăcile, aşezate în livezi, mirozna de fân sau de otavă, florile de pe coaste ori din văi, bâzâitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvântare a lui Dumnezeu. Pe dealurile din stânga, ce se călătoreau fără întrerupere până dincolo de Valea Călugărească şi chiar mai departe, viile cu fustele lor mari, înfoiate, lungi până la pământ, se alintau desfrânate în bătaia vântului de toamnă, arătându-şi sânii verzui-aurii. Oamenii satelor de pe înălţimi sau din câmpie mai purtau şi alte nume, după locul în care îşi aveau aşezarea. Binecuvântat între ei era neamul Brezenilor, ciobani din tată în fiu, mari la trup, cu feţele roşii pline de sănătate. Băneştii şi Floreştii, fii ai câmpiei, nu arătau cine ştie ce voinici. Aveau obrajii închişi la culoare, bătuţi de soarele mult. Acestora le

mersese vestea despre agerimea în lupte. Pe dealuri, acolo unde hotarele dintre vii şi păduri, dintre livezi şi fâneţe erau greu de împărţit cu dreptate, trăiau Cepturenii. Oamenii umblaţi prin lume spuneau că fetele Cepturenilor nu au egal în frumuseţe. Adesea zăboveau pe acolo tineri călători, crai înrăiţi în dulce şi creştinească aplecare spre dragoste, bărbaţi copţi la minte şi la trup, cu gânduri de pocăinţă pentru păcate vechi, uncheşi roşi de tăriile timpului, ca încălţările purtate peste măsură. Puţini dintre ei părăseau zona aceea a dealurilor. După o vreme, de obicei scurtă, craii se cuminţeau pe la case noi, pocăiţii încasau scatoalce de câte ori călcau pe de lături, iar uncheşii năuci de atâta frumuseţe îşi lepădau vârstele. Nunţile rar ţineau mai puţin de o săptămână. Butoaiele mari cu vin sau cu ţuică se goleau prin hărnicia găleţilor. Nimeni nu umbla după măsuri mici. Cântece vesele coborau până la câmpie. Stăpân peste aceste locuri era comitele Staicu, un tânăr şcolit pe la universităţile de la Florenţa, Genova şi Veneţia, fratele mai mic al măriei-sale Mircea, domnul Ţării Româneşti. Castelanul împlinise douăzeci şi şase de ani şi părea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii să-şi afle multe prilejuri de mândrie. Înalt ca şi cei din neamul Brezenilor, se deosebea de aceştia prin zvelteţea trupului. Faţa sa prelungă, cu linii aspre, ochii cenuşii, scânteietori şi părul cârlionţat ca o cunună, îi dădeau un aer plăcut. Margareta, soţia tânărului castelan, era fiica lui Petru Muşat, domnul Moldovei. Pe lângă frumuseţe şi graţie, Margareta moştenise de la acesta părul blond, prins în coc greu, şi faţa alb-roză ca petala mărului înflorit proaspăt. Nunta lor se petrecuse cu doi ani înainte, dar nu era o căsătorie din dragoste, ci una la îndemnul noului domn al Ţării Româneşti. Cei doi soţi se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel şi nimeni nu ştia pe unde hoinăreşte. Zvonurile despre nefericita căsătorie circulau în şoaptă, iar gurile rele dădeau ştiri sigure că tânărul se încurcase cu o muiere de prin alte părţi. Cât despre Margareta, mulţi ar fi fost în stare să jure că are o dragoste tăinuită.

*

Într-o seară din mai a anului 1388, un pâlc de călăreţi trecu în goană prin satul Ciuliniţa, străbătu câmpia de-a latul şi se afundă în Codrul Vlăsiei. Conducătorul pâlcului cunoştea bine locurile, fiindcă îşi purta oamenii fără sminteală pe cărări întunecoase, unde lumina lunii rar izbutea să pătrundă. O jumătate de ceas mai târziu, în faţa călăreţilor apăru un lac frumos, ale cărui ape străluceau ca arama lustruită. De-a lungul malului înalt, acoperit cu vegetaţie bogată, un drum larg, bine întreţinut, ducea către vechile ziduri ale mănăstirii Snagovului. Mândra aşezare bisericească avea pe vremea aceea două părţi separate între ele. Una pe mal, înconjurată de ziduri puternice, la adăpostul cărora se aflau chiliile călugărilor, o capelă din lemn de stejar, magazii, hambare, pivniţe, clădirea în care locuia egumenul Lazăr, săli de scrimă şi două curţi mari, îndulcite cu puzderie de flori. A doua aşezare, legată de prima doar prin bărcile ascunse lângă zidul ce cobora în apa limpede, adâncă, era ceva mai departe, pe o insulă din mijlocul imensului lac. Mulţi localnici şi străini treceau cu bărcile către insulă spre a-şi afla popas de meditaţie sau rugăciuni. Bogăţia odoarelor mănăstirii ar fi putut atrage lăcomia unora.

Dar paşnicii călugări, mulţi la număr, îi priveau pe credincioşi cu blândeţe, cu zâmbete îngăduitoare, chiar dacă uneori mâinile lor aspre umblau pe furiş sub rasele lungi până la pământ, ce ascundeau arme nu tocmai de lepădat. Călăreţul din fruntea pâlcului descălecă lângă poarta ferecată la vreme de noapte. Undeva, prin împrejurimi, răsunau plăcute şi liniştite bătăi de toacă. Pentru un neştiutor, semnalele ar fi însemnat prilej de rugăciune. Puţini ştiau că ceva pândari aflaţi în foişoare bine ascunse de ochiul trecătorului observau din vreme apropierea unor străini. Pe muchia zidului se ivi un bărbat cu rasă călugărească şi coif de oştean. În mâinile lui grăsuţe apăruse nu o cruce ori nişte mătănii, aşa cum s-ar fi cuvenit, ci un arc încordat gata să sloboadă săgeata. „Drace! socoti oaspetele. Aici în loc de sfântă binecuvântare poţi să te alegi cu o săgeată care să te schilodească sau chiar mai rău. Cuviosul de colo te trimite în lumea drepţilor cât baţi din palme şi nu ştiu dacă mai ai vreme să te lepezi de greutatea păcatelor. Bătăile de toacă au început de cum am intrat în Codrul Vlăsiei. Apoi, ele s-au repetat de-a lungul drumului. De fiecare dată, douăzeci şi două de bătăi. Adică atâţia câţi suntem. Asta înseamnă că de peste o jumătate de ceas au aflat călugării despre intrarea noastră în pădure şi ne cunosc numărul. Multe s-au schimbat pe aici!”

— Ce doreşti, fiule? întrebă cel de pe zid cu asprime.

— Să-l văd pe sfinţia-sa, egumenul Lazăr.

— La asemenea ceas? Şăguieşti pesemne. Înţeleptul Solomon astfel

grăieşte în a şasea epistolă către burgunzi: „Ho, fraţilor, că doar nu dau

turcii!”

— O fi, răspunse drumeţul. Din păcate vremea nu ne îngăduie. Venim de departe.

— Hm! O să mă aleg cu ceva mustrări. Pe cine să anunţ egumenului?

— Pe cavalerul Negrea. Sfinţia-ta nu eşti părintele Sima?

— Aşa se pare.

— Păi, ar trebui să mă recunoşti.

— Nu, fiule. La vreme de noapte nu-l recunosc nici pe tata. Am

vederea proastă, iar auzul mă ajută slab. Cât despre memorie, să nu mai vorbim. Aşteaptă să trimit vorbă! Însă până atunci, adunaţi armele

voastre grămadă şi depărtaţi-vă de ele! Că tot înţeleptul Solomon zice în a opta epistolă către tătari Se opri o clipă să scornească ceva frumos, fiindcă n-avea habar de învăţăturile sfinte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujbă, iar ştiinţa cititului îi lipsea cu totul, chiar dacă egumenul făcuse mari sforţări în această privinţă. Apoi se lumină cu un zâmbet şi zise din vârful buzelor ţuguiate:

— Că tot înţeleptul Solomon spune clar în a paişpea epistolă către

tătari: „De veniţi cumva cu gânduri rele, aţi încurcat-o cum vă văd şi mă vedeţi”. Trecu un sfert de ceas. Porţile mari scârţâiră uşor. Călăreţii intrară într-o curte largă, străjuită de pomi. O seamă de călugări cu spade grele în mâini sau cu arcuri încordate îi înconjură grabnic. Lumina lunii, puternică, se lipea ca o mângâiere pe ziduri, pe boschete şi prin cele mai tainice unghere. Aleea pietruită care ducea către frumoasa locuinţă a

egumenului părea poleită cu un strat de aur. În aer stăruia adânca tihnă a unei nopţi calme, uşor asprite de răceala din apropierea apei. Călugărul Sima, un bărbat scurt, plinuţ, ager în mişcări, veni lângă Negrea şi grăi cu blândeţe:

— Pace ţie, fiule! A trecut un an de la ultima noastră întâlnire. Atunci ai fost pe aici împreună cu Sofronie, stareţul de la Cozia. Dacă nu te recunoşteam, dormeai în pădure până la ziuă. Vremurile sunt aspre, iar cine nu ia seama în jurul său cade uneori în primejdie, vorba proorocului Pilat din Pont. Cine dintre voi doreşte să meargă la egumen? — Noi patru. Sima îşi roti privirile către cei arătaţi de mâna lui Negrea. Primul era înalt, cu pălăria trasă mult pe frunte, înfăşurat într-o pelerină ce-i ascundea faţa. Al doilea arăta mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce, tineresc. Al treilea, îmbrăcat în straie cam ponosite, nu prea mare la trup, moale în mişcări, părea să fie un slujitor de rând. Sprâncenele lui groase, părul negru despărţit în cărare şi un mic semn de tăietură pe obraz reţinură o clipă atenţia lui Sima. Îngândurat, conduse oaspeţii pe alee, prin coridoarele slab luminate, spre odaia de primire unde Lazăr, abia sculat din dulceaţa primului somn, aştepta mirat de o astfel de vizită nocturnă. Tânăr, poate sub treizeci de

ani, egumenul mănăstirii Snagovului se număra printre marii prelaţi ai Ţării Româneşti. În rang bisericesc îl întreceau vreo câţiva, dar puterea lui era însemnată. Mitropolitul Antim de la Argeş ţinea sfat cu el în toate problemele mai deosebite. La apariţia celor patru oaspeţi, egumenul, îmbrăcat simplu, într-o rasă fără podoabe, le ieşi înainte şi îi pofti să se aşeze după voie. Doi călugări tineri, sfioşi, umblau iute de-a lungul unei mese şi aşezau gustări. Când totul fu isprăvit după rânduială, egumenul le făcu un semn şi ei ieşiră cu plecăciuni adânci. Doar Sima rămase nehotărât în prag. — Pofteşte, sfinţia-ta! îl îndemnă Lazăr. Iar domniile-voastre, cătă către oaspeţi, să nu vă sfiiţi a vorbi de faţă cu el. Mănăstirea Snagovului nu are taine pentru Sima. Cine sunteţi? Cavalerul cel înalt îşi lepădă pălăria şi pelerina. Lazăr tresări. Sima, om stăpânit în alte împrejurări, scăpă o exclamaţie de adâncă mirare. — Fir-aş al nai Dar încruntarea egumenului îl făcu să se corecteze la timp.

regele

Dobrogii şi al Varnei, fiul marelui Dobrotici — Nu, sfinţia-ta! îl întrerupse musafirul cu asprime. Ivanco îmi zic prietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericită memorie Dobrotă. După moştenirea rămasă de la tatăl meu sunt despot. Numai bizantinii şi genovezii mă numesc rege în actele lor. — E o mare cinste pentru noi, interveni Lazăr. Iar surpriza a fost adâncă, fiindcă legăturile noastre s-au pierdut odată cu trecerea anilor. Stau retras şi ştiu puţine din câte se petrec dincolo de porţile mănăstirii. Dar şi turcii vă numesc rege. — Da, şi ei, chiar acum când vin peste noi. După lupta de la Polènik, unde nu le-am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, turcii mă socot, într-o scrisoare către genovezi, ca fost rege. Adică: „Ioan, qui Varnae cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat”. Acum ei vin să-şi

— Fir-aş al sfinţilor părinţi! Măria-sa

Ivanco

Ivanco

îndeplinească proorocirea făcută anul trecut, dar nu numai asta îi mână, ci şi bogăţiile Dobrogii. Glasul despotului avea în el nuanţe de asprime ce se potriveau cu

întreaga lui înfăţişare. Egumenul slujise la curtea lui Dobrotă cu mulţi ani în urmă. Atunci petrecuse ceasuri încântătoare alături de prinţul Ioan. Hălăduiseră amândoi prin pădurile Dobrogii în goană după vânat sau în plimbări lungi, pline de farmecul locurilor. Pe vremea aceea, chipul viitorului despot strălucea de gingaşă tinereţe. Acum, barba lui scurtă, ţepoasă, cu vârfurile întoarse, lipite de un obraz rece, uscat, bătut de timp şi de briza mării, fruntea mai boltită decât pe vremuri şi două cute adânci în colţurile gurii îi dădeau alt aer. „Puţin i-a rămas din vechea înfăţişare, gândi Lazăr. Asprimea vieţii, care a devenit atât de nesigură la marginea Balcanilor, i-a alungat tinereţea.” Tăcerea se prelungise peste cât se cuvenea. Egumenul ridică braţul şi făcu un semn de binecuvântare asupra înaltului oaspete. Ioan dori să-i răspundă printr-un zâmbet cald, prietenos, dar numai buzele îl ascultară.

— Poate ar fi bine să vă odihniţi, măria-ta, propuse Lazăr, în a cărui

voce răzbi o nuanţă mai înaltă, oarecum nefirească. Regele prinsese nuanţa ca pe un strigăt îndepărtat al vechii lor prietenii. Abia în clipa aceea ochii lui se tulburară uşor, iar asprimea

privirilor se şterse şi lăsă loc unui licăr ce porni către inima egumenului ca o solie. Atât fusese de ajuns între ei pentru a-şi regăsi, peste ani, vechile simţăminte.

— Suntem grăbiţi, îşi reveni regele. Nu avem timp de odihnă. Pe ea o recunoşti?

Zicând acestea, întinse braţul spre cavalerul cel tânăr, cu trupul firav şi faţa dulce ca de prunc.

după frumosul păr

auriu

— Nu, nu o cunosc, măria-ta. Cu toate că Să fie oare prinţesa Irina, sora voastră?

— Da, nu te-ai înşelat. Când ai părăsit cetatea Caliacra, Irina avea patru-cinci ani. Acum are aproape şaisprezece.

— E o mare cinste pentru noi, repetă egumenul.

— Ah, nu! îl întrerupse oaspetele. N-am venit în semn de prietenie,

deşi am fi dorit-o. Acum trei săptămâni am aflat că sultanul Murad îşi

trimite oştile asupra Dobrogii. În fruntea lor se află marele vizir Ali-paşa, fiul lui Hairedim.

— Poate că sunt zvonuri. Nu cred că turcii se încumetă azi atât de

sus. Numai după cucerirea Balcanilor ar putea să o facă. Iar asta cere

timp. Cine v-a dat ştirea?

— Nufărul Alb.

Egumenul îşi reţinu o tresărire.

— Îl cunoaşteţi?

— Nu. Cred că nimeni nu-l cunoaşte, zâmbi Ioan. Veştile lui cad

parcă din cer. În urmă cu trei săptămâni călătoream de la Varna spre Caliacra. Într-o pădure întinsă pe dealuri şi prin râpe, o săgeată a căzut înaintea calului meu. Prinsă de săgeată era o scrisoare adresată nouă. Prin ea ne vestea că vom fi atacaţi de turci în cel mult o lună. Că vor lovi întâi Varna, apoi Dobrogea. Zadarnic au răscolit oamenii mei pădurea în căutarea arcaşului.

— Să fie o glumă?

— Nufărul Alb nu glumeşte. Anul trecut, când turcii se îndreptau spre

sârbi şi bosnieci, Nufărul ne-a trimis ştiri despre numărul călăreţilor lui Murad. Prin el am aflat câtă oaste au turcii la Niş, la Sofia şi la Adrianopole. Cred că are legături mari printre oamenii lui Murad. Numai astfel poate să cunoască atâtea lucruri.

— Nufărul Alb, murmură egumenul. El i-a anunţat pe Lazăr al Serbiei

şi pe Tvartko al Bosniei că vin turcii peste ei. Datorită Nufărului, sârbii şi bosniecii au avut vreme să se pregătească şi să câştige lupta de la Polènik.

— Vara trecută, interveni cavalerul Negrea, o mică oaste de achingii s-a încumetat până în regiunea Oreahova-Vraţa cu scopuri de pradă.

Nufărul l-a înştiinţat din timp pe ţarul Straţimir de la Vidin şi astfel peste

o mie de robi creştini au scăpat din mâinile turcilor.

— Aşa este, aprobă Ioan al Dobrogii. Numele Nufărului Alb este

cinstit în Balcani şi chiar mai departe, la genovezi, la veneţieni, la unguri şi la poloni. Dar şi la turci. Sultanul Murad a pus preţ pe viaţa lui trei mii de ducaţi de aur. De două ori a fost ucis Nufărul anul trecut. De două ori

s-au plătit cei trei mii de ducaţi, şi totuşi Nufărul Alb trăieşte. Cine ştie ce nenorociţi au căzut sub securea călăului de la Adrianopole. Totdeauna se găsesc ticăloşi gata să vândă pe careva pentru un pumn de aur. Dar nu despre asta am venit să discutăm. Iscoadele mele au adeverit ştirile date de Nufăr. Treizeci şi cinci de mii de achingii, adică numai călăreţi, urcă prin trecătorile Munţilor Balcani. În drumul lor ard satele cu vâlvătăi până la cer. O seamă de bulgari şi-au părăsit vetrele lor cu ce-au putut lua şi fug spre cetatea Vidinului. Însă acolo e o foamete mare şi aud că bântuie ciuma. De teama ciumii, turcii nu vor ataca cetatea lui Straţimir, ci oraşul nostru Varna, apoi Dobrogea. După cum se mişcă, în zece zile ne vom ciocni cu ei. În caz că vom pierde, e bine să ne luăm unele măsuri. Am adus cu noi zestrea Irinei care se ridică la optzeci de mii de ducaţi. De fapt, în afară de pământ, mori, câteva corăbii şi două mine de cupru, aceasta e întreaga noastră avere.

— Poate că era bine să aduceţi şi tezaurul Dobrogii.

— Nu, sfinţia-ta! Tezaurul nu poate părăsi pământul ţării sale. Ar

însemna să nu credem în viitorul ei. E o datină veche păstrată de noi şi de

părinţii părinţilor noştri. Am avut grijă să-l îngropăm. Doar doi oameni cunosc locul nou al tezaurului: eu şi vechiul nostru slujitor, cavalerul Toma. Egumenul cătă spre cel îmbrăcat în haine ponosite, mirându-se de

ţinuta acestuia. Apoi îşi aminti că-l văzuse adesea la curtea lui Dobrotă şi totdeauna lipsit de eleganţa cuvenită slujbei sale.

— De va fi să pier, continuă Ioan, sora noastră va veni aici, pentru a

nu cădea în robia turcilor. Zestrea ei rămâne la voi. Cred că nicăieri nu va

fi în mai mare siguranţă decât la Snagov. Noi ne vom întoarce, dar nu

înainte de a-i face o vizită comitelui Staicu, pe care îl vom ruga să-i fie Irinei frate şi părinte.

— Mi-e teamă că faceţi un drum în zadar, grăi Lazăr. Din câte ştiu,

comitele Staicu lipseşte de la castel. El s-a aplecat spre cele sfinte şi caută împăcare cu Dumnezeu pe la schiturile din munţi, iar uneori, chiar pe la Cozia. Adică mă înşel. Doamna Margareta, soţia lui, vă va primi cu

plăcere. Prinţesa Irina ar putea să rămână de pe acum la castel.

— Ah, nu! vorbi pentru prima oară în noaptea aceea sora lui Ioan.

Locul meu e pe pământul Dobrogii, alături de fratele nostru. Drumul acesta l-am făcut numai la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult decât altor fete? Nu-i firesc oare să înfruntăm primejdia împreună?

Din cauza mâniei sau a emoţiei o roşeaţă puternică îi cuprinsese umerii obrajilor, iar ochii săi aruncau văpăi ca diamantul şlefuit cu migală. „Frumoasă şi mândră la fire”, gândi egumenul. Ioan al Dobrogii nu luă în seamă cuvintele ei şi continuă calm:

— Ne pare rău că nu-l întâlnim pe comite. Purtăm cu el o bogată

corespondenţă. Anul trecut ne-a promis un ajutor de două sute de călăreţi prahoveni în cazul unui atac turcesc.

— Dar Măria-sa Mircea?

— O mie de călăreţi au plecat ieri de la Argeş spre Caliacra.

— Deci v-aţi întâlnit cu domnul Ţării Româneşti?

— Nu.

— Atunci, poate că i-aţi trimis o solie.

— Solie i-am trimis prin cavalerii Toma şi Negrea. Dar când au ajuns

ei, cei o mie de călăreţi tocmai ieşeau prin poarta de miazăzi a cetăţii

Argeşului. — Curios, murmură egumenul. Înseamnă că cineva a tratat pentru voi, măria-ta.

— Aşa este. Domnul Ţării Româneşti a primit o scrisoare de la

Nufărul Alb.

— Iar Nufărul?

— Da, zâmbi Ioan. Se pare că Nufărul e prezent peste tot şi-i ajută pe creştini în dauna turcilor.

Un ceas mai târziu, când zestrea Irinei fu aşezată în tainiţe sigure, înaltul oaspete îşi luă rămas bun de la vechiul său prieten.

— Să vă păziţi viaţa, măria-ta! grăi Lazăr.

— Viaţa mea nu are însemnătate, ci numai libertatea Dobrogii, care

trebuie să fie veşnică.

— Îi puteţi oare bate pe turci?

— Sper. Am zece mii de oşteni. Alături de ei vor lupta cei o mie de

călăreţi ai Ţării Româneşti şi patru sute de lăncieri genovezi. Însă turcii sunt puternici. La ei arta militară se învaţă în şcoli, iar oşteanul ştie ce are de făcut pe câmpul de luptă. Cândva, strămoşii noştri, romanii, au supus toate popoarele dimprejur. Puterea lor şedea în învăţarea artei militare, în disciplina de fier şi în faptul că după război oşteanul nu părăsea armata, ci rămânea în continuare sub arme pentru a-şi desăvârşi măiestria. Ei bine, un astfel de oştean călit greu poate fi învins pe câmpul de luptă. Asta fac

turcii azi şi sunt singurii care o înţeleg. Ba, mai mult: ei îşi completează oştile cu cei mai voinici fii de creştini. După ce îi trec la religia lui Allah, îi formează de mici ca buni oşteni. Popoarele Europei vor simţi curând puterea turcilor. Poate că mai târziu turcii se vor îmbuiba şi vor slăbi disciplina de fier sau învăţătura în arta militară, fiindcă orice lucru are un început şi un sfârşit. Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi.

— Poate, încuviinţă Lazăr. Nu mă pricep la astfel de lucruri. Ţarii bulgarilor Şişman şi Straţimir vă dau ajutoare?

— Straţimir a trimis două mii de arcaşi la Varna.

— Domnul cu voi, măria-ta!

Douăzeci şi doi de călăreţi tăiară Codrul Vlăsiei către nord. Când lăsară în urmă aşezarea Târgşorului, zorile se îngânau cu întunericul. Întâi timide, apoi în cumpănă, iar ceva mai târziu triumfătoare şi limpezi. Cerul sticlos, curat, uşor aprins către răsărit, prevestea o zi frumoasă. Departe, pe Prahova, la deal, munţii dormeau vătuiţi în ceaţă.

*

La castelul comitelui Staicu se schimbau străjile. Din râul răcoros, chiar după apariţia soarelui, se ridicau aburi care învăluiau malurile. Cei douăzeci şi doi de călăreţi trecură cu zgomot pe podul de lemn bine rostuit peste apele Prahovei. Străjile din turnuri dădură semnal de trâmbiţă, astfel că vreo treizeci-patruzeci de arcaşi ieşiră lângă porţile mari. Cunoscut la castel, Negrea descălecă primul, schimbă câteva

cuvinte cu un Brezean voinic, iar la un semnal al acestuia o seamă de slujitori se grăbiră să prindă caii oaspeţilor. Dincolo de poartă se întindea un parc imens cu frumoase brazde de flori, cu boschete şi copaci bătrâni. O alee largă, îngrijit pietruită, împodobită ici-colo cu bănci risipite la umbră sau în plin soare, ducea până aproape de un peron acoperit cu boltă. Construită în formă de evantai, cu un corp central retras şi două aripi laterale uşor aduse înainte, mândra clădire semăna cu o pasăre uriaşă, gata să-şi ia zborul. Terasele mari, bogat ornamentate, arcadele fără cusur, poziţia zecilor de ferestre care primeau în plin lumina soarelui, frumoasele scări interioare arătau priceperea şi rafinamentul meşterilor locali. Spre surprinderea înalţilor oaspeţi, comitele Staicu dimpreună cu doamna Margareta le ieşiră în întâmpinare, urmaţi de o mică suită. Un sfert de ceas mai târziu, Ioan al Dobrogii, Irina, Toma şi Negrea şedeau în taină cu gazdele.

— După spusele egumenului de la Snagov, nu credeam să vă

întâlnim, grăi Ioan.

— Cu o zi înainte, aşa s-ar fi întâmplat, zâmbi Staicu.

— Înseamnă că ne surâde norocul. Unele ameninţări grave ne fac să

venim aici cu cereri. Turcii se mişcă prin pasurile Balcanilor asupra

noastră.

— Turcii? murmură comitele uimit. Dacă nu mi-ar spune-o despotul

Dobrogii, mi-ar fi greu să cred. Din câte ştim, sultanul Murad are unele necazuri cu răscoalele din Asia Mică. Anatolia a fost cuprinsă de răzmeriţă.

Aşa stând lucrurile, e de mirare. Cine v-a dat asemenea ştiri?

— Nufărul Alb.

Staicu făcu un gest de lehamite, apoi spuse oarecum înveselit:

— Sunt aproape doi ani de când aud mereu despre Nufărul Alb. Orice

faptă măreaţă întâmplată în Balcani sau aiurea e pusă în seama lui. Nu vi

se pare, măria-ta, că totul cam sună a legendă? Putem pune temei pe spusele misterioase ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins căruia nimeni nu i-a văzut faţa? Eu cred că Nufărul Alb există numai în închipuirea oamenilor. Poate că uneori se găsesc voinici ce-şi iau acest nume, însă ei sfârşesc prost, fie sub securea călăului, fie într-o luptă oarecare. Că am dreptate în această privinţă, nu mai încape îndoială.

Amintiţi-vă de cele două execuţii petrecute acum un an la Adrianopole. De două ori a fost ucis Nufărul alb. Iar dacă azi apare un altul, asta vine tocmai în sprijinul celor spuse de noi.

— Poate să fie aşa, încuviinţă Ioan al Dobrogii îngândurat, însă un lucru e sigur: iscoadele mele au întărit vestea dată de Nufăr.

— Atunci se schimbă multe, grăi Staicu, vădit îngrijorat.

— Întocmai. De va cădea Dobrogea, nici vouă nu vă va fi uşor. Turcii năzuiesc mai mult sus de Dunăre.

— Ştiu, măria-ta, ripostă comitele cu răceală. Dar aceste vorbe se cuvine să i le spuneţi domnului Ţării Româneşti.

Oaspetele zâmbi, iar faţa lui căpătă pentru o clipă un aer tineresc.

— I le-am spus prin solii noştri. De la Argeş am primit o mie de

călăreţi.

— Straşnic! se lumină Staicu. De la noi vor veni două sute. Sunt

oşteni aflaţi în slujba şi leafa noastră, deci nu veţi avea cheltuieli. Vor fi

gata de drum în două zile.

— M-ar fi bucurat să plec odată cu ei. Adică azi.

— Şi pe noi, dar ne împiedică două lucruri: întâi, oştenii aceştia, chiar

dacă lucrează în slujba noastră, nu pot ieşi dintre hotare fără încuviinţarea domnului Ţării româneşti. Fiindcă şi noi şi ei suntem slujitori

ai ţării şi ai măriei-sale Mircea. Câţiva călăreţi vor porni îndată spre Argeş pentru a căpăta învoirea fratelui nostru. La noapte vor fi îndărăt. A doua pricină de întârziere stă în faptul că avem nevoie de un comandant al arcaşilor. Cavalerul Bogdan, aflat în slujba noastră, lipseşte de la castel. E plecat la Braşov şi nu cred să sosească înainte de mâine în zori.

— Credeam că veţi veni voi în fruntea arcaşilor.

— Noi? se miră Staicu. Nu, măria-ta. E multă vreme de când am

schimbat spada cu aplecarea spre cele cucernice. La ultimele cuvinte ale comitelui, ochii doamnei Margareta se aprinseseră într-un fulger scurt de mânie. Dar el se stinse la fel de iute şi

neobservat. Apoi, cuvintele ei blajine, aproape sfioasă, îl lămuriră pe Ioan al Dobrogii, care nu remarcă nici o notă de mânie. Doar Staicu înţelese unde bate ea şi se prefăcu a primi totul ca pe o adâncă grijă a soţiei sale.

— Măria-ta, spuse Margareta, învăluindu-şi soţul într-o privire caldă,

ce ar fi convins pe oricine de dragostea frumoasă dintre ei. Stăpânul şi

soţul nostru nu-i făcut pentru meseria armelor. În schimb, are alte haruri. Se spune că ar fi unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai neamului. Ştie să grăiască în limba italienilor, în cea a sârbilor şi bulgarilor, în turcă, greacă şi latinească. Acum învaţă limba ungurilor. Numai marea sa modestie l-a oprit să vă spună că scrie despre tot ce se petrece azi în lume. Oamenii au nevoie nu numai de luptători, ci şi de învăţaţi. Apoi, starea sănătăţii sale ne îngrijorează. În urmă cu doi ani, când s-a făcut nunta noastră, comitele, deşi nu iubeşte arta călăriei, a încălecat pe un armăsar prea focos, iar căzătura din şa i-a făcut mult rău. Staicu încuviinţă cele spuse de soţie printr-un gest hazliu, chiar dacă mânia îi coloră obrajii uşor. Simţise în vorbele meşteşugit alese întregul ei dispreţ.

— Măria-ta! reuşi el să zâmbească. Aş crede că doamna Margareta exagerează puţin, din marea ei grijă pentru noi.

— Sunteţi un soţ fericit, murmură înaltul oaspete, convins de

afirmaţia sa. Mulţumită că lovise bine, fără ca cei prezenţi să bănuiască ceva, Margareta se aplecă veselă în faţa lui Ioan. Apoi, însoţită de Irina, porni

spre interiorul castelului. Străbătură coridoare largi, în care soarele abia de mai zâmbea cu blândeţe, printre draperiile grele, şi intrară curând într-o cameră micuţă, cochetă, ce părea ca un prunc în imensa clădire. Ochiul ager al Irinei cuprinse întreaga odaie dintr-o privire scurtă, dar suficientă.

— Şi noi avem bogăţii, se entuziasmează ea, însă o cameră numai în

albastru încă nu am văzut. Covorul frumos, în tonuri vii, draperiile,

zugrăveala pereţilor, aşternutul şi chiar îmbrăcămintea voastră, totul în albastru. Zău, e uimitor de plăcut!

— Ne atrage această culoare, zâmbi gazda. Câţi ani aveţi?

— Aproape şaisprezece.

— Cu trei ani mai mică decât mine.

Se cercetară fără sfială, bucuroase că au înainte câteva ceasuri de taină, fără prezenţa apăsătoare a bărbaţilor.

— De va fi rău în Dobrogea, vă vom primi aici, ca pe o soră dulce. De

fapt, suntem neamuri. Regretatul Dan, fratele mai mare al soţului nostru şi al măriei-sale Mircea, v-a fost naş.

— Aşa este, aprobă Irina.

Tânăra gazdă deschise fereastra. Surâsul Prahovei pătrunse în

cameră ca o melodie domoală, calmă. La fel de înalte şi la fel de blonde, se rezemară pe pervaz şi priviră cursul cumpănit, maiestuos, al râului.

— O, cât sunteţi de fericită! spuse Irina.

— Fericită? tresări gazda.

— Fără tăgadă, doamnă. Trăiţi într-un ţinut în care liniştea vă

înconjoară cu toată blândeţea ei. Sunteţi frumoasă şi aveţi un soţ iubitor şi chipeş ca un arhanghel, iar grijile că veţi pierde această linişte nu vă împresoară.

Margareta îşi ascunse tulburarea sub un hohot de râs. Un râs cristalin, curat ca al pruncului fără necazuri.

Capitolul 2

Cumătrul Cotae a fost unul dintre străluciţii conchistadori care au descălecat în Câmpia Bârsei, pe la sfârşitul veacului al paisprezecelea. Descălecat e un fel de a spune, fiindcă venise acolo nu pe un roib frumos, ci apostoleşte. Dar, spre deosebire de iluştrii săi înaintaşi în arta pedestră, sosise într-o goană straşnică, mânat din spate de câţiva călăreţi ce-i cătau urmele nu dintr-o pornire de dragoste. Explicaţia acelei cavalcade stă în faptul că jupânul Cotae avea multă aplecare spre simţirea gingaşă. Îl impresiona profund un cârâit de găină la miez de noapte sau dulcele viers înaripat al godacului trezit din somn. Înmărmurit de admiraţie, zăbovea adesea lângă cine ştie ce coteţ străin şi dirija concertul cu pricepere de fin cunoscător. Încântarea lui era atât de adâncă, încât rar se mulţumea numai cu înălţătoarele reprezentaţii lirice. De obicei lua şi interpreţii cu el, astfel că ajungea uneori în situaţii grele, din care ieşea mulţumitor doar prin agerimea picioarelor sale neasemuit de lungi. Gospodarii păgubiţi şi autorităţile timpului nu înţelegeau firea unui estet. Ba, mai mult: îl hărţuiau, pe cât le sta în putinţă, iar Cotae, veşnic grăbit, pribegea mereu prin ţinuturi noi şi chiar prin ţări megieşe. Aşa stând lucrurile, n-ar fi de mirare dacă sprintenul călător s-a numărat cumva printre cei care au pus bazele turismului internaţional. Din vechile hrisoave rezultă că era înalt, deşirat, cu faţa lungă de un cot, cu ochii neastâmpăraţi şi vicleni, posesor al unor urechi falnice, dar nu suficient de lungi pentru o frumoasă asemănare cu un anumit trăpaş mult lăudat în Biblie şi în alte cărţi sfinte. În prima sâmbătă din mai a anului 1388, Cotae împlini douăzeci şi opt de primăveri fără să ştie sau să-l preocupe astfel de eveniment ce trebuia cinstit după datină. Gândurile lui păreau cu totul altele. Nu era flămând. În fond, mâncase chiar binişor cu vreo două-trei zile înainte. Iar chelălăiturile stomacului său cam lacom îl plictiseau peste măsură şi îl lipseau de plăcerile unei dimineţi pline de poezie. Cu o asemenea stare sufletească părăsi culcuşul vremelnic de frunze de pe Dealul Tâmpei şi porni să coboare printre copaci către zidurile cetăţii Braşovului. După câţiva paşi, se opri brusc. — Pe cele şapte vaci slabe! exclamă el. Parcă stăruie în aer un miros de plăcinte osândite în unsoare multă, rumenite şi fragede, tocmai bune să-l pună la caznele iadului pe un bărbat cuprins de cusururile cumpătării. Stomacul meu le-a dibăcit înaintea nasului, dovedindu-se cu haruri mai alese. Dacă nu-l umflu azi cât un cimpoi înseamnă că sunt ultimul nătărău din neamul Cotae. E drept că n-am „sunători”, că mă înham la o treabă grea

Nu-şi duse discursul până la capăt, fiindcă dintre copaci apăru un bărbat vrednic a fi privit cu tot interesul. Un ins mărunt, adus de spate, cu umerii prea largi pentru statura sa, cu ochii albicioşi, spălăciţi, şi braţele groase cât nişte coapse de asin. Zâmbetul omului poate că era un semn de bunăvoinţă sau doar o strâmbătură provenită de la ceva dureri de dinţi. Mărunţelul nu dădu cuvenita bineţe, aşa cum se obişnuieşte de veacuri, ci întrebă din pură curiozitate:

— Cumetre, n-ai cumva o coajă de pâine? La aceste cuvinte, Cotae ridică o sprânceană şi chibzui îndelung.

După întrebare, era limpede că omul se trăgea dintr-o viţă înstărită ca şi a sa.

— N-am, răspunse măreţ, cu obişnuitele ifose ale stirpei sale. Să mor dacă am! În neamul Cotae chestiile astea

— Cotae ai zis? îl întrerupse mărunţelul. Frumos nume! E drept că

Gogoaşă sună mai dulce, fiindcă aşa mă cheamă, dar asta nu-i pricină de supărare. Tăcură şi se preţuiră din priviri fără sfială. Straiele lor din pănură groasă lucrată la piuă, croite de meşteri care doriseră poate a depăşi moda timpului, i-ar fi dat de gândit chiar trecătorului cu ochiul mai puţin ager. Pe Cotae arătau neîngăduit de scurte, în vreme ce ale mărunţelului se dovedeau cam prea pe corp şi plesnite pe la încheieturi. Doar la cizme asemănarea dintre ei era fără sminteală. Tălpile respingeau căputele cu

silă vădită – sau invers. Fiecare dintre ele îşi dorea pesemne libertate în mişcări. Altă explicaţie ar fi fost greu de găsit. Numai câteva sfori de cânepă făceau legătură vremelnică între părţile împricinate. Totuşi, către vârf, încălţările îşi dezveliseră cuiele de lemn ca nişte dinţi mari, iar căscăturile parcă aduceau prilej de veselie.

— Cotae ai zis? reluă discuţia cumătrul Gogoaşă. Ştii că s-ar putea să

avem unele vechi legături de prietenie? Tata a pomenit cândva despre un

Cotae Chioru. Cred că o fi un strămoş de-al tău.

— Şi ce-i cu asta? se încruntă lunganul, socotind că mărunţelul îl cam ia peste picior.

— Nimic. Doar atât că jupânul Cotae Chioru era bun prieten cu Gogoaşă cel Flămând, cunoscut judecător la drumul mare.

— Zău?

— Să dea boala-n mine dacă te mint! Asta fără să mai pomenesc

despre Cotae cel Bubos şi Gogoaşă Păduchiosu, care au murit în doi pari alăturaţi.

— O!

— Te miri degeaba, fiindcă nu e totul.

— Nu e totul?

— Nu, cumetre. Cotae cel Pricăjit l-a privegheat pe străbunul nostru

Gogoaşă cel Flămând şi a avut bunătatea să-i ungă frânghia cu grăsime, fiindcă nu se găsea să

— Magnific! strigă Cotae entuziasmat de-a binelea.

— Chiar aşa! aprobă Gogoaşă. N-am înţeles cuvântu’, ceea ce

dovedeşte că eşti un om umblat prin lume şi cu mare ştiinţă.

— Ce-i drept e drept, recunoscu lunganul plăcut impresionat. Nici eu

nu-i dibăcesc rosturile, însă l-am auzit la cavalerii subţiri când dau ochii peste cap şi se minunează, aşa că o avea tâlcu’ său. Coborâră împreună, fiecare cu gândurile lui. Gogoaşă o cam luase „pe arătură” în privinţa vechilor Cotae. Totdeauna făcea aşa când dorea să lege o prietenie. Nu auzise despre strămoşii lunganului. Ba mai mult:

nici nu-i trecuse prin minte că ar exista un nume atât de aiurit. Ştia în schimb că orice creştin se simte onorat dacă îi lauzi neamurile. Ziua abia începuse şi era cald. Primăvara se pornise neruşinată şi dulce, cu soare mult care parcă striga printre copaci, cu iarba crescută peste limita hotărâtă de buna rânduială. Pe culmile munţilor, ceaţa cu fustele-n cap gonea înspăimântată de zimţii soarelui. Peste câmpie se

ridica o spuzeală subţire ca în toiul verii. Între zidurile Braşovului şi mica aşezare a Dârstelor, o mare de

oameni se foia fără odihnă, printre care şi vite, printre tarabe şi mărfuri de-a valma, cu larmă şi răcnete mari, ca la un asediu. Era zi de târg. Cei doi cumetri intrară acolo fără grabă. Trecură pe lângă tarabe cu piei de miel, cu lână, opinci, pănură, hamuri, sape sau măciuci frumos ghintuite. Nu rămaseră pironiţi nici lângă negustorii de mărunţişuri ci, atraşi de mirosul plăcut, poposiră lângă plăcintarul ocazional, care abia prididea să-şi mulţumească onorata clientelă. Mai sprinten, Cotae se înfipse ca un burghiu printre numeroşii muşterii, întinse mâna cât o lopată alături de alte douăzeci şi strigă aspru:

— Hei, jupâne, dă-mi odată plăcinta aia şi restu’!

Luat prin surprindere, dar nu destul de nătărău, vânzătorul cam nesigur de afirmaţia acestuia mârâi ca dulăul pe lanţ.

— Restu’? Care rest? Ia-ţi plăcinta şi întinde-o? Am mai văzut eu

d-ăştia ca tine. Înţelept, ştiind că aţa nu ţine când o întinzi prea tare, Cotae nu stărui. Ieşi din mulţime folosind coatele ca nişte pumnale ascuţite, reveni

lângă ortacul său, rupse jumătate din plăcintă, iar peste o clipă fălcile lor puternice clămpăniră scurt, o singură dată. Neobişnuit să cumpere fără bani, Gogoaşă îl privi cu admiraţie pe Cotae, apoi scotoci prin buzunarele mari ale sumanului şi scoase o pungă prăpădită de vreme, soioasă, gata a-şi da duhul la prima întrebuinţare. Cu ea în palmă, călcă măreţ către taraba unuia cu pâine proaspătă.

— Cumetre! îi zise vânzătorului. Îmi dai o pâine pentru punga asta frumoasă?

— Nu.

Dar Gogoaşă, originar de prin părţile Ampoiului, unde se zicea că oamenii sunt renumiţi în sfânta lor încăpăţânare, stărui, ca şi când i-ar fi făcut un mare hatâr.

— Ai zis nu? Şăguieşti, pesemne, sau îţi lipseşte harul cugetului

adânc. Asta e din piele de sobol. Sobolu’ totdeauna aduce noroc. Nu-i place să stea goală. Cum o pui la brâu, te pricopseşti din senin.

— Te cred, zise ironic vânzătorul. D-aia o vinzi, să-i fericeşti şi pe

alţii. Păstrează-ţi punga, bă neică! E păcat să dai aşa noroc, mai ales că

după înfăţişare ai mare nevoie de el. Hai, ia o bucată de pâine şi zi să fie pomană! Ceva mai încolo, o precupeaţă mustăcioasă, cu sânii bogaţi ca nişte lubeniţe, cam prea pârguită pentru privirile ei focoase, îl îndemnă pe Cotae.

— Ia un curcan gata ciupelit, slăbănogule!

— L-aş lua bucuros dimpreună cu stăpâna, râse lunganul.

— Păi ce să fac eu cu tine, măi ăsta? De muncă nu eşti bun. Arăţi ca găina prinsă între lemne şi uitată acolo o lună.

— Fiindcă mă trag din viţă subţire, mustăci Cotae.

— Se vede după ţoale, hohoti precupeaţa. Şi după faţă. Ar fi acolo un semn care mă pune pe gânduri. Când ai mâncat ultima oară?

— Ei, să nu o luăm chiar aşa! De mâncat mănânc aproape zilnic. De săturat mă satur mai rar.

— Vezi că am dreptate? Dintr-o ochire te-am cumpărat. Pe mine nu

mă păcăleşte nimeni. Cum pun ochii pe unul, ştiu câte parale îi face pielea. Nu eşti de pe aici?

— Nu. D-aia te-aş ruga să-mi spui: cum îi zice muntelui din spatele

matale? Aş vrea să merg în partea aia. Îndatoritoare, precupeaţa se întoarse unduindu-şi şoldurile mari ca

două ugere alăturate, dar când vru să-i dea explicaţiile de cuviinţă, căscă gura a straşnică mirare.

— Sfântă Fecioară! exclamă îngrijorată. Parcă a intrat în pământ.

hei, oameni

buni

Toate ar fi mers bine dacă cei doi nu s-ar fi oprit la fântâna din marginea târgului. O femeie şi câţiva bărbaţi veniră îndată după ei, dornici de apă proaspătă.

— Parcă l-am mai văzut pe lunganu’ de colo, îi şopti femeia unuia de

alături. Ei, drăcie! Să mă bată sfântu’ de n-o fi ăla care i-a luat găina

mătuşii Anica! O ţine sub aripa sumanului. Omul, cam moleşit de căldură, cu gândurile aiurea la cumpărăturile făcute, întrebă distrat:

Curcanii sunt toţi. Găini aveam opt. Acum sunt doar şapte

pungaşu’

pramatia!

— Pe tuşa Anica?

Apoi înţelese, iar câteva clipe mai târziu, Cotae şedea cuminte cu fruntea în ţărână, sub genunchiul bărbaţilor. Atraşi de larmă, ceva oşteni

din gărzile Braşovului sosiră în goană. În astfel de prilejuri, destul de dese prin târguri şi iarmaroace, judecata era simplă şi se făcea pe loc.

— Treizeci de lovituri de bici pe spinarea goală! porunci conducătorul

oştenilor. Să vadă oamenii că păstrăm buna rânduială. Iar de va ieşi cu bine de sub asprimea pedepsei, îl ducem la închisoarea cetăţii. Cotae îşi lepădă sumanul şi cămaşa, le pături frumos, îl privi lung pe Gogoaşă, apoi se întinse pe iarba măruntă, strivită de încălţările trecătorilor. Însă – mirare! La prima lovitură de bici, care lăsă dungă roşie, adâncă, osânditul în loc să urle de durere, începu să stihuiască.

Urca un crai semeţ către Posada, Cu mii de cavaleri alături, Dar câţi ieşiră dintre stânci, Călări sau pe brânci?

La cea de-a şasea lovitură, când primii stropi de sânge apărură ici colo, Gogoaşă sări ca ars.

— Luminate gărzi ale Braşovului! strigă. Eu am luat găina, nu el.

Oştenii râseră ca la o glumă reuşită. Cotae ridică fruntea mirat, cătă spre grăsun cu un licăr de veselie, după care grăi aspru:

— Daţi-i înainte! Omu’ ăsta vorbeşte în dodii.

Se găsi însă cineva în mulţime cu totul de altă părere.

— Era cu lunganul. Zău! Să mă trăsnească dacă nu era cu el!

Zadarnic interveni precupeaţa miloasă. Mustăciosul comandant al gărzilor nu şezu la tocmeală, ci hotărî scurt:

— Ăstuia, cincisprezece lovituri!

Cum Gogoaşă nu se grăbea să-şi lepede sumanul şi cămaşa, oştenii prinseră să-l dezbrace cu sârg.

— Aşa, aşa, fraţilor! bombăni grăsunul, înciudat de rezultatul

mărturisirii făcute. Ajutaţi-mă să nu duc singur nerozia până la capăt. Cunosc unul mai nătărău ca mine, dar ăla n-are nici o vină, fiindcă aşa s-a născut. Eu sunt deştept foc. Dacă m-ar vedea ampoienii cât sunt de deştept, s-ar îngălbeni de mândrie şi m-ar pocni în moalele capului a binecuvântare. Târgoveţii nu-l luară în seamă pe Gogoaşă. Făcuseră cerc mare în jurul lunganului, minunându-se de dârzenia sa. O bună parte dintre ei ştiau că puţini rămân teferi dincolo de douăzeci de bice. Oare va rezista el până la capăt? Adesea, biciuiţii cu inima slabă piereau cam după a douăzecea lovitură. Puţini dintre ei îndurau osânda fără strigăte de durere. Astfel de bărbaţi erau priviţi întotdeauna cu simpatie, indiferent de învinuirea ce li se aducea. Oamenii ştiau să preţuiască dârzenia. Dar unul pus pe stihuiri sub asemenea urgie nu se mai văzuse prin acele părţi. Alături de privitori zăbovi un călăreţ cu faţa nici de ţânc gata să strige: „mamă!”, nici de bărbat în puterea firii, chiar dacă statura lui aducea a zdrahon bine legat. Să fi avut, poate, cel mult douăzeci de ani. Chipul său prelung, sprâncenele frumos arcuite ca la femei, nasul uşor

coroiat, umerii obrajilor colţuroşi, părul blond cum e colilia bătută de soarele mult şi ochii când albaştri, când verzui, formau laolaltă un tot plin de farmec. Straiele de pe el, din postav fin de Colonia sau de Ypres, cunoscuseră cândva o stare mai bună. Cizmele scurte, cam roase, ca şi pălăria decolorată, nu-i aduceau o notă de eleganţă. Până şi armele lui, adică arcul, tolba cu săgeţi, cuţitul de la brâu şi spada, arătau folosinţă îndelungată. Auzind stihuirile lui Cotae, cavalerul îşi îndemnă calul, sparse cercul privitorilor şi strigă:

— Opriţi! Cine-i conducătorul gărzilor?

— Eu, se încumetă mustăciosul. Ce doreşti?

— Vreau să-l răscumpăr pe cel osândit. Legile pământului îmi dau

acest drept.

— Adevărat! recunoscu omul. Banii aduc mai mult folos cetăţii decât

loviturile de bici. Pe care dintre cei doi doriţi să-l răscumpăraţi?

— Pe cel cu stihuirile.

— Aha, lunganul! Cât oferiţi?

— Doi ducaţi.

— De aur sau de argint?

— De aur.

— În cazul acesta, omul e al vostru.

Cotae se ridică pentru a doua oară şi-l cercetă atent pe tânăr, iar cuvintele sale stârniră uimire.

— Am ajuns oare atât de rău încât să intru rob? Să fiu robul unui

ţânc? Daţi-i înainte, domnilor! Departe de a pune la inimă cele auzite, călăreţul i se adresă fără

urmă de reproş:

— N-am spus că te vreau rob. Mi-a plăcut cum stihuieşti. Asta e. Plătesc şi eşti liber.

— Aşa mai merge, aprobă osânditul. Cât despre aur, să-ţi iei

nădejdea că ţi-l întorc, fiindcă n-am de unde să-l iau. După acele cuvinte, în care nu apăruse nici un semn de mulţumire

sau de recunoştinţă, porni să se ridice, dar ziua nu părea prea norocoasă pentru el. Alături de tânăr se ivi un al doilea călăreţ, gros la trup ca

trunchiul copacului bătrân, roşcat la chip, cu barba scurtă, ţepoasă. Aerul său mândru, calul de rasă bună, armele scumpe şi îmbrăcămintea frumos croită îi dădeau o înfăţişare falnică.

— Domnule! i se adresă mustăciosului. Tânărul acesta a oferit doi

ducaţi de aur pentru libertatea voinicului de colo?

— Întocmai, răspunse oşteanul mirat.

— Mda! Eu adaug încă trei pe deasupra dacă veţi continua loviturile. Fu un moment de stupoare generală. Târgoveţii porniţi la început

împotriva lui Cotae erau acum de partea lui, datorită bărbăţiei cu care suportase primele şase lovituri. Roşcovanul observă nemulţumirea de pe feţele celor din jur şi îşi reţinu un zâmbet.

— Mi-au plăcut stihuirile ca şi tânărului milostiv, continuă el. Dar

omul mă atrage mai mult. Până azi n-am văzut un osândit care stihuieşte

sub asprimea loviturilor de bici. De o va ţine tot aşa până la capăt, înseamnă că e dat naibii, iar eu mă oblig să-i dăruiesc cinci ducaţi peste ce vi se cuvine vouă.

— Fir-ar să fie! râse mustăciosul. Nici că se poate mai bine. Chiar mă

întrebam cât îl vor ţine curelele pe trăsnitul de colo. Fiindcă, la drept

vorbind, până acum se pare că şi-a câştigat ceva admiraţie prin mulţime.

Iar ăsta e mare lucru, dacă ne gândim că găinarii sunt priviţi şi trataţi după cum merită.

— Aşa este. Totuşi pedeapsa mi se pare prea aspră.

— Numai la prima vedere, domnule. Dacă apuca să înfulece găina, se

alegea doar cu cincisprezece bice. Restul până la treizeci sunt pentru prostie.

— Hm! zâmbi roşcovanul. După mutra lui ipocrită, n-aş zice că face

casă bună cu prostia. Cred că a avut ghinion.

— Poate, domnule, însă prin părţile astea şi ghinionul se pedepseşte

la fel. Al doilea osândit nu vă interesează?

— Ba mă interesează chiar mai mult decât lunganul.

— Ah, ah, nu vă înţeleg. Stihuitorul măcar e dârz. Grăsunul s-a băgat

în bucluc aşa, din senin. D-aia cred că e prost făcut grămadă. Faptul că încasează cincisprezece bice îi ajută celuilalt ca ciomagul în mâna

mortului.

— Nu sunt de aceeaşi părere. Ajutorul are însemnătate mai mică.

Gestul de prietenie precumpăneşte.

— Da, nu mă gândisem la asta, murmură oşteanul. Deci înţelegerea

noastră rămâne în picioare?

— Absolut.

— Prea bine, cavalere! Hei, băieţi, daţi-i înainte.

— O clipă, domnilor! interveni tânărul blond. Mi se pare că am

încheiat un târg.

— Fără tăgadă, îl întrerupse oşteanul. Aşa ar fi fost de nu s-ar fi

licitat peste voi. Poate mai daţi ceva?

— Nu, cei doi ducaţi reprezintă cam tot ce am.

— Păcat! râse oşteanul. Ne pierdem vremea. Hei, băieţi!

— Stai, omule, nu te pripi! grăi tânărul fără urmă de mânie în glas.

Banii n-au avut chiar totdeauna ultimul cuvânt. Ar mai fi o cale. Dacă

domnul acesta binevoieşte să încrucişeze spada cu mine, m-aş simţi onorat. În ochii cavalerului roşcovan apăru o sclipire şăgalnică.

— Poate ţi s-a urât cu viaţa, observă oşteanul mirat de cele auzite. Nu eşti de pe aici, tinere?

— Nu.

— D-aia te-ai pripit să-l provoci pe cavalerul acesta. Mai e încă timp

baţi în retragere. Ai văzut că poartă un semn pe mânecă?

— Am văzut.

— Şi ştii ce înseamnă?

— Habar n-am.

— Te cred, fiindcă altfel nu te-ai fi încumetat la asemenea propunere.

O

frunză de stejar frumos lucrată cu fir verde şi galben înseamnă că

purtătorul ei este cavaler al Ordinului Basarab. Ordinul a fost înfiinţat acum doi ani de către măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti. El poate

fi acordat numai unor luptători cu mare faimă. Purtătorii frunzei de stejar sunt puţini. Socot că îi numeri pe degete.

— Ei, la naiba! zâmbi roşcovanul. Tânărul acesta mi-a făcut o

propunere care mă cinsteşte. A mă împotrivi înseamnă să-i aduc un afront. Primesc provocarea, iar cine va câştiga capătă drepturi asupra osândiţilor. Hotărât lucru, ziua promitea să fie plină de surprize. Mulţi târgoveţi îşi lăsară treburile baltă, dornici să asiste la o întrecere cavalerească despre ale cărei urmări se cuvenea să discute mai târziu, în faţa unor ulcele cu vin. Cercul privitorilor căpătă o arie mult peste ce era nevoie. Oamenii ştiau că în astfel de dispute e bine să nu stai prea aproape, fiindcă în focul asalturilor multe lovituri de spadă cad pe de lături. Cei doi cavaleri descălecară. Însoţitorii roşcovanului, vreo zece la număr, îşi găsiră loc în primele rânduri şi îl priviră pe tânărul blond cu adâncă mirare. Curajul său, nebunia hotărârii de a se bate cu un purtător

al Ordinului Basarab meritau admiraţie, însă numai atât. Statura lui impunătoare nu putea dovedi nimic în privinţa măiestriei, fiindcă faţa copilărească îi arăta vârsta fragedă. Or, la asemenea vârstă arta scrimei greu ajunge cunoscută în toate tainele ei. Blondul veni la mijlocul cercului gata de luptă. O seamă de târgoveţi porniră să facă pariuri, dar puţini mizau pe mâna lui.

— Numele meu e Bogdan, grăi roşcovanul.

— De prin părţile Moldovei?

— Numai după tată. Mama e din judeţul Jaleş.

— Sunteţi oare vestitul Bogdan, cel care a câştigat turnirul de la Cracovia?

— Vestit nu ştiu, domnule, răspunse roşcovanul cu modestie.

Întrecerea de anul trecut a fost mai slabă decât altele. Puţini lăncieri cu renume au venit la Cracovia. Aşa stând lucrurile, meritul meu nu ar fi

prea mare. Eraţi acolo?

— Nu, despre strălucitele voastre isprăvi am aflat prin alte părţi.

— În cazul acesta, faptul că mi-aţi reţinut numele e o mare cinste

pentru mine.

— L-au reţinut mulţi, cavalere. Vorbele bune, ca şi cele rele, ajung adesea până departe.

— Aşa este! Cum vă numiţi?

— Arad.

— Frumos, dar acesta nu pare să fie un nume!

— Îi găsiţi vreun cusur? se încruntă blondul.

— O, nu mă gândeam la calitatea lui! râse Bogdan. Cum aş îndrăzni

una ca asta? Aradul mi se pare că e un sat sau o cetate la marginea câmpiei Zărandului. Vă mulţumesc, domnule, că mi-aţi dat prilejul să vă cunosc. Purtaţi cumva o cămaşă de zale?

— Nu.

— Atunci se cuvine să o scot pe a mea, altfel aţi fi dezavantajat. De

câte ori plec la drum folosesc această apărătoare sigură. Târgoveţii cătară cu simpatie spre Bogdan. După felul în care îşi cinstea adversarul, se vedea limpede că are un suflet ales, plin de nobleţe. Un altul ar fi păstrat cămaşa fără să-şi facă probleme de conştiinţă.

Ajutat de unul dintre oamenii săi, roşcovanul începu să se dezbrace. Bicepşii lui mari, croiţi parcă din rădăcini noduroase, ieşiră la iveală şi smulseră exclamaţii admirative printre spectatorii ocazionali.

— Aveţi o spadă bună, observă Arad. Prin lucrătura mânerului îi

recunosc pe meşterii care au făurit-o. Mi se pare că văd pe ea micuţa

gravură a fraţilor Livori din Veneţia.

— Aţi ghicit, domnule, făcu roşcovanul plăcut surprins. Ochiul vostru e ager, iar priceperea mai presus de frageda vârstă.

— Nu-i mare lucru. Am trecut de câteva ori prin atelierele fraţilor

Livori.

— Da? Aţi fost la Veneţia?

— Numai în trecere, dar mi-am petrecut doi ani la universitatea din Bologna.

— Ce vorbiţi! se entuziasmă Bogdan. L-aţi cunoscut cumva pe bătrânul maestru Fabricius?

— Mi-a fost dascăl.

— Drace! Lumea nu-i prea mare. Şi mie mi-a fost dascăl. Totuşi nu v-am întâlnit acolo. Câţi ani aveţi?

— Aproape douăzeci.

— Ia te uită! Chiar dacă sunteţi voinic, după faţă vă dădeam mai

puţin. Scutierul meu îmi spune adesea: „Cei cu chip de prunc au şi inima la fel”. Câtă dreptate e în vorbele lui, cine ştie? Veniţi cumva de la Bologna?

— Nu, nu de acolo. Din altă parte.

„Hm! gândi roşcovanul. Că nu se lasă tras de limbă nu-i un cusur, ci o calitate. Că îşi ascunde numele adevărat– nu e nici primul, nici ultimul. Că nu şi-a retras provocarea când a aflat câte ceva despre mine dovedeşte un suflet de viteaz. Îmi place tânărul acesta.” Apoi continuă:

— Eu am împlinit douăzeci şi şapte de ani. Adică sunt din altă

generaţie de învăţăcei. Aşa se face că nu ne-am întâlnit la Bologna. Ah, la

naiba! Mi se pare că armele noastre ne aşteaptă. De nu voi fi atins prea adânc, sper să mai stăm de vorbă. Blondul fu adânc impresionat de această modestie. Chiar şi târgoveţii gustară cum se cuvine ultimele cuvinte rostite de el.

Spadele salutară frumos, cu sclipiri în bătaia soarelui. Mai înalt şi suplu, Arad arăta fragil lângă voinicul său adversar. Totuşi, de la primele schimburi de lovituri târgoveţii şi oştenii înţeleseră că va fi o luptă cum rar s-a văzut. Arad lucra metodic, fără pripeală, cu un început de zâmbet în colţurile buzelor, parcă încântat de dispută. Bogdan împletea măiestria cu forţa. Lupta curat, în linie, poate cu o uşoară preferinţă pentru laterale sau pentru loviturile de sus în jos, cărora le imprima o tărie neobişnuită. Când cobora în contră, spada lui ar fi putut reteza un trunchi de copac tânăr. Cei doi cavaleri se opriră o clipă, iar târgoveţii intuiră că sosise momentul hotărâtor. Va birui oare forţa lui Bogdan sau fineţea tânărului? Spadele porniră lateral cam la înălţimea şoldurilor. Apoi urcară treptat către piept, iar şuierul subţire, prevestitor de mari primejdii, pierea în zăngănitul aspru al oţelului. De două ori lovi roşcovanul pieziş. De două ori sări Arad într-o parte, uimindu-i pe târgoveţi cu sprinteneala sa. Dacă

una din aceste lovituri şi-ar fi atins ţinta, blondul şi-ar fi putut lua rămas bun de la privitorii ocazionali. Faţă de primele asalturi, acum lamele parcă se îmbrăţişau sau curgeau una pe lângă alta cu precizie de milimetru. Ştiindu-şi puterea, roşcovanul prinse un moment în care armele veniră încrucişate mâner lângă mâner şi încercă să-şi împingă adversarul, dar, mirare, nu reuşi să-l clintească.

— Ei, drăcie! spuse uimit. Nu credeam că eşti atât de puternic. Parcă

ai prins rădăcini în locul acesta. Cât despre Nu-şi isprăvise fraza, fiindcă se auzi un răcnet mânios, urmat de hohotele târgoveţilor. Atraşi de frumuseţea luptei, oştenii îi uitaseră pe

Cotae şi Gogoaşă. Sub privirile îngăduitoare ale câtorva oameni, cei doi

profitaseră din plin. Zadarnic alergaseră gărzile în dreapta şi în stânga. Foştii osândiţi parcă intraseră în pământ.

— Domnule, râse Bogdan, mi se pare că ne batem pentru pielea

ursului din pădure.

— Aşa cred şi eu, zâmbi Arad şi îşi sprijini spada cu vârful în iarbă. De fapt, poate că e mai bine aşa. Numai lipsa unui slujitor bun m-a

îndreptat la o luptă cu domnia-voastră. E drept că cei doi au mâinile cam lungi.

— Ei, domnul meu, îl întrerupse Bogdan, cu o undă şăgalnică în glas,

nu cred că ăsta e chiar cel mai mare păcat al oamenilor. Apoi, pramatiile acelea aveau şi unele calităţi. Altfel nu mi-aş fi oprit privirile asupra lor. Dar, de vreme ce au luat-o la sănătoasa, nu mai are rost să vorbim. Aţi avea timp să ciocnim câteva ulcele cu vin?

— Din păcate, nu. Unele treburi grabnice mă opresc de la această plăcere. Sunt în drum spre Ţara Românească.

— Şi noi. Am făcut unele cumpărături la Braşov şi tocmai ne

întoarcem către casă. Dar nimic nu ne împiedică să călătorim împreună. Mergeţi cumva mai jos de Câmpina?

— Da, la mănăstirea Snagovului.

— Nu e prea departe. Noi ne vom opri la castelul comitelui Staicu,

unde am cinstea să fiu comandant al arcaşilor. De la castel vă puteţi tăia drum prin câmpie până la Codrul Vlăsiei. Cunoaşteţi locurile?

— Nu.

— Atunci va fi mai greu şi cred că-i mai nimerit să treceţi prin

Târgşor. Bogdan îşi îndemnă oamenii la drum, iar calul său veni aproape de cel al blondului. Mergeau în trap întins, dornici să intre în munţi, unde căldura nu stăruia cu puterile din câmpie. La puţină vreme după ce atinseră valea Timişului, răcoarea îi cuprinse lin pe călători. Poteca nu prea largă, străjuită pe dreapta şi pe stânga de arbori falnici, rar primea câte o pată de soare. Cerul, văzut printre crengi, parcă devenise mai înalt. Aerul blând al câmpiei rămăsese undeva în urmă. Cel dintre munţi,

mai aspru, cu miroznă amăruie de brad, stăruia puternic, plin de vigoare. Tropotul cailor se furişa prin inima pădurilor şi uneori se repeta în plăcute ecouri, care, în loc să tulbure liniştea de acolo, parcă o întărea. Cei doi tineri trecură în fruntea micului convoi şi discutau ca nişte cunoştinţe vechi. Urcuşul către înălţimile aspre ale Predealului mai tăie ceva din elanul cailor. O parte dintre ei purtau poveri, astfel că oamenii fură nevoiţi să facă unele popasuri. La unul dintre aceste prilejuri de odihnă, auziră un zgomot în urma lor. Cum locurile erau bântuite de lotri, însoţitorii roşcovanului pregătiră arcurile. Arad puse urechea la pământ şi rămase o vreme nemişcat.

— Sunt doi călăreţi, zâmbi el. Îndată vor ieşi la vedere.

— Doi, aprobă Bogdan privindu-l surprins, ştiind că puţini sunt cei ce

ghicesc în pădure numărul cailor doar după zgomot de copite. Aşa cum prevăzuse blondul, curând îşi făcură apariţia pe drumul îngust doi călăreţi care din obişnuinţă sau cine ştie din ce cauză nu săltau în şei, cum era firesc, ci călăreau pe deşelate. Cel din faţă arăta mărunt, uşor adus de spate şi lat în umeri. Al doilea, slăbănog, uscat, cu urechile mari ciulite iepureşte şi cu picioarele nefiresc de lungi.

Sfântă Filofteie! exclamă un arcaş. Ăştia sunt ăi doi osândiţi. Pe ei,

fraţilor!

Lăsaţi-i! porunci roşcovanul, nu mai puţin uimit.

Câteva clipe mai târziu Cotae şi Gogoaşă descălecară sprinteni,

întoarseră caii, îi atinseră cu ceva nuiele, iar animalele porniră la vale în goană, parcă fericite că au scăpat de astfel de călăreţi.

— Gloabe nu luăm niciodată, spuse lunganul în loc de salut. Astea au

fost doar aşa, cu împrumut, altfel nu reuşeam să vă ajungem. Se descurcă ei. Calul, dacă nu-i chiar o mârţoagă lipsită de harurile

înţelepciunii, totdeauna ştie să meargă acasă.

— Şi de ce aţi venit după noi? se interesă Bogdan, fără a-şi ascunde

surprinderea. Cotae, fiindcă spre el privea acesta, îşi potrivi cea mai mirată figură

din câte văzuse roşcovanul şi vorbi cu multă seninătate în glas:

— Vai, domnule! Dacă aţi luat-o aşa, înseamnă că nu ne-aţi aşteptat

să lămuriţi cu noi unele lucruri. Tânărul cavaler care vă însoţeşte îmi datorează un ducat de aur.

— Adevărat? se întoarse Bogdan către Arad.

— Ştiu eu? râse blondul nu mai puţin uimit. Să vedem pe ce se întemeiază spusele lui.

— Pe dreptate, domnule, grăi Cotae.

Aflat alături, Gogoaşă întări cele spuse prin frumoase aplecări ale căpăţânii.

— Când mă aflam sub loviturile de bici, continuă lunganul, aţi promis

doi ducaţi de aur pentru eliberarea mea. La drept vorbind, mi s-a părut că plătiţi cam peste măsură. Ticălosul de comandant al gărzilor ar fi putut să vă facă o reducere, având în vedere că eu încasasem între timp şase

lovituri de bici. Atunci mi-am pus în gând să o iau din loc şi să scad preţul răscumpărării până la jumătate.

— Nu înţeleg.

— Îndată, domnule. Îndată ajung la cele de cuviinţă. Văzându-vă cât

sunteţi de milos, nu m-a răbdat inima să vă las păgubit şi am întins-o dimpreună cu ortacul meu. Deci sunt liber cu preţul numai a unui ducat, care, dacă nu vă luaţi cuvântul îndărăt, mi se cuvine. Auzind asemenea vorbe năstruşnice, Bogdan simţi dintr-o dată că nu mai are aer, apoi slobozi un hohot mare de râs. „Drace, sunt nebuni! gândi el. Nebuni de-a binelea. Adică nu! Lunganul are tupeu. În viaţa mea

nu am văzut unul cu un tupeu ca al ăstuia! Şi nu-i prost! Ba din contră: îi umblă mintea ca o morişcă”.

— Nu, nu-mi iau cuvântul îndărăt, răspunse blondul, privindu-l pe

Cotae cu mult interes. Ar fi vorba despre cuvântul dat comandantului

gărzilor din Braşov.

— Parcă eu zic altfel? aprobă Cotae.

— Atunci e bine. Însă cererea ta are o hibă. Ai uitat, pesemne, că am

încrucişat spada cu acest nobil cavaler şi că neatenţia oştenilor s-a

datorat schimbului de lovituri. Fără acea întrecere de scrimă, oricât ţi-ai fi pus în gând să o ştergi, n-ai fi avut nici o şansă. Aşa că fuga voastră nu-i una pe propriile puteri. Mai degrabă cred

— Vai, domnule cavaler! îl întrerupse Gogoaşă, după ce ţoşcăi de

câteva ori din buzele mari a crâncenă mâhnire. Dacă o luaţi aşa, mi-e

teamă că ne depărtăm de adevărul cel limpede ca lumina zilei. E adevărat că am luat-o din loc?

— Fără tăgadă.

— Buun!

E adevărat că suntem

domniei-voastre?

— Nu mai încape îndoială.

liberi, aşa cum

a

fost

voia

— Păi asta e! Ce rost mai are felul în care s-a petrecut fuga noastră?

Ea e împlinită şi vă costă doar pe jumătate din cât i-aţi promis oşteanului. „Fir-ar să fie! gândi Bogdan. Îmi plac tupeul şi isteţimea ăstor doi

pungaşi. Îi iau în slujba mea. De oameni isteţi totdeauna avem mare nevoie”. Apoi grăi:

— Cererea voastră e dreaptă. Nu te încrunta, cavalere, fiindcă eu

plătesc. Spunând acestea, scoase din punga doldora o monedă de aur, o

aruncă în sus, iar lunganul o prinse cu îndemânare şi o strecură în buzunarul sumanului cu un gest voit neglijent, sub privirile aprobatoare ale lui Gogoaşă.

— Şi acum ce gânduri aveţi? se interesă Bogdan.

— Mari, domnule, răspunse Cotae fără să chibzuiască prea mult.

Dincolo de munţi vom căuta un han liniştit şi vom închina câteva ulcele cu vin în sănătatea voastră.

— Ce-ar fi să intraţi în slujba mea? E drept că aveţi apucături proaste

care vă stau împotrivă, dar e tot atât de drept că vom face încercări, fără

să neglijăm asprimea. Apoi se ştie de când lumea că munca îl îndepărtează pe om de greşeli şi-i aduce foloase.

— De! răspunse lunganul scărpinându-se în creştet. Mi-e teamă că

Gogoaşă, intuind mânia ce-l cuprindea pe roşcovan, îşi întrerupse ortacul şi se văicări:

— Domnule cavaler, ne-am gândit la asta de cum v-am văzut. Chiar

m-am sfătuit cu prietenul meu în această privinţă. Iar dacă am alergat

după domniile-voastre, nu amărâtul de ducat a fost pricina cea mare. Din păcate, suntem ologi amândoi. Ne încearcă reuma. Dimineaţa avem nevoie de câteva ceasuri până ce apucăm să ne punem pe picioare. Acuma suntem în drum către un vraci înţelept care aud că ar fi făcut

minuni cu alţii. După aceea

dacă ne mai primiţi

„Hm! socoti roşcovanul. Nu prea arătaţi voi a ologi”. Apoi îşi luă seama şi spuse:

— Când vă însănătoşiţi, căutaţi-mă la castelul comitelui Staicu.

Foştii osândiţi aprobară cu gesturi mari şi se fofilară grabnic printre copaci.

— Mi se pare că aţi pierdut un ducat, râse blondul.

— Pe toţi dracii, aşa e! L-am oferit cu gândul de a-i atrage în slujba

noastră

Celelalte cuvinte nu le mai rosti, fiindcă privirile lui încremeniră o clipă sub cămaşa descheiată a blondului. La gâtul acestuia atârna un lănţişor de argint cu un frumos medalion din acelaşi metal. Până aici nimic nu ar fi fost neobişnuit, însă medalionul acela era unic în felul său, fiindcă prezenta o lipitură vizibilă în partea lui de mijloc. „Ceva asemănător purta cândva cavalerul Dumitru, prietenul comitelui Staicu, socoti roşcovanul. A trecut multă vreme de când nu l-am mai văzut pe Dumitru. Dar mă tulbură nu asta, ci faptul că greu ar putea să existe două medalioane lipite la fel.”

— E al vostru? întrebă arătând cu mâna spre gâtul blondului.

— De vreme ce-l port, aşa se pare, grăi Arad nemulţumit.

Zicând acestea, îşi încheie haina cu un gest scurt, aspru, care lăsă a se înţelege că nu dorea o prelungire a discuţiei pe seama bijuteriei. Ajunseră în curând pe înălţimi. La picioarele lor, pădurile dormeau în tihnă. O adiere de vânt ca un suspin se vânzolea fără noimă şi fără putere asupra copacilor. Doar frunzele de pe margini de pădure, cu palmele întoarse către soare, se mişcau leneşe, parcă nehotărâte. „Aş pune mâna în foc, sau aş putea să jur că medalionul acela e al cavalerului Dumitru, chibzui Bogdan. Prin ce împrejurare o fi ajuns la alt

stăpân? Fiindcă blondul nu arată a lotru! Îmi spune inima că e un tânăr cinstit. Sunt oameni care la prima întâlnire îţi devin simpatici sau nu. Ori sunt oameni a căror înfăţişare nu-ţi spune nimic. Inima rar greşeşte. Pe blond l-am îndrăgit din prima clipă. Şi cu toate astea, ne putem lua oare numai după prima impresie? Cred că ar fi o gravă lipsă de înţelepciune. Aşa stând lucrurile, voi căuta să lămuresc misterul medalionului”. După un popas destul de scurt, oamenii şi animalele se îndemnară la drum. Cei doi tineri cavaleri rămaseră în urma convoiului.

— Veţi zăbovi mult la Snagov? întrebă roşcovanul.

— Încă nu ştiu.

Când soarele căzu spre asfinţit, ascunzându-se în spatele munţilor,

când numai paloarea cerului mai aminti de existenţa sa, călăreţii ieşiră din ulucul văii Prahovei şi se aflară alături de castelul comitelui Staicu.

— Rămâneţi la noi peste noapte, propuse Bogdan. Sau măcar pentru

un ceas de odihnă. Cel puţin calul vostru are nevoie de ea.

— Invitaţia mă onorează, domnule, răspunse Arad. Păcat că nu o pot

primi. Sunt grăbit. Ba, mai mult: n-aş vrea să mă prindă întunericul pe drum necunoscut, rău pentru un tânăr lipsit de experienţa rosturilor lumeşti.

„Asta să i-o spui lui mutu! cugetă Bogdan, în vreme ce zâmbea cu vădită aprobare. Până una alta, văd că ai ocolit cu dibăcie toate întrebările mele. Oare ce ascunzi tu, vulpoiule, sub înfăţişarea asta naivă?” Apoi grăi:

— Domnule, sper să ne mai întâlnim.

— Plăcerea ar fi şi de partea noastră în egală măsură.

După acele vorbe, Arad salută elegant cu pălăria şi îşi struni calul pe drumul ce ducea către aşezarea Târgşorului. Roşcovanul cătă gânditor în urma lui, dar nu multă vreme. Câţiva arcaşi din străjile castelului îi ieşiră în întâmpinare. Bogdan îi porunci unuia să-i aducă un cal înşeuat, iar peste un sfert de ceas tăie drumul prin câmpie, prin păduri, către mănăstirea Snagovului. Calul, odihnit, galopa după voia călăreţului. „Ei bine, vulpoiule, râse Bogdan, voi fi la Snagov cu mult înaintea ta.”

Capitolul 3

Înnoptase. Peste Câmpia Bărăganului se lăsa liniştea adâncă a unei nopţi calme. Doar către nord, undeva prin munţi, fulgere mari brăzdau

cerul. La mănăstirea Snagovului, luminile adormeau pe rând. Egumenul Lazăr şedea la cină. Bucatele din faţa sa nu erau o gustare de om tânăr,

ci de unchiaş al cărui stomac în papainoage te îndeamnă spre lucruri

uşoare: două aripi de pasăre şi un ceai. „Hm! gândi Sima, aflat la celălalt capăt al mesei. Egumenul ori face

pe nebunul şi înfulecă apoi pe furiş, ori e sortit pieirii. După cât e de voinic, după gâtul puternic şi faţa roşie, plină de sănătate, cred că umblă adesea prin pivniţele mari sau prin cămările pline cu bunătăţi. Numai ceaiurile astea l-ar gălbeji în mai puţin de o lună. În sala de scrimă doar eu îi fac faţă, însă cu mare greutate. Ca să nu mai vorbim despre faptul

că încalecă pe cei mai ai dracului armăsari, Doamne iartă-mă! Pe urmă,

cu muierile e clar. Un tânăr care nu cunoaşte mângâierea iubitei se

ofileşte ca floarea fără apă. Numai aşa înţeleg de ce pleacă adesea cine ştie pe unde şi totdeauna singur”.

— Crezi că va ploua? întrebă Lazăr.

— Aş! grăi Sima, în vreme ce muşca lacom dintr-un picior de pui.

Vântul adie uşor către miazănoapte şi, în loc să aducă norii, îi îndepărtează. Egumenul tăcu. Cunoştea priceperea grăsunului în astfel de lucruri.

După o vreme, iritat de trosnetul oaselor pe care Sima le mesteca de-a valma cu carnea, vorbi iar.

— Cine să fie oare Nufărul Alb?

Sima se opri o clipă din plăcuta îndeletnicire şi privi lumânările multe, aşezate frumos pe mijlocul mesei. „M-aş mira să nu fii chiar tu, fiindcă eu nu sunt, iar alţii să ne întreacă în viclenie sau iscusinţă n-am întâlnit”.

— De! răspunse cu chibzuială, îndepărtând gândurile de adineauri.

S-ar putea să-l cunoaştem. Uneori, vitejii sunt printre noi. Dacă

deschidem bine ochii

cinşpea epistolă către bulgari

— Sima! îl întrerupse egumenul cu blândeţe, stăpânindu-şi râsul sub

o voită încruntare. De câţiva ani ne căznim a te lămuri asupra

învăţăturilor sfinte, dar se prinde de tine ca apa de osânză. Mereu o iei

razna şi socot că te paşte osânda veşnică. De unde l-ai mai scos şi pe sfântul evanghelist Istrate? O iei adesea prin învăţăturile sfinte ca pe mirişte. Lazăr nu-şi isprăvi severa predică, fiindcă un călugăr îi anunţă vizita cavalerului Bogdan. Câteva minute mai târziu, roşcovanul se aşeză lângă cei doi. Cu toate că umblase toată ziua călare, faţa lui proaspătă arăta ca după un somn bun. Un călugăr aduse vin într-o oală pântecoasă, spre desfătarea lui Sima, care îşi luase gândul de la o astfel de petrecere binecuvântată.

că şi sfântul evanghelist Istrate grăieşte clar în a

— Ne bucură şi ne miră vizita voastră, grăi Lazăr.

— Nici eu n-am prevăzut-o cu câteva ceasuri înainte.

Apoi începu să povestească despre tânărul blond şi despre

medalionul acestuia. Când isprăvi, egumenul chibzui o vreme la cele auzite.

— De ce nu i-aţi cerut lămuriri în privinţa medalionului?

— Pricini ar fi vreo două, sfinţia-ta. Întâi, l-am îndrăgit, lucru rar la un om cam acru, aşa cum mă ştiu. Apoi, de-a lungul drumului, îi pusesem

prea multe întrebări, ce nu se cuvin din partea unui cavaler. Aflasem de la el că va veni aici, deci puteam amâna cu câteva ceasuri lămurirea de cuviinţă.

— Şi dacă v-a minţit? Dacă nu va trece pe la Snagov?

— M-ar mâhni, însă mi-am luat unele măsuri. Şase dintre călăreţii

mei cei mai buni sunt pe urmele lui. La ziuă, ar fi o joacă să-l prindem. În vreme ce gazde şi musafir discutau astfel, un călăreţ îşi îndemna calul obosit prin Codrul Vlăsiei. „Sper să nu ne rătăcim, chibzui nocturnul călător. În aer stăruie ceva umezeală rece. Ea vine din stânga noastră. Asta înseamnă că lacul Snagov e pe aproape. Dar ce mă miră ar fi bătăile de toacă la ceas nepotrivit, fiindcă vremea vecerniei a trecut de mult. Iar sunetul bătăilor are ceva aparte. Câteva rare şi una mai scurtă, puternică. Rostul lor cred

că e limpede. Se anunţă la mănăstire sau aiurea sosirea noastră. Pândari ascunşi prin Codrul Vlăsiei ne-au simţit. Bătaia scurtă de toacă s-ar părea că dă numărul”. Un sfert de ceas mai târziu cavalerul blond ajunsese la poarta mănăstirii şi – mirare: aceasta se deschise grabnic. „Sunt aşteptat”, gândi tânărul în timp ce lăsă calul în seama câtorva călugări. Unul dintre aceştia îi făcu semn să-l urmeze. După câţiva paşi, Arad întrebă cu aerul cel mai firesc:

— Bogdan a venit de mult?

— Acum un ceas şi ceva.

Când intră în încăpere, egumenul şi Sima se ridicară să-l întâmpine.

Blondul salută adânc, după moda apusului, iar privirile i se opriră ca din întâmplare pe masă. „Trei căni din care s-a băut, chibzui el. M-aş mira ca doi oameni să bea din trei căni”.

— Fiţi binevenit, cavalere! zâmbi Lazăr cu vădită bunătate. Noaptea

rar primim oaspeţi, însă pe cei singuratici totdeauna.

— Asta mă cinsteşte mult, răspunse blondul. Pe la alte mănăstiri nici

nu-ţi deschide nimeni porţile până la ziuă. Aici văd că e altfel. De fapt, continuă şăgalnic, aş crede că de o jumătate de ceas ştiţi despre drumul

meu către mănăstirea Snagovului.

— Domnule! râse grăsunul. Tainele cărţilor se dezvăluie asupra

noastră cu haruri mari. Învăţăm, ce-i drept, multe, dar ghicitori nu suntem.

— Aşa cred şi eu. Numai că bătăile de toacă târziu după vecernie îşi au rostul lor.

— Ah, asta era? se lumină grăsunul cu prefăcută mirare. Păi,

domnule, la noi sunt alte obiceiuri. Noi ne rugăm toată noaptea şi batem toaca de câte ori ne vine pe chelie. După care gândi:

„Tânăr, tânăr, însă copt la minte ca unul trecut de miezul vieţii.”

— Aţi venit cu scop, sau numai pentru a vă odihni la vreme de

noapte? se interesă egumenul.

— Cu scop, sfinţia-voastră. Prilej de odihnă aş fi găsit şi aiurea.

— Vă ascult, cavalere.

— De faţă cu acest călugăr?

— Noi nu avem taine pe care să nu le poată cunoaşte fratele Sima. El este comandantul gărzilor Snagovului.

— Atunci nu-mi mai rămâne decât să vorbesc.

Spunând acestea, scoase medalionul de la gât şi îl aşeză în faţa

egumenului. — Îl recunoaşteţi?

— Aş crede că da. Unul la fel sau poate chiar pe acesta l-am văzut adesea la cavalerul Dumitru, vechi cunoscut al nostru.

— Aşa este. Lui îi aparţine.

— Şi cum de a ajuns la voi?

În vorbele egumenului stăruia o anumită blândeţe, un anumit calm plăcut ca susurul ploilor subţiri de toamnă. Doar privirile sale răscoliră o clipă întreaga fiinţă a oaspetelui.

— Pe cavalerul Dumitru l-am întâlnit acum patru săptămâni. Locuiam

la Buda, în acelaşi han de pe malul Dunării. Aflase de la mine că sunt

român. În schimb, eu ştiam din spusele sale că e ungur, că se numeşte Lorant şi este negustor de vinuri de prin părţile comitatului Zala. Uneori cinsteam împreună câte o cană cu vin, fie în odaia lui, fie într-a mea. Ne înţelegeam bine şi ne întâlneam cu plăcere. Într-o noapte am auzit un zgomot mare în odaia sa. Am sărit din pat, am luat spada şi m-am năpustit asupra încăperii. Dar am ajuns târziu. L-am găsit cu unele răni grele care m-au pus pe gânduri.

— Şi lotrii?

— Nu i-am văzut. Fereastra era deschisă. Cred că pe acolo au plecat.

Însă am convingerea că nu pe acelaşi drum au intrat. Uşa era descuiată.

— Înainte de moarte aţi aflat ceva de la el?

— Dar cine vă spune că a murit? zâmbi blondul. I-am legat rănile cu

feşi, l-am scos prin fereastră şi m-am îndreptat spre grajduri. Afară mijeau zorile. Am înşeuat calul meu şi pe al lui, le-am dăruit grăjdarilor trei ducaţi de aur, iar un sfert de ceas mai târziu galopam prin pustă.

— Bine lucrat! aprobă Lazăr. Însă ar fi totuşi două întrebări.

— Le aştept.

— Cum de aţi putut părăsi cetatea Buda cu un om rănit şi mai ales

înainte de ivirea zorilor când porţile sunt încuiate? Străjile nu v-au pus

întrebări?

— Nu. Hanul se află dincolo de zidurile cetăţii.

— Am priceput, dar ar mai fi ceva. În astfel de situaţie se cuvenea să căutaţi un felcer, nu să porniţi la drum.

— Aşa mă gândisem şi eu, numai că Dumitru a fost de altă părere.

Adică mi-a spus: „Domnule, scoate-mă de aici cât poţi de repede!” Am înţeles că avea motivele lui şi bine am făcut. Nu trecuse o jumătate de ceas de la plecarea noastră, când am văzut că suntem urmăriţi de şase

călăreţi. O pădure se zărea nu tocmai departe. Din păcate, goana noastră nu era chiar pe puterile cailor, tocmai datorită rănitului.

— Cum aţi ghicit că cei din spate sunt nu nişte călători, ci duşmani?

— Ah, sfinţia-voastră! râse Arad. Cine nu ia seama în jurul său

plăteşte adesea cu preţul vieţii. Mai ales într-o călătorie se cere multă

pricepere. Când observi călăreţi în spatele tău, e mai bine să-i socoteşti duşmani, chiar dacă mai târziu se dovedeşte altfel. E destul să te prefaci aţi schimba drumul spre dreapta sau spre stânga pentru a le afla intenţiile. Dacă şi ei manevrează la fel, e limpede. Dar să revenim la ale noastre. Cum vă spuneam, urmăritorii goneau straşnic. Nu aveam nici o şansă pentru a ajunge la adăpostul pădurii, aşa că m-am pregătit de luptă.

— Aţi fi putut să fugiţi, observă Lazăr.

— Numai laşii se gândesc la propria piele, răspunse Arad cu asprime.

M-am pregătit de luptă. În spatele urmăritorilor goneau alţi cinci călăreţi.

Întâi am crezut că sunt din ceata duşmanilor. Apoi, spre mirarea mea, două săgeţi doborâră doi dintre urmăritori. Atunci mi-am încordat arcul, iar cel din fruntea duşmanilor cred că a primit săgeata din pin. Prinşi la mijloc, ultimii trei s-au descumpănit doar câteva clipe. Timp destul pentru săgeţile mele şi ale prietenilor neaşteptaţi. Când totul s-a isprăvit după buna rânduială, am dorit să le mulţumesc celor care ne-au scos din mare

încurcătură, însă din nou mirare. Călăreţii şi-au întors caii şi au luat-o din loc la fel de iute cum veniseră. Armăsarul cavalerului Dumitru primise o săgeată între coaste. L-am ucis cu spada, fiindcă nimeni nu poate îndura agonia unui cal. Am prins apoi o iapă cu picioarele lungi, nervoase, rămasă de pe urma celor morţi şi ne-am continuat drumul cu dese opriri. Într-o pădure ne-a ajuns din urmă un călăreţ. Omul s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Domnule, văd că ortacul vostru e rănit. Întâmplarea face să fiu felcer.” După spada sa cât toate zilele, după înfăţişarea mândră şi după un semn de tăietură în mijlocul frunţii aducea mai degrabă a cavaler decât a felcer. Apoi, un felcer nu întâlneşti chiar la tot pasul. Prea picase la timp. M-am ferit să-i arăt bănuielile mele şi am aprobat să se ocupe de rănile lui Dumitru, însă îi pândeam toate mişcările. Duşman sau prieten? Aceasta era întrebarea. Ne-am continuat drumul cu spor destul de slab. A doua zi, după multe popasuri, am ajuns într-o margine de pădure. Nu prea departe de noi suna un pârâu. Dincolo de pârâu am zărit o casă pitită în umbra copacilor mari. O aşezare frumos rostuită şi greu de dibuit de către cei care folosesc drumurile obişnuite. Pe garduri, o seamă de piei puse la uscat ne-au lămurit că am dat peste nişte vânători. Văzându-ne cu un rănit, stăpânii casei nu s-au arătat prea bucuroşi de oaspeţi, dar cinci ducaţi de aur, cât le-am oferit eu, pot muia inima cea mai aspră. După o noapte de odihnă, rănitul şi-a revenit, pentru puţină vreme, ce-i drept, însă destul ca să-mi adreseze rugămintea de a aduce în mare grabă acest medalion la mănăstirea Snagovului. Mi-am întipărit bine în minte locul acela, apoi am pornit la drum, după ce le-am promis gazdelor încă zece ducaţi, iar felcerului douăzeci.

— Iată o faptă care vă face cinste, grăi egumenul. Aşa cum v-am mai

spus, Dumitru este un bun şi vechi cunoscut al nostru. Ne vom îngriji în privinţa lui. Aţi fi în stare mâine în zori să porniţi îndărăt cu câţiva oameni de ai noştri?

— Mi-e teamă că nu. Unele treburi mă opresc de la această plăcere.

Apoi, prezenţa mea nu-i necesară. După îndrumările mele, călăreţii voştri vor nimeri acolo fără greşeală. Dincoace de Tisa am văzut câteva sate.

Unul dintre ele se numeşte Cera. Două mile mai jos de Cera, Tisa face un cot mare. Dincolo de apele Tisei începe o pădure. Cine taie pădurea de la

cot drept spre apus nimereşte între două dealuri nu prea înalte. Pe vârful celui din stânga stăruie nişte ruine, iar la poalele lui se află casa vânătorilor.

— Înţeleg. Drumul descris de voi e cum nu se poate mai limpede.

Poate că e timpul să vă odihniţi. Sima se va îngriji de o cină după buna

rânduială a ospeţiei. Ne-aţi îndatorat mult, domnule. De va fi să ne

părăsiţi la ziuă, spre marea noastră părere de rău, veţi găsi la şaua calului o pungă cu cinzeci de ducaţi. Arad porni spre uşă în urma grăsunului Sima, dar în apropierea pragului şovăi o clipă.

— Ar mai fi un amănunt, spuse şăgalnic. Nobilul cavaler Bogdan se

pare că-mi poartă de grijă. Numai aşa îmi explic oboseala drumului său până aici. Socot că s-ar cuveni să-i mulţumesc pentru atâta cinste.

Auzind asemenea vorbe, egumenul îşi ascunse uimirea sub un zâmbet. În schimb, ochii lui Sima se rotunjiră binişor, semn pentru Lazăr care îl cunoştea ca pe o brezaie, că mărunţelul călugăr chibzuieşte un răspuns în doi peri.

— Domnule! grăi Sima în vreme ce-şi mângâia bărbuţa rară aşa cum

văzuse la cei şcoliţi şi plini de ifose. Am citit în cărţile sfinte că prin posturi lungi, împănate cu rugăciuni şi mătănii, oamenii îşi pot împlini unele dorinţe dacă nu pier între timp din cauza slăbiciunii. Chiar evanghelistu’ Paraipan spune în a treia epistolă către

— Isprăveşte, Sima! slobozi egumenul un hohot mare de râs. Dacă

am lăsa închipuirea ta bogată să zburde, mi-e teamă că ar ieşi o nouă religie, dar nu una aplecată spre pocăinţă. Cât despre cavalerul acesta, aş crede că-i greu să-l îmbrobodeşti cu snoavele tale. După aceste vorbe se ridică sprinten, cam prea vioi pentru o faţă bisericească, şi deschise una dintre uşile laterale. În pragul ei apăru Bogdan. Pe faţa roşcovanului stăruia îndoiala între veselie şi jenă.

— Aţi auzit discuţia purtată aici? îl întrebă Lazăr.

— Până la ultimul cuvânt.

— Atunci e bine, fiindcă am pierde vremea cu unele lămuriri.

— Aş zice că văd altfel lucrurile, sfinţia-ta, se înclină roşcovanul. Eu

am nevoie de lămuriri. Pe ce temei a stat credinţa voastră că sunt aici? cătă el spre Arad.

— Pe logică, domnule. De când aţi văzut medalionul, mi-a fost clar că

aveţi unele bănuieli împotriva mea. Însă numai nişte simple bănuieli vă

opreau de la o cercetare mai amănunţită, fiindcă nu doreaţi să-mi aduceţi un afront. Ştiaţi încotro mă îndrept, deci era uşor să mi-o luaţi înainte călărind un cal odihnit.

— Dar puteaţi să vă schimbaţi gândurile şi să ocoliţi mănăstirea Snagovului.

— Adevărat! aprobă cavalerul blond. Din această cauză aţi pus pe

urmele mele şase călăreţi. Cu toată stăpânirea de sine, Sima scăpă un fluierat admirativ. Mai calm, egumenul continuă să zâmbească, iar Bogdan gândi uluit:

„Acum câteva ceasuri blondul se plângea că e un tânăr lipsit de experienţa vieţii. Drace! Să mă ia naiba dacă nu e mai şiret ca un vulpoi

bătrân! Privindu-l, gândurile mele se îndreaptă fără să vreau spre Nufărul Alb. Pe seama Nufărului s-au scornit o seamă de haruri mari. Totuşi, mi-e greu să cred una ca asta. Dacă Nufărul există cu adevărat, el nu poate fi

atât de tânăr. De vreo doi ani încoace, în fiecare cavaler mai acătării văd un Nufăr. Cândva l-am bănuit pe comitele Staicu. Apoi, pe egumenul Lazăr. Mai târziu, chiar pe cavalerul Toma, sfetnicul de încredere al regelui Dobrogii. Uneori gândurile mele au mers către cavalerul Cîrstev, mândria bulgarilor, sau spre Ruk Spear, falnicul spadasin al sârbilor. Adevărul e că nu ştiu nimic. Adică ceva ştiu: eu nu sunt Nufărul.”

— Sper să nu-mi purtaţi pică pentru bănuielile mele, i se adresă blondului.

— O! râse acesta. Nici vorbă. Şi eu aş fi procedat la fel.

Mai şezură o vreme de taină. Când discuţia începu să lâncezească, Arad găsi de cuviinţă să părăsească încăperea dimpreună cu Sima.

— Ce părere aveţi despre tânărul blond? întrebă egumenul.

— Ştiu eu? murmură Bogdan. Vârsta lui fragedă mă pune pe gânduri.

După şiretenie, după inteligenţa sclipitoare şi după misterul care-l

înconjură, aş zice că e Nufărul Alb.

Lazăr zâmbi din nou. Roşcovanul nu izbuti să înţeleagă dacă e vorba despre un zâmbet obişnuit sau unul ironic, ori pur şi simplu de aprobare.

— E vremea să-mi fac rugăciunile de noapte, spuse egumenul. Până

atunci, cred că în odaia de alături aţi gusta mai pe îndelete o cană cu vin. „Mă expediază elegant, chibzui roşcovanul. Tare nu-mi vine a crede că rugăciunile îl îndeamnă să rămână singur. Astea le poate face oricând.” După ce uşa se închise în urma oaspetelui, Lazăr prinse medalionul în

palmă şi apăsă pe un mic resort. Mişcările sigure ale mâinilor sale dovedeau că umblase şi altădată cu acea bijuterie. Capacele medalionului se desfăcură, iar dintre ele căzu pe masă o bucată de hârtie. Egumenul apropie una dintre lumânări, citi cele scrise acolo şi scoase un fluierat uşor de satisfacţie sau poate de uimire. Puţin mai târziu, deschise uşa.

— Poftiţi, cavalere! spuse cu aceeaşi voce blajină, atât de cunoscută la Snagov şi aiurea. Rămâneţi peste noapte la noi?

— Ah, nu, sfinţia-ta! Mă întorc la castel.

„E tocmai ce-mi doream”, socoti Lazăr.

— Ne pare rău, continuă el. Ne-am fi bucurat de prezenţa voastră.

Însă – datoria înainte de toate. Dacă tot plecaţi, v-am ruga să-i duceţi o scrisoare comitelui Staicu.

— Dar lipseşte de la castel.

— Nu vă faceţi griji. S-a întors.

Egumenul luă o bucată de hârtie pe care scrise: „Vă aşteptăm la sfânta spovedanie”. Bogdan luă scrisoarea, care nu era sigilată, aşa cum s-ar fi cuvenit. Curând, tropotul calului său se auzi puternic dincolo de porţi. Apoi zgomotul îşi pierdu tăria, odată cu îndepărtarea. Vântul se înteţise. Uneori rafalele parcă sfâşiau cerul şi rupeau pânza norilor în zdrenţe uriaşe. Câmpia pitită în faţa furtunii îşi înfoia vegetaţia ca nişte ţepi de arici. Doar Codrul Vlăsiei, vânjos, dormea în tihnă, chiar dacă vârfurile copacilor cântau o melodie aspră, ca marea pe timp de nelinişte.

*

Aşa cum prevăzuse călugărul Sima, ploaia căzuse prin alte părţi. În zori, vântul îşi mai dădea aere, dar cu slabe puteri. După plecarea lui Bogdan, doi călăreţi ieşiseră din Snagov în goana mare a cailor. Ei duceau ştiri pentru domnul Ţării Româneşti. Medalionul cavalerului Dumitru pusese în mişcare o seamă de oameni. Unul dintre aceştia era comitele Staicu. Îmbrăcat simplu, fără podoabe şi fără arme, castelanul ajunse la castel mult înainte de deschiderea porţilor. Călugării de strajă, prea

hărţuiţi peste noapte, obişnuiţi a picoti până în zori, îl primiră cu zâmbete şi plecăciuni, ascunzându-şi nemulţumirea. Când acesta intră în locuinţa egumenului, unul dintre cuvioşii străjeri grăi cu năduf:

— Grea noapte, fraţilor. Nu-i a bună atâta vânzoleală pe aici.

— De, răspunse altul. După câte am tras eu cu urechea pe lângă cei

care vin sau pleacă, mi se pare că miroase a război.

— Asta nu-i de mirare, interveni al treilea. Luaţi aminte la semnele

Bibliei. Ele arată că sfârşitul lumii e pe aproape. Vă amintiţi, fraţilor, că anul trecut s-a întunecat soarele în plină zi? S-a făcut amurg în amiază. În aer stăruia o linişte ca dinaintea furtunii. Caii tremurau. Câinii porniseră să urle a pagubă. Iată primul semn. În timp ce străjerii căutau să-şi amintească alte semne privitoare la apropiatul sfârşit al lumii, egumenul îl primi pe comitele Staicu. Fratele mai mic al domnului Ţării Româneşti intră în sufragerie şi îşi alese un scaun cu gesturi de obişnuit al casei.

— Aţi venit mai iute decât vă aşteptam, se miră Lazăr.

— Nu cine ştie ce iute. Adevărul e că m-am sculat ca de obicei tocmai

când mijea de ziuă. Cavalerul Bogdan cred că aştepta la uşa odăii mele. Apoi, asemenea invitaţie la spovedanie m-a făcut să pornesc fără zăbavă spre Snagov. Râseră amândoi ca la o glumă bună. După ce se mai liniştiră, egumenul scoase dintr-un sertar medalionul şi mica scrisoare a lui Dumitru. Staicu le trase la îndemână.

— Veşti? întrebă el.

— Aşa se pare.

— Dumitru, pesemne, se odihneşte.

— Şi eu cred că se odihneşte, dar nu la Snagov.

— Să înţeleg prin asta că a venit şi a plecat?

— Ah, nu!

Egumenul porni să-i povestească tot ce aflase de la tânărul Arad. Comitele asculta atent, fără ca buna dispoziţie de pe chipul său să se

schimbe o clipă.

— Curios, murmură oaspetele. După descrierea blondului, felcerul nu

poate fi decât cavalerul Ionuţ. Mă miră că un bărbat cu experienţa lui a putut să facă o greşeală atât de mare. Firesc ar fi fost să pornească el la drum cu medalionul lui Dumitru, nu să-l încredinţeze unui tânăr necunoscut. Oare ce s-a întâmplat acolo, la Buda? Cavalerul Dumitru şi oamenii lui aveau misiunea de a afla care sunt iscoadele trimise la Argeş de regele Sigismund al Ungariei.

— Aş crede că Ionuţ nu a greşit de vreme ce medalionul a ajuns în mâinile noastre.

— Să zicem că nu a greşit, dar a riscat, şi nu-i bine.

— Totuşi, avem aici numele iscoadelor lui Sigismund. Însă ce mă

pune pe gânduri e peticul de hârtie ascuns în medalion. Oare nu era mai

simplu, mai sigur, ca Dumitru să-şi întipărească în minte numele lor?

— Dumitru a avut un motiv şi se pare că-l înţeleg, spuse Staicu,

privind gânditor spre bucata de hârtie. Întâi, scrisul acesta e în ungureşte

şi nu seamănă cu cel al cavalerului. Apoi, se vede bine că a fost tăiat dintr-un document mai mare.

— Asta am bănuit şi eu, chiar dacă n-am priceput scopul.

— Nu-i prea greu de ghicit. Dumitru se pare că şi-a făcut unele

calcule. Cândva, bucata aceasta de document ne-ar putea folosi. Încă nu

văd cum, dar sper că vom afla.

— Poate, aprobă egumenul. Rămân însă câteva lucruri nelămurite în

spusele blondului. Dacă Dumitru a fost atacat, înseamnă că cei care au făcut-o urmăreau un scop.

— Fireşte.

— Atunci de ce nu i-au luat medalionul?

— Fiindcă nu ştiau că în el e ascuns documentul.

— Fie! Dar de ce nu l-au căutat?

— Aş crede că a fost un singur om. Intervenţia blondului l-a pus pe

fugă.

— Ei, sări Lazăr, iată că am ajuns unde doream. Să presupunem că

aşa a fost. Gândiţi-vă că cel care a hotărât atacul nocturn era la el acasă. Nu ar fi fost mai simplu să trimită gărzile şi să-l aresteze pe Dumitru? De ce în mare taină? Fiindcă e limpede că o autoritate ungurească a poruncit atacul.

— Tocmai că nu e limpede, zâmbi Staicu. Ba aş zice că ungurii n-au

aflat despre rosturile lui Dumitru la curtea lui Sigismund şi cu atât mai puţin despre sustragerea unei părţi de document. Încercarea de asasinat şi nu intervenţia gărzilor, cum ar fi fost firesc, mă face să bănui cu totul altceva. Cel ce l-a atacat pe cavalerul nostru nu era ungur. Ba mai mult:

nu lucra în slujba regelui Sigismund.

— M-am gândit la asta în timpul nopţii.

Staicu privi o clipă voios în ochii inteligenţi ai egumenului, după care continuă:

— Faptul că neaşteptatul prieten blond a fost urmărit doar de şase

călăreţi, că alţi cinci i-au doborât pe aceştia şi s-au întors din drum,

tocmai spre Buda, unde firesc şi-ar fi riscat viaţa, mă face să bănui că românii nu cu ungurii au avut de furcă.

— Atunci cu cine şi de ce s-au întors la Buda, în loc să alerge lângă Dumitru.

— Nu ştiu. Şi pe mine mă pune pe gânduri manevra lor.

Tăcură. În curte umbra de pe ziduri scădea treptat, micşorată de razele soarelui. Pe marginea acoperişului vecin se sfădea un stol de vrăbii gureşe. Sima, asurzit pesemne de atâta gălăgie, apucă un pietroi şi-l aruncă într-acolo, grăind paşnic:

— Pace vouă, fetelor.

Lazăr şi Staicu, martori la scena de afară, se porniră pe râs.

— Curioasă binecuvântare! zise Staicu.

— Vai, domnule! murmură Lazăr. Cu Sima te poţi aştepta la orice.

Niciodată nu poţi pricepe ce e în mintea lui năstruşnică. Către învăţăturile

sfinte se simte atras ca asinul spre bâtă. Dă iama prin ele, fără teamă de păcat. Apoi, vorbeşte cu atâta siguranţă, încât ai crede că e tobă de carte. De fapt, el e sarea şi piperul Snagovului. El aduce puţină veselie aici.

— Numai pentru astfel de haruri, puţini l-ar ţine în slujbă.

— Adevărat! Uităm adesea să-i pomenim frumoasele însuşiri de

oştean.

— Mi se pare că nu mulţi îi fac faţă în lupta cu spada.

— Fără îndoială. E drept că ştie multe taine ale scrimei, că are putere

în braţe, dar în astfel de întrecere la el nu aceste haruri precumpănesc, ci cu totul altele. În lupta cu spada el se abate de la regulile atât de cunoscute, aşa cum face când o ia pe mirişte în cele sfinte. Niciodată nu-i poţi ghici următoarea lovitură. Din această cauză cunosc vreo câţiva spadasini care au pierdut în faţa lui.

— În privinţa documentului, aţi luat vreo măsură? se întrebă

comitele, schimbând subiectul discuţiei.

— Mai încape vorbă? O copie după el am trimis-o la Argeş. Oamenii

mei au plecat îndată după miezul nopţii. Cred că spre prânz vor fi îndărăt.

Cu puţin înaintea sosirii voastre, opt călugări îmbrăcaţi în straie de negustori au pornit pe urmele cavalerului Dumitru.

— Straşnic! râse comitele. Nici un comandant de oşti nu ar fi lucrat

mai bine. Zău, îmi vine a crede că Snagovul nu e un lăcaş închinat numai celor sfinte, ci

— Vai, domnule, cum puteţi grăi astfel? îl dojeni Lazăr cu o nuanţă

şăgalnică în glas.

— În fond, câţi călugări aveţi aici? întrebă Staicu, fără să mai ia în

seamă spusele acestuia.

— Două sute optzeci.

— Drace! O mică oaste. Şi câţi dintre ei sunt călugări cu adevărat?

— Numai Dumnezeu ştie, râse egumenul. Noi am crede că cei în vârstă, în orice caz.

— Da, da, înţeleg. Cel puţin două sute de oşteni înarmaţi până în

dinţi. Apoi vreo cinci-şase sute de cai, locuri unde se fac frumoase

exerciţii de tras cu arcul şi cine mai ştie ce ascunde Snagovul, atât de paşnic la prima vedere?

— Facem şi noi ce putem pentru apărarea sfântului lăcaş de pe

insulă, vorbi Lazăr cu modestie, chiar dacă ochii săi râzători dezminţeau vorbele. Intrarea lui Sima în odaie întrerupse discuţia ce pornise pe o pantă ironică. Grăsunul arăta bine dispus. Şi avea motive temeinice, fiindcă fiecare oaspete îi prilejuia o nouă cercetare pe la nenumăratele butoaie cu vin.

— Ce face blondul? se interesă Lazăr.

— E gata de drum, sfinţia-voastră. Adineauri cucernicii rândaşi i-au scos calul din grajd. Frumos armăsar! Să dea boala-n mi

— Sima!

— Să dea binecuvântarea peste mine dacă am văzut altul mai

frumos.

— Ah, dragă Sima! stărui egumenul. Nu-l putem lăsa pe cavaler fără o gustare. Pofteşte-l să se ospăteze cu noi! Comitele îl privi atent pe Arad.

„Înalt şi suplu, chibzui el. Mersul mlădios ca al jderului. Ochii inteligenţi, parcă aplecaţi către sclipiri şăgalnice. Asta arată o fire deschisă.”

— Aţi fi plecat fără a vă lua rămas bun? întrebă egumenul.

— Ah, nu, sfinţia-voastră! Tocmai şedeam la îndoială dacă e bine să vă tulbur acum. E vremea rugăciunilor. Bătăile de toacă o anunţă.

— Luaţi loc, domnule! Fratele Sima va îngriji de cele cuvenite unei gustări înviorătoare. Domnia-sa e comitele Staicu. Cei doi tineri se salutară adânc, după moda cavalerească, iar cuvintele obişnuite în astfel de prilejuri nu lipsiră.

— După tot ce am auzit despre voi, mă aşteptam să fiţi mult mai

vârstnic, spuse cavalerul blond.

— Întâmplarea face să am aceleaşi cuvinte privitoare la tinereţea

voastră, înclină Staicu. Da, da, mult prea tânăr pentru nişte haruri atât de mari. Bogdan mi-a spus multe lucruri de mirare în ce vă priveşte.

— Mi-e teamă că nobilul vostru slujitor a exagerat în privinţa unor

calităţi pe care încă nu mi le-am însuşit.

— Slujitor? se miră comitele. Bogdan nu-i slujitorul meu. Un cavaler

al Ordinului Basarab nu are stăpân decât în domnul ţării. E drept că lucrează la castelul nostru, că îl plătim regeşte, dar lui nu-i poruncim. Îl rugăm.

— Asta mă bucură mult. Şi zău că-mi doresc o nouă întâlnire cu

tânărul Bogdan.

— Cam greu. Acum e în drum spre Caliacra, în fruntea a două sute de arcaşi.

— Nici că se poate mai bine, zâmbi Arad. Caliacra e tocmai ţinta călătoriei mele.

— Îl căutaţi cumva pe Ioan, despotul Dobrogii?

— Am unele treburi acolo, ocoli Arad un răspuns direct.

Afară, câţiva călugări măturau curtea. Alţii încheiau delicatul stropit

al florilor. Dinspre sala de scrimă răzbea zăngănitul aspru al oţelului. Îndată după gustare, comitele Staicu porni spre casă. Cavalerul blond părăsi Snagovul cu puţin în urma acestuia, dar îi fu dat să mai zăbovească lângă porţile mari. Nu departe de el, doi bărbaţi îmbrăcaţi ca nişte sperietori şedeau de taină cu câţiva călugări. Cel mai înalt grăi cu frumoasă chibzuială:

— Sfinţiile-voastre, pe noi ne-a adus aici nu gândul către un adăpost

vremelnic. Şi nici o gustare ce se cuvine unor drumeţi flămânzi

— Numai gândul la pocăinţă şi la cele sfinte, îl întrerupse mărunţelul

său tovarăş. E drept că ceva de-ale gurii întăreşte întotdeauna sufletul către puterea credinţei „Pe cei o mie de tartori ai iadului! îşi spuse blondul. Cei doi de colo sunt foştii osândiţi.” Cu această constatare, lăsă calul în voia soartei şi se îndreptă către

micul grup. Cotae îl zări primul, iar pe faţa lui şuie nu s-ar fi putut citi că-l încearcă o surpriză plăcută. Ba din contră. Dacă tânărul cavaler pomenea despre isprava lor din câmpia Braşovului, speranţa unui ospăţ în lege începea să se clatine. Gândul acesta îl făcu să pornească un atac verbal de învăluire.

— Domnule cavaler! exclamă, afişând o mare bucurie. Ne luasem

nădejdea să vă mai găsim. Taman mă sfătuiam cu alde Gogoaşă

— M-aţi căutat? îl întrerupse blondul.

— Vai, înălţimea-voastră! Ca pe sfintele moaşte.

— De unde aţi aflat că sunt aici?

Luat prin surprindere, Cotae îşi împreună mâinile lungi într-un gest

grăitor de crâncenă mirare, apoi făcu un efort şi dădu ochii peste cap, cu gândul să câştige timp.

— Din vis, strălucirea-voastră, interveni Gogoaşă, intuind jocul lui

vis calul vostru, însă voi apăreaţi ca în ceaţă.

Cotae. Mi s-a arătat în

Numai mănăstirea Snagovului se vedea clar.

— Minune! strigă unul dintre călugări.

Dar Gogoaşă nu-l luă în seamă, fiind preocupat de propriile scorneli.

— Pe urmă se făcea că

se făcea că vine o muiere frumoasă, cu

şoldurile mari cât un ciubăr

carele ne-a gătit. De fapt, nu ea. Era acolo şi un arhanghel

adică nu. O sfântă,

numai piele şi os

— Ce tot îndrugi, nătărăule? se zborşi Arad.

— Fiule! îl întrerupse cu asprime un călugăr. Nu huli. Peste omul acesta a picat harul ceresc.

— Mda! Şi de ce m-aţi căutat?

— Să intrăm în slujba voastră, minţi Cotae cu seninătate.

La îndemnul cavalerului, călugării îi conduseră pe cei doi spre o curte dosnică, unde bucătăria cu plite încinse răspândea miresme îmbietoare. În drum întâlniră câteva coteţe şi sumedenie de găini care ciuguleau cu mult sârg împrejur. Văzându-le, faţa lui Cotae se lumină brusc. O seamă de gânduri bune îl cuprinseră, gingaşe. „Găinile, săracele! socoti el. Ele totdeauna au dus greul. De fapt încap mai uşor sub aripa sumanului. Curcanul o fi mai bun, însă e prea mare pentru o ascunzătoare sigură”. Cam după un ceas, cavalerul blond, urmat de noii săi slujitori, părăsi Snagovul. Caii celor doi galopau frumos în urma stăpânului. Când ieşiră

din umbra deasă a Codrului Vlăsiei, ziua era în cumpăna amiezii. Călăreţii făcură primul popas lângă un pârâu. Acolo îşi potoliră setea animale şi oameni.

— Să nu vă fie cu supărare, încotro mergem? întrebă Cotae.

— La Argeş.

— Parcă auzisem că la Caliacra.

— Ţi s-a năzărit.

— Aşa cred şi eu, murmură lunganul cu înţelepciune. Oare nu s-ar

cuveni să prânzim aici? Facem un foc bun şi perpelim găina pe jăratic.

Mi-e teamă să nu se strice de căldură.

— Ce?

— Găina, domnule.

— Care găină?

— Păi asta, grăi Cotae, scoţând-o din fundul unui sac.

— Drace! De unde ai luat-o?

— De la mănăstire, înălţimea-voastră. I-am răsucit gâtul niţel, fiindcă orice găină bag de seamă că e din neamu’ muieresc, iar muierile au o gură

— Chestia asta nu-mi place.

— Vai, domnule, să nu spuneţi asta! Acolo sunt aşa de multe, aşa de

înghesuite, încât a le rări înseamnă adevărată binefacere pentru neamu’ găinilor. Mai chibzuit, Gogoaşă adunase între timp unele vreascuri şi aprinsese

focul. Cotae curăţă găina cu multă pricepere, totuşi lipsa unui opărit după datină păgubi orătania de trei sferturi din piele. Caii folosiră prilejul şi se ospătară cu iarba proaspătă, plină de frăgezime în apropierea apei. Sătui şi odihniţi, călăreţii porniră la drum în galop. Blondul trecu în frunte, bucurându-se de harurile armăsarului său sprinten. Trecu o bună bucată de vreme. Tocmai ocoleau o pădure nu prea întinsă, când auzul bun al cavalerului nu mai prinse zgomot de copite în urma sa. Parcă săgetat de o idee, Arad întoarse capul chiar la vreme pentru a-i observa pe cei doi slujitori cum dispar printre nişte râpe mari.

— Pe caznele iadului! răcni tânărul. Pramatiile au luat-o din loc.

Îşi îndemnă calul pe urmele lor. Cu toate că cei doi observară curând manevra stăpânului, cu toate că-şi îmboldeau animalele cu mult sârg,

distanţa dintre ei scădea vizibil. Blondul potrivi o săgeată în arc, aşteptă un moment prielnic şi trase. Micuţa sculă primejdioasă trecu şuierând la câteva degete de căpăţâna lui Gogoaşă.

— Cumetre! strigă acesta înfiorat. Cred că-i mai bine să oprim. A

doua săgeată mă pune pe gânduri. Se pare că pramatia de stăpân ştie să

ochească frumos.

Cum Cotae nu era nărod din fire, preţui spusele ortacului său şi îşi potoli calul.

— Încotro, ticăloşilor? zbieră cavalerul.

Cei doi cumetri nu fură impresionaţi de vocea năprasnică, ci numai

de spada pe care acesta le-o vântura pe aproape.

— Strălucirea-voastră! răspunse Cotae calm. Taman dădeam o raită prin împrejurimi socotind că am putea fi urmăriţi.

— De cine?

— Parcă poţi să ştii?

— Aha! Dă-mi punga!

Lunganul scoase punga din sac, însă cam fără chef. Dacă ar fi avut şi el arme, altfel ar fi stat lucrurile.

— Când mi-ai luat-o?

— Păi, domnule cavaler, când aţi băut apă, ziceam c-ar fi păcat să o

pierdeţi. Stătea prost la brâul vostru. Asta v-o spun cu mâna pe inimă. Un gând apărut pe neaşteptate îl făcu pe cavaler să nu ia punga.

— Păstreaz-o! spuse cu un aer blând, spre totala uluire a celor doi

cumetri. La Argeş vom avea mare nevoie de ea. O să vă cumpăr nişte

straie mai acătării şi ceva arme. Ştii să faci socoteli?

— Nu mă întrece nimeni, strălucitorule! se lumină lunganul.

— Atunci e bine. Am avut doi ducaţi. Egumenul Lazăr mi-a dăruit

cincizeci, din care i-am dat şase ducaţi lui Sima pentru caii şi şeile voastre. Restul e acolo. Vezi să nu pierzi punga.

— Eu, biruitorule? Din mâna mea nici diavolu’ n-o mai scoate.

— Aşa te vreau, fiindcă s-ar putea să mai căpătăm o pungă la Argeş.

Ochii celor doi crescură brusc şi străluciră ca zăpada în faţa soarelui. Porniră din nou la drum, iar cavalerul nu mai găsi de cuviinţă să privească îndărăt.

Capitolul 4

La castelul comitelui Staicu masa de prânz fu servită pe o minunată

terasă. Priveliştea încântătoare, bucatele alese şi ziua însorită nu reuşiră a încălzi atmosfera aparent plăcută dintre cei doi soţi. E drept că discuţia se purta sprintenă, uneori presărată de glumele tânărului, la care Margareta răspundea fie printr-un zâmbet, fie prin râsul ei cu limpezimi de cristal. Dar printre fraze adesea răzbăteau unele înţepături delicate pe care doamna avea grijă să le împrospăteze de câte ori se ivea prilejul.

— Am pentru voi o mare şi sper plăcută surpriză, grăi comitele.

— Încă una? Mă copleşiţi, domnule.

— Nu înţeleg. Din câte îmi amintesc, azi mi-a lipsit alt prilej.

— Nicidecum, râse Margareta. Cea mai frumoasă surpriză stă în

prezenţa voastră. În zori, când am aflat că aţi părăsit castelul, am crezut

că unele treburi vă reclamă, ca de obicei, prin alte părţi. Întoarcerea atât de neaşteptată se datorează oare dragostei pe care ne-o purtaţi?

— Aţi fost înştiinţată greşit, râse el, prefăcându-se a nu-i înţelege împunsătura. Ieşisem doar la o scurtă plimbare.

— O! aprobă Margareta cu aer naiv. Să te mai iei după aparenţe! Vă

cer iertare, domnule, şi aştept cu nerăbdare surpriza. Să fie cumva un nou dar din partea voastră?

— Nu. Acum un ceas o ştafetă de la Argeş ne-a adus invitaţia

măriei-sale, domnul ţării. Suntem poftiţi la turnirul de dimineaţă şi la balul ce va începe odată cu lăsarea nopţii.

— Păcat! zâmbi ea cu prefăcută tristeţe. Aplecarea voastră spre

rosturile ştiinţei şi ale celor sfinte ne va opri să dăm curs invitaţiei. Fiindcă

o soţie bună, iubitoare, totdeauna trebuie să ţină seama de dorinţele stăpânului său.

— Ei, ei! răspunse comitele, ameninţând-o şăgalnic. Ne mândrim cu

grija voastră pentru noi, dar invitaţia măriei-sale e o poruncă. Aşa stând lucrurile, am hotărât să se facă pregătirile de drum.

— Nu mai rămâne decât să mă supun, zâmbi ea, de data aceasta cu

adevărat bucuroasă. O plimbare la Argeş, un bal, erau motive de plăcută surpriză pentru monotonia atâtor luni de singurătate, care de fapt tot singurătate se chema, chiar când Staicu revenea la castel, fiindcă răceala dintre ei rămăsese aceeaşi. Margareta nu putea accepta un soţ lipsit de harurile îndrăznelii cavalereşti, iar comitele aştepta cu răbdare o schimbare în bine. Poate că vârsta fragedă a doamnei o împiedica să înţeleagă unele lucruri. Rosturile lumii nu stăteau doar în lovituri de spadă, în cavalcade şi lupte cavalereşti. O privire mai atentă a Margaretei ar fi fost destul pentru a o lămuri că soţul ei se îngrijeşte frumos de gospodărirea ţinutului, că inteligenţa lui scânteietoare lucrează adesea în folosul ţării. Din păcate, speranţele castelanului întâlneau bariere mult mai mari. Tânăra doamnă crescuse la curtea Moldovei, adică într-un loc unde fiii boierilor se întreceau în a deveni cavaleri. Moda cavalerească a Apusului cucerise tineretul român de mai bine de o sută de ani şi va dăinui în ţările române până aproape de secolul al şaisprezecelea, când expansiunea spre nord a turcilor şi grecilor va cunoaşte o perioadă de vârf. Obişnuită deci a trăi

într-un loc unde a nu fi cavaler însemna o ruşine sau presupunea defecte fizice, frumoasa Muşatină nu concepea un soţ cu altfel de preocupări. Apoi, căsătoria lor fusese nu una din dragoste, ci impusă. Margareta se simţea umilită prin scoaterea ei la mezat. Fiindcă numai raţiuni politice uniseră această familie. Fire romantică, visătoare, aşteptase cu totul altceva de la viaţă. La câteva luni după cununie, ea mai sperase încă într-o iniţiativă a comitelui. I-ar fi fost recunoscătoare dacă el ar fi avut curajul să desfacă unirea lor şi să o trimită acasă la ai săi. Însă numai un cavaler desăvârşit şi-ar fi atras asupra sa mânia domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Or, comitele Staicu părea lipsit de asemenea îndrăzneală. Sau poate că o iubea, spre totala lui nefericire. Explicaţii nu fuseseră între ei, ci doar o izbucnire petrecută cu multă vreme în urmă. Nemulţumit de răceala pe care i-o arăta, Staicu îi spusese cam aspru:

„Doamnă, pe oameni trebuie să-i luăm aşa cum sunt, nu cum ni-i dorim în visările noastre. Pe noi ne-a unit hotărârea mai-marilor. E o căsătorie impusă. Dar dacă lucrurile stau aşa, oare nu avem datoria de a ne cunoaşte mai bine? De a ne înţelege unul pe altul? De a încerca o apropiere între noi? Cred că fericirea între soţi stă şi în puterea renunţării. A nu dărui nimic în căsnicie înseamnă a nu aştepta să primeşti.” „Dar, domnule, grăise ea pătimaş, a nu crede în visările noastre, a nu înfăptui măcar o parte din ele, înseamnă moartea sufletului. Iată de ce nu sunt de acord cu spusele voastre. A lua de la viaţă puţin înseamnă a ne mulţumi cu orice. Numai neajutoraţii se mulţumesc chiar cu orice. Nu aş dori să mă înţelegeţi greşit. Sunteţi un om învăţat şi valoros în felul vostru, însă nu ce am visat eu. V-am fost vândută, domnule. Îmi sunteţi stăpân şi înţeleg să-mi port jugul, dar nu-mi cereţi mai mult decât prezenţa mea aici. Despre a dărui sau a renunţa nici nu merită să vorbim. De veţi dori să mă umiliţi, e dreptul vostru. Veţi obţine trupul meu prin forţă, dar sufletul niciodată. El nu cu forţa se capătă.” Vorbele acelea fuseseră spuse cu aproape doi ani înainte. Odată cu trecerea timpului, Margareta prinsese a privi lucrurile cu mai puţină înverşunare. E drept că nu o încerca o explozie de fericire atunci când comitele revenea la castel după lungi absenţe, însă e tot atât de drept că prezenţa lui era o plăcută surpriză, aducând calm şi linişte. După vechea discuţie dintre ei, Staicu venea rar pe acasă. Iar la astfel de prilejuri, în discuţiile lor obişnuita răceală se schimbase în ironie. La un ceas după prânz, o frumoasă trăsură ieşi din castel şi trecu podul de peste Prahova. Douăzeci de călăreţi, arcaşi după arme, îi însoţeau pe Staicu şi Margareta. Îmbrăcată în straie bărbăteşti strânse pe corp, cu părul adunat în coc greu, cu cizme până aproape de genunchi, tânăra doamnă arăta ca un scutier nevârstnic. Pusese multă cochetărie în alegerea culorilor, ce precumpăneau către vişina trecută din copt. Renunţase la obişnuitul albastru dintr-o toană sau pur şi simplu la gândul de a surprinde ochiul privitorului cu noua ei ţinută. Trupul ei, bine conturat sub hainele strâmte, cu rotunjimi îndulcite spre liniile lungi, delicate, merita să fie privit chiar de cusurgiii înrăiţi. Obrajii uşor aprinşi, îmbujoraţi poate de emoţia drumului, sau numai de soarele puternic, strălucirea ochilor, zâmbetul copilăros îi măreau farmecul. Aşezat alături, Staicu îi privea adesea profilul fin, fără a îndrăzni să o tulbure. Doar la hopuri, trupurile lor se atingeau cu totul întâmplător, iar la astfel de

prilejuri, Staicu îi simţea aroma părului ce aducea a floare de câmp. O clipă, fu ispitit să o cuprindă în braţe. Era atât de aproape, încât îi simţea respiraţia uşoară ca de prunc. Amintirea vorbelor ei de odinioară îl opri la timp. Departe de a presupune ce se petrece cu el, Margareta bănui, cu acel instinct atât de puternic al femeilor, că în aer stăruie o chemare tainică. Ochii ei strălucitori se închiseră pe jumătate, faţa îi păli, buzele îi tremurară uşor ca o părere, însă totul dură atât de puţin, încât crezu că visase. O încruntare abia vizibilă, urmată de o retragere a ei spre marginea scaunului readuse totul la normal. Clipa aceea de aşteptare, de nelinişte, socoti că nu-i fusese adresată lui Staicu, ci unui ins foarte neclar în mintea ei. În ultima vreme, când era plecat, se gândea adesea la el. Nu cu simţăminte de dor, nu cu grija unei iubite, ci mirată că în cei doi ani el nu încercase un singur gest care să-i arate ce-i în inima lui. „Mă iubeşte oare? se întrebă ea. Nu, nici vorbă. Cine ştie peste ce dragoste a fost nevoit să calce la încheierea căsătoriei noastre. Totuşi, uneori, îl simt că mă cheamă, chiar dacă nu rosteşte o vorbă. Să fie oare doar o chemare de prietenie? Nu. Femeile nu simt decât chemările dragostei, cele ale prieteniei sunt haruri ale bărbaţilor.” Seara trecută şezuseră de taină până târziu. Când se despărţiseră în faţa apartamentului ei, pe Margareta o încercase o ezitare. El îi făcuse urări vesele. Ea, pline de ironie. Dar înţepăturile nu mai aveau ascuţimea de altădată, fiindcă gândurile ei erau altele. Poate că nu l-ar fi respins dacă el ar fi încercat să intre. De fapt, şi el ezitase. O nouă hurducătură, mai aspră, o smulse din gândurile acelea. Apoi, mersul domol, uniform, lăsă loc întrebărilor, presupunerilor. Privirile îi zăboviră o clipă asupra soţului. Tânărul părea că aţipise. O şuviţă de păr îi căzuse pe frunte şi îi aducea un aer copilăros. „Cred că sunt nedreaptă, chibzui în continuare. În fond, şi el e la fel de oropsit. Nici el nu a dorit această căsătorie. Mă mir că nu s-a săturat de împunsăturile mele. Totdeauna le primeşte cu aer vesel. Dar ce o fi în inima lui, nimeni nu ştie. Rar se supără. Totdeauna ştiu când îl cuprinde mânia. Atunci, ochii i se subţiază ca în faţa soarelui mult, iar umerii obrajilor se colorează uşor.” Chibzui poate pentru a suta oară asupra unor lucruri neclare. În preajma Crăciunului, Staicu venise acasă rănit. Avea în umăr o tăietură proaspătă de cuţit sau de spadă. S-au întâlnit în sala cea mare. El vesel ca de obicei, ea la fel de ironică. Nimic nu lăsase a se observa că e rănit. Abia a doua zi aflase de la cavalerul Bogdan. Îngrijorată, a intrat în odaia lui tocmai când felcerul îi spăla rana. Bună cunoscătoare, fiindcă întâlnise adesea astfel de prilejuri la curtea Moldovei, observase de îndată că nu-i o simplă zgârietură. Felcerul curăţa fără milă, aşa cum îi cerea meseria, iar tânărul îi adresa Margaretei cuvinte cu haz. Nici un strigăt, nici un geamăt nu scăpase de pe buzele lui, deşi era clar că durerile sunt cumplite. Dar ce o mirase în egală măsură erau muşchii lui mari, pietroşi, ce nu se potriveau unuia lipsit de exerciţii fizice. Când l-a întrebat de rostul împunsăturii, comitele a râs şi a pomenit ceva despre nişte lotri. Altă dată, pe la mijlocul toamnei trecute, Staicu ieşise pe Dealul Câmpiei cu câţiva slujitori. I se năzărise lui că ar fi acolo un teren bun pentru o livadă. Margareta venise după ei călare şi căuta un loc de urcuş. Din apropiere sărise un iepure, iar calul speriat o aruncase din şa. Staicu

era undeva deasupra, pe marginea unei râpe. În cădere l-a observat cum se aruncă de la o astfel de înălţime ameţitoare. Ea nu păţise nimic rău, dar uitase să facă vreo mişcare, uimită şi îngrozită. Apoi, Staicu s-a aplecat şi a ridicat-o ca pe un fulg. În clipa aceea ochii lui nu arătau numai teamă, ci şi un licăr ciudat, pe care nu-l mai văzuse. Parcă era un strigăt slab, ca o chemare din depărtări. — Cum aţi putut sări tocmai de acolo? îl întrebase cu mustrare în

glas. — Vai, doamnă! pornise el a râde. În cădere cred că nu aţi văzut prea bine. Nu am sărit, doamnă, ci am alunecat pur şi simplu. Chiar mă întrebam în timpul zborului: „Cât va rămâne întreg din mine, pentru a vă acorda sprijinul de cuviinţă?” Trăsura poposi aproape de vadul unei ape. Călăreţii din suită descălecară bucuroşi de odihnă. Soarele căzuse mult spre apus. Pe la coturi, apa râului îşi lovea şoldurile cu lenevie de malurile înalte.

*

În ultimele zile, hanurile din împrejurimile cetăţii Argeşului deveniseră neîncăpătoare. O seamă de drumeţi prevăzători se îngrijiseră din timp de un adăpost bun. Doar oaspeţilor domnului ţării nu le păsa de nimic în această privinţă. La palatul domnesc, dichisitul odăilor se încheiase. Călătorii din apus rămâneau adesea nedumeriţi, observând că hanurile nu au protecţia cetăţilor. Puţini ştiau că în nordul şi în sudul Dunării era o veche lege a pământului. O lege nescrisă, dar respectată, care ferea bisericile şi hanurile de călcări cu oşti. Chiar turcii, harnici dărâmători de biserici creştine, rar loveau hanurile, fiindcă ştiau şi ei că acolo găseşte odihnă drumeţul de orice neam sau religie. În jurul cetăţii erau la vremea aceea unsprezece hanuri răspândite pe sub poale de codru. Cocheta aşezare a Argeşului înconjurată de ziduri, cuprindea la rândul ei încă pe atâtea. Cam prea multe, socoteau unii. Doar călătorii obişnuiţi se arătau de altă părere. Nu rareori lipsa unei odăi libere îi făcea să înnopteze sub cerul liber. Poate nu cel mai vechi, dar cu siguranţă cel mai frumos era hanul „Doi cocoşi”. Aşezat sub o curmătură de deal, înconjurat de brazi falnici, rostuit din piatră şi lemn, cu zeci de odăi, cu grajduri mari, hanul nu cunoştea lipsa clienţilor. Sub el, săpată în stâncă, o pivniţă în care ar fi încăput alte hanuri mai mici adăpostea nenumărate butoaie cu vin şi cu ţuică. În cămări, şuncile afumate, mari cât nişte coapse de vădană, slănina fragedă ca bobul de zmeură, cârnaţii cât odgoanele nu arătau nici pe departe bogăţia merindelor. Undeva în spatele clădirii o crescătorie de porci şi una de orătănii primeneau cu prospătură ospeţele. Drumeţului ostenit şi flămând nu i se cereau lămuriri despre rosturile sale, ci doar să aibă bani. Hangiul Stoleru, un moldovean pripăşit pe la Argeş cu vreo douăzeci de ani în urmă, era o matahală de om cât uşa, dar nu aplecat spre suferinţa grăsimii. Până şi slujitorii săi fuseseră aleşi pe sprânceană, după voinicie. Socoteală înţeleaptă, fiindcă încăierările rar lipseau, iar legea dreptăţii trebuia făcută pe loc. Odată cu lăsarea umbrelor serii, cavalerul blond poposi la „Doi cocoşi”. În marea sufragerie de la parter o seamă de lumânări aprinse,

zgomot de voci şi tacâmuri, cântece vesele sau triste, ţipete şi porunci, trosnet de buşeală, înjurături pipărate arătau că binecuvântata cină se desfăşoară creştineşte. Urmat de Cotae, Arad prinse a urca cele câteva

trepte, când uşa se deschise brusc. Doi slujitori ai hanului aruncară ceva ce semăna a ghiulea, după care uşa reveni pe rosturile ei. Ghiuleaua cu pricina nimeri în braţele blondului cu toată viteza ce se cuvenea unei astfel de scule.

— Drace! strigă el încântat. Bine că nu căpăţâna ăstuia m-a lovit în

plin, ci o parte mai moale. Zicând acestea, ridică proiectilul pe picioarele lui, ce-i drept cam nesigure, însă destul de bune pentru a se susţine singur. În lumina slabă, mogâldeaţa prinse contururi. Era un bărbat nu prea mare la trup, dar atât

de păros, încât greu s-ar fi putut stabili unde ar fi hotarul dintre plete şi barbă, sau dintre barbă şi straie.

— Domnule, iertaţi-mi graba! grăi el cu o undă şăgalnică în glas.

— Cu graba nu am nimic, răspunse blondul. Socot însă că întâlnirea noastră a scos ceva scântei, ce-i drept nu prea dorite.

— Ah, domnule, dorinţele oamenilor nu prea se aseamănă între ele.

Eu mă socot fericit de ocazie. Dacă în locul vostru întâlneam bradul de colo, n-aş mai fi avut plăcerea să vă prezint omagiile mele.

atât de neaşteptate din

han?

— Care a fot cauza plecării atât de

hm

— Una măruntă. Lipsa de sunători. Totdeauna am crezut că un

cavaler, fiindcă asta sunt, poate să bea pe datorie până ce prinde zile mai bune.

— Sunt de aceeaşi părere, aprobă tânărul. Poate e bine să vă întoarceţi la masă.

— O, nu! se împotrivi acesta. „Doi cocoşi” a fost până adineauri singurul han din care nu fusesem arun

— Poftit să plecaţi, îl întrerupse Arad.

— Chiar aşa, domnule. Şi-i păcat. Vinul de aici e bun. Am băut un tămâios de Buzău care ţi se strecoară în trup ca apa vie.

— Atunci s-ar cuveni să intrăm.

— Numai să nu iasă cu o încăierare ce v-ar păgubi sănătatea.

Blondul deschise uşa. Un slujitor îl văzu pe bărbos alături şi făcu o

încercare să-l ia de guler. Pumnul tânărului îl trimise cât colo. Alţi slujitori veniră în grabă. Cuprins de cucernice furnicături, Cotae apucă un scaun şi-l ridică deasupra capului. Aflat prin apropiere, Stoleru îl cântări pe blond din priviri doar o clipă. Destul pentru a-şi da seama că are în faţă un oaspete de soi. Ţinuta mândră şi mai ales straiele lui, care, chiar dacă trecuseră prin multe, arătau a fi lucrate din cunoscutul postav de Colonia, i-ar fi impus respect până şi unui hangiu mai puţin priceput.

— Poftiţi, înălţimea-voastră! spuse aplecându-se atât cât era de cuviinţă. Cu ce vă pot fi de folos?

— Întâi cu adăpostul cailor. Unul dintre slujitorii mei aşteaptă afară. M-am mirat că rândaşii nu ne-au ieşit în întâmpinare aşa cum se obişnuieşte pe la alte hanuri.

— Şi la noi se păstrează cu sfinţenie acest frumos obicei. Din păcate, odăile sunt pline cu oaspeţi. Mâine va fi un turnir aici.

— Mda! Vom căuta în altă parte. Cât îţi datorează acest nobil

cavaler?

— Mai nimic. Două oale cu vin şi o pulpă afumată valorează atât de puţin, încât nu merită a vorbi despre ele.

Blondul privi spre Cotae. Acesta înţelese într-o clipă şi scoase un ducat de aur.

— Ia-l, jupâne! spuse lunganul măreţ. Nu, nu! Păstrează restu’!

— Domnule cavaler! sări hangiul însufleţit dintr-o dată. De la prima

ochire mi-am dat seama

Una pentru voi, alta pe potriva slujitorilor. Cât despre cai, voi da poruncile

adică nu

vă cer iertare! Ar mai fi două odăi.

de

trebuinţă. La un semn al hangiului, câţiva slujitori curăţară o masă cu muşterii

cu

tot, în vreme ce alţii aşezau măsăriţă curată. Cotae şi Gogoaşă fură

îndemnaţi spre un colţ unde îşi ciocneau ulcelele cei de mâna a doua. Proaspeţii slujitori observară că a găsi un loc printre mesenii de acolo rivaliza cu frumoasele minuni biblice. Porniră totuşi hotărâţi, înşfăcară câte un guler de care atârna ceva greu, smuciră cu sârg, îşi desfăcură palmele după un chibzuit avânt, iar cei luaţi de pe locurile lor în chip atât de creştinesc poposiră cam fără voie pe duşumea. Cum aceştia nu protestară, fie din pricina băuturii peste măsură, fie din altă pricină, cum cei de la masă nu păreau a se sinchisi, Cotae şi Gogoaşă se aşezară în

voie. Arad ciocni un rând cu părosul. Înviorat de plăcuta întorsătură a lucrurilor, omul închină solemn şi grăi plin de mulţumire:

— Domnule, numele meu e Grama.

Discutară multă vreme când mai tare, când în şoaptă. Uneori se aplecau iute, ferindu-se din calea unor proiectile în formă de căni, de scaune sau cine ştie ce alte corpuri care circulau la răstimpuri pe deasupra meselor, din diferite părţi, după cum izbucneau încăierările. Numai novicii, numai cei ce păşeau pentru prima oară într-un han făceau caz când primeau în braţe un trup aruncat din greşeală. Dacă încăierările

promiteau a fi frumoase, mulţi muşterii se arătau dispuşi a intra în horă, iar în astfel de ocazii doar hangiii luau parte fără entuziasm. Puţini se sinchiseau de o vânătaie, de un cucui, de lipsa unei bucăţi din piele sau

de pierderea câtorva dinţi. Cu puţin înainte de miezul nopţii, când cavalerul Grama cam

întrecuse măsura ulcelelor, când picioarele lui ar fi putut căpăta o mie de întrebuinţări în afară de aceea a susţinerii trupului, Cotae şi Gogoaşă îl luară târâş, fiecare de câte o aripă, şi-l cărară în odaia blondului. La ziuă, Arad îl întrebă pe bărbos:

— Ai un cal?

— Am avut o iapă de rasă, domnule, răspunse acesta cam acru.

— Aha! Dar arme?

— Şi arme am avut. Dacă aţi fi văzut spada mea de Sibiu

fiindcă

Sibiul rivalizează cu Toledo în făurirea acestui fel de scule.

— Ei, nici chiar aşa să nu o luăm. O fi Sibiul, însă Toledo

— Da, da, eram sigur că nu recunoaşteţi, zâmbi bărbosul. Totdeauna

suntem gata să credem că numai străinii pot da lucruri bune. Şi eu am

crezut aşa până acum câţiva ani, când am dat în Sibiu peste unul, Axinte.

Mi se rupsese spada sus, lângă mâner. Cineva m-a îndrumat spre Axinte.

L-am căutat, socotind că mi-o va cârpăci până se va ivi prilejul pentru una

nouă. Axinte e mai mărunt decât mine, care nu fac parte din tagma uriaşilor, şi are o faţă lungă, uscată, ca de ţârcovnic. Omul s-a uitat la spadă şi mi-a zis: „Domnule, oţelul nu se poate cârpăci, dar aş putea să vă vând o spadă făurită de mine.” Zic: „Mă nene, asta-i de Toledo. Un cavaler care a purtat la şold un Toledo nu se poate mulţumi cu o custură oarecare.” „Adevărat! a râs el. Am aici trei spade. Una dintre ele e de Toledo. Voi acoperi mânerele şi gravurile, iar domnia-voastră încercaţi a vedea care e mai bună.” Cu tot învelişul făcut de Axinte, pe cea străină am recunoscut-o îndată după înfloriturile de pe ea. Zic: „O iau pe asta.” Zice: „Asta e Toledo. Mă aşteptam să o recunoaşteţi. Totuşi o încercare

merită. Eu am să iau una făurită de mine, iar voi încercaţi să mi-o rupeţi sau să mi-o ştirbiţi. În caz de reuşită, veţi primi Toledo în dar.” Un ceas întreg m-am căznit, cu toată priceperea, însă fără folos. Până la urmă, am cumpărat o spadă de Sibiu la preţul uneia de Toledo.

— Hm! Parcă am auzit ceva despre Axinte.

— Şi veţi mai auzi, domnule.

— Poate. Deci n-aveţi nici arme?

— Am avut. Din păcate am pierdut totul la un joc de zaruri. Totuşi,

sunt în câştig. După acel dezastru m-am jurat să nu mai pun mâna pe zaruri. Dar ce folos, dacă judecata bună vine la urmă?

— Sper să fie un necaz trecător.

— Mă îndoiesc, râse bărbosul, fiindcă nu mai am nici un fel de avere.

Dacă aş avea o spadă, s-ar schimba lucrurile. Azi va fi un turnir. Cei ce câştigă un turnir sunt răsplătiţi regeşte aici, la Argeş.

— Ştii să foloseşti bine o spadă?

— Ah, domnule, aş zice că lucrez destul de frumos! Părintele meu,

seniorul Grama, Dumnezeu să-l ţină încă vreo zece-douăzeci de toamne, mi-a dat lecţii admirabile. E drept că asta s-a petrecut acum patru ani. De atunci ne-a lipsit prilejul să încrucişăm spadele, din cauză că nu l-am găsit niciodată treaz. După ce şi-a pierdut averea – tot la jocul de zaruri –

a dat în darul băuturii. Păcat! Avea o fineţe în loviturile de spadă

aveţi puţine şanse

într-un turnir, îl întrerupse Arad.

— Totuşi, după o noapte atât de grea

hm

— Vă faceţi griji degeaba. Sunt două luni de când mă odihnesc.

— Atunci, propun să intrăm în frumoasa aşezare a Argeşului. Iar dacă

doriţi să luaţi parte la turnirul de spadă, nimic nu vă poate opri.

— Păi tocmai spadă n-am şi nici straie pe măsura unui cavaler.

— Toate la vremea lor, zâmbi blondul. Întâmplarea face să dispun de nişte ducaţi.

— Mă îndatoraţi, domnule.

— Nu prea. Aurul acesta a venit pe neaşteptate.

*

Măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti, părăsise palatul ca de obicei, cu puţin înainte de revărsatul zorilor. Îmbrăcat simplu, într-o cămaşă descheiată la gât, cu pantaloni strânşi pe picior, lucraţi din cunoscutul postav de Ypres, pe care o mână dibace brodase la genunchi câte un vultur cu aripile întinse, purtând la brâu o sabie scurtă legată de o cingătoare încheiată în paftale de aur, domnul ţării ieşise în parc pentru

plimbarea de dimineaţă. Vreo câţiva arcaşi porniră grabnic să-l însoţească, aşa cum încercau adesea, dar un semn al măriei-sale îi opri. Aerul aspru al parcului aducea a zi rece de octombrie. Mircea zăbovi lângă vatra unui izvor ce năvălea voiniceşte de sub o stâncă. Acolo îi plăcea să-şi scufunde faţa în unda rece, care înfiora trupul ca tăietura de brici. După ce simţi din plin binecuvântarea apei, porni agale pe sub copacii mari, ai căror coroane uriaşe parcă se îmbrăţişau unele cu altele, fără a mai lăsa loc pentru razele soarelui, ivite undeva pe o culme ca un zâmbet de prunc. Primul bărbat al ţării purta plete lungi şi o barbă rotundă, aspră. Înalt ca şi Staicu, se deosebea de acesta prin trăsăturile prelungi. Ochii lui mici, adânci, de culoarea aurului ca şi părul bogat, nasul drept, buza de sus voluntară fără a strica simetriei, lipsa obişnuitelor cute din colţul gurii alcătuiau chipul unui bărbat atrăgător chiar dacă împlinise treizeci şi şase de ani. Nici trupul nu cunoscuse apăsările vârstei. Fireştile rotunjimi ale pântecului, ce apar la bărbaţi la vârsta aceasta, nu-l încercaseră. Al său era plat, suplu, ca al tinerilor. Dar nu numai natura îl ferise de asemenea cusur, ci şi plimbările lungi, matinale, exerciţiile zilnice de scrimă, băile reci, călăria şi vânătoarea cu arcul. „Am o zi grea, gândi el. Azi voi primi o seamă de oaspeţi. Pe la zece va începe turnirul. Uneori întrecerile cu lancea, cu spada şi cu arcul se prelungesc până după prânz. Către seară, alături de doamna noastră Mara, vom deschide balul, iar la miezul nopţii mă voi întâlni cu Nufărul Alb.”

*

Pe străzile Argeşului, mulţimea trecătorilor era mult mai mare decât în alte zile. Negustorii de mărunţişuri profitau din plin, oferind spre vânzare lucruri mai acătării sau îndoielnice în ce priveşte calităţile. Unii veniseră în căruţe, alţii doar cu ce purtau în spinare. Nici localnicii nu şezuseră cu mâinile în sân la o astfel de concurenţă şi ieşiseră cu mărfurile tocmai în marginea câmpului rezervat întrecerilor. Până şi hanurile, atât de somnoroase dimineaţa, îşi primeau muşteriii ocazionali, ce intrau acolo să-şi petreacă vremea până la începerea turnirului. Mulţi clătinau din cap şi socoteau în sinea lor că nu-i a bună cu noul vodă, care în preajma războiului se ţine de petreceri. Altele trebuiau acum spre apărarea ţării, fiindcă nimeni nu ştia până unde vor lovi oştile lui Ali-paşa. De la urcarea lui vodă în scaunul ţării, întâmplată la 23 septembrie 1386, trecuseră doi ani. Doi ani de linişte, ce-i drept, dar ce gânduri avea el puţini ştiau. Va fi un demn urmaş al părintelui său Radu? Greu de presupus. Porţile cetăţii, deschise odată cu lumina zilei, lăsau a se revărsa călători din împrejurimi, ori din îndepărtate judeţe. Unii intrau călări pe cai greu de strunit, alţii apostoleşte. Mulţi în trăsuri purtate de telegari sprinteni sau în căruţe mari, înghesuiţi, transpiraţi, gălăgioşi şi veseli. Încă din zori, împrejurimile câmpului de întrecere fuseseră ocupate. Spectatorii chibzuiţi nu lipseau. Primele rânduri se formaseră trainic, iar bătălia pentru o poziţie mai bună era fără sorţi de izbândă. Doar cei din casele mărginaşe păreau favorizaţi cu adevărat. Terasele, ferestrele şi acoperişurile gemeau de privitori. Jos, rândurile se legănau ca nişte valuri

uriaşe sub asaltul celor întârziaţi. Sunet de trâmbiţe vesti sosirea lui vodă. O seamă de călăreţi deschiseră drum prin mulţime. La spatele lor, pe cai neastâmpăraţi ce jucau în loc, îşi făcură apariţia boierii Roman Herescu şi Manea, amândoi cavaleri ai Ordinului Basarab. Platoşele sclipeau în bătaia soarelui ca nişte oglinzi. Puţin mai în urmă, o parte dintre spectatori zăriră coroana de aur în cinci colţuri a domnului ţării. Alături de vodă, tânăra doamnă Mara,

înaltă, suplă, în rochie albă tivită cu fir de aur, iar în stânga lor, Staicu şi Margareta. La spate, sumedenie de curteni călcau domol, conduşi de comitele Dragomir, castelanul de Dâmboviţa. Nici oaspeţii nu lipseau. Veniseră acolo vornicul Drăgoi, Burlă şi Stanciu, toţi trei consilieri supremi ai domnului Moldovei, Pietro Embrone, consul genovez la Chilia, trimişi din Transilvania, Serbia, Vidin, Tîrnovo, Croaţia şi cavaleri ai regelui Poloniei, Vladislav Iagello. Întreaga mişcare încremeni când crainicul anunţă cu voce puternică:

— Măria-sa Mircea, mare voievod şi domn singur stăpânitor a toată Ţara Românească. Aflat nu departe de vodă, consulul Pietro Embrone îi şopti secretarului său:

— Mircea e vesel. Râde şi discută fără griji.

— Ca la orice turnir, încuviinţă secretarul.

— Santa Madona! exclamă Pietro. Războiul bate la uşă. Să fie oare

domnul Ţării Româneşti un naiv?

— Mă îndoiesc, şopti secretarul. Cred mai degrabă că acest turnir

ascunde o frumoasă manevră. Iată un prilej de a aduna o groază de

oameni fără a bate la ochi. Tare îmi vine a crede că trimişii polonilor au venit nu de dragul întrecerilor, ci ca soli. Cred că ar fi interesant să luăm seama la întâlnirile de azi ale valahului. Nişte soli poloni la curtea din Argeş nu ar fi pe placul regelui Ungariei. Dar un turnir poate fi un bun paravan, fiindcă la astfel de prilejuri vin adesea mulţi cavaleri. Apoi, iscoadele turcilor îl vor vesti pe sultan că aici nimeni nu se gândeşte la război.

— În ce scop?

— Nu ştiu. Am aflat însă că Mircea şi-a întărit cetăţile de la Dunăre.

Zidurile s-au dublat, iar garnizoanele sunt mai mari ca de obicei. Numai

cetatea Turnu are acum peste două mii de arcaşi.

— Deci, pregătiri în taină?

— Aşa se pare.

La un semn al lui vodă, crainicul îi chemă pe cavalerii întrecerilor de

spadă. Erau patru. Trei voinici şi unul mărunţel, pricăjit, prea firav pentru o dispută atât de grea. Turnirurile nu-l atrăgeau pe mitropolitul Antim. El socotea că o faţă bisericească nu are ce căuta la asemenea uşuratice vărsări de sânge. În schimb, egumenul Lazăr era nelipsit. Şi nu o dată ţinea pariuri cu vodă.

— Măria-ta! grăi Lazăr. Nu credeţi că mărunţelul îşi caută moartea?

— Să vedem, râse domnul ţării. Numai el ştie pe ce se bizuie.

— Mi-e teamă că mâna lui slăbănoagă nici nu va putea ridica spada.

— Vreţi să pariaţi împotriva lui?

— Ah, nu! Mie îmi place să risc. Ţin zece perperi pe mâna cavalerului Grama. Aşa mi se pare că-l cheamă.

— Fie! aprobă vodă. Sper să nu mă păgubiţi ca altădată.

Primii intrară în luptă un tânăr oacheş din Judeţul

de Baltă şi un

bărbat mai vârstnic, necunoscut la curtea Argeşului. După unele schimburi de lovituri, spectatorii observaseră că oacheşul e mai ager, iar vârstnicul e mai chibzuit în mişcări. Dar totul dură atât de puţin, încât spectatorii mai şedeau încă încremeniţi. Spada vârstnicului intrase adânc în umărul celuilalt. Grijuliu, necunoscutul se aplecă deasupra oacheşului căzut parcă fără suflare. O singură privire ageră îi fu suficientă pentru a

şti că rana e puţin primejdioasă. Mulţumit, salută adânc spre locul în care şedea vodă.

— Prea scurtă întrecere, murmură Lazăr.

— Dar frumoasă, grăi comitele Staicu. Cavalerul vârstnic e un mare spadasin.

— Sau, poate, norocos.

În vreme ce Lazăr savura spectacolul din plin, fiindcă locul său lângă vodă era dintre cele mai bune, călugărul Sima, îmbrăcat în rasă lungă, transpirat, roşu la faţă, înainta cu cizmele lui mari prin mulţime. După strigăte, înţelese că privirile sale nu avuseseră parte de prima întrecere.

Mânat de talazurile celor ce se înghesuiau fără noimă, ajunse la loc liber, sub un prun. Ochii săi cucernici cătară în sus, printre crengi. Pe craca cea mai de nădejde, un tânăr, nu chiar flăcău după semnele chipului, şedea împărăteşte. „Dacă mă sui lângă el, pică prunul cu noi, chibzui grăsunul. E prea fraged ca să ţină doi oameni. Apoi, fără ajutor, mi-e teamă că nu pot urca până acolo.”

— Hei, fiule! răcni Sima.

— Ce e, bre? întrebă flăcăul.

— Dă-te jos, spurcatule! Picioarele tale netrebnice au pângărit crengile pomului.

— Da de unde? râse băiatul. Doar m-am mai urcat şi altă dată şi

nimeni nu mi-a zis că-i păcat.

— Parcă eu zic altfel? o luă Sima grijuliu. Când prunele sunt coapte

avem datoria să ne săltăm printre sfintele crengi, însă acum e păcat greu. Pomul abia e pe rod. Descumpănit, băiatul grăi totuşi cu judecată:

— Păi ăia de colo de ce stau în pruni?

— Lasă că ajung eu şi la ei. De ce crezi că sunt pus aici?

— Aş zice că nu-i păcat.

— Ce? Pesemne că Lucifer îţi tulbură mintea. Câţi ani ai?

— Aproape şaptesprezece.

— La biserică mergi?

— În fiecare duminică, sfinţia-ta.

— Şi nu ţi-au spus acolo despre păcatul urcatului în prun?

— Nici o vorbă, sfinţia-ta.

— Mare mirare! Pe mine m-ai văzut în prun? răcni mânios.

— Nu.

— Atunci dă-te jos înainte de a chema străjile! Sfântu’ apostol

Chihaia zice limpede în a şaptea epistolă către argeşeni: „Luaţi aminte şi

nu

buboaiele la şezut

şi

vă urcaţi

în prunul

fără prune coapte fiindcă spurcăciunile ”

râia

străjile

Dă-te jos!

bubele dulci

Nemulţumit, dar destul de speriat, băiatul îşi dădu drumul din pom şi porni să o ia din loc, însă un gest al călugărului îl opri.

— Uşor, fiule! Ajută-mă să mă urc!

— Parcă ziceai că

— Sigur că ziceam. Trebuie să binecuvântez cu mătăniile fiecare

crenguţă, altfel se usucă prunu’. Grea treabă. Sima îşi săltase poalele rasei cam fără folos. Fundul său

cât o varniţă atârna ca plumbul, chiar dacă braţele puternice porniseră a face minuni pe tulpină la deal. Băiatul nu era slăbănog. După o vreme reuşi să pună umărul sub cucernicul fund şi, prin frumoasă trudă, Sima ajunse pe craca atât de râvnită, unde se aşeză comod, fericit de o vizibilitate straşnică.

— Hei, sfinţia-ta!

— Ce vrei?

— Nu cobori?

— De ce să cobor?

— Fiindcă păcatu’

şi buboaiele

— Păcatu’? Ai te cară d-acilea! Întâi trebuie să mă rog şi să meditez două ceasuri încheiate. Pe urmă să vii să mă ajuţi la coborât. Cum nu era nătâng, băiatul o luă din loc înjurând printre dinţi.

*

Adversarul micuţului Grama se nimerise un zdrahon cunoscut ca o brezaie pe la turniruri. Uneori lovea cu spada atât de puternic, încât mulţi

îl credeau egal în voinicie cu mândrul cavaler Bogdan. Altfel, era un soi de mălai-mare, petrecăreţ, darnic până la risipă, veşnic fără un chior în pungă şi gata a se lipi acolo unde întrezărea ceva câştig. Meseria armelor nu-l atrăgea, cu toate că unele însuşiri alese în mânuirea lor i-ar fi adus o situaţie mai bună. Ieşise victorios în câteva turniruri, dar gloria, numele bun nu-i făceau cine ştie ce plăcere, ci numai obişnuita pungă cu sunători cuvenită învingătorului. Cum era lefter de vreo câteva săptămâni, venise la întrecere cu gândul la un chef mare. Văzându-l pe Grama atât de neajutorat fizic, după primul moment ce-i stârni mirarea cugetă adânc:

„Să fiu al dracului dacă nu-i o glumă! Fiindcă, de nu-i aşa, a mă bate cu ăsta, a-l despica în două, mă duce la un păcat atât de rău, încât ar trebui să-mi schimb numele pentru a nu fi certat cândva în cer. Adică n-au găsit ei unul pe măsura mea?”

— Piei, drace! murmură printre dinţi.

— Aţi spus ceva, domnule? se interesă mărunţelul.

— Ah, nu, cavalere! Ziceam o rugăciune. Totdeauna înaintea

întrecerii îmi fac rugăciunile, minţi el. Poate e cazul să vi le faceţi şi voi, fiindcă nu se ştie dacă mai e timp la urmă. Mă numesc Anton.

— Încântat, cavalere! Numele meu e Grama. Sper să facem o partidă

frumoasă. Ultimele cuvinte ale adversarului îl năuciră cu totul pe Anton. Apoi îşi

luă seama şi grăi, sperând să nu-i aducă acestuia vreo jignire, dar să-l facă a înţelege că ar mai fi timp să o ia la sănătoasa.

adică

— Domnule, oare o dragoste nefericită vă aduce la moar vreau să zic aici? Dacă aveţi ceva neamuri dragi

— Ei, ei, domnul meu! îşi ieşi din pepeni mărunţelul.

„Să mă ia naiba! chibzui Anton. Cred că i-am zis ceva ce nu se cade.”

— Cavalere! încercă el să repare. N-am vrut să vă aduc un afront, însă cu cei ce rămân pe urmă

— În gardă, domnule!

„Fie! gândi Anton. Tu ai vrut-o.” În jurul arenei se lăsase o linişte adâncă. Pentru oricine era limpede că la prima lovitură de spadă mărunţelul va fi despicat. De undeva, dintr-un balcon, cineva strigă mânios:

— Nu-i drept!

Însă nimeni nu-l luă în seamă. Cei doi spadasini tocmai încheiaseră saluturile de cuviinţă. Anton foarte nemulţumit, fiindcă niciodată nu luptase cu neajutoraţi, lovi de câteva ori spada mărunţelului, hotărât să

i-o smulgă din mână. Dar, spre mirarea sa, nu reuşi. Grama primea fiecare lovitură nu în contră, ci pieziş, astfel că lamele în loc a se ciocni puternic alunecau una pe lângă alta parcă îmbrăţişate. Apoi o fandare lungă se opri în coapsa lui Anton.

— Sfântă fecioară! murmură zdrahonul. Bărbosul ăsta vede o

meserie

— Sper că nu v-am atins prea adânc, spuse Grama.

— Ei, la naiba! D-astea am primit eu destule. Însă acum e rândul

meu. Să te fereşti, domnule, fiindcă voi lovi năprasnic. După ultimele vorbe, spada sa se abătu asupra micuţului cavaler ca o vijelie, gata a doborî totul în calea ei. Şi totuşi – mirare! Grama dansa în jurul zdrahonului asemenea unui titirez. Dinspre balcon răzbătu aceeaşi

voce, în care răsună de data aceasta o adâncă uimire. Iar în clipele ce urmară, tăcerea fu întreruptă de două zgomote mari. Primul e clar. Căzuse Anton peste spada ce se frânsese. Dar pentru al doilea, vodă îl întrebă pe crainic:

— Ce a fost asta?

— Nimic, măria-ta. Unul prea înflăcărat a picat din balcon.

Nu mult după prânz, cavalerul blond dimpreună cu Grama şi cei doi slujitori poposiră printre tarabele cu mărfuri.

— Am crezut că vei pierde întrecerea, grăi Arad.

— Zău? Eu am fost sigur de câştig după primele schimburi de lovituri.

Ştii care e necazul în lupta dintre un zdrahon şi unul pirpiriu?

— Nu.

— Cei mari la trup cred prea mult în voinicia lor şi devin generoşi. Iar

dacă le lipseşte generozitatea, rar ne bagă în seamă. Noi, ăştia neajutoraţii, nu cunoaştem mila în faţa uriaşilor, ci lovim din toate puterile. Apoi, cu toate că domnul Anton stăpâneşte bine arta scrimei, aş

zice că nu-i dăruit cu haruri aparte. Îi lipseşte fineţea. Or, într-o luptă cu spada primează nu voinicia, nu cunoaşterea corectă a loviturilor, ci fineţea execuţiilor.

Aşa e. Câţi bani ai primit din mâna lui vodă?

O pungă cu cinzeci de perperi. Adică peste nouă sute de ducaţi de

argint.

Nu-i rău. Cu astfel de sumă te pui pe picioare.

Aiurea! Douăzeci şi cinci de perperi i-am împrumutat cavalerului

Anton.

— Cum asta?

— Păi, din cele ce a avut bunăvoinţa să-mi spună după luptă, mi-am

dat seama că e lefter. Arad îl privi cu plăcere, dar Grama nu observă, fiind preocupat de unele socoteli băneşti.

— Deci, continuă el, dacă îţi plătesc datoria, dacă îmi cumpăr un cal

bun, rămân vreo cincisprezece perperi. De fapt, nici atât. La Deva am

două surori care au rămas în cruntă sărăcie şi aşteaptă ajutorul meu. Cât despre seniorul Grama, el se descurcă totdeauna în hoinărelile lui. Cine ştie pe unde îl poartă paşii.

— Înţeleg, spuse blondul nu prea bucuros. Când vei porni spre Deva?

— Mâine în zori.

— Prea bine, domnule! Datoria mi-o plăteşti altă dată, iar un cal bun îţi voi împrumuta eu. Arad cumpără unele straie frumoase, pe măsura cumetrilor Cotae şi

Gogoaşă. Feţele celor doi slujitori străluceau de mândrie. Numai la alegerea armelor stăpânul întâmpină unele greutăţi. Cotae era bucuros de arcul său nou. Gogoaşă, în schimb, arăta mare dispreţ pentru astfel de sculă.

— Domnule! grăi el îmbufnat. Cu arcul nu mă pricep să trag.

— Înveţi.

— A, nu, e prea târziu! Doar dacă aveţi bunăvoinţa să-mi luaţi un

topor. La noi, pe valea Ampoiului, sunt o mulţime de tăietori şi cioplitori de lemne. Până şi copiii se pricep. Iar joaca noastră era aproape totdeauna cu toporul.

— Meseria armelor nu-i o joacă.

— Ştiu, domnule, şi d-aia mă încumet a vă arăta ce pot.

— Cu săgeata îl iei pe duşman de la distanţă.

— Şi cu toporul.

— Mare minune! Uite că aşa ceva nu am văzut până acum. Şi de unde să-ţi iau asemenea armă?

— Am întâlnit un negustor cu topoare bune.

La puţină vreme, Gogoaşă reveni încântat de frumoasa achiziţie. Dincolo de câmpul întrecerilor începea codrul. Întâi o seamă de tufe şi copaci singuratici, apoi liziera deasă. Mânat de curiozitate, Arad se opri

cam la douăzeci de paşi în faţa unui trunchi ce întrecea grosimea unui om. După ce-l privi o vreme gânditor, îl întrebă pe Gogoaşă:

— Ai putea să-l nimereşti de aici?

— Fără sminteală. E drept că de multă vreme n-am mai încercat, dar nădăjduiesc să nu-mi fi pierdut îndemânarea. Apoi, parcă în joacă, slobozi toporul din mâna sa vânjoasă.

— Drace, straşnică lovitură! strigă blondul entuziasmat. Văd că tăişul a intrat în tulpină de vreo două degete.

— Vai mie, domnule! se căină grăsunul. Altădată îl înfigeam mai

adânc, dar nu asta-i supărarea mea. Toporul a lovit cam la o palmă de crăpătura aceea pe care am ochit-o. Va trebui să lucrez mult până ce îmi va reveni îndemânarea.

— Tu cum stai cu arcul? se întoarse blondul către Cotae.

— Ca măgarul la muls oile. Îmi place, însă n-am tras niciodată.

— Ai vrea să încerci?

— Dacă nu vă e cu supărare.

Arad îi arătă un copac aflat cam la vreo treizeci de paşi. Cotae

încordă arcul, închise ochii şi trase.

— Pe sfintele moaşte! râse cavalerul. Bine că n-a fost nimeni prin

apropiere. Puteai să-l laşi olog. Când tragi cu arcul şi nu eşti în şa, picioarele nu stau unul lângă altul, ci dreptul dus mai în spate. Apoi, dacă închizi ochii, nu faci nimic. Nici poziţia umărului nu-mi place. Ia dă-mi

arcul şi să fii atent la tot ce fac! În faţa noastră sunt trei copaci aproape lipiţi unul de altul. Voi trage în cel din mijloc.

— Prea departe, interveni Grama. Până acolo cred că sunt peste

optzeci de paşi.

— Aşa cred şi eu, zâmbi Arad. Copacul din mijloc are un ciot. Voi încerca să trimit săgeata în el.

— Ar fi straşnic, se auzi o voce din spate şi nu mică fu surpriza

cavalerului blond când îi văzu pe Staicu, pe egumenul Lazăr şi pe Sima.

— Ce plăcere! se înclină Arad.

— Ce mirare! observă comitele. După spusele voastre vă ştiam în drum spre Caliacra.

— Şi nu vă înşelaţi. Am făcut doar un ocol pe la Argeş.

— Înseamnă că staţi puţin aici.

— Până mâine în zori.

— Pesemne că aveţi o invitaţie la balul de la palatul domnesc.

— Ce vă face să credeţi?

— Să cred? Nu, domnule, ci numai să sper. Mi-ar plăcea să petrecem câteva ceasuri împreună.

— Şi mie, însă nu am o astfel de invitaţie. Cine s-ar fi gândit la unul ca mine? Cine mă cunoaşte?

— Noi. Aveţi ceva împotrivă dacă vă poftim?

— Nu m-am gândit la o cinste atât de mare.

— Atunci, vă las o invitaţie la oştenii din paza porţii.

— Domnule! râse Arad. Socot că, de vreme ce am obţinut această

favoare, îmi pot îngădui să vă mai cer una pentru prietenul meu, cavalerul Grama.

— A, tânărul care a câştigat întrecerea de spadă? se întoarse

comitele spre micuţul cavaler. Nici că se poate mai bine. Frumoasă

lovitură aţi dat, domnule! Dar parcă vă pregăteaţi să trageţi cu arcul, privi din nou către blond. Vă stinghereşte oare prezenţa noastră?

— Nicidecum. Doresc să-i dau slujitorului meu prima lecţie.

— La o distanţă atât de mare? Poate nu ştiţi că azi întrecerea cu arcul

s-a disputat doar la şaizeci de paşi. Învingătorul e un tânăr din judeţul Olt. Un flăcău de mare nădejde. În faţa lui au pierdut câţiva cavaleri

dintre cei mai iscusiţi. Zău, turnirul de la Argeş a adus multe surprize. Arad potrivi săgeata, încordă arcul, ochi scurt şi trase. După câteva clipe se auziră exclamaţii de uimire.

— Cavalere! strigă egumenul cu entuziasm. Săgeata voastră s-a

înfipt la câteva degete de ciot. Poate că mă înşel, fiindcă distanţa e mare.

Voi da o fugă până acolo.

Apoi spre hazul celor de faţă, îşi săltă poalele rasei şi porni în goană. Când reveni, ochii săi străluceau ciudat.

— Minunat, cavalere! zâmbi el. Doar la trei degete de ciot. Sunteţi un

ţintaş cum rar mi-a fost dat să văd. Sau, mai degrabă, încă n-am văzut. Şi mă mir: de ce nu aţi luat parte la întrecerea cu arcul? Aţi fi câştigat uşor. Surprizele se ţin astăzi lanţ. Blondul ridică din umeri, vizibil nemulţumit.

— Arcul acesta nu are o bătaie prea bună, sfinţia-ta. N-aş zice că-i

rău, însă nu-i centrat cum se cuvine. Lemnul său are un capăt ceva mai subţire. Cotae, dă-mi arcul meu! Şi spre mirarea celorlalţi ochi din nou, chiar mai scurt decât prima oară, iar săgeata nimeri în mijlocul ciotului.

— Iată ce înseamnă să-ţi cunoşti arma, zise Arad mulţumit de

reuşită.

— Domnule! făcu Staicu privindu-l şăgalnic. Am întâlnit mulţi arcaşi

buni, dar cunosc un singur om în stare să vă egaleze la o distanţă aşa de mare.

— Voi?

— O, nu! E vorba despre sfinţia-sa Lazăr.

Arad şi însoţitorii săi îl priviră zâmbind. Cuvintele comitelui aduceau a glumă. Nu puteau crede aşa ceva, fiindcă nu auziseră ca vreo faţă bisericească să aibă mari daruri în mânuirea armelor. Staicu parcă le ghici gândurile. Uşor nemulţumit, îl rugă pe Lazăr să încerce. Bucuros,

cavalerul blond îi oferi acestuia arcul său. După felul cum îl prinse, cu mâinile mari, nervoase, după dibăcia dovedită în mânuirea lui, se văzu clar că Lazăr umblase des cu scule de soiul acela. Egumenul ochi la fel de scurt şi de energic. Săgeata bâzâi prin aer ca un bondar uriaş şi se înfipse în ciot.

— Sper să ne vedem la bal, râse comitele.

Mai la o parte, în vreme ce egumenul şi Staicu se depărtau la braţ, grăsunul Sima îi zise lui Cotae:

— Fiule, sub îndrumarea vrednicului tău stăpân, vei ajunge chiar scutier. Dacă nu poţi acum, îmi vei plăti atunci.

„Săracul, chibzui lunganul. Cred că de la căldură i se trage. După vorbele fără căpătâi ai zice că l-a lovit cineva cu leuca în cap.” Apoi răspunse milos:

— Nu înţeleg. Despre ce plată e vorba?

— A orătaniei.

— Care orătanie?

— Bă ăsta! îşi ieşi Sima din pepeni. După plecarea voastră din

Snagov, cucernicul ce se ocupă de orătănii mi-a zis că-i lipseşte una. Că te-a văzut pe lângă coteţe. Ce-i drept, numai o aripată dovedeşte că eşti

lipsit de păcatu’ lăcomiei, însă nu şi al şterpelitului. „Din vorbele lui se vede că nu-i prea sigur”, chibzui lunganul,

dumirindu-se încotro vâsleşte grăsunul. Cum nu era prima oară căzut sub asemenea învinuire, îşi luă o figură din cele mai ofensate şi răspunse cu măreţie:

— Sfinţia-ta, nu prea ştiu despre ce ai grăit. Dacă vrei să ştii, până

azi găinile au fost cercetate de către oameni destul de puţin. Fiindcă nu-i destul să te pricepi la un ciupelit frumos, ori la ronţăit un copan. Sufletu’, sfinţia-ta. Sufletu’ trebuie căutat la găină. Orătăniile pricep omul cu inima bună şi se iau după el ca mielu’ după oaie. D-aia zic: poate că o orătanie să se fi luat după noi însă, dom’le, eram călare şi n-am băgatără de

seamă.

*

Se apropia miezul nopţii. Balul era în toi doar pentru cei tineri. Vârstnicii, retraşi prin ungherele sălii, gustau câte o cană cu vin sau depănau amintiri. Cavalerii străini, înconjuraţi cu atenţia curtenilor, mai discutau încă aprins despre turnir. Jupânesele tinere îşi îndemnau soţii la dans. Cele răscoapte puneau la cale cumetrii şi ospeţe. Parcă nimeni nu avea gândul îndreptat spre războiul ce era gata să înceapă la sud de Dunăre. Lipsea totuşi veselia de altădată, fiindcă primejdia unui război totdeauna apasă inimile oamenilor cu greutatea ei. Numai tinerii, lipsiţi de

experienţa bătrânilor, gustau clipa cum se cuvine. Prin locurile tainice ale teraselor, flăcăii şi fetele schimbau sărutări pe furiş. Nelipsiţii crai se poticneau adesea cu prefăcută mâhnire şi prindeau în braţe câte o codană, iar scuzele durau uneori atât de mult, încât victimele, nu prea supărate, începeau să-şi depene visuri de măritiş. Uşile larg deschise ofereau prilej de dans chiar şi în curtea plină cu pomi. Unii dansatori îndrăzneţi mânaseră sârbele către liziera parcului măreţ, acolo unde lumânările păcătoase lipseau şi îmbrăţişările rămâneau ascunse în umbra copacilor. Domnul ţării se întreţinea cu oaspeţii poloni. Măria-sa, Mara, tânăra Margareta şi câteva jupânese găsiseră loc plăcut pe una din numeroasele terase. Aerul nopţii de mai, încărcat de mireasma florilor, căpătase oarecare asprime în apropierea miezului nopţii, însă nu destulă putere pentru a le alunga. Mitropolitul Antim îi adunase în jurul său pe Atanasie al Severinului, pe Sofronie de la Cozia, pe Lazăr al Snagovului şi pe tânărul Dragomir, comitele de Dâmboviţa. Staicu discuta în şoaptă cu isteţul conte genovez Pietro Embrone.

— Domnule! zise acesta. Războiul bate la uşă

— Dar nu la a noastră, îl întrerupse Staicu.

— Adevărat, însă mâine poate fi altfel. Mă mir că măria-sa Mircea nu adună oastea ţării.

— Asta înseamnă că ştie mai multe decât noi.

„Şi tu, tâlharule! gândi consulul de la Chilia, ascunzându-şi supărarea sub un zâmbet nepăsător. M-aş mira ca fratele lui vodă să nu ştie. Tăceţi ca peştii, iar eu tremur de îngrijorare. Turcii ţintesc nu numai Ţara Românească, ci şi Chilia. Negustorii care vin la noi din sud vorbesc multe. Ei totdeauna sunt bine informaţi. Oştile lui Ali-paşa trec totul prin foc de-a latul Balcanilor. Să fie oare acest vodă un papă-lapte, un becisnic? Secretarul meu mă asigură că-i un om chibzuit, dar tare nu-mi vine a crede. În locul turnirului, al balului, m-aş fi bucurat să-l văd cu oştile la Dunăre. Sau poate că îşi dă seama de zădărnicie. Cine cutează azi a sta în faţa achingiilor lui Ali-paşa? Treizeci de mii de achingii vor lovi peste câteva zile Dobrogea şi Varna. Însă negustorii genovezi veniţi de la Adrianopole spun că sultanul Murad a trimis încă douăzeci de mii de achingii către pasurile Balcanilor. Încotro ţintesc, nu ştie nimeni. Ioan al Dobrogii va pierde războiul. E adevărat că-i un tânăr viteaz. Din păcate, îi lipseşte înţelepciunea părintelui său, Dobrotă. Mircea i-a trimis ajutor o mie de călăreţi. De ce oare numai atât?”

Cavalerul blond şi Grama ocupaseră o masă într-un colţ al sălii. Sima, Cotae şi Gogoaşă, o alta undeva prin ungherele mai îndepărtate ale curţii, fiindcă erau doar însoţitori, fapt ce nu le îngăduia să se amestece cu

invitaţii. De fapt, nici nu doreau asta. Lumina lunii îi ajuta destul de bine să-şi găsească ulcelele cu vin. Când miezul nopţii păru foarte aproape, vodă socoti că e vreme să-l întâlnească pe Nufărul Alb.

— Domnilor! râse el către cavalerii poloni. V-am reţinut de la

plăcerile balului. Sunteţi tineri şi se cuvine să petreceţi. Oaspeţii pricepură că discuţia s-a încheiat, astfel că îl părăsiră, cu

unele plecăciuni adânci. Cavalerii unguri aflaţi prin apropiere ar fi dat mult să ştie ce discutase Mircea cu oamenii regelui Poloniei. Să fi fost doar nişte obişnuite amabilităţi? Domnul ţării ieşi agale din sală tocmai când mitropolitul Antim le vorbea celor din jur despre planurile de a clădi o frumoasă biserică la Târgovişte. Al doilea mitropolit, Atanasie al Severinului, avea altă părere în privinţa locului ales. Între ei porni o dispută ce ameninţa să dureze mult. Egumenul Lazăr profită din plin şi se fofilă pe lângă coloanele mari acoperite cu marmură, apoi pe lângă perete până la una dintre numeroasele ieşiri. Miezul nopţii era aproape de cumpănă. Pe faţa comitelui Staicu apăru brusc un semn limpede de suferinţă. Buzele lui scăpară un oftat jalnic, spre totala uimire a consulului genovez.

— Vă e rău? îl întrebă acesta.

— A, mai nimic. O indispoziţie trecătoare. Însă vina e numai a mea.

Am mâncat o pulpă de berbec prea împănată cu grăsime pentru stomacul meu gingaş. Sau poate că e de la vinul negru, cu care nu sunt obişnuit. Sper să mai stăm de vorbă în noaptea asta. Mă atrag inteligentele voastre păreri în privinţa măsurilor de apărare a Ţării Româneşti. Consulul aprobă cu un gest grăitor. Comitele porni spre uşă. Paşii săi domoli, umerii aduşi uşor înainte dovedeau suferinţa de care fusese cuprins atât de neaşteptat. Cavalerul blond zâmbea la răstimpuri cam fără rost, uimindu-l pe tânărul Grama. Discuţia dintre ei lâncezea, în loc să prindă aripi după numeroasele căni cu vin bun. „O fi niţel făcut? gândi micuţul bărbos. Parcă n-aş crede. Aseară am

băut împreună de două ori pe atât şi nu eu am fost cel mai treaz. Drace, te pomeneşti că-i îndrăgostit! Numai îndrăgostiţii răspund aiurea când îi întrebi ceva. Iar în privinţa zâmbetului fără noimă – să nu mai vorbim.” Arad îl smulse din gândurile acelea.

— Hai, bătrâne, să mai ciocnim o ulcică. Să bem pentru femeile

frumoase.

— Dar pentru cele urâte? mustăci Grama.

— Urâte? Nu există femei urâte. Cel puţin aşa mi-a spus unul mai

vârstnic. Cică totul e să ştii a le descoperi ce au frumos.

— După vorbele tale, să cred că eşti îndrăgostit?

— Să crezi, bătrâne, râse blondul. Şi zău că nu-i nimic rău în asta.

Toţi cădem până la urmă în cofă. Însă ceva fulgerător se întâmplă rar.

Poate că sunt cam băut şi am uitat să-ţi spun că în seara asta o nobilă doamnă a avut gingăşia să-şi oprească privirile asupra mea.

— Într-adevăr, ţi-a scăpat. Numai ochiul meu încă ager după atâtea

căni m-a lămurit, văzându-te cum zâmbeşti aiurea.

— Atunci, nu ne mai rămâne decât să bem împreună încă un rând,

fiindcă va trebui să plec. Adică să alerg. La naiba, să zbor! Legea

cavalerească ne cere a fi la întâlnire cu puţin înainte de sosirea iubitei. Până mă întorc, să bei, bătrâne, pentru dragoste şi pentru norocul meu, fiindcă, pe toţi tartorii iadului, am nevoie de noroc! Cam ţeapăn, blondul porni spre uşă. Grama zâmbi îngăduitor. Lumânările pe isprăvite pâlpâiau cu ultimele puteri. Cele proaspăt aprinse parcă sfidau împrejurimile. Privindu-le, micuţul cavaler murmură pierdut în gânduri:

— Ca viaţa. Tinereţea, cu harurile ei. Bătrâneţea, cu ultimele puteri.

Toţi ardem. La dracu! De ce să ardem? Tăriile vinului îl opriră să cugete mai acatării. Mânios, aşa din senin, bău câteva căni cu vin spre a se limpezi. Iar când privi lumânările din nou, constată că acestea o luaseră între timp din loc şi puseseră distanţă

mare între ele şi masa la care şedea. Însă nu asta îl miră, ci numai faptul că lumânările, prinse una de alta în horă, dansau ca nişte apucate.

— Ăsta-i începutul dezmăţului, strigă scârbit de necuviinţa lumânărilor, apoi îşi lăsă căpăţâna obosită pe masă.

*

Domnul Ţării Româneşti intră în cabinetul său urmat de căpitanul Gherghina, despre care se şoptea adesea că-i prea tânăr pentru un comandant al gărzilor de la Argeş, chiar dacă îi recunoşteau calităţile de cavaler al Ordinului Basarab. Gherghina îşi câştigase încrederea lui vodă în misiuni grele, neştiute de nimeni. Tăcut din fire, rar intra într-o discuţie. Pe curteni îi trata politicos şi rece, fără a lua seama la unele clevetiri. De fapt, nu cei douăzeci şi doi de ani ai tânărului iscau neîncrederea unor curteni, ci originea lui obscură. Era fiul unui potcovar

din mica şi cocheta aşezare a Bucureştilor. Bun spadasin, câştigase două turniruri. Nimeni nu ştia unde învăţase el arta scrimei. Poate că egumenul Lazăr ar fi fost în drept să vorbească, dar cui i-ar fi trecut prin minte să-l întrebe? Cu toată înălţimea lui remarcabilă, Gherghina nu era voinic. Ba s-ar fi putut spune că-i prea subţirel pentru un spadasin cu faimă.

— Avem veşti, domnule? îl întrebă vodă.

— Puţine, măria-ta. În faptul serii au sosit călăreţi de la cetăţile

Turnu, Căpăţâneni, Brăila, Giurgiu şi Crăciuna. Ei ne-au vestit că s-au încheiat lucrările de întărire. Oştile din pădurile Argeşului au primit încă o

mie trei sute de cămăşi de zale, iar cele de lângă Giurgiu, opt sute. Negustorii braşoveni au sosit ieri cu şapte sute de scuturi din piele, dar preţul lor mi se pare piperat.

— Să nu vă tocmiţi! Avem cu ce plăti. Sunt bune?

— Cred că cele mai bune din ultimii ani.

— Mda! Cu otrava pentru săgeţi cum stăm?

— A fost împărţită după porunca măriei-tale.

Mircea îl privi cu plăcere. Gherghina vorbea totdeauna scurt şi limpede. Nici un cuvânt în plus nu se strecura în frazele lui.

— Voi primi un oaspete, continuă vodă. Să nu-l laşi să aştepte.

Gherghina salută şi părăsi încăperea. Mircea scoase scrisoarea lui

Lazăr dintr-un sertar al biroului. Din curte şi din sala balului răzbătea zgomot de veselie. „Oamenii petrec, chibzui el. Poate că nu-i rău. Pentru prilej de supărări va fi timp destul. Adică, mă înşel. Oamenii simt primejdia ce ne aşteaptă prin mişcarea turcilor către Dunăre, însă în noaptea asta vor să nu-şi amintească de ea. Dar despre mine ce cred? Am observat aluziile unora la faptul că ar trebui să ridicăm oastea cea mare a ţării. Nerozii!

Mulţi mă socot slab şi nehotărât, fiindcă se aşteptau ca la ora asta să fiu cu oştile de-a lungul Dunării. Aş vrea să mă creadă în continuare slab şi să fie linişte. Sunt doi ani de când m-am ridicat singur în scaunul de domnie pe care l-am ţinut o vreme alături de fratele Dan. Doi ani de pace şi belşug, însă nu uşori. Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ne-a pândit adesea în aceşti doi ani, gata să vină peste noi. El înţelege pericolul turcesc şi crede că prin ocuparea Ţării Româneşti, a Serbiei, a Bosniei, a Moldovei şi a Ţaratului de la Tîrnovo ar pune stavilă împotriva lor. Din păcate, nu pricepe că asta înseamnă război şi slăbirea ţărilor creştine.” Căpitanul Gherghina deschise uşa. Un bărbat înalt, cu umerii largi şi şolduri înguste trecu pe lângă el. Omul era Nufărul Alb.

— Măria-ta! salută oaspetele.

— Ia loc, domnule! Tocmai cercetam din nou lista iscoadelor lui

Sigismund. Cabinetul de lucru al măriei-sale dovedea bogăţie şi gust. Pereţii acoperiţi cu lemn de culoarea măslinei, bogatele ornamente ale tavanului, mobilierul de stejar lucrat în măiestrite incrustaţii, draperiile mari de

catifea, covoarele moi, în tonuri calme, minunatele panoplii încărcate cu spade şi cu săbii de Toledo, de Genova, de Sibiu şi de Braşov, cu arcuri aurite la capete, cu cămăşi de zale din argint, mulţimea bibelourilor dovedeau bunăstare. Mânerele ferestrelor, ale uşilor şi multe alte obiecte erau din aur masiv. De fapt, întregul palat domnesc avea strălucirea bogăţiilor. Mulţi negustori străini sau băştinaşi poposeau la Argeş cu postavuri alese de Colonia, de Ypres, de Louvain, de Boemia şi chiar din îndepărtata Anglie. Tot ei aduceau vestitele covoare ale Asiei, piper, căpăţâni de zahăr, scorţişoară, lemn-dulce şi săpunuri parfumate. Rar se întâmpla ca vodă şi curtenii să nu fie cumpărători pe măsura ofertei.

— Ce aţi hotărât în privinţa iscoadelor lui Sigismund? se interesă

oaspetele.

— A-i trece prin încercarea caznelor nu-i nimerit, fiindcă n-au ce ne

spune mai mult decât ştim. A-i da pe mâna călăului ar însemna să tragem

puţine foloase, câtă vreme îi cunoaştem, fără ca ei să aibă habar. Socot că ne putem folosi de ei.

— Aşa cred şi eu, măria-ta. De vom lucra chibzuit, arma lui

Sigismund se va întoarce împotriva lui.

— Cum?

— Întâi, Sigismund va afla numai ce dorim noi să ştie. Apoi, e

vremea să-l facem a juca după lăuta noastră. Filos, primul grămătic al curţii de la Argeş, e căpetenia iscoadelor lui Sigismund. Începând de azi, pe la el nu vor mai trece decât scrisorile şi actele hotărâte de noi. Iar începutul va fi cu o scrisoare a voastră către domnul Moldovei, Petru Muşat.

— Ce va cuprinde această scrisoare? zâmbi vodă încântat de marea inteligenţă a Nufărului Alb.

— M-am gândit mult la ea şi cred că ar suna astfel:

„Măria- ta, Eu, cel întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi în darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Românească, vă dăm ştiri mari. Soli ai sultanului Murad au venit la noi cu daruri alese şi sunt gata a face cu noi tratat de alianţă. Murad ne cere să- l părăsim pe măritul rege al Ungariei, Dumnezeu să- l ţină în slavă, şi să ne unim cu turcii. Dacă ne învoim, sultanul va supune Dobrogea, cetatea Silistra şi cetatea Chilia, pe care ni le va da nouă. I- am primit bine pe solii turcilor, dar nu ne- am învoi a- l părăsi pe slăvitul nostru prieten Sigismund de Luxemburg. E drept că regele Ungariei nu s- a arătat totdeauna deschis la suflet faţă de noi, că a gândit să ne încerce cu oşti, totuşi socotim că Dumnezeu îi va lumina gândurile şi va înţelege dragostea noastră către el. Dacă am trece de partea sultanului Murad, regatul Ungariei ar intra în mare primejdie. Însă noi suntem creştini şi chiar dacă Sigismund nu ne- a iubit totdeauna cum se cuvine, îi vom fi prieteni de nădejde. Măria- ta, prin respingerea propunerilor turceşti, ne- am atras mânia lui Murad. De vor fi lupte, şi ele vor fi cu siguranţă chiar anul viitor, vom cere sprijin de oşti atât slăvitului Sigismund, cât şi vouă.”

— Frumos ticluită! râse Mircea. Dar ce va crede domnul Moldovei

când va primi o astfel de scrisoare?

— Consilierii supremi ai lui Petru Muşat sunt încă aici. Din câte ştiu,

vor pleca mâine. Ei bine, la ziuă va trebui să staţi de vorbă cu vornicul Drăgoi. El îl va lămuri pe domnul Moldovei că totul e o plăsmuire. De azi

în trei zile ar fi bine să-i dictaţi această scrisoare grămăticului Filos. El o va trimite în Moldova, iar o copie a ei lui Sigismund de Luxemburg. Filos îşi va pune iscoadele să gonească zi şi noapte spre Buda.

— Nici că se poate mai bine. De fapt, ceva adevăr există în această

scrisoare. Dacă am trece de partea turcilor sau dacă turcii ne-ar supune,

regatul Ungariei ar fi atacat în mai puţin de un an. Şi e la fel de adevărat că alianţă cu păgânii în dauna creştinilor nu vom încheia niciodată. Acum rămâne să vedem ce va crede şi va face Sigismund după o veste ca asta, care aduce a lovitură de trăsnet.

— Ce ar face oricine, măria-ta, dacă ar primi o astfel de scrisoare.

— Crezi în puterile ei?

— Absolut.

— Şi eu sper că regele Ungariei va uita gândurile de călcare cu oşti în

Ţara Românească şi ne va sprijini de-i vom cere ajutor. Va înţelege că o

luptă între oştile noastre şi ale sale nu aduce folos decât sultanului Murad. Asta înseamnă că vom avea linişte din partea lui Sigismund şi timp de pregătiri. Fiindcă turcii nu vor trece Dunărea anul acesta. Murad e înţelept. El face paşi mici, dar siguri. Va cuceri, în cel mult o lună, Dobrogea. Deci, în cel mult o lună ajungem vecini cu Imperiul turcesc.

— I-aţi dat puţini călăreţi despotului Ioan.

Mircea îl privi cu admiraţie pe Nufărul Alb. Puţini ar fi îndrăznit să i-o spună în faţă.

— Mult mai puţini decât alţii, zâmbi el. De am intra azi în luptă

alături de Ioan, soarta Dobrogii ar fi aceeaşi. Încă nu suntem destul de puternici. Abia în primăvară încheiem pregătirile oştilor noastre. Şi poate nici atunci, fiindcă în faţa turcilor va trebui să ne întărim continuu. Nu-i destul numai numărul oştenilor, dacă ei nu ştiu a folosi armele cu înaltă pricepere. După cum ştii, trei mii de arcaşi se pregătesc în pădurile dinspre Giurgiu de aproape doi ani. La început, mulţi dintre ei nici nu ştiau să ţină arcul în mâini. Azi am fi putut aduce câţiva la turnirul de la Argeş. Aproape toţi ochesc bine, chiar şi din goana cailor. Alţi opt sute de arcaşi, trei sute de lăncieri şi două mii de luptători cu spada se pregătesc în pădurile Argeşului. Numai cu oastea cea mare a ţării nu le putem face faţă turcilor. Asta e surpriza pe care i-o pregătesc lui Murad. Suntem însă puţini. Abia când numărul arcaşilor, al lăncierilor îmbrăcaţi în zale şi armuri, al luptătorilor cu spada şi al celor cu arme de foc se va dubla, putem privi mai liniştiţi o înfruntare cu turcii. Trebuie să înţelegem că numai cu oşti organizate temeinic îi putem bate. Iată de ce nu ne-am alăturat lui Ioan al Dobrogii. De fapt, şi alte cauze ne-au oprit. Noi i-am propus adesea regelui Ioan să unim Dobrogea cu Ţara Românească. O

parte dintre curtenii lui s-au arătat bucuroşi, fiindcă-i firesc. Din păcate, Ioan vede îngust. Nu înţelege. Am fi putut să-l supunem, însă o luptă între fraţi de acelaşi sânge nu o dorim. Altfel vor sta lucrurile în primăvara viitoare. Atunci ne vom bate nu cu românii, ci cu garnizoanele turceşti. Prin unirea cu Dobrogea vom deveni mai puternici. Până şi comerţul nostru va câştiga înzecit. A stăpâni cetăţile de pe malul Mării Negre înseamnă mult. Şi le vom stăpâni.

— Dar dacă Ioan îi bate pe turci?

— Ar fi una dintre marile minuni ale lumii. E prea singur. Are oşti

puţine. Doar noi şi Straţimir de la Vidin i-am acordat sprijin.

— Şi genovezii.

— Ah, iată o glumă bună! Patru sute de luptători? Genova nu pricepe

că Murad le va tăia comerţul din Marea Neagră. Nici veneţienii nu înţeleg. Sau te pomeneşti că speră a obţine prin tratative favorurile sultanului. Sigismund al Ungariei i-a făgăduit mult lui Ioan şi nu i-a dat nimic. La fel

a făcut şi regele Poloniei. Imperiul bizantin nu-i poate da nimic, fiindcă are el nevoie de ajutor. Însă cel mai mult va păgubi Iagello. Comerţul polonez va ajunge la bunul plac al sultanului.

— Dar Moldova?

— Petru Muşat e vasalul lui Iagello. Deci să nu mai vorbim. Când te întorci la Adrianopole?

— Cred că mâine seară voi fi pe drum.

— Mda! Ai făcut bună treabă acolo.

— M-au ajutat legăturile mari pe care le am printre oamenii

sultanului. Darurile totdeauna îţi aduc prietenii. Dacă nu sincere, cel puţin folositoare.

— Şi nu te strâmtorezi în privinţa banilor?

— Nu. Un negustor de bijuterii, arme, covoare şi mirodenii câştigă

mult. Zău, îmi vine să cred că în aceşti doi ani am devenit un bun negustor.

— Cum le explici slujitorilor când lipseşti din Adrianopole?

— Ah, măria-ta! Un bun negustor e un obişnuit al drumurilor.

— Te-a bănuit cineva în ultima vreme acolo?

— M-a bănuit. E vorba despre regretatul meu prieten Ismail. Un

bărbat gros cât un butoi şi isteţ cum puţini am întâlnit. Ismail doarme

acum somnul de veci în apele fluviului Mariţa.

— Ce gânduri ai?

— Va trebui să fac mai mare vrajbă printre oamenii lui Murad. Şi mai

ales să semăn neîncredere între ei. Apoi, am nevoie de multe ştiri. Uneori, ştirile preţuiesc cât o victorie pe câmpul de luptă.

— Ai fost la Constantinopole?

— De câteva ori. Am acolo frumoase legături de negustorie.

— Cum stau lucrurile în imperiu? Eu am adunat unele ştiri prin

iscoadele noastre, dar nu toate mi se par limpezi. Nufărul Alb zâmbi, fiindcă înţelegea bine cât e de greu a te descurca într-un labirint de intrigi ca cel din Constantinopole.

— Cred că Imperiul bizantin va mai rezista o vreme. E drept că turcii

i-au prins într-un cleşte de fier, însă e sigur că înţeleptul Murad aşteaptă cu răbdare momentul prielnic. Împăratul de la Constantinopole, conştient de pericol, încearcă alianţe prin ţările creştine, însă până acum nu a

căpătat decât promisiuni în doi peri. Vistieria lui e goală. Totuşi ar fi greu să credem că în capitala vechiului imperiu e sărăcie. S-au ridicat o seamă de dregători atât de bogaţi, încât bazileul e un biet sărman pe lângă ei. Cei bogaţi îşi trimit averile la Genova, la Florenţa şi la Veneţia. Nimeni nu mai crede în viitorul imperiului. Poate nici bazileul. Oştile slujesc de multă vreme fără plată. De va fi o răscoală a lor, Murad va şti că a sosit momentul prielnic pentru asediu. Turcii au multe iscoade acolo.

— Dar despre fiii fratelui Dan ai aflat ceva?

— Mai nimic, doamne. Vlad Dan e undeva în Imperiul turcesc. Cel

puţin aşa au ajuns la mine unele zvonuri. Păcat că nu e aici, alături de

noi. Ba mi-e teamă că lucrează acolo împotriva noastră. Altfel, nu văd de ce ar sta la turci. Despre al doilea Dan nu ştim nimic. Ioan Dan, după cum ştiţi, s-a născut dintr-o dragoste tăinuită. Mama sa, Dumitra, de teama doamnei Maria, soţia legitimă a voievodului Dan, s-a refugiat la Raguza când micuţul Ioan avea doar câteva luni. De atunci i s-a pierdut urma.

— Mda! murmură Mircea îngândurat. I-aş fi dorit pe aceşti nepoţi

lângă noi. Poate că, sfătuiţi rău, se tem de mine şi pribegesc în sărăcie. Lucru ce nu se cuvine unor fii de domn.

— Cel puţin despre Ioan Dan ştim că nu a dus-o prea bine cât a stat

la Raguza, grăi Nufărul Alb îngândurat. La Raguza sunt mulţi români, iar pe aproape câteva sate româneşti. Anul trecut am fost acolo. Tot întrebând, am dat de un fir. Un fost slujitor al frumoasei Dumitra mi-a mărturisit că, în urmă cu mulţi ani, ceva trimişi ai doamnei Maria au răscolit Raguza în căutarea ei şi a micuţului Ioan. Dumitra a prins de veste şi a părăsit oraşul în mare taină.

— Mare păcat! spuse vodă, cu adâncă mâhnire. Nepoţii mei ocolesc

singura uşă la care ar trebui să bată. Dacă trăieşte, cred că Ioan e acum un flăcău în toată puterea.

— Măria-ta! zâmbi Nufărul Alb. Poate că într-o zi vor găsi uşa.

Capitolul 5

În vreme ce Nufărul Alb şedea de vorbă cu domnul ţării, un bărbat înalt, la fel de lat în umeri ca şi faimosul erou al Balcanilor, călca grăbit pe una din străzile Argeşului, destul de populate la miezul nopţii. Populate, fiindcă petrecerea de la palatul domnesc dăduse prilej altei petreceri a localnicilor. Pe la multe case, în spatele perdelelor, lumânările vegheau ca în toiul serii. Oamenii doreau să profite. În zori, sau în câteva zile, vodă avea să ridice oastea cea mare a ţării, iar în astfel de situaţii nimeni nu se mai gândeşte la petreceri. Bărbatul înalt privea casele nu cu ochiul distrat al localnicului, ci cu acela al unuia de prin alte părţi. Tot cercetând, zăbovi după o vreme în faţa unei porţi de fier. Înconjurată cu un zid înalt, o casă frumoasă, mult prea mare pentru un om de rând, pe jumătate ascunsă de

boschete şi brazi, se vedea totuşi clar în bătaia lunii. Câţiva slujitori tineri, dimpreună cu ceva însoţitoare pe măsura lor, încetară o clipă hârjoana, aşteptând ca tânărul cavaler, căci asta era necunoscutul după straie, să treacă mai departe. Cum străinul nu arăta grabă şi spre mirarea lor puse mâna pe clanţa porţii de fier, unul dintre slujitori îndrăzni să-i spună:

— Înălţimea-voastră să nu-mi luaţi în nume de rău, cred că veniţi de

la bal şi numai asta vă face să greşiţi poarta. Omul când gustă o ulcică

— Nu stă aici boierul Voicu? îl întrerupse cavalerul.

— Aici stă, domnule, însă cred că ceasul nu-i potrivit pentru o vizită.

— Dar lumânările din casă încă mai ard!

— Aşa este, înălţimea-voastră. Boierul suferă de gută şi doarme

puţin.

— Trebuie să-i vorbesc.

— Până la ziuă nu vă putem lăsa. Ne alegem cu pedepse aspre.

Necunoscutul scoase doi perperi şi-i strecură în palma slujitorului. Apoi trase de pe deget un inel, după care grăi prietenos:

— Arată-i acest inel stăpânului tău!

Încurajat de cele două monede, slujitorul intră în casă. Pentru o

sumă ca aceea putea să rişte a-l mânia pe boier. Totuşi, spre uimirea celorlalţi slujitori, acesta reveni curând.

— Poftiţi, înălţimea-voastră!

La apariţia cavalerului, bătrânul Voicu sări din pat, destul de sprinten

pentru guta care îl supăra de vreo câteva zile, şi ridică un sfeşnic. Luminată din plin, faţa tânărului oaspete putu fi cercetată până la amănunt.

— Măria-ta! bâigui Voicu.

— A, nu! râse musafirul. Titlul nu mi se potriveşte.

— Ah, aşa e! Puterile mi-au slăbit din cauza gutei, însă ochii au

rămas buni. Au trecut opt ani de când v-am văzut ultima oară. Aţi

crescut, domnule. Adică vorbesc anapoda. Sunteţi un cavaler chipeş cum rar întâlneşti. După primele clipe de bucurie, faţa lui Voicu dădu semne de îngrijorare.

— Cu ce gânduri aţi venit la Argeş, domnule? îl întrebă, privindu-l insistent pe tânăr.

— Cu gânduri bune.

— Bune? Iertaţi-mă, dar n-am priceput! Bune în ce fel?

— Am venit să te văd.

— Numai atât?

— Nu chiar. Mai am şi alte scopuri.

— Păi, tocmai asta mă nelinişteşte. Poate mi-aţi putea da unele

lămuriri. Fiindcă, zău, am nevoie de ele.

— Am venit să-l slujesc pe vodă.

— Minunat, minunat! se înduioşă bătrânul. Mi-aţi luat o piatră de pe

inimă. Acum nu-i timp de răzmeriţă. Ne ameninţă turcii. Dacă dorinţa voastră e să intraţi în slujba măriei-sale, chiar mâine vom merge la palatul domnesc, încheie boierul cu entuziasm.

— Asta nu, dragul meu! se împotrivi musafirul zâmbind. Îl voi sluji pe vodă fără să ştie cine sunt.

— Nu înţeleg, îl privi Voicu bănuitor.

— Vei înţelege mai la urmă.

— Aşa e! se lumină bătrânul. Avem timp pentru asta. Doamna

Dumitra unde e? Trăieşte?

— Mama e bine.

— Atunci mă pot ruga lui Dumnezeu pentru sănătatea nepoatei

noastre.

— Îţi mulţumesc, domnule! spuse tânărul cu vădită emoţie. Să ştii că

banii domniei-tale i-am cheltuit cu folos. Am învăţat în şcoli bune, iar mai târziu, o seamă de cavaleri m-au iniţiat în tainele armelor. Lucrez destul de bine cu lancea, cu spada, cu arcul şi chiar cu armele de foc. Vorbesc binişor în câteva limbi şi sunt sănătos. Mama locuieşte într-o căsuţă

modestă în Sibiu. Ea mi-a povestit atâtea despre oamenii de aici, despre frumoasele locuri ale Ţării Româneşti, încât am simţit că trebuie să mă întorc acasă. Mama îmi spunea că, oricât de bine ţi-ar fi printre străini, ca acasă nu-i nicăieri. Oricât te-ar iubi străinii, ei nu te vor socoti niciodată ca pe unul de-ai lor. În privinţa unchiului Mircea, am meditat mult. Acum nu e vremea să mă arăt.

— Dar te va primi cu bucurie, strigă Voicu.

— Rămâne de văzut. Eu nu ştiu ce gândeşte vodă. Nu ştiu în ce fel

i-ar fi bucuria. De mă va primi ca pe un pretendent la scaunul domnesc, mă aşteaptă călăul.

— Vai, vai! se tângui bătrânul. E de mirare că poţi crede una ca asta!

Între răposatul voievod Dan, tatăl domniei-voastre şi măria-sa Mircea nu a fost numai dragoste de fraţi buni, ci şi o mare prietenie. Doar au domnit o vreme împreună. Când părintele vostru a fost ucis de ţarul Şişman cu

pumnal viclean, măria-sa Mircea a ţinut post negru o săptămână încheiată. Comitele Staicu are aceleaşi drepturi la domnie şi nu-l

prigoneşte nimeni. Ba aş zice că vodă îl iubeşte mult. Voi nu aveţi avere, fiindcă întreaga moştenire a răposatului Dan-voievod a fost lăsată fraţilor voştri. Acum câţiva ani, nimeni nu mai ştia că trăiţi. Vodă vă va înzestra cu un castel, fiindcă aşa e firesc. Dacă Staicu ar gândi ca voi

— Staicu este frate, iar eu doar nepot. E o mică deosebire. Îl voi sluji

pe vodă până când va veni timpul să afle. Poate că într-o zi îmi veţi fi martor în faţa măriei-sale.

— Până atunci s-ar putea să mor, protestă Voicu.

— M-ar mâhni mult, dar mai am un martor. De fapt, e bine să ştii că

lucrez în folosul Ţării Româneşti de aproape doi ani. Curând, cel mai mic dintre fiii fostului domn, Dan-vodă, părăsi casa. Paşii tânărului Ioan răsunară o vreme de-a lungul străzii, apoi zgomotul se pierdu în noapte. „Poate că e mai bine aşa, gândi Voicu. Ioan e un cavaler plin de înţelepciune, fiindcă are tăria să aştepte.”

*

Trecuse de miezul nopţii. Balul parcă se mai domolise. O seamă de curteni plecaseră pe la casele lor. Numai tineretul nu luă seama la goana timpului. Părintele Sima, aşezat între Cotae şi Gogoaşă, făcuse la început unele mofturi. Rangul său de comandant al Snagovului nu era destul de mare pentru a se număra printre invitaţii măriei-sale, dar nici atât de mic încât să stea alături de slujitorii cavalerului blond. Însă, cum nimeni nu-l

luă în seamă, cum alţii egali cu el nu întâlnise, mai suspinând, mai cu unele jalnice ţoşcăituri ale buzelor sale mari, acceptase invitaţia celor doi cumetri. Masa lor, ascunsă jumătate într-un boschet, jumătate sub coroana înflorită a unui pom, era destul de retrasă astfel că cel puţin în privinţa liniştii aveau temeiuri de satisfacţie. Destul de rar perechile de îndrăgostiţi nimereau peste ei din greşeală, însă totdeauna cu exclamaţii de mirare. După primele căni de vin, Sima începu să vadă lucrurile în alt chip, iar când se chercheli de-a binelea, nu mai găsi nici o deosebire de rang între el şi cei doi cumetri. Ba s-ar fi putut spune că era chiar încântat. În altă companie, greu i-ar fi dat cineva atâta cinstire. Onoraţi de tovărăşia grăsunului, Cotae şi Gogoaşă se întrecură într-o mie de mici atenţii. Lui îi umpleau întâi cana, lui îi ofereau cea mai bună bucăţică din mielul copt în spuză. Pentru el închinau la fiecare cană, iar acesta răspundea măreţ:

— Hm!

Abia dincolo de cea de-a patra grăi cu mai puţină acreală:

— Beţi, păcătoşilor, sub privirile noastre îngăduitoare! Că şi înţeleptul Solomon s-a coborât uneori în mulţime. La a cincea murmură blând:

— Nimicnicii

toate sunt nimicnicii.

Dincolo de a şasea, nu mai catadicsi a rupe din carnea fragedă, mulţumindu-se doar a deschide gura, fiindcă atât Cotae cât şi Gogoaşă, fericiţi de aşa companie înşfăcau bucăţile cele mai bune şi-l îndopau pe întrecute. Nu se ştie din ce pricină, Sima i se adresa numai lui Cotae, căruia îi mulţumea la fiecare bucată de carne:

— Domnule

La început, auzind cuvântul „domnule”, Cotae privise peste umăr pentru a se încredinţa că nu altuia îi fusese adresat. Apoi se obişnuise destul de repede, semn că-i plăcea cuvântul acela.

*

Zorile nu erau departe. Comitele Staicu, egumenul Lazăr şi cavalerul blond şedeau de taină undeva la marginea parcului. Mândrele trăsuri ieşeau una după alta prin porţile cele mari ale palatului domnesc. În sala

balului slujitorii strângeau vesela. Aplecat peste masă, Cotae îi vorbea grăsunului Sima la ureche. — Poate o să vă mire faptu că nu mi-am cunoscut părinţii. De aia cred că am fost lepădat la naştere. După ce m-am făcut mare, mi-am căutat părinţii, însă fără folos. Era greu, fiindcă nu purtam la gât o frumoasă bijuterie de aur cu pietre lucitoare, în a cărei deschizătură să se afle taina legăturilor mele de rudenie. Îţi închipui, sfinţia-ta, ce eleganţă ar fi căpătat povestirea asta dacă un prinţ sau chiar regele Ungariei ar fi strigat cu lacrimi în ochi: „Iată fiul nostru, iată bijuteria prin care îl recunoaştem”. D-aia sunt de părere că la naştere toţi pruncii ar trebui să poarte câte o frumoasă bijuterie. Am împlinit douăzeci de ani într-o primăvară. Şi taman în ziua aia boieru’ din satu’ vecin striga în gura mare că fata lui îi va da mâna ăluia care îi ară pământu’. Fata şedea alături de boier. M-am înfăţişat dinaintea lor şi m-am prins să isprăvesc eu arătura. Eram vesel, chibzuind că şi Făt-Frumos a pornit-o de jos, de la greu. Cân’ s-a împlinit sorocu’, toată câmpia era arată. M-am dus la boier să-i cer plata. „Ehe! a grăit el. Ai împlinit una din alea trei poveri. Acum te aşteaptă semănătura, abia la toamnă, după cules, e bine să vii.” Ostenisem greu de atâta muncă, da’ nu-mi părea rău. Dacă primeam mâna fetei, şi câmpia trecea în stăpânirea mea. Aşa că m-am dus iar dinaintea lor. Amândoi zâmbeau frumos şi cu bunătate. Zice boieru’:

„Gata, voinice?” „Gata.” „Ai cărat bucatele în hambare?” „Le-am cărat, doamne.” Atunci s-a înturnat către fată şi i-a zis:

„Dă-i mâna voinicului!” Fata a scoborât câteva trepte, a întins mâna, a strâns-o pe a mea şi mi-a grăit dulce:

„Drum bun, flăcăule!” Zic:

„Domniţă, nu aşa ne-a fost înţelegerea din primăvară.” „Da cum?” se miră ea. „Să-mi dai mâna cu trup cu tot.” „Am pomenit noi ceva despre trup?” Zic:

„N-ai pomenit, domniţă, da’ se înţelege, că şi Făt Frumos ” Zice:

„Nu ştiu ce-ai înţeles domnia-ta. Eu ţi-am dat mâna şi m-am ţinut de cuvânt.” Am plecat de acolo în mare câştig. Învăţasem că vremea poveştilor a trecut, iar oamenii trăiesc după alte rânduieli mai adânci. De atunci nu-mi mai plac poveştile. Tot în anu’ ăla s-a întâmplat să-mi aflu familia. Zău, sfinţia-ta! Regele de la Buda şi-a adus aminte de mine şi m-a chemat la oaste. Eu crezusem că habar n-are că trăiesc. Într-o zi a venit să ne vadă. Toţi oştenii eram îmbrăcaţi frumos şi la fel. Da’ regele şi sfetnicii lui arătau ca nişte sori în aurăraia multă a ţoalelor. Regele s-a oprit aproape de noi şi a pornit să grăiască:

„Dragii mei copii!” M-am uitat în jur cu mare surprindere. După vorbele regelui,

însemna că toţi suntem fraţi. Cam mulţi, ce-i drept, dar nu vedeam nimic rău în asta. „Dragii mei copii”, a zis regele din nou. „Tată! am răcnit din toate puterile. Tată, de douăzeci de ani te caut.” Regele s-a oprit cu o sprânceană ridicată. „Care e măgaru’?” a întrebat unul dintre sfetnici. După ce m-au burduşit bine, i-am zis comandantului:

„Frate, se cuvine oare ca pruncii aceluiaşi părinte să se prigonească între ei?” Auzind astfel de vorbe, comandantul s-a luminat la chip şi a poruncit:

„Sloboziţi-l din oaste!” Am plecat fără păreri de rău. Învăţasem că regele are plăcerea să ne numească fiii săi, da’ nu suferă să i-o aminteşti.

*

După mai puţin de trei ceasuri de somn, Cotae şi Gogoaşă porniră să se îmbrace bombănind. Arad îi aştepta în curtea hanului. Amândoi

cugetară la părţile bune şi rele pe care le aducea o slujbă ca a lor. Despre stăpân ştiau puţine. Era darnic, fără îndoială, însă un tânăr veşnic pe drumuri nu împlinea chiar toate condiţiile visate de ei. Şi lor le plăceau drumeţia şi schimbarea de decor, dar o făcuseră până atunci numai după pofta inimii, nu la poruncă. Apoi, bagajele crescuseră mult. Purtau cu ei, pe lângă ce căpătaseră, şi lucrurile stăpânului, ceea ce nu le convenea, fiindcă în toate călătoriile de până atunci nu avuseseră de a face cu poverile atât de neplăcute la drum. Cavalerul hotărâse a porni spre Caliacra. Însă acolo mirosea a război. Se cuvenea oare să rămână mai departe în slujba tânărului blond? Cu astfel de gânduri coborâră în curtea hanului şi poate că Arad ar fi fluierat a pagubă după ei dacă nu ar fi intervenit o nouă pungă burduşită cu ducaţi de aur.

— Păstreaz-o, Cotae! spuse blondul şi i-o aruncă de la distanţă.

Lunganul făcu ochii mari, o prinse din zbor şi murmură cam aiurit:

— Sfinţi părinţi! N-a glumit când a zis că mai căpătăm una la Argeş.

De fapt l-am crezut, altfel nu mai dădea el cu ochii de noi. Punga aceea doldora îi făcu pe cumetri să lase pentru mai târziu despărţirea de stăpânul lor. Iar judecând cu dreptate, aşa cum încercau să o facă, observară că după două zile de slujbă doar erau înţoliţi din creştet până în tălpi şi pe deasupra căpătaseră şi arme. În vreme ce Gogoaşă şi Cotae îşi căutau caii, cavalerul Grama veni alături de blond pentru a-şi lua cuvenitul rămas bun. Drumurile lor se despărţeau acolo. Dar, cu toate că îşi strânseseră mâinile de trei-patru

ori, cu toate că îşi spuseseră tot ce se cuvenea la asemenea prilej, micuţul cavaler nu o luă din loc, ci se foi de colo până colo fără un rost anume. Cotae reveni din grajd cam îngândurat. Ceva nu era în regulă.

— Domnule! i se adresă stăpânului. Cu mare greutate am găsit caii

noştri, însă în alt grajd. Adică nu în cel

pământ, că nu le dăm de urmă Lunganul nu-şi urmă fraza până la capăt. Privirile sale agere rămaseră pironite undeva dincolo de stăpân.

iar şeile lor parcă au intrat în

— Fir-aş al naibii! şuieră el admirativ. Nu cumva ?

— Da, nu te-ai înşelat, râse blondul. Aceştia sunt noii voştri cai.

— N-or fi prea scumpi?

— Scumpi, dar merită. Pe unde vom umbla noi, e bine să avem

gonaci sprinteni. De multe ori viaţa omului cade în mari primejdii dacă-i lipseşte un cal bun. Celor doi cumetri nu le plăcu cine ştie ce aluzia la primejdiile viitoare. Trecură totuşi bine peste hopul cu pricina, fiindcă rar văzuseră nişte armăsari atât de frumoşi. Înalţi, cu picioarele subţiri, nervoase, cu trupurile suple, cu piepturile largi, puternice, gonacii jucau în loc neastâmpăraţi. La un semn al cavalerului, Cotae şi Gogoaşă isprăviră gingaşa contemplare şi săltară în şei, iar după câteva clipe ieşiră pe poarta cea mare a hanului „Doi cocoşi”. Caii, odihniţi şi plini de putere, galopau parcă în joacă pe drumul îngust, împrejmuit de înălţimi. Aerul curat mângâia feţele călăreţilor. Dealurile şi văile acoperite cu vegetaţie

de un verde închis, liniştea desăvârşită, cerul uşor acoperit de nori albicioşi, ca faţa miresei sub voal, le încântau inimile, iar tropotul cailor aducea a cântec voinicesc. Să fi trecut o jumătate de ceas de la plecare când, poate din obişnuinţă, tânărul blond cătă îndărăt. Un călăreţ se ţinea pe urmele lor în goană mare. Arad îl recunoscu dintr-o privire pe micuţul Grama. „Ce o mai fi şi asta? ” gândi el. Apoi îşi domoli sprintenul gonaci. Slujitorii opriră caii, la fel de miraţi.

— Domnule! striga micuţul cavaler când ajunse destul de aproape,

goniţi ca mânaţi din urmă de toate furiile iadului.

— S-a întâmplat ceva? îl iscodi blondul în vreme ce un zâmbet îi

înflori în colţurile buzelor.

— Cred şi eu că s-a întâmplat. Mi-a venit o idee.

— Să auzim.

— Cam cere timp. Aş zice că nu strică să descălecăm pentru a chibzui

cum se cuvine. Iată colo, in stânga, o pajişte curată ca o gură de rai. Descălecară cu toţii. Cotae şi Gogoaşă poposiră la oarecare distanţă.

— Trebuia să plec spre Deva, începu micuţul cavaler.

— Mi-ai mai spus-o, râse Arad.

— Ştiu, dar ce nu ţi-am spus e faptul că mi-am luat seama. Pană la Deva drumul e lung, aşa că

— Aşa că?

— M-am gândit să rămânem împreună.

— Eu doar am sperat, îl privi şăgalnic tânărul blond.

— Zău? Atunci n-ai nimic împotrivă?

— Nu prea. Ba chiar mă bucur, însă nu cred că hotărârea

domniei-tale e destul de înţeleaptă. Eu voi coborî dincolo de Dunăre unde miroase a război şi a primejdii. Pentru mine, drumul pe care îl fac are un scop. Pentru domnia-ta, nici unul.

— Crezi? Acolo unde zăngănesc armele totdeauna se iveşte prilejul de a-ţi face un nume şi a câştiga aur.

— Adevărat! aprobă blondul cu ironie. Acolo unde zăngănesc armele

totdeauna se iveşte prilejul să rămâi fără căpăţână. Pe când la vreme de linişte

— Oho! îl întrerupse Grama. Ai uitat pesemne că la turnirul de ieri

tocmai căpăţâna mea era în joc.

— Te-a silit cineva?

— Auzi vorbă! Sigur că m-a silit. M-a silit lipsa de sunători. Aşa că nu merită să despicăm firul în patru.

— Deci eşti hotărât să mergi cu mine chiar dacă nu mă cunoşti

destul?

— Ah, dragul meu! îi întoarse Grama ironia. Pe om îl cunoşti uneori

într-o clipă sau nu-l cunoşti toată viaţa. D-aia mă bucur că ai pus

întrebarea. În privinţa domniei-tale mi se pare că ştiu destul. M-ai ajutat fără să te întrebi dacă vei primi vreodată aurul cheltuit cu mine. Apoi sunt nevoit să-mi încerc norocul dincolo de Dunăre. Mă obligă sărăcia lucie. Ţi-am mai spus că nobilul meu părinte a avut nefericita inspiraţie să joace la zaruri întreaga noastră avere şi să o piardă. Am două surori bune de măritat, dar nu le ia nimeni fără zestre. Şi, în sfârşit, mi-am pus în gând să răscumpăr ceea ce a pierdut seniorul Grama, dar pentru asta am nevoie de douăzeci de mii de ducaţi de aur.

— Drace! murmură blondul. Nobilul vostru părinte ştie să piardă, nu se încurcă cu mărunţişuri.

— Aiurea! Nişte ticăloşi l-au îmbătat şi au jucat cu zaruri măsluite. Cândva mă voi răfui şi cu ei.

— Merită, dar să revenim la ale noastre. Am înţeles că surorile

domniei-tale sunt azi atât de strâmtorate, încât au nevoie de bani ca de aer. Întâmplarea face să-i port şi eu cuiva de grijă. Aşa stând lucrurile, îl voi trimite pe unul din slujitorii mei să ducă două pungi. Una pentru surorile Grama, alta pentru o anumită persoană.

— Hm! N-aş vrea să spun vorbă mare, se încruntă micuţul cavaler,

însă mi-e teamă că cei doi cumetri sunt în stare să fure până şi ouăle de

sub cloşcă. A le încredinţa două pungi e ca şi cum le-ai arunca pe gârlă.

— Cândva tot trebuie să-i pun la încercare.

— Cu ultimii mei bani?

— Numai cu ai mei.

— Adică, vrei să mă îndatorezi iar?

— A nu, râse blondul. Acum, că suntem asociaţi, nu se mai pune

problema unui împrumut, fiindcă va trebui să cheltuim din aceeaşi pungă. După ce chibzui preţ de câteva minute, le făcu un semn celor doi

slujitori.

— Gogoaşă! i se adresă mărunţelului cu asprime. Va trebui să faci un drum la Sibiu şi de acolo la Deva.

— Fără Cotae?

— Fără.

— Vai, domnule, bătu în retragere Gogoaşă, poate nu ştiţi că am

Pe urmă

dese atacuri de gută. O călătorie singur

s-ar putea să nu vă mai găsesc

atâta amar de drum

însă alături de Cotae

— Nu, nu! Singur! Vei duce cu tine două pungi. Una la Sibiu şi una la

Deva.

— Cu bani?

— Doar nu goale! Cam cât cheltuieşti tu într-o lună?

— La vreme de belşug sau de sărăcie?

— De belşug.

— Păi să tot fie vreo doi ducaţi de aur, domnule, grăi Gogoaşă,

socotind că exagerează niţel.

— Bine! Vei cheltui şase. Însă de banii din pungi să nu te atingi. Voi avea grijă să te răsplătesc la întoarcere. „Sfântă Paraschiva! chibzui slujitorul. Taman cât un boier.”

— Nu mă ating, domnule.

Cavalerul blond puse în cele două pungi câte treizeci şi cinci de ducaţi de aur, mulţumindu-i în gând pentru ei bătrânului Voicu. Apoi îi ceru lui Gogoaşă să repete adresele din Sibiu şi din Deva. Când se convinse că acesta le memorase bine, îi mai dădu câteva poveţe, de care şiretul slujitor nu prea avea nevoie. Porniră din nou la drum. După vreo trei sferturi de ceas, Gogoaşă se despărţi de ceilalţi şi o luă spre nord. „Iată-mă bogat, socoti el. Să mă ia naiba, niciodată n-am visat atâta aur! Stăpânul zicea să mă întorc iute la mănăstirea Snagovului până ce voi primi un semn al său. Dacă-l ascult, înseamnă că harurile cerului s-au îndepărtat de mine şi mi-au luat minţile. Că am dat în mintea copiilor. Am şaptezeci şi şase de ducaţi de aur, un cal de rasă, două topoare, straie noi ca ale pricopsiţilor şi câteva schimburi. Cu aşa avere ” De bucurie, începu să cânte. Dar nu era un cântec năvalnic, vesel, ci un fel de lătrat acrişor, fiindcă bucuria sa era numai aparentă. Simţea, încă nedesluşit, că îl apasă ceva. O nelinişte sau o nemulţumire asupra căreia porni să cugete adânc, iar semnul că îl munceau nişte gânduri se vădi în numeroasele ţoşcăituri din buze, care îl descumpăniră până şi pe minunatul său gonaci.

*

Revenită la castel cu puţin înainte de înserare, Margareta urcă în odaia ei. Comitele Staicu se abătuse din drum pe la mănăstirea Snagovului. După părerile doamnei, un adevărat cavaler nu s-ar fi aplecat

spre astfel de necuviinţă. Fiindcă firesc ar fi fost să o conducă până acasă.

— Nenorocită soartă! hohoti ea. Singură şi legată pentru totdeauna

de un soţ pe care nu l-am dorit! Oare să nu existe nici o scăpare pentru mine? Mâine voi sta de vorbă cu el. Poate mă ajută să-mi recapăt liniştea. Cuprinsă de astfel de gânduri, adormi târziu, cu speranţa că poate îl va îndupleca. Dar a doua zi, tot ce plănuise căzu ca o pasăre cu aripile frânte. Majordomul castelului o înştiinţă că Staicu plecase în zori şi că va lipsi multă vreme.

Capitolul 6

Oştile de achingii ale marelui-vizir Ali-paşa coborau din munţi către mare. Ziua de 26 mai a anului 1388 abia începuse. Peste noapte, parcă mai mult în joacă, se scuturaseră câţiva nori. În zori, apa mai stăruia doar pe firele de iarbă sau pe frunzele arborilor. Totuşi, aerul de după scurta ploaie înviorase câmpia de la poalele Balcanilor. Ivit pe o culme de deal, Ali privi către mare. Oraşul Varna, ţinta atacului său, nu i se arătă, şi nici albastrul nesfârşit al mării. Călăuzele îl înştiinţară că avangarda achinghiilor va ajunge acolo peste şapte-opt ceasuri. Fâşia de câmpie de la picioarele lui semăna cu marea după furtună. Dună, vale, iar dună, iar vale, şi tot aşa cine ştie cât. Pe chipul său prelung, arămiu, apăruse un zâmbet. Oare de satisfacţie? Aşa se părea. Ieşise cu bine din strâmtorile munţilor. Cu fiecare pas, câmpia intra în stăpânirea Imperiului turcesc. Nimeni nu-i şezuse în faţă cu oşti de-a lungul drumului. Nimeni nu se încumetase cu oşti împotriva achingiilor săi. Ali era tânăr. Abia împlinise treizeci şi şase de ani. Meseria armelor o învăţase la cele mai bune şcoli, deschise doar pentru fiii marilor dregători. Apoi îşi desăvârşise pregătirea într-o seamă de lupte prin adâncurile Asiei. După datina păstrată cu severitate, pornise ca simplu arcaş. Când i se încredinţase comanda asupra a zece achingii, Ali se putuse numi un oştean încercat. După câţiva ani, numele lui se rostea în legătură cu unele victorii de răsunet. Urcase treptele ierarhiei militare până pe culmi, dar nu datorită originii sale, ci însuşirilor de comandant. Avangarda formată din două-trei mii de călăreţi îşi struni caii şi, la un semn al marelui vizir, porni în trap întins către Varna. Restul oştilor, frumos împărţite în pâlcuri, se mişca domol ca un tăvălug uriaş. Îmbrăcămintea roşie, tivită cu alb, acoperea pentru o vreme câte o coastă de deal sau stăruia prin văi. Verdele vegetaţiei ascuns sub trupurile cailor pierdea din vedere, iar culoarea roşie acoperea văile treptat, ca apa care se revarsă peste maluri. Mulţimea steagurilor cu semilună ce nu se aplecaseră în faţa duşmanului îi dădeau un sentiment de mândrie. Ali nu se grăbea. El ştia bine că la război pripeala aduce mari neajunsuri. Drumurile slabe nu îngăduiau căruţele grele. Din această cauză, hrana oştenilor era purtată în samarele a trei mii de cai. Alţi trei mii transportau corturile, atât de necesare la vreme de popas. Ali învăţase ce înseamnă odihna bună de dinaintea unor lupte. Mulţi comandanţi suferiseră înfrângeri datorită oboselii oamenilor. Marele vizir mergea chibzuit. Iscoadele sale controlau pădurile şi văgăunile până departe. Tabără de noapte făcea numai după ce era sigur că eventualii duşmani nu-l vor lua din somn. Minunatul armăsar alb al tânărului comandant se ridică în două picioare gata să pornească în galop. Ali-paşa coborî dealul îngândurat. Avea oşteni buni şi destui. Nimeni nu i-ar fi putut face faţă în Balcani, dar Varna înconjurată cu ziduri mari putea să reziste multă vreme. Şaisprezece corăbii turceşti sub comanda înţeleptului Abdulah porniseră să blocheze intrarea portului, astfel că aprovizionarea pe mare a ghiaurilor avea să fie zădărnicită. Iscoadele îl vestiseră că în Varna sunt vreo opt mii de apărători. Destul de puţini, însă puternici la adăpostul zidurilor.

„O fi ajuns Abdulah în faţa portului? se întrebă tânărul comandant. Prea puţine corăbii! Aud că regele Ioan al Dobrogii are vreo treizeci. Poate că lupta pe mare a şi început. În sfatul Divanului am cerut cincizeci de corăbii. Duşmanii mei au stat împotrivă şi l-au convins pe sultanul Murad că Varna, cu zidurile ei şubrede, poate fi luată uşor pe uscat. Că apărătorii sunt de adunătură şi slab pregătiţi. Că la vederea oştilor marelui padişah vor deschide porţile îngroziţi şi umili. Prostii! Inteligentul Murad nu a înţeles jocul duşmanilor mei. Atacat de pe mare şi de pe uscat, un port poate fi cucerit uşor. Dar iată că, pe mare, Varna are mai multe corăbii. Mi-e teamă de o înfrângere a flotei lui Abdulah. Am cerut bombarde, însă adversarii mei l-au convins pe Murad că ele îmi vor îngreuia drumul. Cu ce să dobor zidurile Varnei? Cu mâinile goale? Duşmanii mei vor ca această campanie să se sfârşească prost. Ei ştiu că, de nu voi lua Varna şi Dobrogea, nu numai poziţia mea va fi în pericol, ci şi viaţa. Murad nu mă iubeşte, fiindcă nu-l linguşesc şi-i arăt adesea greşelile pe care le face dintr-un orgoliu nemăsurat. E de mirare că până şi unii dintre cei mai inteligenţi oameni se lasă cu plăcere să fie linguşiţi. Mi-a mers faima că nu cunosc amărăciunea înfrângerii pe câmpul de luptă. Doar pentru asta mă păstrează Murad. Dar ce va fi când voi pierde? Padişahul va uita vechile victorii.” Aproape de miezul nopţii, oştile marelui vizir poposiră în faţa Varnei. Între ele şi zidurile oraşului distanţa nu era mai mare de o milă. Treizeci de mii de achingii descălecară în vederea odihnei. Cei pricepuţi la ridicarea corturilor munceau pe tăcute. Însoţit de aghiotantul său Ibrahim, Ali ocoli tabăra, mulţumit de felul în care se desfăşurau lucrările. Mulţi dintre oamenii săi erau oşteni vechi, căliţi în numeroase lupte. Aceştia îl însoţiseră în campaniile din Asia-Mică. După un ceas, marele vizir intră în cortul său. O singură lumânare aducea acolo puţină lumină. Afară, în bătaia lunii, întunericul arăta mai slab decât înăuntru. Spre deosebire de alţi comandanţi, Ali nu purta cu el

slujitori, femei din harem, eunuci şi sfetnici. Pe toate acestea le socotea o povară fără rost. Doar doi oşteni se ocupau de măruntele treburi din jurul său. Nimeni nu-l dezbrăca, nimeni nu-l ajuta să se îmbrace. În campanie, el dorea să fie la fel cu ceilalţi oşteni.

— Ibrahim!

— Poruncă, strălucitorule!

— Să se pună trei rânduri de străji, după obiceiul nostru! Cinci mii de

călăreţi vor veghea gata de luptă! Ceilalţi să-şi cate odihnă în corturi!

— Aşa va fi, strălucitorule!

În timp ce Ibrahim aduna comandanţii de pâlcuri, Ali părăsi cortul şi privi către Varna. Sub apăsarea nopţii zidurile oraşului semănau cu o pată imensă. Nici o lumină pe ele. Totul parcă aducea a pustiu. În urma vizirului răzbi un zgomot de paşi.

— Tu eşti, Ibrahim? întrebă fără să se întoarcă.

— Eu, strălucitorule. Iscoada noastră Ben-Din a sosit adineauri şi doreşte să-ţi vorbească.

Marele vizir privi peste umăr îngândurat. Omul căzu în genunchi şi atinse pământul cu fruntea.

— Ah, Ben-Din, lasă prostiile! îl dojeni comandantul. Asemenea

fleacuri sunt bune doar în lenevia palatelor. Nu ploconeli aştept de la tine.

Ce veşti ai?

— Proaste, înălţimea-ta. Flota măritului Abdulah a fost înfrântă ieri în

zori.

Ali ştia să primească veştile rele, ca şi pe cele bune. Altul poate că şi-ar fi arătat mânia sau disperarea. El se mulţumi doar să asculte.

— Spune, Ben-Din! grăi cu blândeţe.

— Prea mare lucru nu ştiu, înălţimea-ta. Bătălia s-a desfăşurat prea

departe pentru ochiul meu. Abia când primele corăbii ale regelui Ioan s-au întors în port am aflat că măritul Abdulah a fost înfrânt. După spusele marinarilor, şapte dintre corăbiile noastre s-au scufundat.

— Câte corăbii a avut Ioan al Dobrogii?

— Am auzit că vreo treizeci şi ceva.

— Şi câte a pierdut el?

— Se spune că două.

„Aşa cum am prevăzut”, reflectă cu amărăciune Ali.

— Dar în oraş ce e?

— Pregătirile de apărare s-au încheiat acum cinci-şase zile.

— Îţi arde de şagă! se răsti marele vizir.

— Nu prea.

— Poate nu te-ai uitat cu atenţie. Nimeni nu ştie despre venirea

noastră. Ben-Din se mulţumi să zâmbească. Cine s-ar fi priceput mai bine ca el! Împiedicat de slaba lumină, comandantul nu-i observă zâmbetul, însă îl bănui. Ben-Din lucra pentru el de vreo zece ani. Se cunoşteau bine unul pe altul.

— Dacă Varna şi-a încheiat pregătirile acum cinci-şase zile, înseamnă

că acolo s-a aflat cu mult înainte despre ţinta atacului nostru, spuse Ali, parcă mai mult pentru sine.

zvonit

De trei săptămâni, înălţimea-ta. Acum vreo douăzeci de zile s-a la Varna că treizeci de mii de oameni vor urca prin pasurile

înălţimea-ta. Acum vreo douăzeci de zile s-a la Varna că treizeci de mii de oameni vor

Balcanilor, întâi împotriva acestui port, apoi asupra Dobrogii. Până şi

faptul că măritul Abdulah va încerca o blocadă cu şaisprezece corăbii se ştie aici.

— Curios! murmură vizirul. Câţi oameni apără oraşul?

— Vreo şapte-opt mii.

— Dar zidurile cum sunt?

— Cele din port, slabe, măcinate de timp. Dacă măritul Abdulah ar fi venit cu mai multe corăbii

— Lasă asta, Ben-Din! Nu zidurile acelea mă interesează acum, ci

celelalte, de către uscat.

— Vai, înălţimea-ta! se tângui Ben-Din. De zidurile din faţa noastră

nu se poate apropia nimeni. Cel puţin eu n-am reuşit. Iar ceea ce am văzut de departe îmi spune puţin.

— N-ai încercat să stai de vorbă cu oştenii ghiauri?

— Ba chiar am făcut-o adesea.

— Şi?

— Părerile sunt împărţite. Unii spun că cele mai slabe ziduri sunt în

partea de miazăzi. Alţii, că tocmai acolo s-au făcut mari întărituri.

— Regele Ioan e în oraş?

— De trei zile, înălţimea-ta.

— Cine crezi că a răspândit ştirea despre atacul nostru?

— Nufărul Alb. Toată lumea vorbeşte despre asta. Când m-ai trimis

aici, nu mi-a trecut prin minte că vei ataca Varna atât de repede. Când am văzut oştile noastre, am început să mă dumiresc. Dar ghiaurii numai despre asta vorbeau.

— Nufărul Alb! exclamă Ali. Bine, Ben-Din! Poţi să pleci. Mâine vei

primi obişnuita pungă cu aur. Rămaşi singuri, Ali şi Ibrahim tăcură o vreme fiecare cu gândurile lui.

Luna intrase în nori. Doar nechezatul miilor de cai spărgea uneori liniştea nopţii. Dinspre mare, un curent de aer mai aspru înfiora câmpia.

— Atacăm în zori? întrebă aghiotantul.

— Nu. Oamenii au nevoie de odihnă. Mâine, meşterii noştri vor intra

cu topoarele în pădurea din spate. Avem nevoie de scări. Îţi aminteşti,

Ibrahim, că la Sabaha, acum cinci ani, ne-au lipsit bombardele ca şi azi?

— Cine ar putea să uite, strălucitorule? Puţini credeau că vom cuceri

cetatea. Dar tu, stăpâne, ai fost chibzuit. Din porunca ta s-au lucrat plute, iar în toiul nopţii oamenii noştri au pornit atacul pe mare. Totdeauna zidurile dinspre apă sunt mai slabe.

— Da, aşa a fost, râse Ali, mulţumit de amintirea acelor zile

frumoase. Aşa a fost atunci, însă apărătorii Sabahăi abia erau o mie.

— Ah, strălucitorule! suspină Ibrahim. O clipă am crezut că vom

repeta isprava de la Sabaha.

— Ai uitat de corăbiile Varnei, zâmbi marele vizir. La Sabaha erau

două. Aici sunt peste treizeci. Ele ne-ar scufunda plutele înainte de a ajunge noi la gura portului.

— Te-ai gândit la altceva, strălucitorule?

— M-am gândit. Vom ataca de pe uscat, până când vom ghici părţile mai slabe ale zidurilor Varnei.

— Vor fi pierderi mari.

— Ştiu, dar nu avem de ales. Însă nu asta mă tulbură. Acum două

luni, când am hotărât atacul împotriva Dobrogei şi Varnei, în Divanul cel Mic eram doar şase oameni. Sultanul Murad, eu, Abdulah, emirul Sabahaddin, Suhar-paşa şi Fareddin-paşa. În tot Imperiul turcesc, numai noi ştiam despre această campanie. Cine a putut să trădeze? Murad în nici un caz. Eu, la fel. Pentru Abdulah, pun mâna în foc. Deci, rămân trei.

Sabahaddin şi Suhar-paşa sunt duşmanii mei cei mai înverşunaţi. Fareddin-paşa mi-e prieten, dacă se poate numi astfel. Un prieten dintre aceia care nu-ţi trezesc destulă încredere. E lacom. Pentru aur, ar fi în stare de orice. Unul dintre ei a trădat. Achingiii mei au aflat abia ieri că vom ataca Varna, iar despre Dobrogea încă nu ştiu nimic.

— Strălucitorule! îl întrerupse Ibrahim. Anul trecut, când s-a hotărât

atacul de la Polènik, în sfatul cel mic al Divanului au fost tot cei şase despre care vorbeşti.

— Nu! murmură Ali îngândurat. Atunci a lipsit Abdulah. Şi

Suhar-paşa a lipsit. Era bolnav. Ca şi acum, ghiaurii au aflat de la Nufărul Alb că vor fi atacaţi. E bine că mi-ai amintit de Polènik, fiindcă îi scoatem cu totul de sub bănuiala noastră pe Abdulah şi pe Suhar. Iată deci că au rămas Sabahaddin şi Fereddin. Unul dintre ei lucrează cu Nufărul Alb. Poate că îi dă ştirile pe plată, sau pur şi simplu e tras de limbă. Va trebui să-i scriu padişahului chiar în această noapte. O ştafetă

— Nu e bine, strălucitorule! îl întrerupse Ibrahim. Sultanul va crede

că doreşti să arunci o lumină proastă asupra celor doi. Fără dovezi împotriva unuia dintre ei, nimeni nu-ţi va da crezare. Sau, să zicem că

padişahul va fi de acord să-i supravegheze pe cei doi duşmani ai tăi, dar cine o va face? Ai mai multă încredere în oamenii sultanului decât într-ai noştri? O vorbă scăpată fără rost ne poate da peste cap toate planurile.

— Ai dreptate, oftă Ali. Eu trebuie să-i supraveghez. Ben-Din e cel

mai nimerit pentru asta. Îl voi trimite pe el la Adrianopole. El are acolo

câţiva oameni la fel de iscusiţi. Nufărul Alb la Adrianopole îşi face jocul, fiindcă în altă parte nu ar ajunge la secretele noastre. Sabahaddin şi Fareddin vor fi urmăriţi zi şi noapte. În felul acesta s-ar putea să ajungem la Nufăr.

— Greu, strălucitorule! zâmbi Ibrahim. Cei doi duşmani ai tăi vor sta

de vorbă cu atât de mulţi oameni, încât ar însemna să-l căutăm pe Nufăr cine ştie câtă vreme. Ben-Din s-ar putea lovi de el în fiecare zi fără să-l bănuiască.

— Ce propui?

— Să amânăm asta până ne vom întoarce la Adrianopole. Atunci să

faci în aşa fel încât să se discute în Micul Divan o nouă călcare cu oşti. De pildă, să-l convingi pe padişah că-i folositor să ieşim în pradă dincolo de Dunăre. Şi ar fi bine ca la acel sfat să lipsească ori Sabahaddin, ori Fareddin. Pentru asta veţi găsi un prilej. De va fi acolo numai Sabahaddin când veţi lua hotărârea voastră, nu ne va rămâne decât să aşteptăm. Dacă ştirea nu va ajunge la Nufărul Alb, înseamnă că trădătorul e Fareddin. Dacă va ajunge, va trebui să-l urmărim doar pe Sabahaddin, fiindcă el e trădătorul.

— Minunat, dragul meu! exclamă Ali-paşa. Totuşi, noi mai zăbovim

pe aici. Ben-Din îşi poate începe cercetările de pe acum. Poate are noroc şi dăm peste Nufărul Alb.

— Nu văd nimic rău în asta, fu de acord Ibrahim. Am scăpa şi de

Nufăr şi de unul dintre duşmanii tăi cei mai mari. Iar padişahul va înţelege că eşti de neînlocuit.

— Îmi place chibzuiala ta, râse marele vizir.

— Sunt silit să o am, zâmbi acesta. Altfel nu m-ai fi ţinut pe lângă tine de-a lungul timpului.

— Adevărat! răspunse Ali cu sinceritate. Să-l cauţi pe Ben-Din! Am

mare încredere în el. E şiret, scump la vorbă şi iscusit ca nimeni altul. Cine ar fi putut ieşi dintr-o cetate ce se aşteaptă să fie atacată? Peste un ceas va porni spre Adrianopole. Începem lupta cu Nufărul Alb şi cu

duşmanii mei. De nu vom lua Varna şi Dobrogea, e bine să-i dăm sultanului o compensaţie care să-l facă să uite. Altfel, adversarii noştri se vor repezi asupra noastră ca nişte şacali.

— Nu le vom da prilejul, strălucitorule.

— Să sperăm. Atacul asupra acestui port nu-mi place, mai ales că ne

lipsesc forţele pe mare. În Micul Divan i-am dat lămuriri padişahului că-i înţelept să lovim întâi Dobrogea. Prin căderea ei, Varna rămâne izolată. Deci, o pradă uşoară. Murad nu s-a învoit fiindcă apucase a hotărî: întâi Varna. Iată un om inteligent care face greşeli datorită faptului că nu-i place să fie contrazis. Imperiul turcesc va pierde mult cu un astfel de orgolios.

*

Cu două zile înaintea sosirii oştilor lui Ali-paşa, o corabie plutea de la Caliacra spre Varna. Furtuna ce bântuise aproape o săptămână îşi sleise puterile. Rar câte o pală de vânt încerca să o ridice din nou, însă fără folos. Corabia transporta putini cu brânză, caş proaspăt, miere, lumânări

şi carne afumată. Provizii pentru viitorii asediaţi. La prova ei, trei bărbaţi şedeau pe nişte colaci de parâme. Vorbă să fie că şedeau, fiindcă odihna lor cam nesigură ar fi stârnit zâmbete îngăduitoare sau hohote de râs, dacă ea s-ar fi petrecut în altă parte decât pe corabie. Ceva mai încolo, caii pasagerilor de pe colaci sforăiau adesea neliniştiţi, după cum se clătina vasul. Marea, încă puternic vălurită, producea obişnuitul tangaj, neluat în seamă de marinari, dar simţit din plin de cei neobişnuiţi. Cotae îşi ducea des mâinile la pântec, într-un gest grăitor de scârbă ori deznădejde, sau fugea cât îi sta în putinţă spre unul din borduri, socotind că i se întoarce stomacul pe dos. Micuţul Grama, la fel de neajutorat, îşi strângea trupul firav, parcă hotărât să-l facă ghem, ca apoi să-l deschidă fulgerător odată cu un behăit jalnic. Când vasul cădea cu prova între adâncurile a două valuri, avea senzaţia că pântecul său e greu ca un cazan cu apă. Când corabia sălta brusc pe o creastă, parcă tot aerul pierea din împrejurimi, iar stomacul i se lipea de şira spinării ca lovit cu maiul. Doar cavalerul blond, care umblase adesea pe mare, suporta mai uşor tangajul, cu toate că şi el simţea o puternică apăsare. Rezemat cu spatele de tribord, căpitanul vasului înfuleca o pulpă de berbec şi-i privea pe cei trei pasageri, dacă nu cu milă, în orice caz cu mult interes. Observându-l cum mestecă lacom, Cotae înlemni de scârbă doar o clipă, fiindcă în cea următoare se aplecă peste babord şi socoti că leapădă din el nu numai prânzul din zori, ci şi pe cele din ultimii ani. Corabia ajunsese curând în gura portului, unde apa liniştită le dădu răgaz celor trei pasageri să-şi mai tragă sufletul şi să privească în jur. Departe, către miazăzi, soarele prindea în lumina lui scăzută vreo treizeci de corăbii cu toate pânzele în vânt, care la asemenea distanţă păreau încremenite.

— Pescuiesc? se interesă micuţul Grama.

— Şi încă ce pescuiesc! zâmbi căpitanul. Numai peşte mare. Dar să

vedem dacă intră în plasă. Acum patru zile când am plecat de aici, tocmai ieşeau din port încărcate cu oşteni. După cum patrulează ele pe acolo, înseamnă că peştele mare încă nu s-a arătat.

La vorbele în doi peri ale comandantului, Grama pricepu ceva, însă nu destul, ceea ce-l făcu să stăruie.

— Care peşte?

— Abdulah, cavalere. Acum patru zile se vorbea aici că Abdulah vine asupra Varnei cu şaisprezece corăbii.

— Numai cu atât? Să fie oare Murad lipsit de înţelepciune? Ce pot

face şaisprezece corăbii împotriva a peste treizeci?

— Cred că nu-i lipsit de înţelepciune, ci numai de ştiri. El nu se

aştepta ca Ioan al Dobrogii să primească ajutor de la corăbierii genovezi, greci şi veneţieni aflaţi în trecere cu mărfurile lor pe la Varna, Caliacra şi Tomis. De fapt, nu chiar ajutor. Regele Ioan a rechiziţionat corăbiile lor

până ce va trece pericolul. Adăugate la ale lui, a ieşit o flotă frumoasă. Corabia ajunse la câţiva paşi de cheiul rostuit în blocuri de piatră. Marinarii aruncară cu îndemânare două parâme spre uscat. Doi dintre

privitorii ocazionali le prinseseră şi le petrecură în jurul solidelor babale de lemn. Pe mare, soarele gata să apună parcă poleia totul în galben-auriu. Fericiţi că lăsau în urmă neajunsurile călătoriei, cei trei pasageri îşi purtară caii pe puntea cam nesigură şi răsuflară uşuraţi când simţiră din nou pământul sub picioare. Liniştea Varnei îi miră. Oamenii arătau ca şi când totul ar fi fost în ordine. Puţine semne dovedeau că se ştie acolo despre apropiatul asediu pe mare şi pe uscat. În primele zile când se aflaseră veştile, panica bântuise cumplit prin oraş. Apoi, odată cu trecerea timpului şi încheierea lucrărilor de apărare, locuitorii se obişnuiseră cu ideea pericolului. O seamă de bogătaşi părăsiseră Varna în bărci mari, călătorindu-se cine ştie pe unde. Dar sărăcimea nu avea unde merge. La sosirea corăbiei din Caliacra, mulţi localnici alergaseră în port dornici de ştiri proaspete. Cum marinarii nu ştiau mai mult decât ei, aceştia porniseră a se rări. Totuşi, mai zăboviră câţiva. Printre cei rămaşi acolo, cavalerul blond îl recunoscu, nu fără adâncă mirare, pe egumenul Lazăr, iar alături apăru figura mălăiaţă a părintelui Sima.

— E mică lumea, sfinţia-voastră, râse Arad. Nu mă aşteptam să vă

întâlnesc aici, unde miroase a război.

— Sunt mari şi minunate căile Domnului! zâmbi egumenul. De fapt,

nici eu nu mă aşteptam la o astfel de întâlnire. Bănuiam că sunteţi pe la Caliacra.

— De acolo venim. Am ajuns în cetate la o zi după plecarea slăvitului rege Ioan al Dobrogii.

— Deci pe el îl căutaţi? făcu Lazăr şăgalnic, prefăcându-se a nu da

prea mare importanţă întrebării. Fire deschisă, Arad prefera de obicei să spună el ce avea de spus. Întrebările directe îl iritau. Aceasta se datora în bună măsură faptului că

toată viaţa lui de până atunci fusese nevoit să se ascundă. Apoi, traiul printre străini îl făcuse să fie prudent. Sigur că nu era cazul să ocolească întrebarea egumenului, dar obişnuinţa fu mai tare, astfel că, după ce chibzui o clipă, grăi cu acea privire candidă care îl zgândărise cândva pe cavalerul Bogdan:

— Ce-i nou pe aici?

— Iscoadele au adus ştiri că treizeci de mii de achingii vor sosi mâine în faţa Varnei.

— O! Spusele Nufărului Alb se adeveresc.

— De unde ştiţi despre ele?

— Cine nu ştie? Aţi venit cumva pentru a binecuvânta oştile oraşului?

— Şi pentru asta, râse egumenul. Cât despre voi, ar fi nimerit să-mi

spuneţi dacă îl căutaţi pe Ioan al Dobrogii. Azi, puţini sunt cei care ajung până la rege. Cu ceva osteneală, vă pot aranja o audienţă.

— Mă îndatoraţi mult, sfinţia-voastră. În fond, Ioan al Dobrogii e rege

sau despot? — Între cele două titluri socot că nu-i nici o deosebire. Turcii şi bizantinii îl numesc rege. El se consideră despot.

Înţeleg. Doresc să-i ofer regelui serviciile mele şi ale cavalerului

Grama.

„Oare numai pentru atât? reflectă Lazăr. Parcă nu-mi vine a crede. O astfel de ofertă i-o poate face sfetnicul Toma. Cred că a aflat şi el câte ceva despre Toma. Fiindcă acest sfetnic e mâna dreaptă a regelui Ioan.”

— Domnule! i se adresă tânărului. În seara aceasta veţi avea

întrevederea dorită, dar se cuvine să-mi răspundeţi la câteva întrebări.

Asta, în schimbul ajutorului, zâmbi prelatul. V-ar conveni să facem o scurtă plimbare de-a lungul cheiului?

— Nu văd nimic rău în propunerea sfinţiei-voastre.

Amândoi se îndepărtară la braţ, ca nişte cunoştinţe vechi.

— Când oferiţi totdeauna cereţi ceva în schimb? întrebă Arad cu aerul său plin de candoare.

— Nu chiar totdeauna, cu toate că regulile vieţii cam aşa sunt.

Nimeni nu poate primi mereu fără să dea şi nimeni nu poate să dea fără să primească. În ce vă priveşte, am unele nedumeriri. De fapt, cine sunteţi, cavalere?

— Mă întrebaţi în calitate de duhovnic sau în alta pe care nu o

cunosc? ocoli Arad un răspuns.

— În amândouă. Poate că nu ştiţi că între mine şi Ioan al Dobrogii

există o veche prietenie. Pe mine, asta m-a adus acum aici, când el are nevoie de prieteni. Nu uit că ne-aţi făcut un mare serviciu, ajutându-l pe

cavalerul Dumitru. Însă din discuţia noastră de la Snagov am înţeles că aţi bătut un drum lung până în Ţara Românească pentru a ne aduce acel medalion. Adică nu mai aveaţi alt motiv pentru a veni acolo. Totuşi, câteva ceasuri mai târziu am aflat chiar din gura voastră că veţi întreprinde o călătorie la Caliacra. A doua zi după discuţia noastră, nu în drum către Caliacra v-am întâlnit, ci, spre mirarea mea şi comitelui Staicu, în cetatea Argeşului. Acum ne vedem aici, într-un oraş ce va fi atacat de turci. În locul meu ce aţi crede voi despre un astfel de tânăr?

— Că ar putea să fie o iscoadă a turcilor, zâmbi acesta ironic.

Privirea ageră a egumenului zadarnic cercetă ochii şi faţa lui Arad,

fiindcă nu găsi nici cel mai mărunt semn de tulburare. „Hm! gândi el. Cu înfăţişarea lui naivă, sub care se ascunde o inteligenţă ieşită din comun şi o chibzuială greu de întâlnit la un ins atât de tânăr, cavalerul Arad nu-i chiar ce vrea să pară.” Apoi grăi:

— Eu nu am mers atât de departe cu bănuielile. Şi-i păcat că aveţi

ghinion. Dacă protejatul nostru Dumitru v-ar fi însoţit la Snagov, s-ar fi lămurit multe. Graba mea de a veni încoace m-a oprit să fac lumina de cuviinţă. Călăreţii trimişi de mine în căutarea cavalerului Dumitru poate

că s-au întors la Snagov. Dar până când voi sta de vorbă cu ei, toată povestea medalionului rămâne un mister. S-au întâmplat cazuri când, cu

o momeală oarecare, iscoade străine şi-au făcut jocul. În cazul vostru, momeala poate să fie medalionul adus la Snagov şi pretinsul ajutor dat lui Dumitru.

— Cine mă oprea să vin ca iscoadă fără a vă cunoaşte pe voi şi pe

comitele Staicu?

— Nimeni, recunoscu Lazăr. Însă un cavaler cu calităţile voastre nu

se mulţumeşte doar a privi. Medalionul v-a netezit drumul printre marii demnitari ai ţării. Adică acolo unde se pot afla multe. Vedeţi, vă vorbesc deschis.

— Văd, sfinţia-voastră.

— Iată un răspuns care nu mă mulţumeşte. Sper să aveţi unul mai

bun.

— Am. Bănuielile voastre nu au temei, atâta timp cât duc lipsă de

fapte. De când e lumea, faptele au adus lumină, iar bănuielile, mai mult

întuneric. În cazul meu, faptele vorbesc de bine. L-am ajutat pe cavalerul Dumitru şi v-am predat o scrisoare cu numele tuturor iscoadelor ce lucrează la Iaşi pentru regele Ungariei. La Buda aş fi primit mult aur în schimbul medalionului. Egumenul aprobă printr-o aplecare a capului.

— Mă gândisem că aţi deschis medalionul. Mă gândisem, de

asemenea, că Sigismund de Luxemburg sacrifică nişte iscoade cam de

mâna a doua pentru a introduce la noi una de primul rang.

— Nimeni nu dă pasărea din mână pe cea de pe gard, ripostă

cavalerul. Apoi, iscoadele de care vorbiţi nu prea arată de mâna a doua.

— Da, trebuie să recunosc. Asta e tot ce puteţi să-mi spuneţi?

— Tot.

— Nu ar fi bine să vă spovediţi? mai făcu Lazăr o încercare.

— Nu.

„Nimic n-am scos de la el, reflectă egumenul. Sau poate că am aflat

ceva. Acum încă nu mi-e clar, însă gândindu-mă îndelung la răspunsurile lui, sper că voi ajunge la unele descoperiri. Când l-am văzut coborând pe chei, am vrut să chem gărzile. Să-l ţin închis până ce voi primi veşti de la Snagov. Dar nu cred că era înţelept. Lăsându-l liber, pot afla mai multe.” Porniră îndărăt către ceilalţi.

— Ah, era să uit! spuse egumenul. În privinţa găzduirii să nu vă

faceţi griji. Cavalerul Toma, pe care-l veţi cunoaşte în seara aceasta, a avut bunăvoinţa să-mi pună la dispoziţie o casă frumoasă. Nu-i prea departe de aici. Veţi locui cu mine şi cu părintele Sima. Când ajunseră lângă corabie, noaptea căzuse de-a binelea peste port.

— Cotae, unde e Grama? se interesă tânărul.

— Dracu ştie! Acum e întuneric beznă. A căzut, poate, în mare.

Nu-mi bat eu capul cu asta. Lui nu-i sunt slujitor. Când se iveşte luna, apare el de pe unde o fi. Cavalerul blond socoti că se cam apropiase vremea să-i tragă o chelfăneală obraznicului slujitor. Puţin mai târziu gărzile îl aduseseră pe Grama la locuinţa lui Lazăr. Fusese arestat fiindcă iscodise pe lângă zidurile de către uscat ale Varnei.

*

Ioan al Dobrogii îşi alesese reşedinţa în cea mai înaltă clădire a Varnei. De la ferestrele ei se vedea întregul port şi chiar dincolo de ziduri. Pe mare cerul căzuse încărcat de nori subţiri, alburii, cu slabe semne de ploaie. Dincolo de ziduri, câmpia dormea în tihnă. Egumenul Lazăr, însoţit de Sima, Arad şi Grama, ajunse într-o anticameră cam răcoroasă, cu puţine scaune aşezate în lungul pereţilor. Cu toate că lumânările multe încercau să aducă puţină strălucire, odaia arăta sumbră tocmai prin lipsa mobilierului, care dă un aspect mai cald, mai primitor. La capătul odăii, două uşi mari duceau către încăperea de

lucru a regelui. Oştenii din pază păreau încremeniţi lângă ele. În aer stăruia miros uşor de mucegai, semn că nimeni nu locuise acolo de multă vreme. Arad îşi lăsă privirile să alunece de-a lungul pereţilor lipsiţi de ornamente şi de podoaba panopliilor atât de obişnuite. De la pereţi, privirile lui stăruiră asupra unui bărbat cu semne de frumuseţe veştejită, înalt, uscăţiv, de vârstă nedefinită şi cu faţa palidă. Figura şi trupul omului îi amintiră de plantele ţinute în casă peste iarnă. Dacă sunt departe de fereastră, se lungesc şi se apleacă într-o parte după o geană

de lumină. Frunzele capătă o anumită moliciune de cârpă şifonată, iar culoarea lor verde-închis piere odată cu trecerea timpului, fiind înlocuită cu una gălbuie, maronie pe margini, dovadă că lipsa luminii le macină. Până şi mâinile omului palid întăreau convingerea cavalerului. Lunganul avea nişte degete lungi, nefiresc de subţiri şi uşor încovoiate ca nişte păstăi. Urmele reumatismului erau limpezi.

— Domnule Spear, i se adresase comandantul de gardă.

Auzindu-i numele, Arad îl privi din nou pe omul cel palid. „Să fie el, oare, falnicul cavaler Ruk Spear, mândria sârbilor? se întrebă tânărul. Ah, nu! Cred că mă înşel. Adevăratul Ruk aş zice că e mai

plin de viaţă. Anul trecut, în noaptea premergătoare luptei de la Polènik, eroul sârb i-a păgubit pe achingiii turci de câteva mii de cai. El şi ceva prieteni de-ai săi s-au strecurat la adăpostul întunericului, au omorât străjile şi au pus pe goană caii. În zorii luptei, mai mare jalea pentru oştile lui Murad. O seamă de achingii îşi căutau caii prin râpe. Bătălia pornise fără ei.”

Sfinţia-voastră! se întoarse Arad. Cavalerul de colo e cumva Ruk

Spear?

Chiar el, răspunse egumenul în şoaptă. Acum nu arată prea bine

din cauză că a stat o vreme prin închisorile turcilor. Abia anul trecut a reuşit să fugă. Mă mir că a rămas în viaţă. Temniţele sultanului sunt ca nişte iaduri fără fund.

Alături de Ruk şedea un cavaler la fel de înalt şi tot atât de slab,

însă, curios, pântecul său căzut între picioare ca un cimpoi nu părea să-i aparţină de-adevăratelea, ci părea lipit acolo cu împrumut, fiindcă prea era nepotrivit. Oamenii slabi rar au un astfel de pântec.

— Cel de lângă Ruk, murmură egumenul, e vestitul Carapelese. Un

genovez, mare mâncău şi bun prieten cu eroul sârb. Se spune că e un

călăreţ desăvârşit, deşi mă pune pe gânduri pântecul său. În ce priveşte harul de arcaş, aş zice că vă egalează.

— Drace, am auzit multe lucruri frumoase despre el!

— Şi veţi mai auzi.

— A fost şi el la Polènik anul trecut?

— A fost. Unde e Ruk nu poate lipsi Carapelese. Şi invers.

Al treilea bărbat care îi reţinu atenţia lui Arad era de statură obişnuită, uscăţiv, cu părul răzvrătit pe creştet. După îmbrăcăminte şi

după faţa paşnică, mereu zâmbitoare, aducea a negustor de mărunţişuri.

— Acela cine e? arată cu o mişcare a capului spre bănuitul negustor.

— Cîrstev, domnule. El e fala bulgarilor. Turcii care ies după pradă

de-a lungul şi de-a latul Balcanilor totdeauna se roagă lui Allah să-i ferească de o cursă a lui Cîrstev. El se ţine pe urmele convoaielor ca umbra după om. Mulţi creştini au scăpat de robie datorită lui. Marele vizir

Ali-paşa a pus preţ pe viaţa tânărului bulgar. Însă până azi nu s-a găsit nimeni să-l vândă. „La naiba! socoti blondul. Numai crema cavalerilor din Balcani s-a adunat aici. Ioan al Dobrogii are ceva prieteni. Şi ce prieteni!” Arad îşi întrerupse gândurile. În pragul uşii apăru sfetnicul Toma, iar îndată după acesta regele îmbrăcat simplu, în straie lejere de casă. Bărbaţii din anticameră salutară cavalereşte. Ioan zâmbi privindu-i pe fiecare în parte.

— Domnilor, vă aşteptam, grăi el. Poftiţi în odaia mea de lucru! Puţini se pot mândri azi cu astfel de prieteni.

— Măria-ta! interveni Lazăr. Am adus cu mine doi cavaleri care sunt

gata să-şi pună spadele în slujba voastră. Cel înalt se numeşte Arad.

Acesta e tânărul Grama.

Privirile lui Ioan zăboviră o clipă, fără interes, asupra celor doi tineri necunoscuţi.

— Vă mulţumesc, domnilor! Dacă vă bucuraţi de recomandarea

sfinţiei-sale, cred că puteţi lua loc printre apărătorii Varnei. După război

vă vom răsplăti cum se cuvine. Apoi privi către ceilalţi oaspeţi şi repetă invitaţia. Primirea ce le-o făcuse Ioan era destul de rece şi poate că nici atâta

nu ar fi fost fără bunăvoinţa lui Lazăr, dar Arad mai întâlnise astfel de situaţii.

— Măria-ta! făcu el un pas înainte. Vă cer favoarea de a mă primi

câteva clipe. Sprâncenele lui Ioan se împreunară a nemulţumire. Momentul ales de tânăr nu era nimerit acum, când cavaleri cu renume aşteptau să fie

primiţi. Apoi, grijile războiului şedeau înaintea altor treburi mărunte. Un semn abia perceptibil al egumenului schimbă însă hotărârea de refuz a lui Ioan.

— Ce doreşti, tinere? întrebă cu răceală când uşa se închise în urma

lor.

Arad scoase o scrisoare din sân, puse un genunchi la podea şi aşteptă. Mirat, regele porni să citească. De câteva ori îşi întrerupse lectura, iar privirile lui zăboviră asupra blondului oaspete. „Poate că soarta mi l-a scos în cale, reflectă Ioan al Dobrogii. Cine

şi-ar fi închipuit că unul dintre fiii răposatului Dan-voievod aşteaptă la uşa noastră? Sper să-mi fie de folos în planurile mele. Domnul Ţării Româneşti nu mă iubeşte fiindcă am respins cererea lui de a uni cele două ţări sub un singur conducător. Dar el nu ştie sau nu vrea să ştie că am şi eu visurile mele.”

— Cavalere Ioan, ridică-te! grăi cu blândeţe.

— Măria-ta, v-am fost prezentat sub numele de Arad. Până se vor

limpezi unele lucruri, ar fi bine ca numele meu adevărat să rămână o taină ştiută numai de noi.

— Fie! zâmbi regele. Scrisoarea doamnei Dumitra ne-a bucurat

pentru încrederea ce o are în noi. Îi cunoşti conţinutul?

— În întregime, măria-ta.

— Atunci e bine. Doamna Dumitra ne roagă să facem cu Mircea un

act prin care domnul Ţării Româneşti să aprobe revenirea voastră la Argeş şi să vă garanteze viaţa. De asemenea, ea cere ca o parte din averile

rămase de la răposatul vostru părinte să treacă în stăpânirea domniei-tale. Nimic nu ne opreşte să intervenim pe lângă unchiul vostru, dar ne mirăm. Nimeni din familia lui Dan-voievod nu a fost prigonit de Mircea.

— Adevărat! zâmbi Arad. Nimeni, fiindcă nici unul dintre fraţii mei nu

s-a arătat până acuma în Ţara Românească. Poate că unchiul meu e un om bun. Poate că ne doreşte pe lângă el, însă eu n-am de unde să ştiu. Aşa stând lucrurile, sunt nevoit să-mi iau unele măsuri de prevedere.

— Înţeleaptă judecată, aprobă Ioan al Dobrogii. În urmă cu vreo

doisprezece ani aţi avut adăpost vremelnic la Caliacra. Mi se pare că vreo

câteva luni. Ce s-a petrecut atunci între doamna Dumitra şi părintele meu, nu ştiu. Ţin minte doar că v-aţi îmbarcat pe o corabie genoveză. Acum lucrurile stau altfel. Cel puţin deocamdată nu vă urmăreşte nimeni. Noi vă primim întâi în calitate de rudă. Acum aproape şaisprezece ani, sora noastră Irina a fost botezată de răposatul Dan-voievod. Mă mir că

tatăl meu nu a ţinut seama de asta. Cât aţi locuit în Caliacra v-am întâlnit de câteva ori. Îţi aminteşti?

— Vag, măria-ta.

— Aşa e. Aveai doar şapte-opt ani. Lăsând la o parte faptul că ai

devenit un cavaler chipeş – îl privi cu admiraţie–, nimic nu s-a schimbat

în înfăţişarea domniei-tale. Acelaşi păr blond uşor răzvrătit, aceeaşi privire parcă naivă şi aceleaşi trăsături delicate. Când te-am văzut în anticameră mi-ai părut cunoscut. După război vei primi din partea noastră o danie de case şi pământ. Apoi vom încerca să tratăm cu domnul Ţării Româneşti. Ghicind că a venit momentul să se retragă, Arad salută graţios şi făcu o mişcare spre uşă.

— O clipă, domnule! râse Ioan al Dobrogii, în vreme ce scotea de pe

deget un frumos inel de aur ce reprezenta un pescăruş.

— Măria-ta

— Stai, nu-mi mulţumi! Iată şi o pungă cu treizeci de ducaţi de aur.

Un tânăr totdeauna are nevoie de bani. Chiar şi la vreme de război. Iar acum rămâi la discuţiile noastre în vederea apărării. Vei cunoaşte câţiva cavaleri de la care ai ce învăţa. Datorită rasei sale preoţeşti, egumenul intră primul în odaia regelui. Ceilalţi îl urmară conduşi de Toma şi de comandantul Varnei. În total erau paisprezece bărbaţi. Mulţi dintre ei cu nume vestite în Balcani sau prin alte părţi. După moda vremii, rămaseră cu toţii în picioare, fiindcă nimeni dintre ei nu avea dreptul să se aşeze în prezenţa regelui. Despre Lazăr, unii spuneau că are ochiul ager – şi nu fără temei. Multor oameni lipsiţi de haruri le scapă adesea o mulţime de amănunte. Egumenul tocmai pe amănunte punea preţ, socotind că lucrurile mărunte duc totdeauna spre cele mari. Mirat că tânărul blond nu fusese trimis la plimbare de către Ioan al Dobrogii, privirile sale cucernice rătăciră prin odaie cu totul nevinovat, până când stăruiră o clipă asupra inelului ce reprezenta un pescăruş. Cu un sfert de ceas mai devreme inelul strălucise în degetul regelui. Acum avea alt stăpân. Ce se petrecuse oare între rege şi cavaler? Faţa lui Arad arăta obişnuita candoare ce nu spunea nimic. Nici Ioan nu-i acorda vreo atenţie deosebită blondului. Şi totuşi, tânărul primise încuviinţarea de a rămâne la discuţiile care urmau să înceapă. „Că e un cavaler plăcut, nu mai încape îndoială, chibzui Lazăr. Că-l

îndrăgeşti uşor e limpede. Însă nu aceste haruri l-au convins pe Ioan să-i dăruiască inelul şi încrederea sa. Ceva s-a petrecut între ei şi va trebui să dezleg misterul.” Dar şi Arad avea gândurile sale. Privindu-l cu naivitate pe egumen, blondul se întrebă, străfulgerat de o idee:

„Se ascunde, oare, Nufărul Alb, sub o biată rasă preoţească? Omul acesta paşnic, blând, cuvios şi parcă neajutorat m-a convins că trimite săgeata în ţintă cu o dibăcie pe care puţini o au. Din discuţiile cu el şi cu alţii am dedus că la Snagov e lăcaşul tuturor iscoadelor folosite de măria-sa Mircea. Călugării mi-au povestit că Lazăr lipseşte adesea din Snagov cu lunile şi nimeni nu ştie pe unde umblă. O faţă bisericească de prim rang, aşa cum este el, rar trece pe undeva neînsoţit. Când l-am văzut în portul Varnei, m-am mirat pe bună dreptate. Ce poate căuta un vârf al ierarhiei bisericeşti departe de ţară, într-un oraş asediat? Să-l fi adus aici numai prietenia pentru Ioan al Dobrogii? Se poate şi asta, fiindcă prietenia e cea mai trainică punte dintre sufletele oamenilor.” Târziu, când părăsiră cabinetul regelui, cavalerul Ruk Spear îl opri pe cavalerul blond şi i se adresă în cel mai curat grai românesc:

— Domnule, e o plăcere să vă cunosc. Prietenul meu Bogdan, cu care am avut prilejul să mă văd acum vreo două săptămâni, mi-a vorbit frumos despre voi. Îmi spunea că într-o întrecere de spadă petrecută la Braşov v-aţi arătat mai bun decât el. Că, aflându-vă amândoi în pădure, aţi desluşit numărul de călăreţi doar după zgomot de copite. Acestea sunt haruri de mare preţ pentru un tânăr. — Lucrurile nu stau chiar aşa, zâmbi Arad. E drept că Bogdan şi cu mine am încrucişat spadele undeva, la marginea Braşovului, însă e tot atât de drept că întrecerea nu a adus un câştigător, fiindcă a fost întreruptă de ceva neprevăzut. Iar cât priveşte auzul meu, asta o poate face oricine. Adică ai nevoie de puţină deprindere. — Modestia vă face cinste, domnule, grăi Ruk, plăcut impresionat. Totuşi, cavalerul Bogdan are un ochi prea ager pentru a nu cunoaşte un spadasin de clasă. Cât despre auzul vostru, daţi-mi voie să fiu de altă părere. Şi eu mă pricep să desluşesc numărul călăreţilor doar după zgomot de copite. Aceasta mă face să cred că numai deprinderea ar fi prea puţin dacă îţi lipsesc nişte haruri. „Ia te uită! cugetă micuţul Grama, aflat prin apropiere. Vestitul Ruk rar aduce cuiva laude. E zgârcit la astfel de lucruri ca scatiul la boabe într-o iarnă lungă. Asta înseamnă că e ceva de căpăţâna prietenului meu blond. Mie nu mi-a spus că se pricepe atât de bine la mânuirea spadei. Ruk are dreptate în privinţa modestiei sale. Iar cavalerul Bogdan, pe care nu am avut plăcerea să-l cunosc, pare un suflet ales, plin de nobleţe. Tata mi-a vorbit adesea despre marele Ruk. Zicea că în urmă cu ani au fost prieteni la cataramă. Poate că nobilul meu părinte cam umflă niţel lucrurile, chiar dacă nu-i nimic rău în asta. Cred că le umflă, dacă stau să mă gândesc bine că nu a suflat o vorbă despre Carapelese.” Tinerii oaspeţi ai egumenului se treziră când soarele stăruia temeinic în ferestre. Pe străzile din jur, zgomotul de voci era prea mare pentru a le mai da prilej de odihnă. Atent, Arad desluşi o seamă de chiote. Ceva se petrecea pe străzile Varnei. Dar ce? După chiuituri semăna a nuntă. Îmboldit de curiozitate, ieşi în coridor unde nimeri nas în nas cu părintele

Sima. De fapt, nu chiar nas în nas. Rotofeiul călugăr abia îi ajungea până în dreptul umerilor.

— Ce e pe afară, sfinţia-ta?

Sima încercă să rămână drept, fiindcă picioarele groase cât nişte stâlpi de temelie i se bâţâiau fără puteri, dar nu reuşi, ceea ce-l făcu să dea din mână a lehamite, după care grăi semeţ:

E drept că suntem

învă

unde înţeleptu’

din cum dracu

alere. Ca la nunta din asta Solomon s-a cinstit cu alde

— Ce, ne-ce, prea vrei să le ştim noi pă toate

ţaţi

ce-i drept nu-i păcat

că haru’ ştiinţei

afară e prăpăd ca

?

din Cana

Ce te uiţi aşa la mine? Crezi că sunt

— Drace! râse cavalerul. Ai luat-o cam de dimineaţă, sfinţia-ta.

— Sâât! Uşurel, domnule, să nu te audă afurisi

egumenu’,

prinse rotofeiul o clipă de luciditate. Că eu, de bucurie

de pe