Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Capitolul 1
Într-o seară din mai a anului 1388, un pâlc de călăreţi trecu în goană
prin satul Ciuliniţa, străbătu câmpia de-a latul şi se afundă în Codrul
Vlăsiei. Conducătorul pâlcului cunoştea bine locurile, fiindcă îşi purta
oamenii fără sminteală pe cărări întunecoase, unde lumina lunii rar
izbutea să pătrundă. O jumătate de ceas mai târziu, în faţa călăreţilor
apăru un lac frumos, ale cărui ape străluceau ca arama lustruită. De-a
lungul malului înalt, acoperit cu vegetaţie bogată, un drum larg, bine
întreţinut, ducea către vechile ziduri ale mănăstirii Snagovului. Mândra
aşezare bisericească avea pe vremea aceea două părţi separate între ele.
Una pe mal, înconjurată de ziduri puternice, la adăpostul cărora se aflau
chiliile călugărilor, o capelă din lemn de stejar, magazii, hambare, pivniţe,
clădirea în care locuia egumenul Lazăr, săli de scrimă şi două curţi mari,
îndulcite cu puzderie de flori. A doua aşezare, legată de prima doar prin
bărcile ascunse lângă zidul ce cobora în apa limpede, adâncă, era ceva
mai departe, pe o insulă din mijlocul imensului lac. Mulţi localnici şi străini
treceau cu bărcile către insulă spre a-şi afla popas de meditaţie sau
rugăciuni. Bogăţia odoarelor mănăstirii ar fi putut atrage lăcomia unora.
Dar paşnicii călugări, mulţi la număr, îi priveau pe credincioşi cu blândeţe,
cu zâmbete îngăduitoare, chiar dacă uneori mâinile lor aspre umblau pe
furiş sub rasele lungi până la pământ, ce ascundeau arme nu tocmai de
lepădat.
Călăreţul din fruntea pâlcului descălecă lângă poarta ferecată la
vreme de noapte. Undeva, prin împrejurimi, răsunau plăcute şi liniştite
bătăi de toacă. Pentru un neştiutor, semnalele ar fi însemnat prilej de
rugăciune. Puţini ştiau că ceva pândari aflaţi în foişoare bine ascunse de
ochiul trecătorului observau din vreme apropierea unor străini.
Pe muchia zidului se ivi un bărbat cu rasă călugărească şi coif de
oştean. În mâinile lui grăsuţe apăruse nu o cruce ori nişte mătănii, aşa
cum s-ar fi cuvenit, ci un arc încordat gata să sloboadă săgeata.
„Drace! socoti oaspetele. Aici în loc de sfântă binecuvântare poţi să
te alegi cu o săgeată care să te schilodească sau chiar mai rău. Cuviosul
de colo te trimite în lumea drepţilor cât baţi din palme şi nu ştiu dacă mai
ai vreme să te lepezi de greutatea păcatelor. Bătăile de toacă au început
de cum am intrat în Codrul Vlăsiei. Apoi, ele s-au repetat de-a lungul
drumului. De fiecare dată, douăzeci şi două de bătăi. Adică atâţia câţi
suntem. Asta înseamnă că de peste o jumătate de ceas au aflat călugării
despre intrarea noastră în pădure şi ne cunosc numărul. Multe s-au
schimbat pe aici!”
— Ce doreşti, fiule? întrebă cel de pe zid cu asprime.
— Să-l văd pe sfinţia-sa, egumenul Lazăr.
— La asemenea ceas? Şăguieşti pesemne. Înţeleptul Solomon astfel
grăieşte în a şasea epistolă către burgunzi: „Ho, fraţilor, că doar nu dau
turcii!”
— O fi, răspunse drumeţul. Din păcate vremea nu ne îngăduie. Venim
de departe.
— Hm! O să mă aleg cu ceva mustrări. Pe cine să anunţ egumenului?
— Pe cavalerul Negrea. Sfinţia-ta nu eşti părintele Sima?
— Aşa se pare.
— Păi, ar trebui să mă recunoşti.
— Nu, fiule. La vreme de noapte nu-l recunosc nici pe tata. Am
vederea proastă, iar auzul mă ajută slab. Cât despre memorie, să nu mai
vorbim. Aşteaptă să trimit vorbă! Însă până atunci, adunaţi armele
voastre grămadă şi depărtaţi-vă de ele! Că tot înţeleptul Solomon zice în
a opta epistolă către tătari...
Se opri o clipă să scornească ceva frumos, fiindcă n-avea habar de
învăţăturile sfinte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujbă, iar ştiinţa
cititului îi lipsea cu totul, chiar dacă egumenul făcuse mari sforţări în
această privinţă. Apoi se lumină cu un zâmbet şi zise din vârful buzelor
ţuguiate:
— Că tot înţeleptul Solomon spune clar în a paişpea epistolă către
tătari: „De veniţi cumva cu gânduri rele, aţi încurcat-o cum vă văd şi mă
vedeţi”.
Trecu un sfert de ceas. Porţile mari scârţâiră uşor. Călăreţii intrară
într-o curte largă, străjuită de pomi. O seamă de călugări cu spade grele
în mâini sau cu arcuri încordate îi înconjură grabnic. Lumina lunii,
puternică, se lipea ca o mângâiere pe ziduri, pe boschete şi prin cele mai
tainice unghere. Aleea pietruită care ducea către frumoasa locuinţă a
egumenului părea poleită cu un strat de aur. În aer stăruia adânca tihnă a
unei nopţi calme, uşor asprite de răceala din apropierea apei. Călugărul
Sima, un bărbat scurt, plinuţ, ager în mişcări, veni lângă Negrea şi grăi cu
blândeţe:
— Pace ţie, fiule! A trecut un an de la ultima noastră întâlnire. Atunci
ai fost pe aici împreună cu Sofronie, stareţul de la Cozia. Dacă nu te
recunoşteam, dormeai în pădure până la ziuă. Vremurile sunt aspre, iar
cine nu ia seama în jurul său cade uneori în primejdie, vorba proorocului
Pilat din Pont. Cine dintre voi doreşte să meargă la egumen?
— Noi patru.
Sima îşi roti privirile către cei arătaţi de mâna lui Negrea. Primul era
înalt, cu pălăria trasă mult pe frunte, înfăşurat într-o pelerină ce-i
ascundea faţa. Al doilea arăta mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce,
tineresc. Al treilea, îmbrăcat în straie cam ponosite, nu prea mare la trup,
moale în mişcări, părea să fie un slujitor de rând. Sprâncenele lui groase,
părul negru despărţit în cărare şi un mic semn de tăietură pe obraz
reţinură o clipă atenţia lui Sima.
Îngândurat, conduse oaspeţii pe alee, prin coridoarele slab luminate,
spre odaia de primire unde Lazăr, abia sculat din dulceaţa primului somn,
aştepta mirat de o astfel de vizită nocturnă. Tânăr, poate sub treizeci de
ani, egumenul mănăstirii Snagovului se număra printre marii prelaţi ai
Ţării Româneşti. În rang bisericesc îl întreceau vreo câţiva, dar puterea lui
era însemnată. Mitropolitul Antim de la Argeş ţinea sfat cu el în toate
problemele mai deosebite.
La apariţia celor patru oaspeţi, egumenul, îmbrăcat simplu, într-o
rasă fără podoabe, le ieşi înainte şi îi pofti să se aşeze după voie. Doi
călugări tineri, sfioşi, umblau iute de-a lungul unei mese şi aşezau
gustări. Când totul fu isprăvit după rânduială, egumenul le făcu un semn
şi ei ieşiră cu plecăciuni adânci. Doar Sima rămase nehotărât în prag.
— Pofteşte, sfinţia-ta! îl îndemnă Lazăr. Iar domniile-voastre, cătă
către oaspeţi, să nu vă sfiiţi a vorbi de faţă cu el. Mănăstirea Snagovului
nu are taine pentru Sima. Cine sunteţi?
Cavalerul cel înalt îşi lepădă pălăria şi pelerina. Lazăr tresări. Sima,
om stăpânit în alte împrejurări, scăpă o exclamaţie de adâncă mirare.
— Fir-aş al nai...
Dar încruntarea egumenului îl făcu să se corecteze la timp.
— Fir-aş al sfinţilor părinţi! Măria-sa Ivanco... Ivanco... regele
Dobrogii şi al Varnei, fiul marelui Dobrotici...
— Nu, sfinţia-ta! îl întrerupse musafirul cu asprime. Ivanco îmi zic
prietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericită
memorie Dobrotă. După moştenirea rămasă de la tatăl meu sunt despot.
Numai bizantinii şi genovezii mă numesc rege în actele lor.
— E o mare cinste pentru noi, interveni Lazăr. Iar surpriza a fost
adâncă, fiindcă legăturile noastre s-au pierdut odată cu trecerea anilor.
Stau retras şi ştiu puţine din câte se petrec dincolo de porţile mănăstirii.
Dar şi turcii vă numesc rege.
— Da, şi ei, chiar acum când vin peste noi. După lupta de la Polènik,
unde nu le-am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, turcii mă socot, într-o
scrisoare către genovezi, ca fost rege. Adică: „Ioan, qui Varnae cum
regione finitima Dobritze vocata regulus erat”. Acum ei vin să-şi
îndeplinească proorocirea făcută anul trecut, dar nu numai asta îi mână, ci
şi bogăţiile Dobrogii.
Glasul despotului avea în el nuanţe de asprime ce se potriveau cu
întreaga lui înfăţişare. Egumenul slujise la curtea lui Dobrotă cu mulţi ani
în urmă. Atunci petrecuse ceasuri încântătoare alături de prinţul Ioan.
Hălăduiseră amândoi prin pădurile Dobrogii în goană după vânat sau în
plimbări lungi, pline de farmecul locurilor. Pe vremea aceea, chipul
viitorului despot strălucea de gingaşă tinereţe. Acum, barba lui scurtă,
ţepoasă, cu vârfurile întoarse, lipite de un obraz rece, uscat, bătut de
timp şi de briza mării, fruntea mai boltită decât pe vremuri şi două cute
adânci în colţurile gurii îi dădeau alt aer.
„Puţin i-a rămas din vechea înfăţişare, gândi Lazăr. Asprimea vieţii,
care a devenit atât de nesigură la marginea Balcanilor, i-a alungat
tinereţea.”
Tăcerea se prelungise peste cât se cuvenea. Egumenul ridică braţul şi
făcu un semn de binecuvântare asupra înaltului oaspete. Ioan dori să-i
răspundă printr-un zâmbet cald, prietenos, dar numai buzele îl ascultară.
— Poate ar fi bine să vă odihniţi, măria-ta, propuse Lazăr, în a cărui
voce răzbi o nuanţă mai înaltă, oarecum nefirească.
Regele prinsese nuanţa ca pe un strigăt îndepărtat al vechii lor
prietenii. Abia în clipa aceea ochii lui se tulburară uşor, iar asprimea
privirilor se şterse şi lăsă loc unui licăr ce porni către inima egumenului ca
o solie. Atât fusese de ajuns între ei pentru a-şi regăsi, peste ani, vechile
simţăminte.
— Suntem grăbiţi, îşi reveni regele. Nu avem timp de odihnă. Pe ea o
recunoşti?
Zicând acestea, întinse braţul spre cavalerul cel tânăr, cu trupul firav
şi faţa dulce ca de prunc.
— Nu, nu o cunosc, măria-ta. Cu toate că... după frumosul păr
auriu... Să fie oare prinţesa Irina, sora voastră?
— Da, nu te-ai înşelat. Când ai părăsit cetatea Caliacra, Irina avea
patru-cinci ani. Acum are aproape şaisprezece.
— E o mare cinste pentru noi, repetă egumenul.
— Ah, nu! îl întrerupse oaspetele. N-am venit în semn de prietenie,
deşi am fi dorit-o. Acum trei săptămâni am aflat că sultanul Murad îşi
trimite oştile asupra Dobrogii. În fruntea lor se află marele vizir Ali-paşa,
fiul lui Hairedim.
— Poate că sunt zvonuri. Nu cred că turcii se încumetă azi atât de
sus. Numai după cucerirea Balcanilor ar putea să o facă. Iar asta cere
timp. Cine v-a dat ştirea?
— Nufărul Alb.
Egumenul îşi reţinu o tresărire.
— Îl cunoaşteţi?
— Nu. Cred că nimeni nu-l cunoaşte, zâmbi Ioan. Veştile lui cad
parcă din cer. În urmă cu trei săptămâni călătoream de la Varna spre
Caliacra. Într-o pădure întinsă pe dealuri şi prin râpe, o săgeată a căzut
înaintea calului meu. Prinsă de săgeată era o scrisoare adresată nouă.
Prin ea ne vestea că vom fi atacaţi de turci în cel mult o lună. Că vor lovi
întâi Varna, apoi Dobrogea. Zadarnic au răscolit oamenii mei pădurea în
căutarea arcaşului.
— Să fie o glumă?
— Nufărul Alb nu glumeşte. Anul trecut, când turcii se îndreptau spre
sârbi şi bosnieci, Nufărul ne-a trimis ştiri despre numărul călăreţilor lui
Murad. Prin el am aflat câtă oaste au turcii la Niş, la Sofia şi la
Adrianopole. Cred că are legături mari printre oamenii lui Murad. Numai
astfel poate să cunoască atâtea lucruri.
— Nufărul Alb, murmură egumenul. El i-a anunţat pe Lazăr al Serbiei
şi pe Tvartko al Bosniei că vin turcii peste ei. Datorită Nufărului, sârbii şi
bosniecii au avut vreme să se pregătească şi să câştige lupta de la
Polènik.
— Vara trecută, interveni cavalerul Negrea, o mică oaste de achingii
s-a încumetat până în regiunea Oreahova-Vraţa cu scopuri de pradă.
Nufărul l-a înştiinţat din timp pe ţarul Straţimir de la Vidin şi astfel peste
o mie de robi creştini au scăpat din mâinile turcilor.
— Aşa este, aprobă Ioan al Dobrogii. Numele Nufărului Alb este
cinstit în Balcani şi chiar mai departe, la genovezi, la veneţieni, la unguri
şi la poloni. Dar şi la turci. Sultanul Murad a pus preţ pe viaţa lui trei mii
de ducaţi de aur. De două ori a fost ucis Nufărul anul trecut. De două ori
s-au plătit cei trei mii de ducaţi, şi totuşi Nufărul Alb trăieşte. Cine ştie ce
nenorociţi au căzut sub securea călăului de la Adrianopole. Totdeauna se
găsesc ticăloşi gata să vândă pe careva pentru un pumn de aur. Dar nu
despre asta am venit să discutăm. Iscoadele mele au adeverit ştirile date
de Nufăr. Treizeci şi cinci de mii de achingii, adică numai călăreţi, urcă
prin trecătorile Munţilor Balcani. În drumul lor ard satele cu vâlvătăi până
la cer. O seamă de bulgari şi-au părăsit vetrele lor cu ce-au putut lua şi
fug spre cetatea Vidinului. Însă acolo e o foamete mare şi aud că bântuie
ciuma. De teama ciumii, turcii nu vor ataca cetatea lui Straţimir, ci oraşul
nostru Varna, apoi Dobrogea. După cum se mişcă, în zece zile ne vom
ciocni cu ei. În caz că vom pierde, e bine să ne luăm unele măsuri. Am
adus cu noi zestrea Irinei care se ridică la optzeci de mii de ducaţi. De
fapt, în afară de pământ, mori, câteva corăbii şi două mine de cupru,
aceasta e întreaga noastră avere.
— Poate că era bine să aduceţi şi tezaurul Dobrogii.
— Nu, sfinţia-ta! Tezaurul nu poate părăsi pământul ţării sale. Ar
însemna să nu credem în viitorul ei. E o datină veche păstrată de noi şi de
părinţii părinţilor noştri. Am avut grijă să-l îngropăm. Doar doi oameni
cunosc locul nou al tezaurului: eu şi vechiul nostru slujitor, cavalerul
Toma.
Egumenul cătă spre cel îmbrăcat în haine ponosite, mirându-se de
ţinuta acestuia. Apoi îşi aminti că-l văzuse adesea la curtea lui Dobrotă şi
totdeauna lipsit de eleganţa cuvenită slujbei sale.
— De va fi să pier, continuă Ioan, sora noastră va veni aici, pentru a
nu cădea în robia turcilor. Zestrea ei rămâne la voi. Cred că nicăieri nu va
fi în mai mare siguranţă decât la Snagov. Noi ne vom întoarce, dar nu
înainte de a-i face o vizită comitelui Staicu, pe care îl vom ruga să-i fie
Irinei frate şi părinte.
— Mi-e teamă că faceţi un drum în zadar, grăi Lazăr. Din câte ştiu,
comitele Staicu lipseşte de la castel. El s-a aplecat spre cele sfinte şi
caută împăcare cu Dumnezeu pe la schiturile din munţi, iar uneori, chiar
pe la Cozia. Adică mă înşel. Doamna Margareta, soţia lui, vă va primi cu
plăcere. Prinţesa Irina ar putea să rămână de pe acum la castel.
— Ah, nu! vorbi pentru prima oară în noaptea aceea sora lui Ioan.
Locul meu e pe pământul Dobrogii, alături de fratele nostru. Drumul
acesta l-am făcut numai la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult
decât altor fete? Nu-i firesc oare să înfruntăm primejdia împreună?
Din cauza mâniei sau a emoţiei o roşeaţă puternică îi cuprinsese
umerii obrajilor, iar ochii săi aruncau văpăi ca diamantul şlefuit cu migală.
„Frumoasă şi mândră la fire”, gândi egumenul.
Ioan al Dobrogii nu luă în seamă cuvintele ei şi continuă calm:
— Ne pare rău că nu-l întâlnim pe comite. Purtăm cu el o bogată
corespondenţă. Anul trecut ne-a promis un ajutor de două sute de călăreţi
prahoveni în cazul unui atac turcesc.
— Dar Măria-sa Mircea?
— O mie de călăreţi au plecat ieri de la Argeş spre Caliacra.
— Deci v-aţi întâlnit cu domnul Ţării Româneşti?
— Nu.
— Atunci, poate că i-aţi trimis o solie.
— Solie i-am trimis prin cavalerii Toma şi Negrea. Dar când au ajuns
ei, cei o mie de călăreţi tocmai ieşeau prin poarta de miazăzi a cetăţii
Argeşului.
— Curios, murmură egumenul. Înseamnă că cineva a tratat pentru
voi, măria-ta.
— Aşa este. Domnul Ţării Româneşti a primit o scrisoare de la
Nufărul Alb.
— Iar Nufărul?
— Da, zâmbi Ioan. Se pare că Nufărul e prezent peste tot şi-i ajută
pe creştini în dauna turcilor.
Un ceas mai târziu, când zestrea Irinei fu aşezată în tainiţe sigure,
înaltul oaspete îşi luă rămas bun de la vechiul său prieten.
— Să vă păziţi viaţa, măria-ta! grăi Lazăr.
— Viaţa mea nu are însemnătate, ci numai libertatea Dobrogii, care
trebuie să fie veşnică.
— Îi puteţi oare bate pe turci?
— Sper. Am zece mii de oşteni. Alături de ei vor lupta cei o mie de
călăreţi ai Ţării Româneşti şi patru sute de lăncieri genovezi. Însă turcii
sunt puternici. La ei arta militară se învaţă în şcoli, iar oşteanul ştie ce are
de făcut pe câmpul de luptă. Cândva, strămoşii noştri, romanii, au supus
toate popoarele dimprejur. Puterea lor şedea în învăţarea artei militare, în
disciplina de fier şi în faptul că după război oşteanul nu părăsea armata, ci
rămânea în continuare sub arme pentru a-şi desăvârşi măiestria. Ei bine,
un astfel de oştean călit greu poate fi învins pe câmpul de luptă. Asta fac
turcii azi şi sunt singurii care o înţeleg. Ba, mai mult: ei îşi completează
oştile cu cei mai voinici fii de creştini. După ce îi trec la religia lui Allah, îi
formează de mici ca buni oşteni. Popoarele Europei vor simţi curând
puterea turcilor. Poate că mai târziu turcii se vor îmbuiba şi vor slăbi
disciplina de fier sau învăţătura în arta militară, fiindcă orice lucru are un
început şi un sfârşit. Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi.
— Poate, încuviinţă Lazăr. Nu mă pricep la astfel de lucruri. Ţarii
bulgarilor Şişman şi Straţimir vă dau ajutoare?
— Straţimir a trimis două mii de arcaşi la Varna.
— Domnul cu voi, măria-ta!
Douăzeci şi doi de călăreţi tăiară Codrul Vlăsiei către nord. Când
lăsară în urmă aşezarea Târgşorului, zorile se îngânau cu întunericul. Întâi
timide, apoi în cumpănă, iar ceva mai târziu triumfătoare şi limpezi. Cerul
sticlos, curat, uşor aprins către răsărit, prevestea o zi frumoasă. Departe,
pe Prahova, la deal, munţii dormeau vătuiţi în ceaţă.
La cea de-a şasea lovitură, când primii stropi de sânge apărură ici
colo, Gogoaşă sări ca ars.
— Luminate gărzi ale Braşovului! strigă. Eu am luat găina, nu el.
Oştenii râseră ca la o glumă reuşită. Cotae ridică fruntea mirat, cătă
spre grăsun cu un licăr de veselie, după care grăi aspru:
— Daţi-i înainte! Omu’ ăsta vorbeşte în dodii.
Se găsi însă cineva în mulţime cu totul de altă părere.
— Era cu lunganul. Zău! Să mă trăsnească dacă nu era cu el!
Zadarnic interveni precupeaţa miloasă. Mustăciosul comandant al
gărzilor nu şezu la tocmeală, ci hotărî scurt:
— Ăstuia, cincisprezece lovituri!
Cum Gogoaşă nu se grăbea să-şi lepede sumanul şi cămaşa, oştenii
prinseră să-l dezbrace cu sârg.
— Aşa, aşa, fraţilor! bombăni grăsunul, înciudat de rezultatul
mărturisirii făcute. Ajutaţi-mă să nu duc singur nerozia până la capăt.
Cunosc unul mai nătărău ca mine, dar ăla n-are nici o vină, fiindcă aşa
s-a născut. Eu sunt deştept foc. Dacă m-ar vedea ampoienii cât sunt de
deştept, s-ar îngălbeni de mândrie şi m-ar pocni în moalele capului a
binecuvântare.
Târgoveţii nu-l luară în seamă pe Gogoaşă. Făcuseră cerc mare în
jurul lunganului, minunându-se de dârzenia sa. O bună parte dintre ei
ştiau că puţini rămân teferi dincolo de douăzeci de bice. Oare va rezista el
până la capăt? Adesea, biciuiţii cu inima slabă piereau cam după a
douăzecea lovitură. Puţini dintre ei îndurau osânda fără strigăte de
durere. Astfel de bărbaţi erau priviţi întotdeauna cu simpatie, indiferent
de învinuirea ce li se aducea. Oamenii ştiau să preţuiască dârzenia. Dar
unul pus pe stihuiri sub asemenea urgie nu se mai văzuse prin acele
părţi.
Alături de privitori zăbovi un călăreţ cu faţa nici de ţânc gata să
strige: „mamă!”, nici de bărbat în puterea firii, chiar dacă statura lui
aducea a zdrahon bine legat. Să fi avut, poate, cel mult douăzeci de ani.
Chipul său prelung, sprâncenele frumos arcuite ca la femei, nasul uşor
coroiat, umerii obrajilor colţuroşi, părul blond cum e colilia bătută de
soarele mult şi ochii când albaştri, când verzui, formau laolaltă un tot plin
de farmec. Straiele de pe el, din postav fin de Colonia sau de Ypres,
cunoscuseră cândva o stare mai bună. Cizmele scurte, cam roase, ca şi
pălăria decolorată, nu-i aduceau o notă de eleganţă. Până şi armele lui,
adică arcul, tolba cu săgeţi, cuţitul de la brâu şi spada, arătau folosinţă
îndelungată.
Auzind stihuirile lui Cotae, cavalerul îşi îndemnă calul, sparse cercul
privitorilor şi strigă:
— Opriţi! Cine-i conducătorul gărzilor?
— Eu, se încumetă mustăciosul. Ce doreşti?
— Vreau să-l răscumpăr pe cel osândit. Legile pământului îmi dau
acest drept.
— Adevărat! recunoscu omul. Banii aduc mai mult folos cetăţii decât
loviturile de bici. Pe care dintre cei doi doriţi să-l răscumpăraţi?
— Pe cel cu stihuirile.
— Aha, lunganul! Cât oferiţi?
— Doi ducaţi.
— De aur sau de argint?
— De aur.
— În cazul acesta, omul e al vostru.
Cotae se ridică pentru a doua oară şi-l cercetă atent pe tânăr, iar
cuvintele sale stârniră uimire.
— Am ajuns oare atât de rău încât să intru rob? Să fiu robul unui
ţânc? Daţi-i înainte, domnilor!
Departe de a pune la inimă cele auzite, călăreţul i se adresă fără
urmă de reproş:
— N-am spus că te vreau rob. Mi-a plăcut cum stihuieşti. Asta e.
Plătesc şi eşti liber.
— Aşa mai merge, aprobă osânditul. Cât despre aur, să-ţi iei
nădejdea că ţi-l întorc, fiindcă n-am de unde să-l iau.
După acele cuvinte, în care nu apăruse nici un semn de mulţumire
sau de recunoştinţă, porni să se ridice, dar ziua nu părea prea norocoasă
pentru el. Alături de tânăr se ivi un al doilea călăreţ, gros la trup ca
trunchiul copacului bătrân, roşcat la chip, cu barba scurtă, ţepoasă. Aerul
său mândru, calul de rasă bună, armele scumpe şi îmbrăcămintea frumos
croită îi dădeau o înfăţişare falnică.
— Domnule! i se adresă mustăciosului. Tânărul acesta a oferit doi
ducaţi de aur pentru libertatea voinicului de colo?
— Întocmai, răspunse oşteanul mirat.
— Mda! Eu adaug încă trei pe deasupra dacă veţi continua loviturile.
Fu un moment de stupoare generală. Târgoveţii porniţi la început
împotriva lui Cotae erau acum de partea lui, datorită bărbăţiei cu care
suportase primele şase lovituri. Roşcovanul observă nemulţumirea de pe
feţele celor din jur şi îşi reţinu un zâmbet.
— Mi-au plăcut stihuirile ca şi tânărului milostiv, continuă el. Dar
omul mă atrage mai mult. Până azi n-am văzut un osândit care stihuieşte
sub asprimea loviturilor de bici. De o va ţine tot aşa până la capăt,
înseamnă că e dat naibii, iar eu mă oblig să-i dăruiesc cinci ducaţi peste
ce vi se cuvine vouă.
— Fir-ar să fie! râse mustăciosul. Nici că se poate mai bine. Chiar mă
întrebam cât îl vor ţine curelele pe trăsnitul de colo. Fiindcă, la drept
vorbind, până acum se pare că şi-a câştigat ceva admiraţie prin mulţime.
Iar ăsta e mare lucru, dacă ne gândim că găinarii sunt priviţi şi trataţi
după cum merită.
— Aşa este. Totuşi pedeapsa mi se pare prea aspră.
— Numai la prima vedere, domnule. Dacă apuca să înfulece găina, se
alegea doar cu cincisprezece bice. Restul până la treizeci sunt pentru
prostie.
— Hm! zâmbi roşcovanul. După mutra lui ipocrită, n-aş zice că face
casă bună cu prostia. Cred că a avut ghinion.
— Poate, domnule, însă prin părţile astea şi ghinionul se pedepseşte
la fel. Al doilea osândit nu vă interesează?
— Ba mă interesează chiar mai mult decât lunganul.
— Ah, ah, nu vă înţeleg. Stihuitorul măcar e dârz. Grăsunul s-a băgat
în bucluc aşa, din senin. D-aia cred că e prost făcut grămadă. Faptul că
încasează cincisprezece bice îi ajută celuilalt ca ciomagul în mâna
mortului.
— Nu sunt de aceeaşi părere. Ajutorul are însemnătate mai mică.
Gestul de prietenie precumpăneşte.
— Da, nu mă gândisem la asta, murmură oşteanul. Deci înţelegerea
noastră rămâne în picioare?
— Absolut.
— Prea bine, cavalere! Hei, băieţi, daţi-i înainte.
— O clipă, domnilor! interveni tânărul blond. Mi se pare că am
încheiat un târg.
— Fără tăgadă, îl întrerupse oşteanul. Aşa ar fi fost de nu s-ar fi
licitat peste voi. Poate mai daţi ceva?
— Nu, cei doi ducaţi reprezintă cam tot ce am.
— Păcat! râse oşteanul. Ne pierdem vremea. Hei, băieţi!
— Stai, omule, nu te pripi! grăi tânărul fără urmă de mânie în glas.
Banii n-au avut chiar totdeauna ultimul cuvânt. Ar mai fi o cale. Dacă
domnul acesta binevoieşte să încrucişeze spada cu mine, m-aş simţi
onorat.
În ochii cavalerului roşcovan apăru o sclipire şăgalnică.
— Poate ţi s-a urât cu viaţa, observă oşteanul mirat de cele auzite.
Nu eşti de pe aici, tinere?
— Nu.
— D-aia te-ai pripit să-l provoci pe cavalerul acesta. Mai e încă timp
să baţi în retragere. Ai văzut că poartă un semn pe mânecă?
— Am văzut.
— Şi ştii ce înseamnă?
— Habar n-am.
— Te cred, fiindcă altfel nu te-ai fi încumetat la asemenea propunere.
O frunză de stejar frumos lucrată cu fir verde şi galben înseamnă că
purtătorul ei este cavaler al Ordinului Basarab. Ordinul a fost înfiinţat
acum doi ani de către măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti. El poate
fi acordat numai unor luptători cu mare faimă. Purtătorii frunzei de stejar
sunt puţini. Socot că îi numeri pe degete.
— Ei, la naiba! zâmbi roşcovanul. Tânărul acesta mi-a făcut o
propunere care mă cinsteşte. A mă împotrivi înseamnă să-i aduc un
afront. Primesc provocarea, iar cine va câştiga capătă drepturi asupra
osândiţilor.
Hotărât lucru, ziua promitea să fie plină de surprize. Mulţi târgoveţi
îşi lăsară treburile baltă, dornici să asiste la o întrecere cavalerească
despre ale cărei urmări se cuvenea să discute mai târziu, în faţa unor
ulcele cu vin. Cercul privitorilor căpătă o arie mult peste ce era nevoie.
Oamenii ştiau că în astfel de dispute e bine să nu stai prea aproape,
fiindcă în focul asalturilor multe lovituri de spadă cad pe de lături.
Cei doi cavaleri descălecară. Însoţitorii roşcovanului, vreo zece la
număr, îşi găsiră loc în primele rânduri şi îl priviră pe tânărul blond cu
adâncă mirare. Curajul său, nebunia hotărârii de a se bate cu un purtător
al Ordinului Basarab meritau admiraţie, însă numai atât. Statura lui
impunătoare nu putea dovedi nimic în privinţa măiestriei, fiindcă faţa
copilărească îi arăta vârsta fragedă. Or, la asemenea vârstă arta scrimei
greu ajunge cunoscută în toate tainele ei. Blondul veni la mijlocul cercului
gata de luptă. O seamă de târgoveţi porniră să facă pariuri, dar puţini
mizau pe mâna lui.
— Numele meu e Bogdan, grăi roşcovanul.
— De prin părţile Moldovei?
— Numai după tată. Mama e din judeţul Jaleş.
— Sunteţi oare vestitul Bogdan, cel care a câştigat turnirul de la
Cracovia?
— Vestit nu ştiu, domnule, răspunse roşcovanul cu modestie.
Întrecerea de anul trecut a fost mai slabă decât altele. Puţini lăncieri cu
renume au venit la Cracovia. Aşa stând lucrurile, meritul meu nu ar fi
prea mare. Eraţi acolo?
— Nu, despre strălucitele voastre isprăvi am aflat prin alte părţi.
— În cazul acesta, faptul că mi-aţi reţinut numele e o mare cinste
pentru mine.
— L-au reţinut mulţi, cavalere. Vorbele bune, ca şi cele rele, ajung
adesea până departe.
— Aşa este! Cum vă numiţi?
— Arad.
— Frumos, dar acesta nu pare să fie un nume!
— Îi găsiţi vreun cusur? se încruntă blondul.
— O, nu mă gândeam la calitatea lui! râse Bogdan. Cum aş îndrăzni
una ca asta? Aradul mi se pare că e un sat sau o cetate la marginea
câmpiei Zărandului. Vă mulţumesc, domnule, că mi-aţi dat prilejul să vă
cunosc. Purtaţi cumva o cămaşă de zale?
— Nu.
— Atunci se cuvine să o scot pe a mea, altfel aţi fi dezavantajat. De
câte ori plec la drum folosesc această apărătoare sigură.
Târgoveţii cătară cu simpatie spre Bogdan. După felul în care îşi
cinstea adversarul, se vedea limpede că are un suflet ales, plin de
nobleţe. Un altul ar fi păstrat cămaşa fără să-şi facă probleme de
conştiinţă.
Ajutat de unul dintre oamenii săi, roşcovanul începu să se dezbrace.
Bicepşii lui mari, croiţi parcă din rădăcini noduroase, ieşiră la iveală şi
smulseră exclamaţii admirative printre spectatorii ocazionali.
— Aveţi o spadă bună, observă Arad. Prin lucrătura mânerului îi
recunosc pe meşterii care au făurit-o. Mi se pare că văd pe ea micuţa
gravură a fraţilor Livori din Veneţia.
— Aţi ghicit, domnule, făcu roşcovanul plăcut surprins. Ochiul vostru
e ager, iar priceperea mai presus de frageda vârstă.
— Nu-i mare lucru. Am trecut de câteva ori prin atelierele fraţilor
Livori.
— Da? Aţi fost la Veneţia?
— Numai în trecere, dar mi-am petrecut doi ani la universitatea din
Bologna.
— Ce vorbiţi! se entuziasmă Bogdan. L-aţi cunoscut cumva pe
bătrânul maestru Fabricius?
— Mi-a fost dascăl.
— Drace! Lumea nu-i prea mare. Şi mie mi-a fost dascăl. Totuşi nu
v-am întâlnit acolo. Câţi ani aveţi?
— Aproape douăzeci.
— Ia te uită! Chiar dacă sunteţi voinic, după faţă vă dădeam mai
puţin. Scutierul meu îmi spune adesea: „Cei cu chip de prunc au şi inima
la fel”. Câtă dreptate e în vorbele lui, cine ştie? Veniţi cumva de la
Bologna?
— Nu, nu de acolo. Din altă parte.
„Hm! gândi roşcovanul. Că nu se lasă tras de limbă nu-i un cusur, ci
o calitate. Că îşi ascunde numele adevărat– nu e nici primul, nici ultimul.
Că nu şi-a retras provocarea când a aflat câte ceva despre mine
dovedeşte un suflet de viteaz. Îmi place tânărul acesta.”
Apoi continuă:
— Eu am împlinit douăzeci şi şapte de ani. Adică sunt din altă
generaţie de învăţăcei. Aşa se face că nu ne-am întâlnit la Bologna. Ah, la
naiba! Mi se pare că armele noastre ne aşteaptă. De nu voi fi atins prea
adânc, sper să mai stăm de vorbă.
Blondul fu adânc impresionat de această modestie. Chiar şi târgoveţii
gustară cum se cuvine ultimele cuvinte rostite de el.
Spadele salutară frumos, cu sclipiri în bătaia soarelui. Mai înalt şi
suplu, Arad arăta fragil lângă voinicul său adversar. Totuşi, de la primele
schimburi de lovituri târgoveţii şi oştenii înţeleseră că va fi o luptă cum
rar s-a văzut. Arad lucra metodic, fără pripeală, cu un început de zâmbet
în colţurile buzelor, parcă încântat de dispută. Bogdan împletea măiestria
cu forţa. Lupta curat, în linie, poate cu o uşoară preferinţă pentru laterale
sau pentru loviturile de sus în jos, cărora le imprima o tărie neobişnuită.
Când cobora în contră, spada lui ar fi putut reteza un trunchi de copac
tânăr.
Cei doi cavaleri se opriră o clipă, iar târgoveţii intuiră că sosise
momentul hotărâtor. Va birui oare forţa lui Bogdan sau fineţea tânărului?
Spadele porniră lateral cam la înălţimea şoldurilor. Apoi urcară treptat
către piept, iar şuierul subţire, prevestitor de mari primejdii, pierea în
zăngănitul aspru al oţelului. De două ori lovi roşcovanul pieziş. De două
ori sări Arad într-o parte, uimindu-i pe târgoveţi cu sprinteneala sa. Dacă
una din aceste lovituri şi-ar fi atins ţinta, blondul şi-ar fi putut lua rămas
bun de la privitorii ocazionali. Faţă de primele asalturi, acum lamele parcă
se îmbrăţişau sau curgeau una pe lângă alta cu precizie de milimetru.
Ştiindu-şi puterea, roşcovanul prinse un moment în care armele veniră
încrucişate mâner lângă mâner şi încercă să-şi împingă adversarul, dar,
mirare, nu reuşi să-l clintească.
— Ei, drăcie! spuse uimit. Nu credeam că eşti atât de puternic. Parcă
ai prins rădăcini în locul acesta. Cât despre...
Nu-şi isprăvise fraza, fiindcă se auzi un răcnet mânios, urmat de
hohotele târgoveţilor. Atraşi de frumuseţea luptei, oştenii îi uitaseră pe
Cotae şi Gogoaşă. Sub privirile îngăduitoare ale câtorva oameni, cei doi
profitaseră din plin. Zadarnic alergaseră gărzile în dreapta şi în stânga.
Foştii osândiţi parcă intraseră în pământ.
— Domnule, râse Bogdan, mi se pare că ne batem pentru pielea
ursului din pădure.
— Aşa cred şi eu, zâmbi Arad şi îşi sprijini spada cu vârful în iarbă.
De fapt, poate că e mai bine aşa. Numai lipsa unui slujitor bun m-a
îndreptat la o luptă cu domnia-voastră. E drept că cei doi au mâinile cam
lungi.
— Ei, domnul meu, îl întrerupse Bogdan, cu o undă şăgalnică în glas,
nu cred că ăsta e chiar cel mai mare păcat al oamenilor. Apoi, pramatiile
acelea aveau şi unele calităţi. Altfel nu mi-aş fi oprit privirile asupra lor.
Dar, de vreme ce au luat-o la sănătoasa, nu mai are rost să vorbim. Aţi
avea timp să ciocnim câteva ulcele cu vin?
— Din păcate, nu. Unele treburi grabnice mă opresc de la această
plăcere. Sunt în drum spre Ţara Românească.
— Şi noi. Am făcut unele cumpărături la Braşov şi tocmai ne
întoarcem către casă. Dar nimic nu ne împiedică să călătorim împreună.
Mergeţi cumva mai jos de Câmpina?
— Da, la mănăstirea Snagovului.
— Nu e prea departe. Noi ne vom opri la castelul comitelui Staicu,
unde am cinstea să fiu comandant al arcaşilor. De la castel vă puteţi tăia
drum prin câmpie până la Codrul Vlăsiei. Cunoaşteţi locurile?
— Nu.
— Atunci va fi mai greu şi cred că-i mai nimerit să treceţi prin
Târgşor.
Bogdan îşi îndemnă oamenii la drum, iar calul său veni aproape de
cel al blondului. Mergeau în trap întins, dornici să intre în munţi, unde
căldura nu stăruia cu puterile din câmpie. La puţină vreme după ce
atinseră valea Timişului, răcoarea îi cuprinse lin pe călători. Poteca nu
prea largă, străjuită pe dreapta şi pe stânga de arbori falnici, rar primea
câte o pată de soare. Cerul, văzut printre crengi, parcă devenise mai
înalt. Aerul blând al câmpiei rămăsese undeva în urmă. Cel dintre munţi,
mai aspru, cu miroznă amăruie de brad, stăruia puternic, plin de vigoare.
Tropotul cailor se furişa prin inima pădurilor şi uneori se repeta în plăcute
ecouri, care, în loc să tulbure liniştea de acolo, parcă o întărea.
Cei doi tineri trecură în fruntea micului convoi şi discutau ca nişte
cunoştinţe vechi. Urcuşul către înălţimile aspre ale Predealului mai tăie
ceva din elanul cailor. O parte dintre ei purtau poveri, astfel că oamenii
fură nevoiţi să facă unele popasuri. La unul dintre aceste prilejuri de
odihnă, auziră un zgomot în urma lor. Cum locurile erau bântuite de lotri,
însoţitorii roşcovanului pregătiră arcurile.
Arad puse urechea la pământ şi rămase o vreme nemişcat.
— Sunt doi călăreţi, zâmbi el. Îndată vor ieşi la vedere.
— Doi, aprobă Bogdan privindu-l surprins, ştiind că puţini sunt cei ce
ghicesc în pădure numărul cailor doar după zgomot de copite.
Aşa cum prevăzuse blondul, curând îşi făcură apariţia pe drumul
îngust doi călăreţi care din obişnuinţă sau cine ştie din ce cauză nu săltau
în şei, cum era firesc, ci călăreau pe deşelate. Cel din faţă arăta mărunt,
uşor adus de spate şi lat în umeri. Al doilea, slăbănog, uscat, cu urechile
mari ciulite iepureşte şi cu picioarele nefiresc de lungi.
— Sfântă Filofteie! exclamă un arcaş. Ăştia sunt ăi doi osândiţi. Pe ei,
fraţilor!
— Lăsaţi-i! porunci roşcovanul, nu mai puţin uimit.
Câteva clipe mai târziu Cotae şi Gogoaşă descălecară sprinteni,
întoarseră caii, îi atinseră cu ceva nuiele, iar animalele porniră la vale în
goană, parcă fericite că au scăpat de astfel de călăreţi.
— Gloabe nu luăm niciodată, spuse lunganul în loc de salut. Astea au
fost doar aşa, cu împrumut, altfel nu reuşeam să vă ajungem. Se
descurcă ei. Calul, dacă nu-i chiar o mârţoagă lipsită de harurile
înţelepciunii, totdeauna ştie să meargă acasă.
— Şi de ce aţi venit după noi? se interesă Bogdan, fără a-şi ascunde
surprinderea.
Cotae, fiindcă spre el privea acesta, îşi potrivi cea mai mirată figură
din câte văzuse roşcovanul şi vorbi cu multă seninătate în glas:
— Vai, domnule! Dacă aţi luat-o aşa, înseamnă că nu ne-aţi aşteptat
să lămuriţi cu noi unele lucruri. Tânărul cavaler care vă însoţeşte îmi
datorează un ducat de aur.
— Adevărat? se întoarse Bogdan către Arad.
— Ştiu eu? râse blondul nu mai puţin uimit. Să vedem pe ce se
întemeiază spusele lui.
— Pe dreptate, domnule, grăi Cotae.
Aflat alături, Gogoaşă întări cele spuse prin frumoase aplecări ale
căpăţânii.
— Când mă aflam sub loviturile de bici, continuă lunganul, aţi promis
doi ducaţi de aur pentru eliberarea mea. La drept vorbind, mi s-a părut că
plătiţi cam peste măsură. Ticălosul de comandant al gărzilor ar fi putut să
vă facă o reducere, având în vedere că eu încasasem între timp şase
lovituri de bici. Atunci mi-am pus în gând să o iau din loc şi să scad preţul
răscumpărării până la jumătate.
— Nu înţeleg.
— Îndată, domnule. Îndată ajung la cele de cuviinţă. Văzându-vă cât
sunteţi de milos, nu m-a răbdat inima să vă las păgubit şi am întins-o
dimpreună cu ortacul meu. Deci sunt liber cu preţul numai a unui ducat,
care, dacă nu vă luaţi cuvântul îndărăt, mi se cuvine.
Auzind asemenea vorbe năstruşnice, Bogdan simţi dintr-o dată că nu
mai are aer, apoi slobozi un hohot mare de râs. „Drace, sunt nebuni!
gândi el. Nebuni de-a binelea. Adică nu! Lunganul are tupeu. În viaţa mea
nu am văzut unul cu un tupeu ca al ăstuia! Şi nu-i prost! Ba din contră: îi
umblă mintea ca o morişcă”.
— Nu, nu-mi iau cuvântul îndărăt, răspunse blondul, privindu-l pe
Cotae cu mult interes. Ar fi vorba despre cuvântul dat comandantului
gărzilor din Braşov.
— Parcă eu zic altfel? aprobă Cotae.
— Atunci e bine. Însă cererea ta are o hibă. Ai uitat, pesemne, că am
încrucişat spada cu acest nobil cavaler şi că neatenţia oştenilor s-a
datorat schimbului de lovituri. Fără acea întrecere de scrimă, oricât ţi-ai fi
pus în gând să o ştergi, n-ai fi avut nici o şansă. Aşa că fuga voastră nu-i
una pe propriile puteri. Mai degrabă cred...
— Vai, domnule cavaler! îl întrerupse Gogoaşă, după ce ţoşcăi de
câteva ori din buzele mari a crâncenă mâhnire. Dacă o luaţi aşa, mi-e
teamă că ne depărtăm de adevărul cel limpede ca lumina zilei. E adevărat că
am luat-o din loc?
— Fără tăgadă.
— Buun!... E adevărat că suntem liberi, aşa cum a fost voia
domniei-voastre?
— Nu mai încape îndoială.
— Păi asta e! Ce rost mai are felul în care s-a petrecut fuga noastră?
Ea e împlinită şi vă costă doar pe jumătate din cât i-aţi promis oşteanului.
„Fir-ar să fie! gândi Bogdan. Îmi plac tupeul şi isteţimea ăstor doi
pungaşi. Îi iau în slujba mea. De oameni isteţi totdeauna avem mare
nevoie”.
Apoi grăi:
— Cererea voastră e dreaptă. Nu te încrunta, cavalere, fiindcă eu
plătesc.
Spunând acestea, scoase din punga doldora o monedă de aur, o
aruncă în sus, iar lunganul o prinse cu îndemânare şi o strecură în
buzunarul sumanului cu un gest voit neglijent, sub privirile aprobatoare
ale lui Gogoaşă.
— Şi acum ce gânduri aveţi? se interesă Bogdan.
— Mari, domnule, răspunse Cotae fără să chibzuiască prea mult.
Dincolo de munţi vom căuta un han liniştit şi vom închina câteva ulcele cu
vin în sănătatea voastră.
— Ce-ar fi să intraţi în slujba mea? E drept că aveţi apucături proaste
care vă stau împotrivă, dar e tot atât de drept că vom face încercări, fără
să neglijăm asprimea. Apoi se ştie de când lumea că munca îl
îndepărtează pe om de greşeli şi-i aduce foloase.
— De! răspunse lunganul scărpinându-se în creştet. Mi-e teamă că...
Gogoaşă, intuind mânia ce-l cuprindea pe roşcovan, îşi întrerupse
ortacul şi se văicări:
— Domnule cavaler, ne-am gândit la asta de cum v-am văzut. Chiar
m-am sfătuit cu prietenul meu în această privinţă. Iar dacă am alergat
după domniile-voastre, nu amărâtul de ducat a fost pricina cea mare. Din
păcate, suntem ologi amândoi. Ne încearcă reuma. Dimineaţa avem
nevoie de câteva ceasuri până ce apucăm să ne punem pe picioare.
Acuma suntem în drum către un vraci înţelept care aud că ar fi făcut
minuni cu alţii. După aceea... dacă ne mai primiţi...
„Hm! socoti roşcovanul. Nu prea arătaţi voi a ologi”.
Apoi îşi luă seama şi spuse:
— Când vă însănătoşiţi, căutaţi-mă la castelul comitelui Staicu.
Foştii osândiţi aprobară cu gesturi mari şi se fofilară grabnic printre
copaci.
— Mi se pare că aţi pierdut un ducat, râse blondul.
— Pe toţi dracii, aşa e! L-am oferit cu gândul de a-i atrage în slujba
noastră...
Celelalte cuvinte nu le mai rosti, fiindcă privirile lui încremeniră o
clipă sub cămaşa descheiată a blondului. La gâtul acestuia atârna un
lănţişor de argint cu un frumos medalion din acelaşi metal. Până aici nimic
nu ar fi fost neobişnuit, însă medalionul acela era unic în felul său, fiindcă
prezenta o lipitură vizibilă în partea lui de mijloc.
„Ceva asemănător purta cândva cavalerul Dumitru, prietenul
comitelui Staicu, socoti roşcovanul. A trecut multă vreme de când nu l-am
mai văzut pe Dumitru. Dar mă tulbură nu asta, ci faptul că greu ar putea
să existe două medalioane lipite la fel.”
— E al vostru? întrebă arătând cu mâna spre gâtul blondului.
— De vreme ce-l port, aşa se pare, grăi Arad nemulţumit.
Zicând acestea, îşi încheie haina cu un gest scurt, aspru, care lăsă a
se înţelege că nu dorea o prelungire a discuţiei pe seama bijuteriei.
Ajunseră în curând pe înălţimi. La picioarele lor, pădurile dormeau în
tihnă. O adiere de vânt ca un suspin se vânzolea fără noimă şi fără putere
asupra copacilor. Doar frunzele de pe margini de pădure, cu palmele
întoarse către soare, se mişcau leneşe, parcă nehotărâte.
„Aş pune mâna în foc, sau aş putea să jur că medalionul acela e al
cavalerului Dumitru, chibzui Bogdan. Prin ce împrejurare o fi ajuns la alt
stăpân? Fiindcă blondul nu arată a lotru! Îmi spune inima că e un tânăr
cinstit. Sunt oameni care la prima întâlnire îţi devin simpatici sau nu. Ori
sunt oameni a căror înfăţişare nu-ţi spune nimic. Inima rar greşeşte. Pe
blond l-am îndrăgit din prima clipă. Şi cu toate astea, ne putem lua oare
numai după prima impresie? Cred că ar fi o gravă lipsă de înţelepciune.
Aşa stând lucrurile, voi căuta să lămuresc misterul medalionului”.
După un popas destul de scurt, oamenii şi animalele se îndemnară la
drum. Cei doi tineri cavaleri rămaseră în urma convoiului.
— Veţi zăbovi mult la Snagov? întrebă roşcovanul.
— Încă nu ştiu.
Când soarele căzu spre asfinţit, ascunzându-se în spatele munţilor,
când numai paloarea cerului mai aminti de existenţa sa, călăreţii ieşiră din
ulucul văii Prahovei şi se aflară alături de castelul comitelui Staicu.
— Rămâneţi la noi peste noapte, propuse Bogdan. Sau măcar pentru
un ceas de odihnă. Cel puţin calul vostru are nevoie de ea.
— Invitaţia mă onorează, domnule, răspunse Arad. Păcat că nu o pot
primi. Sunt grăbit. Ba, mai mult: n-aş vrea să mă prindă întunericul pe
drum necunoscut, rău pentru un tânăr lipsit de experienţa rosturilor
lumeşti.
„Asta să i-o spui lui mutu! cugetă Bogdan, în vreme ce zâmbea cu
vădită aprobare. Până una alta, văd că ai ocolit cu dibăcie toate întrebările
mele. Oare ce ascunzi tu, vulpoiule, sub înfăţişarea asta naivă?”
Apoi grăi:
— Domnule, sper să ne mai întâlnim.
— Plăcerea ar fi şi de partea noastră în egală măsură.
După acele vorbe, Arad salută elegant cu pălăria şi îşi struni calul pe
drumul ce ducea către aşezarea Târgşorului. Roşcovanul cătă gânditor în
urma lui, dar nu multă vreme. Câţiva arcaşi din străjile castelului îi ieşiră
în întâmpinare. Bogdan îi porunci unuia să-i aducă un cal înşeuat, iar
peste un sfert de ceas tăie drumul prin câmpie, prin păduri, către
mănăstirea Snagovului. Calul, odihnit, galopa după voia călăreţului.
„Ei bine, vulpoiule, râse Bogdan, voi fi la Snagov cu mult înaintea ta.”
Capitolul 3
*
Aşa cum prevăzuse călugărul Sima, ploaia căzuse prin alte părţi. În
zori, vântul îşi mai dădea aere, dar cu slabe puteri. După plecarea lui
Bogdan, doi călăreţi ieşiseră din Snagov în goana mare a cailor. Ei duceau
ştiri pentru domnul Ţării Româneşti. Medalionul cavalerului Dumitru
pusese în mişcare o seamă de oameni. Unul dintre aceştia era comitele
Staicu. Îmbrăcat simplu, fără podoabe şi fără arme, castelanul ajunse la
castel mult înainte de deschiderea porţilor. Călugării de strajă, prea
hărţuiţi peste noapte, obişnuiţi a picoti până în zori, îl primiră cu zâmbete
şi plecăciuni, ascunzându-şi nemulţumirea. Când acesta intră în locuinţa
egumenului, unul dintre cuvioşii străjeri grăi cu năduf:
— Grea noapte, fraţilor. Nu-i a bună atâta vânzoleală pe aici.
— De, răspunse altul. După câte am tras eu cu urechea pe lângă cei
care vin sau pleacă, mi se pare că miroase a război.
— Asta nu-i de mirare, interveni al treilea. Luaţi aminte la semnele
Bibliei. Ele arată că sfârşitul lumii e pe aproape. Vă amintiţi, fraţilor, că
anul trecut s-a întunecat soarele în plină zi? S-a făcut amurg în amiază.
În aer stăruia o linişte ca dinaintea furtunii. Caii tremurau. Câinii
porniseră să urle a pagubă. Iată primul semn.
În timp ce străjerii căutau să-şi amintească alte semne privitoare la
apropiatul sfârşit al lumii, egumenul îl primi pe comitele Staicu. Fratele
mai mic al domnului Ţării Româneşti intră în sufragerie şi îşi alese un
scaun cu gesturi de obişnuit al casei.
— Aţi venit mai iute decât vă aşteptam, se miră Lazăr.
— Nu cine ştie ce iute. Adevărul e că m-am sculat ca de obicei tocmai
când mijea de ziuă. Cavalerul Bogdan cred că aştepta la uşa odăii mele.
Apoi, asemenea invitaţie la spovedanie m-a făcut să pornesc fără zăbavă
spre Snagov.
Râseră amândoi ca la o glumă bună. După ce se mai liniştiră,
egumenul scoase dintr-un sertar medalionul şi mica scrisoare a lui
Dumitru. Staicu le trase la îndemână.
— Veşti? întrebă el.
— Aşa se pare.
— Dumitru, pesemne, se odihneşte.
— Şi eu cred că se odihneşte, dar nu la Snagov.
— Să înţeleg prin asta că a venit şi a plecat?
— Ah, nu!
Egumenul porni să-i povestească tot ce aflase de la tânărul Arad.
Comitele asculta atent, fără ca buna dispoziţie de pe chipul său să se
schimbe o clipă.
— Curios, murmură oaspetele. După descrierea blondului, felcerul nu
poate fi decât cavalerul Ionuţ. Mă miră că un bărbat cu experienţa lui a
putut să facă o greşeală atât de mare. Firesc ar fi fost să pornească el la
drum cu medalionul lui Dumitru, nu să-l încredinţeze unui tânăr
necunoscut. Oare ce s-a întâmplat acolo, la Buda? Cavalerul Dumitru şi
oamenii lui aveau misiunea de a afla care sunt iscoadele trimise la Argeş
de regele Sigismund al Ungariei.
— Aş crede că Ionuţ nu a greşit de vreme ce medalionul a ajuns în
mâinile noastre.
— Să zicem că nu a greşit, dar a riscat, şi nu-i bine.
— Totuşi, avem aici numele iscoadelor lui Sigismund. Însă ce mă
pune pe gânduri e peticul de hârtie ascuns în medalion. Oare nu era mai
simplu, mai sigur, ca Dumitru să-şi întipărească în minte numele lor?
— Dumitru a avut un motiv şi se pare că-l înţeleg, spuse Staicu,
privind gânditor spre bucata de hârtie. Întâi, scrisul acesta e în ungureşte
şi nu seamănă cu cel al cavalerului. Apoi, se vede bine că a fost tăiat
dintr-un document mai mare.
— Asta am bănuit şi eu, chiar dacă n-am priceput scopul.
— Nu-i prea greu de ghicit. Dumitru se pare că şi-a făcut unele
calcule. Cândva, bucata aceasta de document ne-ar putea folosi. Încă nu
văd cum, dar sper că vom afla.
— Poate, aprobă egumenul. Rămân însă câteva lucruri nelămurite în
spusele blondului. Dacă Dumitru a fost atacat, înseamnă că cei care au
făcut-o urmăreau un scop.
— Fireşte.
— Atunci de ce nu i-au luat medalionul?
— Fiindcă nu ştiau că în el e ascuns documentul.
— Fie! Dar de ce nu l-au căutat?
— Aş crede că a fost un singur om. Intervenţia blondului l-a pus pe
fugă.
— Ei, sări Lazăr, iată că am ajuns unde doream. Să presupunem că
aşa a fost. Gândiţi-vă că cel care a hotărât atacul nocturn era la el acasă.
Nu ar fi fost mai simplu să trimită gărzile şi să-l aresteze pe Dumitru? De
ce în mare taină? Fiindcă e limpede că o autoritate ungurească a poruncit
atacul.
— Tocmai că nu e limpede, zâmbi Staicu. Ba aş zice că ungurii n-au
aflat despre rosturile lui Dumitru la curtea lui Sigismund şi cu atât mai
puţin despre sustragerea unei părţi de document. Încercarea de asasinat
şi nu intervenţia gărzilor, cum ar fi fost firesc, mă face să bănui cu totul
altceva. Cel ce l-a atacat pe cavalerul nostru nu era ungur. Ba mai mult:
nu lucra în slujba regelui Sigismund.
— M-am gândit la asta în timpul nopţii.
Staicu privi o clipă voios în ochii inteligenţi ai egumenului, după care
continuă:
— Faptul că neaşteptatul prieten blond a fost urmărit doar de şase
călăreţi, că alţi cinci i-au doborât pe aceştia şi s-au întors din drum,
tocmai spre Buda, unde firesc şi-ar fi riscat viaţa, mă face să bănui că
românii nu cu ungurii au avut de furcă.
— Atunci cu cine şi de ce s-au întors la Buda, în loc să alerge lângă
Dumitru.
— Nu ştiu. Şi pe mine mă pune pe gânduri manevra lor.
Tăcură. În curte umbra de pe ziduri scădea treptat, micşorată de
razele soarelui. Pe marginea acoperişului vecin se sfădea un stol de vrăbii
gureşe. Sima, asurzit pesemne de atâta gălăgie, apucă un pietroi şi-l
aruncă într-acolo, grăind paşnic:
— Pace vouă, fetelor.
Lazăr şi Staicu, martori la scena de afară, se porniră pe râs.
— Curioasă binecuvântare! zise Staicu.
— Vai, domnule! murmură Lazăr. Cu Sima te poţi aştepta la orice.
Niciodată nu poţi pricepe ce e în mintea lui năstruşnică. Către învăţăturile
sfinte se simte atras ca asinul spre bâtă. Dă iama prin ele, fără teamă de
păcat. Apoi, vorbeşte cu atâta siguranţă, încât ai crede că e tobă de carte.
De fapt, el e sarea şi piperul Snagovului. El aduce puţină veselie aici.
— Numai pentru astfel de haruri, puţini l-ar ţine în slujbă.
— Adevărat! Uităm adesea să-i pomenim frumoasele însuşiri de
oştean.
— Mi se pare că nu mulţi îi fac faţă în lupta cu spada.
— Fără îndoială. E drept că ştie multe taine ale scrimei, că are putere
în braţe, dar în astfel de întrecere la el nu aceste haruri precumpănesc, ci
cu totul altele. În lupta cu spada el se abate de la regulile atât de
cunoscute, aşa cum face când o ia pe mirişte în cele sfinte. Niciodată nu-i
poţi ghici următoarea lovitură. Din această cauză cunosc vreo câţiva
spadasini care au pierdut în faţa lui.
— În privinţa documentului, aţi luat vreo măsură? se întrebă
comitele, schimbând subiectul discuţiei.
— Mai încape vorbă? O copie după el am trimis-o la Argeş. Oamenii
mei au plecat îndată după miezul nopţii. Cred că spre prânz vor fi îndărăt.
Cu puţin înaintea sosirii voastre, opt călugări îmbrăcaţi în straie de
negustori au pornit pe urmele cavalerului Dumitru.
— Straşnic! râse comitele. Nici un comandant de oşti nu ar fi lucrat
mai bine. Zău, îmi vine a crede că Snagovul nu e un lăcaş închinat numai
celor sfinte, ci...
— Vai, domnule, cum puteţi grăi astfel? îl dojeni Lazăr cu o nuanţă
şăgalnică în glas.
— În fond, câţi călugări aveţi aici? întrebă Staicu, fără să mai ia în
seamă spusele acestuia.
— Două sute optzeci.
— Drace! O mică oaste. Şi câţi dintre ei sunt călugări cu adevărat?
— Numai Dumnezeu ştie, râse egumenul. Noi am crede că cei în
vârstă, în orice caz.
— Da, da, înţeleg. Cel puţin două sute de oşteni înarmaţi până în
dinţi. Apoi vreo cinci-şase sute de cai, locuri unde se fac frumoase
exerciţii de tras cu arcul şi cine mai ştie ce ascunde Snagovul, atât de
paşnic la prima vedere?
— Facem şi noi ce putem pentru apărarea sfântului lăcaş de pe
insulă, vorbi Lazăr cu modestie, chiar dacă ochii săi râzători dezminţeau
vorbele.
Intrarea lui Sima în odaie întrerupse discuţia ce pornise pe o pantă
ironică. Grăsunul arăta bine dispus. Şi avea motive temeinice, fiindcă
fiecare oaspete îi prilejuia o nouă cercetare pe la nenumăratele butoaie cu
vin.
— Ce face blondul? se interesă Lazăr.
— E gata de drum, sfinţia-voastră. Adineauri cucernicii rândaşi i-au
scos calul din grajd. Frumos armăsar! Să dea boala-n mi...
— Sima!
— Să dea binecuvântarea peste mine dacă am văzut altul mai
frumos.
— Ah, dragă Sima! stărui egumenul. Nu-l putem lăsa pe cavaler fără
o gustare. Pofteşte-l să se ospăteze cu noi!
Comitele îl privi atent pe Arad.
„Înalt şi suplu, chibzui el. Mersul mlădios ca al jderului. Ochii
inteligenţi, parcă aplecaţi către sclipiri şăgalnice. Asta arată o fire
deschisă.”
— Aţi fi plecat fără a vă lua rămas bun? întrebă egumenul.
— Ah, nu, sfinţia-voastră! Tocmai şedeam la îndoială dacă e bine să
vă tulbur acum. E vremea rugăciunilor. Bătăile de toacă o anunţă.
— Luaţi loc, domnule! Fratele Sima va îngriji de cele cuvenite unei
gustări înviorătoare. Domnia-sa e comitele Staicu.
Cei doi tineri se salutară adânc, după moda cavalerească, iar
cuvintele obişnuite în astfel de prilejuri nu lipsiră.
— După tot ce am auzit despre voi, mă aşteptam să fiţi mult mai
vârstnic, spuse cavalerul blond.
— Întâmplarea face să am aceleaşi cuvinte privitoare la tinereţea
voastră, înclină Staicu. Da, da, mult prea tânăr pentru nişte haruri atât de
mari. Bogdan mi-a spus multe lucruri de mirare în ce vă priveşte.
— Mi-e teamă că nobilul vostru slujitor a exagerat în privinţa unor
calităţi pe care încă nu mi le-am însuşit.
— Slujitor? se miră comitele. Bogdan nu-i slujitorul meu. Un cavaler
al Ordinului Basarab nu are stăpân decât în domnul ţării. E drept că
lucrează la castelul nostru, că îl plătim regeşte, dar lui nu-i poruncim. Îl
rugăm.
— Asta mă bucură mult. Şi zău că-mi doresc o nouă întâlnire cu
tânărul Bogdan.
— Cam greu. Acum e în drum spre Caliacra, în fruntea a două sute
de arcaşi.
— Nici că se poate mai bine, zâmbi Arad. Caliacra e tocmai ţinta
călătoriei mele.
— Îl căutaţi cumva pe Ioan, despotul Dobrogii?
— Am unele treburi acolo, ocoli Arad un răspuns direct.
Afară, câţiva călugări măturau curtea. Alţii încheiau delicatul stropit
al florilor. Dinspre sala de scrimă răzbea zăngănitul aspru al oţelului.
Îndată după gustare, comitele Staicu porni spre casă. Cavalerul blond
părăsi Snagovul cu puţin în urma acestuia, dar îi fu dat să mai zăbovească
lângă porţile mari. Nu departe de el, doi bărbaţi îmbrăcaţi ca nişte
sperietori şedeau de taină cu câţiva călugări. Cel mai înalt grăi cu
frumoasă chibzuială:
— Sfinţiile-voastre, pe noi ne-a adus aici nu gândul către un adăpost
vremelnic. Şi nici o gustare ce se cuvine unor drumeţi flămânzi...
— Numai gândul la pocăinţă şi la cele sfinte, îl întrerupse mărunţelul
său tovarăş. E drept că ceva de-ale gurii întăreşte întotdeauna sufletul
către puterea credinţei...
„Pe cei o mie de tartori ai iadului! îşi spuse blondul. Cei doi de colo
sunt foştii osândiţi.”
Cu această constatare, lăsă calul în voia soartei şi se îndreptă către
micul grup. Cotae îl zări primul, iar pe faţa lui şuie nu s-ar fi putut citi că-l
încearcă o surpriză plăcută. Ba din contră. Dacă tânărul cavaler pomenea
despre isprava lor din câmpia Braşovului, speranţa unui ospăţ în lege
începea să se clatine. Gândul acesta îl făcu să pornească un atac verbal
de învăluire.
— Domnule cavaler! exclamă, afişând o mare bucurie. Ne luasem
nădejdea să vă mai găsim. Taman mă sfătuiam cu alde Gogoaşă...
— M-aţi căutat? îl întrerupse blondul.
— Vai, înălţimea-voastră! Ca pe sfintele moaşte.
— De unde aţi aflat că sunt aici?
Luat prin surprindere, Cotae îşi împreună mâinile lungi într-un gest
grăitor de crâncenă mirare, apoi făcu un efort şi dădu ochii peste cap, cu
gândul să câştige timp.
— Din vis, strălucirea-voastră, interveni Gogoaşă, intuind jocul lui
Cotae. Mi s-a arătat în vis calul vostru, însă voi apăreaţi ca în ceaţă.
Numai mănăstirea Snagovului se vedea clar.
— Minune! strigă unul dintre călugări.
Dar Gogoaşă nu-l luă în seamă, fiind preocupat de propriile scorneli.
— Pe urmă se făcea că... se făcea că vine o muiere frumoasă, cu
şoldurile mari cât un ciubăr... adică nu. O sfântă, numai piele şi os...
carele ne-a gătit. De fapt, nu ea. Era acolo şi un arhanghel...
— Ce tot îndrugi, nătărăule? se zborşi Arad.
— Fiule! îl întrerupse cu asprime un călugăr. Nu huli. Peste omul
acesta a picat harul ceresc.
— Mda! Şi de ce m-aţi căutat?
— Să intrăm în slujba voastră, minţi Cotae cu seninătate.
La îndemnul cavalerului, călugării îi conduseră pe cei doi spre o curte
dosnică, unde bucătăria cu plite încinse răspândea miresme îmbietoare. În
drum întâlniră câteva coteţe şi sumedenie de găini care ciuguleau cu mult
sârg împrejur. Văzându-le, faţa lui Cotae se lumină brusc. O seamă de
gânduri bune îl cuprinseră, gingaşe.
„Găinile, săracele! socoti el. Ele totdeauna au dus greul. De fapt
încap mai uşor sub aripa sumanului. Curcanul o fi mai bun, însă e prea
mare pentru o ascunzătoare sigură”.
Cam după un ceas, cavalerul blond, urmat de noii săi slujitori, părăsi
Snagovul. Caii celor doi galopau frumos în urma stăpânului. Când ieşiră
din umbra deasă a Codrului Vlăsiei, ziua era în cumpăna amiezii. Călăreţii
făcură primul popas lângă un pârâu. Acolo îşi potoliră setea animale şi
oameni.
— Să nu vă fie cu supărare, încotro mergem? întrebă Cotae.
— La Argeş.
— Parcă auzisem că la Caliacra.
— Ţi s-a năzărit.
— Aşa cred şi eu, murmură lunganul cu înţelepciune. Oare nu s-ar
cuveni să prânzim aici? Facem un foc bun şi perpelim găina pe jăratic.
Mi-e teamă să nu se strice de căldură.
— Ce?
— Găina, domnule.
— Care găină?
— Păi asta, grăi Cotae, scoţând-o din fundul unui sac.
— Drace! De unde ai luat-o?
— De la mănăstire, înălţimea-voastră. I-am răsucit gâtul niţel, fiindcă
orice găină bag de seamă că e din neamu’ muieresc, iar muierile au o
gură...
— Chestia asta nu-mi place.
— Vai, domnule, să nu spuneţi asta! Acolo sunt aşa de multe, aşa de
înghesuite, încât a le rări înseamnă adevărată binefacere pentru neamu’
găinilor.
Mai chibzuit, Gogoaşă adunase între timp unele vreascuri şi aprinsese
focul. Cotae curăţă găina cu multă pricepere, totuşi lipsa unui opărit după
datină păgubi orătania de trei sferturi din piele. Caii folosiră prilejul şi se
ospătară cu iarba proaspătă, plină de frăgezime în apropierea apei. Sătui
şi odihniţi, călăreţii porniră la drum în galop. Blondul trecu în frunte,
bucurându-se de harurile armăsarului său sprinten. Trecu o bună bucată
de vreme. Tocmai ocoleau o pădure nu prea întinsă, când auzul bun al
cavalerului nu mai prinse zgomot de copite în urma sa. Parcă săgetat de o
idee, Arad întoarse capul chiar la vreme pentru a-i observa pe cei doi
slujitori cum dispar printre nişte râpe mari.
— Pe caznele iadului! răcni tânărul. Pramatiile au luat-o din loc.
Îşi îndemnă calul pe urmele lor. Cu toate că cei doi observară curând
manevra stăpânului, cu toate că-şi îmboldeau animalele cu mult sârg,
distanţa dintre ei scădea vizibil. Blondul potrivi o săgeată în arc, aşteptă
un moment prielnic şi trase. Micuţa sculă primejdioasă trecu şuierând la
câteva degete de căpăţâna lui Gogoaşă.
— Cumetre! strigă acesta înfiorat. Cred că-i mai bine să oprim. A
doua săgeată mă pune pe gânduri. Se pare că pramatia de stăpân ştie să
ochească frumos.
Cum Cotae nu era nărod din fire, preţui spusele ortacului său şi îşi
potoli calul.
— Încotro, ticăloşilor? zbieră cavalerul.
Cei doi cumetri nu fură impresionaţi de vocea năprasnică, ci numai
de spada pe care acesta le-o vântura pe aproape.
— Strălucirea-voastră! răspunse Cotae calm. Taman dădeam o raită
prin împrejurimi socotind că am putea fi urmăriţi.
— De cine?
— Parcă poţi să ştii?
— Aha! Dă-mi punga!
Lunganul scoase punga din sac, însă cam fără chef. Dacă ar fi avut şi
el arme, altfel ar fi stat lucrurile.
— Când mi-ai luat-o?
— Păi, domnule cavaler, când aţi băut apă, ziceam c-ar fi păcat să o
pierdeţi. Stătea prost la brâul vostru. Asta v-o spun cu mâna pe inimă.
Un gând apărut pe neaşteptate îl făcu pe cavaler să nu ia punga.
— Păstreaz-o! spuse cu un aer blând, spre totala uluire a celor doi
cumetri. La Argeş vom avea mare nevoie de ea. O să vă cumpăr nişte
straie mai acătării şi ceva arme. Ştii să faci socoteli?
— Nu mă întrece nimeni, strălucitorule! se lumină lunganul.
— Atunci e bine. Am avut doi ducaţi. Egumenul Lazăr mi-a dăruit
cincizeci, din care i-am dat şase ducaţi lui Sima pentru caii şi şeile
voastre. Restul e acolo. Vezi să nu pierzi punga.
— Eu, biruitorule? Din mâna mea nici diavolu’ n-o mai scoate.
— Aşa te vreau, fiindcă s-ar putea să mai căpătăm o pungă la Argeş.
Ochii celor doi crescură brusc şi străluciră ca zăpada în faţa soarelui.
Porniră din nou la drum, iar cavalerul nu mai găsi de cuviinţă să privească
îndărăt.
Capitolul 4
Se apropia miezul nopţii. Balul era în toi doar pentru cei tineri.
Vârstnicii, retraşi prin ungherele sălii, gustau câte o cană cu vin sau
depănau amintiri. Cavalerii străini, înconjuraţi cu atenţia curtenilor, mai
discutau încă aprins despre turnir. Jupânesele tinere îşi îndemnau soţii la
dans. Cele răscoapte puneau la cale cumetrii şi ospeţe. Parcă nimeni nu
avea gândul îndreptat spre războiul ce era gata să înceapă la sud de
Dunăre. Lipsea totuşi veselia de altădată, fiindcă primejdia unui război
totdeauna apasă inimile oamenilor cu greutatea ei. Numai tinerii, lipsiţi de
experienţa bătrânilor, gustau clipa cum se cuvine. Prin locurile tainice ale
teraselor, flăcăii şi fetele schimbau sărutări pe furiş. Nelipsiţii crai se
poticneau adesea cu prefăcută mâhnire şi prindeau în braţe câte o
codană, iar scuzele durau uneori atât de mult, încât victimele, nu prea
supărate, începeau să-şi depene visuri de măritiş. Uşile larg deschise
ofereau prilej de dans chiar şi în curtea plină cu pomi. Unii dansatori
îndrăzneţi mânaseră sârbele către liziera parcului măreţ, acolo unde
lumânările păcătoase lipseau şi îmbrăţişările rămâneau ascunse în umbra
copacilor.
Domnul ţării se întreţinea cu oaspeţii poloni. Măria-sa, Mara, tânăra
Margareta şi câteva jupânese găsiseră loc plăcut pe una din numeroasele
terase. Aerul nopţii de mai, încărcat de mireasma florilor, căpătase
oarecare asprime în apropierea miezului nopţii, însă nu destulă putere
pentru a le alunga. Mitropolitul Antim îi adunase în jurul său pe Atanasie
al Severinului, pe Sofronie de la Cozia, pe Lazăr al Snagovului şi pe
tânărul Dragomir, comitele de Dâmboviţa. Staicu discuta în şoaptă cu
isteţul conte genovez Pietro Embrone.
— Domnule! zise acesta. Războiul bate la uşă...
— Dar nu la a noastră, îl întrerupse Staicu.
— Adevărat, însă mâine poate fi altfel. Mă mir că măria-sa Mircea nu
adună oastea ţării.
— Asta înseamnă că ştie mai multe decât noi.
„Şi tu, tâlharule! gândi consulul de la Chilia, ascunzându-şi supărarea
sub un zâmbet nepăsător. M-aş mira ca fratele lui vodă să nu ştie. Tăceţi
ca peştii, iar eu tremur de îngrijorare. Turcii ţintesc nu numai Ţara
Românească, ci şi Chilia. Negustorii care vin la noi din sud vorbesc multe.
Ei totdeauna sunt bine informaţi. Oştile lui Ali-paşa trec totul prin foc de-a
latul Balcanilor. Să fie oare acest vodă un papă-lapte, un becisnic?
Secretarul meu mă asigură că-i un om chibzuit, dar tare nu-mi vine a
crede. În locul turnirului, al balului, m-aş fi bucurat să-l văd cu oştile la
Dunăre. Sau poate că îşi dă seama de zădărnicie. Cine cutează azi a sta în
faţa achingiilor lui Ali-paşa? Treizeci de mii de achingii vor lovi peste
câteva zile Dobrogea şi Varna. Însă negustorii genovezi veniţi de la
Adrianopole spun că sultanul Murad a trimis încă douăzeci de mii de
achingii către pasurile Balcanilor. Încotro ţintesc, nu ştie nimeni. Ioan al
Dobrogii va pierde războiul. E adevărat că-i un tânăr viteaz. Din păcate, îi
lipseşte înţelepciunea părintelui său, Dobrotă. Mircea i-a trimis ajutor o
mie de călăreţi. De ce oare numai atât?”
Cavalerul blond şi Grama ocupaseră o masă într-un colţ al sălii. Sima,
Cotae şi Gogoaşă, o alta undeva prin ungherele mai îndepărtate ale curţii,
fiindcă erau doar însoţitori, fapt ce nu le îngăduia să se amestece cu
invitaţii. De fapt, nici nu doreau asta. Lumina lunii îi ajuta destul de bine
să-şi găsească ulcelele cu vin.
Când miezul nopţii păru foarte aproape, vodă socoti că e vreme să-l
întâlnească pe Nufărul Alb.
— Domnilor! râse el către cavalerii poloni. V-am reţinut de la
plăcerile balului. Sunteţi tineri şi se cuvine să petreceţi.
Oaspeţii pricepură că discuţia s-a încheiat, astfel că îl părăsiră, cu
unele plecăciuni adânci. Cavalerii unguri aflaţi prin apropiere ar fi dat mult
să ştie ce discutase Mircea cu oamenii regelui Poloniei. Să fi fost doar
nişte obişnuite amabilităţi?
Domnul ţării ieşi agale din sală tocmai când mitropolitul Antim le
vorbea celor din jur despre planurile de a clădi o frumoasă biserică la
Târgovişte. Al doilea mitropolit, Atanasie al Severinului, avea altă părere
în privinţa locului ales. Între ei porni o dispută ce ameninţa să dureze
mult. Egumenul Lazăr profită din plin şi se fofilă pe lângă coloanele mari
acoperite cu marmură, apoi pe lângă perete până la una dintre
numeroasele ieşiri. Miezul nopţii era aproape de cumpănă.
Pe faţa comitelui Staicu apăru brusc un semn limpede de suferinţă.
Buzele lui scăpară un oftat jalnic, spre totala uimire a consulului genovez.
— Vă e rău? îl întrebă acesta.
— A, mai nimic. O indispoziţie trecătoare. Însă vina e numai a mea.
Am mâncat o pulpă de berbec prea împănată cu grăsime pentru stomacul
meu gingaş. Sau poate că e de la vinul negru, cu care nu sunt obişnuit.
Sper să mai stăm de vorbă în noaptea asta. Mă atrag inteligentele voastre
păreri în privinţa măsurilor de apărare a Ţării Româneşti.
Consulul aprobă cu un gest grăitor. Comitele porni spre uşă. Paşii săi
domoli, umerii aduşi uşor înainte dovedeau suferinţa de care fusese
cuprins atât de neaşteptat.
Cavalerul blond zâmbea la răstimpuri cam fără rost, uimindu-l pe
tânărul Grama. Discuţia dintre ei lâncezea, în loc să prindă aripi după
numeroasele căni cu vin bun.
„O fi niţel făcut? gândi micuţul bărbos. Parcă n-aş crede. Aseară am
băut împreună de două ori pe atât şi nu eu am fost cel mai treaz. Drace,
te pomeneşti că-i îndrăgostit! Numai îndrăgostiţii răspund aiurea când îi
întrebi ceva. Iar în privinţa zâmbetului fără noimă – să nu mai vorbim.”
Arad îl smulse din gândurile acelea.
— Hai, bătrâne, să mai ciocnim o ulcică. Să bem pentru femeile
frumoase.
— Dar pentru cele urâte? mustăci Grama.
— Urâte? Nu există femei urâte. Cel puţin aşa mi-a spus unul mai
vârstnic. Cică totul e să ştii a le descoperi ce au frumos.
— După vorbele tale, să cred că eşti îndrăgostit?
— Să crezi, bătrâne, râse blondul. Şi zău că nu-i nimic rău în asta.
Toţi cădem până la urmă în cofă. Însă ceva fulgerător se întâmplă rar.
Poate că sunt cam băut şi am uitat să-ţi spun că în seara asta o nobilă
doamnă a avut gingăşia să-şi oprească privirile asupra mea.
— Într-adevăr, ţi-a scăpat. Numai ochiul meu încă ager după atâtea
căni m-a lămurit, văzându-te cum zâmbeşti aiurea.
— Atunci, nu ne mai rămâne decât să bem împreună încă un rând,
fiindcă va trebui să plec. Adică să alerg. La naiba, să zbor! Legea
cavalerească ne cere a fi la întâlnire cu puţin înainte de sosirea iubitei.
Până mă întorc, să bei, bătrâne, pentru dragoste şi pentru norocul meu,
fiindcă, pe toţi tartorii iadului, am nevoie de noroc!
Cam ţeapăn, blondul porni spre uşă. Grama zâmbi îngăduitor.
Lumânările pe isprăvite pâlpâiau cu ultimele puteri. Cele proaspăt aprinse
parcă sfidau împrejurimile. Privindu-le, micuţul cavaler murmură pierdut
în gânduri:
— Ca viaţa. Tinereţea, cu harurile ei. Bătrâneţea, cu ultimele puteri.
Toţi ardem. La dracu! De ce să ardem?
Tăriile vinului îl opriră să cugete mai acatării. Mânios, aşa din senin,
bău câteva căni cu vin spre a se limpezi. Iar când privi lumânările din
nou, constată că acestea o luaseră între timp din loc şi puseseră distanţă
mare între ele şi masa la care şedea. Însă nu asta îl miră, ci numai faptul
că lumânările, prinse una de alta în horă, dansau ca nişte apucate.
— Ăsta-i începutul dezmăţului, strigă scârbit de necuviinţa
lumânărilor, apoi îşi lăsă căpăţâna obosită pe masă.
„Măria- ta,
Eu, cel întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de
Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn, din mila lui
Dumnezeu şi în darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată
Ţara Românească, vă dăm ştiri mari.
Soli ai sultanului Murad au venit la noi cu daruri alese şi sunt gata a
face cu noi tratat de alianţă. Murad ne cere să- l părăsim pe măritul rege
al Ungariei, Dumnezeu să- l ţină în slavă, şi să ne unim cu turcii. Dacă ne
învoim, sultanul va supune Dobrogea, cetatea Silistra şi cetatea Chilia, pe
care ni le va da nouă. I- am primit bine pe solii turcilor, dar nu ne- am
învoi a- l părăsi pe slăvitul nostru prieten Sigismund de Luxemburg. E
drept că regele Ungariei nu s- a arătat totdeauna deschis la suflet faţă de
noi, că a gândit să ne încerce cu oşti, totuşi socotim că Dumnezeu îi va
lumina gândurile şi va înţelege dragostea noastră către el. Dacă am trece
de partea sultanului Murad, regatul Ungariei ar intra în mare primejdie.
Însă noi suntem creştini şi chiar dacă Sigismund nu ne- a iubit totdeauna
cum se cuvine, îi vom fi prieteni de nădejde.
Măria- ta, prin respingerea propunerilor turceşti, ne- am atras mânia
lui Murad. De vor fi lupte, şi ele vor fi cu siguranţă chiar anul viitor, vom
cere sprijin de oşti atât slăvitului Sigismund, cât şi vouă.”
Puţin după miezul nopţii, oştile de achingii ale marelui vizir îşi
încheiaseră lucrările de tabără. Mulţi dormeau obosiţi după un drum atât
de lung. Mulţi erau treji. Cinci mii dintre ei aşteptau gata să înfrunte un
eventual atac al duşmanului. Trei rânduri de străji înconjuraseră tabăra cu
zid viu. Nimeni nu putea ieşi de acolo. Nimeni nu putea intra după voie.
Doar patru oameni părăsiseră tabăra. Ben-Din şi trei achingii credincioşi
lui. Drumul neobositului om de încredere al marelui vizir arăta către
Adrianopole. Stăpânul îi făgăduise întreaga sumă propusă pe viaţa
Nufărului Alb şi încă pe atât din partea cancelariei padişahului. Lupta cu
Nufărul Alb începuse pe baze mai chibzuite, nu la întâmplare ca până
atunci. Ben-Din era departe de a fi lacom, dar ştia să profite de moment.
El socotea că vine o vreme când agerimea trupului scade, iar cei mari uită
că le-ai fost folositor. Purta cu el un mare secret. Nici padişahul nu i l-ar fi
putut scoate cu de-a sila. Îl iubea pe Ali şi înţelegea că intrigile care se
ţes în jurul acestuia reprezintă un mare pericol. Mai ştia că, de va pieri
marele vizir, nici lui nu-i va fi prea bine.
În cortul comandantului, lumânarea se mistuise pe jumătate. Ali şi
Ibrahim şedeau de taină. Pe zidurile Varnei, totul părea adormit. În afara
zidurilor se auzea ţârâitul calm al greierilor. Noaptea înainta domol către
zori. Dinaintea cortului răzbi zgomot de paşi. Un arcaş din paza marelui
vizir intră, cu toate că nu-i era îngăduit să-şi tulbure stăpânii. Ali ghici că
se petrecuse ceva şi-i făcu semn să vorbească.
— Înălţimea-ta, se ploconi acesta, străjile noastre au prins două
iscoade ale ghiaurilor.
— Au scos ceva de la ele?
— Nu.
— Atunci ghiaurii să fie ucişi după ce vor fi trecuţi prin cazne!
— Strălucitorule! se încumetă arcaşul. Ghiaurii cer să vină în faţa ta.
Grăiesc binişor în limba Profetului. Străjile spun că cel mai mărunt e om
cu mare ştiinţă. Cunoaşte Coranul din fir în păr ca un dreptcredincios
luminat.
— Bine! Adu-i!
Arcaşul reveni curând însoţit de Arad şi Sima, care erau legaţi cu
frânghii trainice. Straiele ghiaurilor, curăţele, îi arătau a fi corăbieri. Ali
porunci să se aprindă alte lumânări. Pe feţele celor două iscoade nu se
observă teama.
— Cine sunteţi? întrebă fără asprime.
Vizirul totdeauna avea mare respect pentru cei care iscodeau, ştiind
că ei sunt aleşi numai pe sprânceană.
— Corăbieri florentini, biruitorule! făcu Sima o plecăciune pe cât îi sta
în putinţă. Am venit să vă cerem dreptate, fiindcă fraţii noştri creştini sunt
nişte tâlhari. Ei ne-au păgubit de avutul nostru.
— Nu înţeleg.
— Viitorule padişah, o luă rotofeiul mai pe îndelete, Ioan al Dobrogii
ne-a luat corăbiile cu care venisem la Varna şi ne-a despuiat de mărfurile
noastre. Niciodată nu s-a întâmplat asemenea ocară. Sunt trei săptămâni
de când pribegim prin oraş.
— La ce i-au trebuit regelui corăbiile voastre?
— Să-şi mărească flota împotriva lui Abdulah.
— Cum aţi ajuns aici?
— Am coborât zidul cu ajutorul unei frânghii.
Ali îşi reţinu o tresărire. Ghiaurii minţeau, ceea ce dovedea că sunt
nu corăbieri, ci iscoade. Ben-Din îi spusese că nimeni nu se poate apropia
de zidurile straşnic păzite. Omul său înotase vreme de două ceasuri
pentru a ieşi din Varna.
— Şi nu v-a văzut nimeni? întrebă la fel de paşnic.
— Ba ne-au văzut, interveni blondul. Doi oşteni din pază ne-au ajutat
să coborâm. Fiecare dintre ei a primit câte o pungă cu ducaţi de aur.
— Aţi avut mare noroc, de vreme ce nu eraţi îmbrăcaţi ca oştenii. Cei
doi apărători doar nu erau singuri acolo.
— Aşa e, strălucitorule! aprobă Sima. Am avut noroc.
— Da, da, mare noroc. Şi ce doriţi?
— După cucerirea oraşului să ne dai corăbiile şi mărfurile. Iar pentru
binele pe care ţi-l facem, câte o mie de ducaţi de aur.
Ali se prefăcu a-i crede.
— Despre ce bine vorbiţi?
— Strălucitorule! îngenunche Sima cu multă greutate. În Coran, pe
care l-am citit pe când eram prunc de o şchioapă, e clar că totdeauna
binele se cuvine a fi răsplătit. Noi cunoaştem locul unde trebuie să loveşti.
Dacă iei seama la ce-ţi dezvăluim, Varna e ca şi luată.
— Sunt silit să iau seama, zâmbi marele vizir. Care e locul mai slab al
zidurilor?
— Dar nu ne-ai promis nimic, strigă Sima cu vădită amărăciune.
— Aşa e. Tot ce mi-aţi cerut va fi pe voia voastră. Unde-i partea cea
mai slabă?
Sima se aplecă să-i sărute vârful încălţării, însă nu reuşi, poate din
cauza legăturilor prea strânse.
— La poarta dinspre miazănoapte, grăi el. Acolo zidurile sunt
şubrede, gata să cadă.
— Poarta de miazăzi e mai tare?
— Foarte tare. Ar fi o greşeală să atacaţi în partea aceea.
Ali îi descusu vreme de o jumătate de ceas, după care porunci:
— Să fie puşi într-un cort cu pază bună!
Rămaşi singuri, Ali şi Ibrahim porniră să zâmbească. Amândoi
pricepuseră jocul ghiaurilor. Şi totuşi, un sâmbure de îndoială stăruia
tainic în gândurile lor.
— Ce crezi despre asta? rupse tăcerea Ali.
— Că cei din oraş vor să ne îmbrobodească, răspunse aghiotantul.
Iscoadele lor prea au stăruit să nu atacăm la poarta dinspre miazăzi. Aş
crede că acolo e partea cea mai slabă a Varnei.
— N-ai uitat nimic, Ibrahim?
— Nu. Bănuiesc la ce te gândeşti. Cei doi ghiauri ştiu că-i aşteaptă
moartea dacă ne mint.
— Şi-i puţin lucru? Cine îşi dă viaţa pentru alţii?
— S-au mai văzut cazuri printre ghiauri. Ba chiar şi la noi.
— Poate. Ben-Din îmi spunea că Varna are şapte-opt mii de
apărători. Cei doi ghiauri susţineau că numărul lor trece de paisprezece
mii. Care-i adevărul?
— La mijloc, zâmbi Ibrahim. Asta în cazul când aceştia nu au minţit.
Dar, gândindu-ne bine, aflăm încă o dovadă că ne mint. Că sunt trimişi ai
oraşului. Ben-Din ştie să afle numărul apărătorilor unei cetăţi. Dacă
ghiaurii l-au dublat, e limpede că încearcă să ne descurajeze. În oraş nu
sunt mai mult de opt mii de apărători. Cât priveşte atacul, aş zice să-l
facem tocmai la poarta de miazăzi.
— Fie!
După două zile de harţă cu pierderi puţine, Ioan mai păstra speranţa
unei victorii. Oştenii săi respinseseră fiecare atac. Îl nemulţumea totuşi
tactica lui Ali: nu angaja o bătălie decisivă. Egumenul Lazăr, care revenise
în tabără, privea gânditor schimbul de săgeţi dintre cele două oşti. Era în
zorii celei de-a treia zile.
— Măria-ta, de ce atacă turcii cu atât de puţină convingere? întrebă
egumenul nedumerit. De ce nu se încing într-o luptă adevărată?
— O vor face, răspunse Ioan, nu prea convins. Ali e prudent. Locul
ales de noi nu-i convine. Acum doar ne încearcă puterile.
— Credeţi? Mie mi se pare că marele vizir aşteaptă ceva. Poate un
atac prin pădurile de dincolo de mlaştini.
— Acolo au început de ieri, însă cu slabe nădejdi pentru ei. Cavalerul
Bogdan şi ceilalţi oşteni ai Ţării Româneşti ţin stavilă bună. În ajutorul lor
am trimis aseară încă o mie de arcaşi. Din păcate, aici am rămas prea
puţini. Doar şase mii. Totuşi, Ali nu va trece peste noi. Poziţia e bună.
Cavalerul Toma sosi în goană, pământiu la faţă, şi le întrerupse
discuţia. Despotul şi egumenul ghiciră că s-a întâmplat ceva grav.
— Măria-ta, vorbi el aproape în şoaptă, suntem încercuiţi.
— Cum asta? Au răzbit achingii prin păduri?
— Încă nu. Dar peste noapte o seamă de turci au trecut pe mare în
spatele nostru.
— Glumeşti. Ei n-au corăbii.
— Au făcut-o cu ajutorul plutelor.
„Deci asta era, gândi Ioan. Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi.”
— Să vină comandanţii de pâlcuri! ordonă el.
Apoi privi spre tabăra marelui vizir. Călăreţii acestuia aşteptau doar
un semn.
„E limpede, chibzui Ioan. Ali-paşa se aşteaptă să încercăm o spargere
a cercului din spatele nostru. În clipa când vom întoarce caii, va porni să
ne măcelărească.”
— Domnilor! li se adresă comandanţilor de pâlcuri. Turcii ne-au
împresurat peste noapte. La spatele nostru sunt câteva mii. E bine să nu
facem spaimă printre oameni, fiindcă spaima totdeauna duce la dezastru.
Ce propuneţi?
— Să răzbim în spate, grăi unul dintre ei.
— Cum?
— Prin iureş, măria-ta. Ridicăm tabăra într-un iureş mare.
— Asta nu, domnule! Cunoaştem atâta strategie încât să înţelegem
că Ali asta aşteaptă.
— Mlaştinile! vorbi Toma.
— Nici asta. Mlaştinile ar înghiţi prea mulţi oameni Pe acolo se pot
strecura cu mult noroc doar câţiva inşi, însă nu o oştire. Am asista
neputincioşi la cel mai mare dezastru.
Comandanţii îl priviră pe despot întrebători. Erau siguri că el se
gândise la ceva. Dar la ce?
— Avem o singură cale, spuse Ioan după o clipă de chibzuială, parcă
alegându-şi cuvintele înainte de a le pronunţa. Vom face iureş în spate,
dar nu cum s-a propus adineauri. Anghele!
— Aici, doamne!
— Vei ieşi la atac în faţa lui Ali cu cei cinci sute de călăreţi!
Vanghelatos!
— Poruncă, măria-ta!
— Cei şapte sute de oameni ai tăi vor porni alături de Anghel!
— Aşa va fi, doamne!
— Să fiţi gata de atac într-o jumătate de ceas!
— Vom fi.
— Apoi să rezistaţi cu orice preţ măcar un sfert de ceas. Când se va
împlini sorocul după chibzuiala voastră, cei ce rămân în viaţă să caute
adăpost în mlaştini! Domnilor! se întoarse către ceilalţi comandanţi de
pâlcuri. Peste o jumătate de ceas vom porni în iureş să spargem cercul
din spatele nostru.
Rămas doar cu Toma şi cu egumenul Lazăr, Ioan îl privi pe cel din
urmă şi spuse mai calm decât credeau ei:
— Să folosim cu rost cele câteva clipe de răgaz. Poate că nu ne vom
revedea decât în cer. Poate va fi altfel.
— Măria-ta, îl întrerupse egumenul, de veţi pieri voi, Dobrogea va
rămâne fără conducător. Ar mai fi timp să ieşiţi cu Toma şi cu noi folosind
adăpostul mlaştinilor. Nu-i nevoie să le străbatem. Peste câteva ceasuri
sau chiar mai devreme, Ali va trece cu oştile sale de-a lungul ţărmului, iar
locul de aici rămâne liber. Nici că se poate ascunzătoare mai bună decât
în mlaştini.
— Adevărat, aprobă Ioan. Dar nu eu voi face asta, ci sfinţia-voastră.
Locul meu e în fruntea oştilor mele. A fugi la vreme de primejdie nu-i în
firea noastră. Şi nici nu ne-ar aduce cinste.
— Atunci rămân alături de măria-ta.
— Asta nu! Spada sfinţiei-tale nu poate hotărî soarta luptei. O spadă
mai mult sau mai puţin are slabă importanţă azi. Doresc să vă încredinţez
o misiune.
Apoi vorbi încet. Lazăr şi Toma îl ascultau miraţi. Uneori, egumenul
aproba prin dese aplecări ale capului. Ioan isprăvi ce avea de spus.
Egumenul făcu un gest de binecuvântare asupra tânărului rege, iar acesta
se închină.
Arad, Grama, Sima, Cîrstev şi Cotae, care făceau parte din garda
personală a lui Ioan, erau pe aproape. Egumenul le făcu un semn.
— Prieteni, spuse întunecat la chip, aici nu mai avem ce face. După
cum spunea despotul, spadele noastre nu pot hotărî soarta acestei lupte.
Curând, aici va fi un masacru. A muri alături de Ioan al Dobrogii nu-i lipsit
de măreţie, dar cui foloseşte? Să salvăm acum ce se cuvine. Prinţesa Irina
a căzut, poate, sau va cădea în robie. Eu trebuie să plec la Snagov.
Despotul mi-a încredinţat unele sarcini. Domniile-voastre încercaţi să o
scoateţi pe prinţesa Irina din mâinile turcilor. Ştiu că-i greu şi chiar fără
sorţi de reuşită. Însă celui care va izbuti îi ofer o mie de ducaţi veneţieni.
O mie de ducaţi de aur.
— Sfinţia-ta! vorbi cu răceală cavalerul blond. Locul meu e aici. Am
venit cu despotul şi rămân cu el. A fugi acum de lângă Ioan al Dobrogii
nu-i o faptă demnă de un cavaler.
— Preţuiesc mult cuvintele voastre, răspunse egumenul calm, dar
ceea ce v-am cerut adineaori e chiar dorinţa despotului.
— Atunci mă supun.
— Pe mine să nu vă bizuiţi, interveni Cîrstev. Eu am venit la Varna şi
aici cu o misiune din partea ţarului Şişman. Să văd şi să-i spun. Aştept
sfârşitul acestei lupte, apoi voi călări spre Tîrnova. Şişman e la fel de
ameninţat.
— Păcat că stăpânul vostru nu şi-a unit oştile cu cele ale Dobrogii. Ali
îi va învinge pe rând.
— Stăpân? zâmbi Cîrstev. Eu n-am stăpân decât poporul bulgar.
Şişman nu mi-a poruncit, ci m-a rugat să vin aici. În rest, sunt de acord
cu spusele voastre. Şi eu am sperat că ţarul de la Tîrnova va înţelege
lucrul acesta. Între Ioan şi Şişman există o veche vrajbă. Acum e prea
târziu să mai discutăm astfel de lucruri.
— Vă las cu bine, domnule! grăi Lazăr. Noi intrăm în adăpostul
mlaştinilor.
— Păi, şi eu fac la fel, răspunse Cîrstev.
— În cazul acesta, e vremea să pornim.
Cei şase bărbaţi îşi purtară caii de căpestre prin apa şi nămolul ce le
ajunse curând până la brâu. Şi, spre mirarea lui Cîrstev, egumenul se
pricepea să-i conducă, ferindu-se de ochiurile adânci, înşelătoare, parcă
ajutat de un simţ aparte. Stufărişul îi acoperise de mult când tabăra
regelui sună atacul.
*
La 24 iulie, marele vizir Ali îşi făcu intrarea în Adrianopole, aşa cum
bănuise. Călărea dinaintea oştilor sale. Privirile iscodeau de-a lungul
străzilor. Populaţia îi ieşise în întâmpinare, dar lipseau pregătirile cu fast
ce-l aşteptaseră în alte dăţi. Emirul Sabahaddin, şeful poliţiei imperiale,
înrudit de aproape cu sultanul, Suhar-paşa şi Fareddin-paşa îl salutară
destul de rece, chiar dacă zâmbetele lor făţarnice îndulceau oarecum
ostilitatea. Doar bătrânul amiral Abdulah îşi manifestă bucuria fără
rezerve.
„Întâlnirea cu padişahul va fi grea, reflectă marele vizir. Poate că nu
trebuia să plec în campanie. Poate era mai bine să-l fi lăsat pe Suhar. Mă
întorc victorios, cu toate că Varna mi-a scăpat. Firesc ar fi ca Murad să-şi
arate recunoştinţa şi bucuria. Însă, după feţele ipocrite ale duşmanilor
mei, întâlnirea de mâine poate însemna sfârşitul carierei mele. Cred că
s-a făcut mult tapaj pentru pierderea convoaielor cu robi şi prăzi. Cât
despre Varna, aici va sta greutatea întrebărilor.”
Oştile victorioase trecură prin dreptul palatului imperial cu iataganele
ridicate după datină. Padişahul ieşise în balcon să primească defilarea.
Înainte de a-şi pleca fruntea pe gâtul calului, Ali îi văzu o clipă faţa rece,
mohorâtă.
„O fi bolnav, gândi el. Iscoadele mele m-au înştiinţat că rar îl slăbesc
reumatismul şi tusea. E bătrân şi acrit. Păcat că nu i-am adus-o pe blonda
prinţesă a Dobrogii.”
Când ajunseră într-o piaţă, Ali-paşa ridică braţul. Oştile se opriră
aliniate frumos la spatele său. Emirul Sabahaddin îşi porni obişnuitul
discurs care încheia campania de la Dunăre.
— Strălucitorule Ali-paşa! Achingii! Vă mulţumim pentru tot. Îi
plângem din inimă pe cei ce nu s-au mai întors. Mulţi dintre fiii noştri cei
mai buni au rămas pe câmpul de luptă. Jalea noastră…
— Pe sufletul lui Allah! înjură marele vizir printre dinţi. Discursul
ticălosului de emir sună a înmormântare, nu a întoarcere victorioasă. Cel
puţin bine că ştiu la ce mă aştept!
Achingiii se răspândiră treptat. Ali-paşa, urmat de Ibrahim şi o gardă,
porni către palatul său înconjurat de grădini fermecătoare. Slujitorii şi
robii îl aşteptau înşiruiţi printre rondurile de trandafiri. Câteva roabe
minunat înveşmântate în văluri subţiri veniră în jurul lui şi-i scoaseră
ţinuta de război. Un parfum discret de trandafiri îndulcea atmosfera
odăilor. Din baia uriaşă, lucrată după model bizantin în faianţă albastră,
se auzeau chicoteli. Era bine acasă. Covoarele moi îi mângâiau din nou
tălpile. Ferestrele înalte, acoperite pe jumătate de perdele albe aduse de
negustorii greci din Constantinopole, îi încântau privirile. Mobila sculptată,
primită cândva în dar de părintele său de la Salonic, dădea odăilor o notă
de eleganţă. Vestitele vaze greceşti, mulţimea bibelourilor fine şi lucrătura
de mână a lemnului care acoperea tavanele arătau bogăţie şi gust.
„Mi se pare că am împrumutat multe de la greci, râse el. Dar grecii
nu prea au în ce să ne copieze! Din păcate, luăm adesea de la vecini mai
mult rele decât bune. Vechea civilizaţie a grecilor, căreia îi datorăm
recunoştinţă, a căzut pe vremuri către păcatul desfrâului, a leneviei, şi a
reuşit să dărâme un imperiu. Vechiul Imperiu grecesc. Aceeaşi civilizaţie
aplecată spre desfrâu şi lenevie a contribuit la căderea Imperiului roman
de apus. Tot civilizaţia greacă va dărâma şi cel de-al treilea imperiu.
Imperiul bizantin. Iată un adevărat tur de forţă. Dar această civilizaţie
pătrunde uimitor de iute şi la noi. Lenevia, corupţia, îmbuibarea, setea de
putere, desfrâul sunt doar câteva din păcatele civilizaţiei ce prind la noi
rădăcini adânci.”
Apa caldă, cea rece şi masajul făcut de mâini sprintene îl înviorară.
Trupul său tânăr, robust, nu mai simţi oboseala. Privi în jur, dornic de
toate locurile şi obiectele ştiute. Îmbrăcat uşor, în straie lejere, ieşi pe o
terasă. Ibrahim îl urmă credincios ca o umbră.
— Va fi greu mâine la palatul padişahului? întrebă aghiotantul.
— Nu ştiu. Azi, în imperiul nostru nu mai e uşor ca altădată să te
întorci victorios dintr-un război. În lipsa ta, duşmanii lucrează cu spor.
Sabahaddin, Fareddin şi Suhar ţintesc a-mi lua locul. Acum sunt uniţi să
mă doboare. Dacă vor reuşi, abia la urmă se vor încăiera între ei. Ai văzut
vreodată o haită de lupi? Ei aleargă împreună după pradă. Dar când o
răpun, se sfâşie între ei. Poate că mă vor învinui de multe. Mă voi apăra
prin logică şi inteligenţă. Iar dacă padişahul mai păstrează o urmă de
înţelepciune, dacă trufia lui nu i-a acoperit-o cu totul, poate voi reuşi.”
Ora de primire la palatul sultanului Murad se apropiase. Îmbrăcat
simplu, în caftan lung, lipsit de podoabe, Ali intră în anticamera
padişahului cu fruntea sus. Impunătoarea lui statură, parcă neîmpovorată
de griji, privirile aspre, distante, nu se potriveau cu umilinţa la care se
aşteptau duşmanii.
Marele vizir cătă cu coada ochiului spre Fareddin, care pendula
nehotărât între a se apropia de el sau a rămâne prudent lângă ceilalţi.
„Cutra de Fareddin încearcă să-mi arate prietenia sa, dar îmi va
întinde numai un deget, fiindcă nu e sigur că voi ieşi de la padişah la fel
de trufaş pe cât intru!”, gândi privindu-l pe bătrân cum se apropie mieros.
— Strălucitorule, ţi-a fost greu cu ghiaurii? întrebă cu prefăcută grijă.
Ali privi undeva peste el şi spuse din vârful buzelor:
— Te-ai cam îngrăşat, Fareddin.
Bătrânul tresări abia vizibil şi se retrase chibzuind:
„Oare ce a vrut să spună câinele ăsta? Mai are dinţi să muşte? Vom
vedea.”
Câţiva generali îşi manifestară simpatia ignorându-i cu bună ştiinţă
pe Sabahaddin şi Suhar. Pe ei nu-i interesau jocurile de culise. Uşile mari
se desfăcură în lături.
— Marele vizir Ali-paşa, fiul lui Hairedim! răzbi o voce puternică.
Tânărul comandant îşi reţinu un zâmbet. La ceremonia primirilor,
Murad păstrase ceva din moda ameninţatului Constantinopole. Padişahul
nu şedea pe tronul imperial, aşa cum obişnuise altă dată. Îşi aflase loc
mai bun pe câteva perne tari. Junghiurile îl necăjeau rău în ultima vreme.
În tron greu se putea ghemui, când îl împungeau, aspre. Dintr-un vas de
aur, unele ierburi frumos mirositoare acoperite cu jăratic răspândeau un
fum subţire ca cel de tămâie. Undeva, după o draperie, o femeie îngâna
cu glas scăzut o melodie tânguioasă. În jurul uşilor, câţiva oşteni voinici,
cu iatagane mari, strălucitoare, păreau turnaţi în bronz. Un măscărici
primit în dar de la veneţieni încerca zadarnic să atragă atenţia stăpânului
prin tumbe şi ţipete ascuţite. Era de mirare că un om inteligent ca Murad
îl suporta. Moda Apusului cucerise teren la Adrianopole.
Ali înaintă hotărât până la doi paşi de sultan. Acolo duse mâna la
frunte, la buze şi la piept, apoi îngenuche.
— Ridică-te, efendi! porunci Murad, tot după moda Apusului.
Uşile mari se închiseră. Spre satisfacţia lui Ali, măscăriciul fu
concediat cu un gest. Numai femeia cânta, dar atât de domol, încât vocea
ei semăna cu o mângâiere uşoară. Sabahaddin, Fareddin şi Suhar trecură
în stânga padişahului. Ali rămase în dreapta, după cerinţele etichetei.
— Vorbeşte, Sabahaddin! porunci Murad parcă somnoros.
Marele vizir îşi reţinu, prin puterea voinţei, mânia. După rang, el
trebuia să grăiască primul. Şeful poliţiei imperiale desfăcu un pergament
mai mult de formă şi spuse cu glas puternic.
— Nouă mii de achingii morţi şi şapte mii de răniţi.
— Însă prăzile… interveni Suhar.
Un gest al padişahului îl amuţi.
— Suhar, îţi scurtez limba! Trebuie să luăm totul pe rând. Ce ai de
spus, Ali-paşa?
„Acum se va aşterne cu fruntea la podea şi va cere milă, chibzui
Fareddin. Iată clipa în care învinuirile noastre vor veni peste el ca o
grindină. Sultanul va chema gărzile…”
Tânărul comandant socoti că numai un răspuns cutezător îl poate feri
de mânia sultanului. Va trebui să joace o astfel de carte mare.
— Mărite padişah! zâmbi tânărul spre stupoarea celorlalţi. S-au
schimbat multe aici, în lipsa mea. Eu trebuia să vorbesc primul, după
datină. Apoi, primirea ce mi se face nu-i aceea datorată unui învingător în
slujba imperiului, ci a unui învinuit. Cu victoriile noastre s-ar fi cuvenit să
începem.
„Acum va chema gărzile?” se întrebă Ali.
Faţa somnoroasă a padişahului parcă se trezi dintr-o dată.
„Ticălosul ăsta mă înfruntă, dar are dreptate”, gândi Murad. Apoi
vorbi cu asprime:
— Continuă, Ali! Continuă! E interesant ce ne spui.
— Mărite padişah, vorbi tânărul cu un calm desăvârşit, numărul
morţilor şi al răniţilor cine îl poate cunoaşte mai bine decât comandantul?
Sabahaddin a făcut numărătoarea doar prin iscoadele lui slabe. Aşa se
întâmplă că la cifra morţilor s-au adăugat, din nepricepere sau din
răutate, şi o parte din garnizoanele lăsate de mine în Dobrogea şi în fostul
ţarat al lui Şişman. Avem aproape cinci mii de morţi şi patru mii de răniţi.
— Să te cred?
— Nu, mărite padişah. Să nu mă crezi. Trimişii voştri pot afla
adevărul în mai puţin de o săptămână. Pentru cine dintre noi doi minte,
cer osânda capitală, încheie cu asprime.
— Ce spui, Sabahaddin? îl sfredeli cu privirea Murad.
— Strălucitorule! se îngălbeni acesta, fiindcă nu controlase temeinicia
listei. Poate că oamenii mei au greşit…
— Aha! Vrei să spui ceva, Fareddin?
— Puţine, strălucirea-ta. Înţeleptul nostru mare vizir nu a fost prea
norocos în privinţa prăzilor. Slabe prăzi au sosit aici. Noi le-am aşteptat cu
sufletul la gură.
— Ce poţi răspunde la asta, Ali?
— Mărite padişah, răspunse tânărul fără a se pierde o clipă. Eu am
fost trimis nu după prăzi, ci să cuceresc ţinuturile de la Dunăre. Şi le-am
cucerit, spre slava imperiului.
— Dar ţi-a scăpat Varna! lovi Sabahaddin.
— Scăpat? A, nu! zâmbi marele vizir. Varna nu mi-a scăpat: acolo am
fost înfrânt de-a binelea!
— E de mirare, continuă Sabahaddin. Cu treizeci de mii de achingii să
nu poţi lua un biet oraş? Dar pentru asta ar fi ajuns un sfert din oştenii
voştri! Cel mai nepriceput general ar fi cucerit oraşul. Când s-a mai
pomenit ca o mână de ghiauri să pună pe goană oştile imperiului? Şi ce
oşti!
— Aşa e! se întunecă Murad, amintindu-şi.
— Nu, preamărite padişah, îl contrazise tânărul, fapt nemaiauzit.
„Acum îl taie”, gândi Suhar.
Însă Murad îl privi curios pe Ali, aşa cum te uiţi la un obiect nou şi
interesant.
— Adică, ce vrei să spui?
— Vreau să spun, mărite padişah, că pe ghiauri ne-am obişnuit din
rea trufie să-i privim ca pe nişte iepuri fricoşi. Am uitat oare că anul
trecut, la Polènik, chiar slăvitul nostru padişah a pierdut în faţa ghiaurilor?
„Acum îl taie! gândi Fareddin, bucuros de întorsătura discuţiei. Ali îşi
caută moartea cu lumânarea.”
— Aşa este! recunoscu sultanul, spre stupefacţia celorlalţi. Nufărul
Alb i-a înştiinţat pe ghiauri din vreme că mergem peste ei.
— La fel ca şi la Varna, adăugă marele vizir. În loc să găsesc acolo un
biet oraş surprins şi îngrozit de apariţia noastră, am întâlnit o adevărată
apărare care mi-a nimicit o seamă de achingii. În Dobrogea am adunat
prăzi mari şi printre robii de soi strălucea frumoasa prinţesă Irina.
Convoiul trimis de noi către Adrianopole a căzut sub lovitura Nufărului
Alb. Dar nu pe Nufărul Alb îl socotesc azi duşmanul nostru cel mai mare,
ci pe altul.
— Pe cine? întrebă Murad surprins.
— Pe acel duşman care se numeşte corupţie, sete de putere,
lăcomie, ură, desfrâu şi complot. O parte dintre marii slujbaşi ai imperiului
nu se mai gândesc la interesele acestuia, ci numai la cele proprii. Că s-a
uneltit aici împotriva mea cui foloseşte?
— Strălucirea-ta! interveni Sabahaddin mânios. Marele vizir a început
să acuze pentru a-şi ascunde…
— Aşteaptă, Sabahaddin! îl domoli sultanul. Omul acesta ne spune
lucruri mari. Vorbeşte, Ali!
Tânărul înţelese că a venit clipa să lovească nu cu bobârnace, nu cu
săgeţi, ci cu toată puterea.
— Mărite padişah, nu am luat Varna fiindcă mi-au lipsit cele cincizeci
de corăbii pe care le-am cerut. În Micul Divan de atunci s-au opus aceşti
trei oameni. Ei v-au convins că Varna e o biată întăritură ce poate fi luată
cu câteva cete de achingii. Ca vechi general ce cunoaşte rosturile
războiului, ce a adus imperiului multe victorii, îi acuz pe aceşti oameni nu
de trădare, ci de totală nepricepere. Nufărul Alb v-a adus şi vouă, şi mie
mari neajunsuri. Setos de putere, Sabahaddin, şeful poliţiei imperiale, ştie
să tragă sfori, ştie să arunce cu noroi, dar de doi ani îl caută pe Nufărul
Alb fără folos. Pe omul ce ne loveşte chiar aici. Mărite padişah, mi se pare
că Sabahaddin s-a cam îngrăşat. Acum două săptămâni, iscoadele noastre
din Constantinopole au căzut. Întreaga noastră reţea de iscoade a pierit
acolo, sub toporul călăului. Împăratul din Constantinopole a primit de la
Nufărul Alb o listă cu toate iscoadele noastre.
— Adevărat, Sabahaddin? sări Murad, cu ochii scânteietori de mânie.
De ce nu mi-ai spus?
— Fiindcă am auzit numai zvonuri, se bâlbâi emirul.
— Aha! Marele vizir a aflat asta pe câmpul de luptă, iar şeful poliţiei
imperiale nu ştie nimic. Înţeleg. Ali are dreptate. Te-ai îngrăşat,
Sabahaddin.
În primul moment, sultanul se gândi să cheme gărzile. Apoi îşi luă
seama. A-l tăia pe Sabahaddin, ruda sa apropiată, ar fi însemnat mari
nemulţumiri în sânul familiei imperiale. Parcă şi auzea cu groază strigătele
rudelor sale. Acum era bătrân, bolnav şi lipsit de vlagă. Poate că altădată
şi-ar fi impus autoritatea asupra lor prin câteva lovituri ale oştenilor săi.
— Sabahaddin!
— Poruncă, strălucirea-ta!
— Te numesc comandant la Sabaha. Mâine în zori să nu mai fii în
Adrianopole! Ţi-am simţit jocul. Doreai să te fac mare vizir. Dar pentru ce
merite? Pleacă!
Emirul părăsi încăperea cu chipul vânăt. Parcă totul se învârtea în
jurul său. Sabaha era un biet sat de pescari, cu o fortăreaţă prăpădită de
vreme.
— Suhar!
— Poruncă, strălucitorule!
— Te numesc şef al poliţiei imperiale.
Suhar se aruncă la podea şi vru să-i sărute vârful încălţării.
— Lasă prostiile, efendi! îl măsură sultanul dispreţuitor. Să mi-l
găseşti pe Nufărul Alb! Îţi dau răgaz până la mijlocul toamnei. Acum
plecaţi! Sunt obosit.
— Ar mai fi ceva, mărite padişah, stărui marele vizir.
— Ce?
— Vă cer o audienţă între patru ochi.
— Bine! Să vii pe la asfinţitul soarelui.Vom gusta un ceai împreună.
Ieşiră. Fareddin se apropie de tânăr, linguşitor.
— Strălucitorule! grăi cu o privire complice. L-ai cusut bine pe
ticălosul de Sabahaddin. Aşteptam asta şi jubilam de plăcere. Să contezi
pe mine.
— Fareddin! îl biciui acesta cu vorba aspră. Ai uitat ce ţi-am spus?
Te-ai cam îngrăşat în ultima vreme.
Bătrânul se îndepărtă înjurând printre dinţi, chiar dacă salutase cu
adâncă umilinţă. Marele vizir privi în urma lui ca după un păianjen.
— Gherghina!
— Poruncă, măria-ta!
— O sută de achingii să primească arme şi cai! Comandantul lor va
duce această scrisoare. Mâine în zori achingiii să fie pe drum!
— Aşa va fi, doamne.
— Acum să vină conducătorii negustorilor veneţieni, greci şi
genovezi!
Oamenii intrară cu plecăciuni adânci.
— Domnilor! le zâmbi vodă curtenitor. Aşa cum v-am spus
azi-dimineaţă, ne-am gândit să păstrăm vama veche a lui Ioan, cu toate
înlesnirile ei. Fostul rege Ioan v-a dat anul trecut avantaje mari, pe care
noi dorim să le întărim cu unele mici adaosuri. Scrie, Filos! privi către
şeful cancelariei domneşti. Domnilor, vama ce o veţi plăti pentru mărfurile
voastre va fi de numai doi la sută. Adică unu la sută la intrare şi unu la
sută la ieşire, dacă acele mărfuri sunt în tranzit. Pentru aur, argint, perle,
pietre preţioase şi alte bijuterii aduse de voi nu se plăteşte nici un fel de
vamă, şi nici pentru staţionarea corăbiilor.
Sarea pe care o veţi cumpăra din Ţara Românească o scutim de orice
vamă, ca şi obiectele de meşteşug făurite la noi. Alimentele în tranzit le
oprim numai în caz de foamete, dar ele vor fi plătite până la ultimul
perper. Vă acordăm dreptul de a face câte o casă de comerţ (loggia) şi
atât grecii, genovezii, veneţienii, cât şi bulgarii pot avea aici câte un
consul. El va fi judecătorul comunităţilor de negustori pe naţii. Numai
abaterile grave de la legile Ţării Româneşti vor fi judecate de noi.
Domnilor, vom face copii după acest act şi le vom întări cu pecetea şi
semnătura noastră.
— Vă mulţumim, măria-ta! strigă cel mai vârstnic dintre ei. Mulţi
negustori, mulţi corăbieri vor veni aici.
Vodă îi zâmbi cu bunătate. Planurile lui erau mult mai mari decât îşi
închipuia negustorul. Mircea dorea să ridice corăbieri şi negustori români,
iar aceştia aveau ce învăţa de la coloniştii străini. Mai târziu, întregul
comerţ românesc va intra numai în mâinile românilor. Dar asta cerea
timp, bani şi, mai ales, linişte.
Într-o dimineaţă din primele zile ale lui septembrie, regele Ungariei,
Sigismund de Luxemburg, intră în sala tronului bine dispus. Îl ispitea o
vânătoare prin pădurile care încercuiau minunatul lac al Balatonului. Avea
destule motive să fie vesel. Frumoasa şi tânăra sa regină Maria îşi
revenise după o lungă suferinţă. Din Croaţia şi Dalmaţia picaseră o seamă
de ştiri bune. Focul răscoalelor începea să se stingă. Nobilii săi, potrivnici
cândva, arătau mai multă supunere. Capul de pod ocupat de turci în
Dobrogea căzuse sub loviturile domnului Ţării Româneşti. Fusese un an
bun. Recoltele mari întrecuseră cu mult aşteptările. Vistieria coroanei, mai
bogată ca oricând, arăta o bună situaţie economică. Nicolae de Gara,
comandantul suprem al oştilor Ungariei, se căsătorise cu una dintre cele
cinci fete ale cneazului Lazăr al Serbiei. Din partea sârbilor Sigismund nu
se aştepta la o frumoasă prietenie, dar ştia că măcar pentru o vreme nici
supărări nu vor fi. Urmând pilda cneazului Lazăr, regele Tvartko al Bosniei
îşi potolise incursiunile cu oşti în Dalmaţia. După asasinarea lui Carol de
Anjou, care se proclamase rege al Ungariei cu vreo doi ani înainte, fiul
acestuia, Vladislav de Anjou, nu mai cuteza să pretindă coroana regală.
Marea familie a nobililor Horvathy, cea care cu ani în urmă ridicase şi
răspândise focul răscoalelor din Croaţia şi Dalmaţia, dispăruse fără urmă.
Totul se datora politicii înţelepte duse de Sigismund. Dar el ştia bine că îi
vor trebui încă vreo câţiva ani până când va prinde aripi. Până când va fi
destul de puternic pentru a ridica o cruciadă împotriva turcilor. Fiindcă
turcii se arătau ca o mare primejdie către inima Europei. Iar după
cruciadă, când va obţine un mare prestigiu, poate că se va încorona
împărat din Boemia până dincolo de Nistru, până mai jos de Dunăre şi
până la Veneţia.
Sigismund trecu prin culoarul viu format din curteni. În faţa tronului
se opri o clipă. Statura sa înaltă, impozantă, domina împrejur. Era frumos
la chip, chiar dacă barba cam prea bogată, după moda ungurilor, îi scădea
ceva din farmec. Avea un spirit cultivat, ca şi al părintelui său Carol,
împăratul germanilor. Iubea luxul, cultura şi călătoriile. În doi ani şi ceva
de domnie, reuşise a-şi câştiga multe simpatii printre nobilii unguri.
Numai firea sa schimbătoare, uneori crudă, îi reţinea pe cei cu ochiul ager
să-i acorde toată încrederea.
După ce primi raportul obişnuit, gândurile îi zburară din nou la
vânătoarea proiectată şi atât de des amânată în ultima vreme. Era dornic
de o destindere pe un timp atât de plăcut.
— Măria-ta! se aplecă unul dintre sfetnici. Un ofiţer al banului de
Severin aşteaptă să fie primit.
— Dar ce mai vrea banul de la Severin? Acum trei zile ne-a cerut
ajutor nouă, în loc să-l ceară de la voievodul Transilvaniei. E drept că am
primit o scrisoare de la Nufărul Alb, iar iscoadele noastre au întărit ştirile
că garnizoanele turceşti de la Niş au făcut unele manevre spre
miazănoapte, însă ele s-au întors din drum, astfel că nu mai e pericol
acolo. Să intre!
Aghiotantul contelui Ladislau veni până la cinci paşi de tronul regal,
salută după datină cu pălăria, puse un genunchi la podea şi aşteptă să i
se vorbească.
— Ce veşti, domnule?
— Măria-ta, o scrisoare a banului de Severin.
Scrisoarea trecu prin câteva mâini, după protocol, până ajunse la
rege. Acesta o desfăcu molcom, cu gândurile spre vânătoarea plănuită,
dar după primele rânduri tresări. Când încheie lectura, ochii săi albaştri
scânteiau de mânie.
— Aşa stau lucrurile acolo? tună, încremenindu-i pe curteni.
Vorbeşte, domnule! Ladislau ce a păzit?
Ofiţerul aduse câteva completări, astfel că nobilii înţeleseră noua
situaţie din Banatul Severinului.
— Trimiteţi după Nicolae de Gara! Vom tăia degetele prea lungi ale
voievodului valah.
— Sunt aici, măria-ta, îşi făcu loc spre tron vestitul comandant
suprem al oştilor Ungariei, Nicolae de Gara.
Era un bărbat înalt, chipeş, cu fruntea uşor bombată, a cărui
înfăţişare îl amintea pe părintele său, cel ce fusese pe timpuri favoritul
răposatei regine Elisabeta a Ungariei.
— Să aduni oşti, domnule! Adică, nu! Să vii să prânzim împreună!
— Măria-ta! interveni unul dintre sfetnici. O solie valahă aşteaptă de
ieri să fie primită.
— O solie valahă? Alungaţi-o, domnilor! Alungaţi-o cu biciul! Adică,
nu! Toţi membrii soliei să fie arestaţi! Unde-i comandantul gărzilor?
— Aici, măria-ta.
— Bine, bine, aşteaptă! Să intre valahii!
Comitele Staicu, urmat de zece oşteni, îşi făcu apariţia în sala
tronului. Faţa lui plăcută, privirile îndrăzneţe, trupul său mlădios şi ţinuta
strălucitoare făcură bună impresie asupra suveranului.
— Vă ascult, domnule, înainte de a porunci gărzilor să vă pună în
lanţuri, vorbi Sigismund cu mare asprime.
Chipul comitelui parcă turnat în bronz nu tresări la auzul unei astfel
de ameninţări. Salută după moda Apusului şi grăi cu un zâmbet abia
înflorit în colţul buzelor.
— Măria-ta! vorbi calm. Din cuvintele voastre să cred că-i o
declaraţie de război împotriva domnului Ţării Româneşti?
Sigismund îşi uită o clipă mânia.
— Război? Dar cine a pomenit despre asta? Pentru o biată solie,
nimeni nu face război.Voi pune să vă aresteze până când se vor lămuri
lucrurile.
— Măria-ta! râse comitele Staicu. Ultimele voastre cuvinte tot a
ameninţare sună. Nu am auzit până azi ca o solie să fie arestată la curtea
Ungariei, vestită în practicile cavalereşti. Apoi, eu sunt prinţ al neamului
meu şi al doilea om al Ţării Româneşti după măria-sa Mircea. A mă aresta
pe mine înseamnă să loviţi cu război Ţara Românească. Aici văd că nu
sunt primit după rangul meu. Îngăduiţi, măria-ta, să mă retrag şi faceţi
cum doriţi. Eu nu mai am nimic de spus.
Sigismund ghici ameninţarea din vorbele solului. Staicu lăsase de
fapt a se înţelege că Mircea va lovi cu oşti regatul Ungariei, dar ascunsese
totul sub o formulă convenabilă, ca şi cum ameninţarea cu război ar fi
venit de la unguri. Lui Sigismund nu-i convenea tocmai acum un război.
Pe Staicu îl tratase ca pe un oştean de rând. Îşi dădu seama că
mersese prea departe şi răspunse, potolit pe dată:
— Şi ce vă aduce la noi, prinţe?
— Prietenia.
— Aha! nu-şi putu înfrâna o nouă exclamaţie de mânie.
Staicu se prefăcu a nu pricepe şi continuă calm:
— Slăvitul Mircea, domnul Ţării Româneşti, stăpânitor al cetăţii
Dârstorului şi peste toată Podunavia până la Marea cea Mare, vă trimite
prin noi salutul său. Ca buni şi credincioşi prieteni, vă aducem în dar
cincisprezece cai de rasă românească, douăzeci de iatagane turceşti,
cincisprezece steaguri ale sultanului Murad şi spada lui Iacşi-bey,
răposatul comandant suprem al fostelor oşti de achingii din Dobrogea.
— Cu câţi oameni aţi atacat Dobrogea? Fiindcă nu-mi vine a crede că
aţi avut treizeci de mii.
Staicu observă că Sigismund nu-i mulţumise pentru daruri.
— Măria-ta! râse el. Cifra a fost umflată doar pentru turci. În realitate
am lovit acolo doar cu şaptesprezece mii de oşteni. Am fost mult
superiori. Ei nu aveau decât unsprezece mii.
„Fir-ar să fie! înjură Sigismund în gând. Noi nu putem ridica azi
şaptesprezece mii de oşteni pentru a-l lovi pe valah.”
— Dar cu Banatul Severinului ce e?
— Banatul ameninţat de turci l-a îndemnat pe măria-sa Mircea…
— Ştim, ştim, prinţe, îl întrerupse regele. Acum, când ameninţarea a
trecut, oştile voastre se pot retrage.
— Stăpânul meu judecă altfel, măria-ta, replică Staicu. La începutul
verii, nimic nu arăta a război. Şi totuşi Dobrogea a fost lovită de turci.
Ţaratul lui Şişman părea înfloritor şi lipsit de primejdii. Acum în ţaratul lui
Şişman stau zece mii de achingii. Balcanii sunt controlaţi de turci. Anul
trecut, la Polènik, dacă nu era Nufărul Alb, cine ar fi ştiut că vin turcii
peste sârbi şi bosnieci? Oştile lor se mişcă pe negândite. Întreaga linie de
frontieră a Dunării stă sub ameninţare. Văzând urgia păgânilor, domnul
Ţării Româneşti a întins oştile pe ţărmul mării şi de-a lungul Dunării, din
Dobrogea până în Banatul Severinului. A ne întreba ce caută acolo oştile
marelui vostru prieten ne miră. Ameninţarea turcilor se vede într-un fel
de la Buda, care e atât de departe, şi în altfel din Ţara Românească.
Banatul Severinului, apărat de coroana Ungariei, are abia o mie de oşteni.
Măriei-sale Mircea nu-i este indiferentă o spărtură la Dunăre. Dacă turcii
răzbesc acolo, nici Ungariei şi nici Ţării Româneşti nu i-ar fi bine. Cei
şaptesprezece mii de oşteni ai noştri ce stau lanţ, pe toată frontiera
Dunării, se pot aduna în mai puţin de două zile acolo unde se arată vreo
ameninţare.
— Bine, prinţe! Vom chibzui la tot ce am auzit de la voi. Să veniţi
într-o nouă audienţă la ora şase. Vă aştept, domnule. Ah, era să uit! Ştiţi
cumva cine e faimosul Nufăr Alb?
— Mulţi ar dori să ştie, râse comitele, evitând un răspuns direct. Mulţi
şi mai ales turcii. El poate fi unul dintre vestiţii cavaleri unguri sau
germani. Ori sârb, ori chiar fiu al Ţării Româneşti.
— Da. Păcat că nu ştiţi. Îi suntem recunoscători pentru multe.
Ultimul său serviciu făcut coroanei Ungariei a fost o listă cu numele
tuturor iscoadelor turceşti de la Buda. Prinţe, trăim vremuri mari dacă
printre noi se află un astfel de cavaler, ce vine parcă dintr-un basm
frumos.
Îngândurat, Sigismund prânzi numai cu Nicolae de Gara.
— Ce crezi, domnule de Gara, despre intrarea valahului în Banat?
— Cred că Mircea, pe lângă faptul că-i un mare general, ştie să
profite de un moment favorabil. După strălucita sa victorie din Dobrogea,
multe priviri s-au îndreptat asupra lui mai altfel decât înainte. Regele
Vladislav Iagello, aflând ştirea, a strigat în faţa curtenilor săi: „Domnilor,
iată un om cutezător. Puţini îndrăznesc azi a stârni mânia turcilor.
Voievodul Mircea ne-a propus cândva o alianţă pe care nu am băgat-o în
seamă. Vom îndrepta greşeala noastră.”
— De unde ştiţi că a vorbit aşa?
— Oh! râse Nicolae de Gara. Una dintre doamnele de onoare ale
doamnei Hedviga e iscoada noastră la curtea Poloniei. Vă închipuiţi ce
înseamnă o alianţă între Mircea şi Iagello? Regina Hedviga, cumnata
voastră, îl zoreşte adesea pe Iagello să intre cu oşti în Ungaria, pe care o
consideră moştenire de la părintele său Ludovic cel Mare. O astfel de
alianţă ne-ar ameninţa din două părţi şi să nu uităm că valahul e chiar
mai puternic decât lasă a se vedea. Pe lângă o excelentă strategie
aplicată de-a lungul Dunării, valahul doreşte Banatul Severinului. Asta e
limpede.
— Oho, să vedem cine i-l lasă!
— Măria-ta, aşa m-am gândit şi eu la început. Şi pe mine m-a
încercat aceeaşi mânie. Dar să nu uităm că azi noi nu putem trimite în
Banat nici măcar cinci mii de oşteni. Mircea ştie asta. Ştie că grosul
forţelor noastre nu-l putem disloca dinspre graniţa cu polonii. Nici din
Croaţia şi Dalmaţia nu-i momentul să retragem oştile, fiindcă ele
înseamnă siguranţă acolo. La Buda avem forţe puţine. Abia opt mii de
oameni. În caz de răzmeriţă a nobililor, veşnic aplecaţi spre nesupunere,
e bine să fim tari aici. Să nu uităm nici de Moldova. Petru Muşat e înrudit
cu Mircea prin căsătoria prinţesei Margareta cu prinţul Staicu.
Împreunarea unor astfel de oşti ar putea duce la pierderea Transilvaniei.
— Dar e de mirare, domnule! exclamă Sigismund. Vasalul se arată
mai puternic decât suzeranul.
— Vasal îl socotim noi, râse tânărul comandant. Chiar prinţul Staicu
nu a pomenit de vasalitate, ci numai de prietenie. Din punctul nostru de
vedere, e un vasal asupra căruia puterile ne sunt limitate, şi încă asta
nu-i totul. Amintiţi-vă de scrisoarea lui Mircea către Petru Muşat.
Scrisoare copiată de iscoada noastră Filos. Mircea era îmbiat atunci de
sultanul Murad spre o alianţă. Azi, când a dovedit că e puternic, Murad va
încerca din nou să-l atragă spre el. O alianţă a lui Mircea cu păgânii ar
însemna pentru aceştia drum liber asupra Transilvaniei şi poate chiar mai
mult.
— Domnule de Gara, cred că se face prea mult tapaj despre
strălucita victorie a valahului în Dobrogea. În fond, cu şaptesprezece mii
de oşteni ar fi răzbit oricine.
— Măria-ta! râse tânărul comandant. Sunt şi eu general şi am învăţat
atâta strategie încât să înţeleg că Mircea nu a lovit acolo cu şaptesprezece
mii de oşteni. Un om chibzuit nu-şi lasă graniţele lipsite de apărare. Cred
că în Dobrogea nu a dus nici jumătate din numărul acestora. Aşa stând
lucrurile, victoria se arată parcă altfel.
— Curios! murmură Sigismund. De câteva generaţii valahii de la
Dunărea de Jos au numai voievozi vrednici.
— Nimic nu-i curios, măria-ta. Oamenii mari apar în momentele mari.
De câteva generaţii valahii au înţeles că, răzleţiţi în voievodate mici,
prinşi în ambiţii şi răfuieli, sunt o pradă uşoară pentru oricine. De câteva
generaţii, valahii sunt în plin urcuş. Iar primul care şi-a frânt degetele
acolo a fost răposatul nostru rege, Carol Robert. Acum valahii de la
Dunărea de Jos reprezintă o forţă de care trebuie să ţinem seama. Cât
despre Mircea, nu-i numai un om cutezător, ci şi chibzuit. El a ştiut să
aleagă momentul cel mai potrivit pentru intrarea în despotatul Dobrogii şi
să lovească prin surprindere.
— Ce crezi că e bine să facem?
— Să ne arătăm a nu pricepe intrarea lui în Banatul Severinului decât
ca având scopuri strategice. Mai mult: acum e vremea să-i arătăm
prietenia noastră, înainte ca el să o caute la duşmanii Ungariei. Să-i
dăruim Banatul Severinului. În fond, pe Mircea îl socotim vasalul nostru,
dar nu i-am dăruit nimic până azi pentru a-i arăta bunăvoinţa noastră de
suzerani. Cu atât mai mult cu cât n-am avut prilejuri să ne îndoim de
prietenia sa. Lăsaţi-l să apere graniţa de la Dunăre în folosul lui şi al
nostru. Mai ales al nostru. Acum avem nevoie de linişte. Când vor veni
timpuri prielnice, vom şti să ne amintim această mânie şi să-i dăm
valahului bobârnacul de cuviinţă.
— Fie! oftă Sigismund. Oricum, Ţara Românească, Dobrogea şi
Banatul Severinului rămân în titulatura coroanei noastre şi asta spune
mult altor popoare.
Pe la ceasurile şase după prânz, comitele Staicu reveni în aceeaşi
sală a tronului, plină cu aceiaşi curteni curioşi să afle hotărârea lui
Sigismund.
— Prinţe! îi grăi regele cu prefăcută bunăvoinţă. Înţelegem primejdia
turcească de la Dunăre. Aprobăm minunatul vostru plan strategic. Ne
bucurăm că avem în vasalul nostru Mircea un mare general. Îl felicităm
pentru scoaterea Dobrogii de sub turci. Banatul Severinului i-l dăruim în
semn de preţuire şi credem că aceasta îi va spori şi mai mult credinţa faţă
de noi. Cancelaria coroanei a întocmit actul de danie. Să-i duceţi domnului
Ţării Româneşti salutul suzeranului său!
Fetele de pe la Jii
Oare ce ascund în ii?
Fetele de pe Ampoi…
Capitolul 15
Padişahul Murad se simţea ceva mai bine după băile cu sare şi fân
pregătite de medicul său florentin. În zori, ieşi la plimbare prin imensa
grădină a palatului imperial. Pe la răscrucile dese ale aleilor întâlnea
oşteni albi ori smoliţi la făptură, voinici şi tineri. Aceştia atingeau
pământul cu frunţile de îndată ce-i auzeau paşii. Zilele de la sfârşitul lunii
septembrie erau calme, plăcute, cu soare potolit. Frunzele copacilor,
îngălbenite de vreme sau roşcate, aveau încă strălucire, dar nu acea
tinerească frăgezime a primăverii, ci alta, mai palidă. Nervurile frunzelor,
atât de elastice cu luni în urmă, arătau acum băţoase. În faţa vântului de
toamnă, frunzele cântau altfel decât la vreme de primăvară. Mai sec, mai
uscat, mai solemn. Acolo unde aleile erau largi, unde nisipul se măcinase
peste vară, vântul ridica uneori rotocoale de praf, ca un semnal
prevestitor de stricarea timpului. În chioşcul său preferat cu podelele
acoperite de covoare moi, o tânără femeie, al cărei chip ascuns sub
obişnuitul voal se ghicea la fel de minunat ca şi trupul, pregătise cele de
cuviinţă pentru gustarea de dimineaţă a măritului padişah. Ispitit doar o
clipă de gesturile ei delicate, de unduirile corpului, Murad îi atinse braţul
şi-i dezveli faţa. Femeia încremeni, fericită că strălucitorul sultan o
observase. Dar el îşi retrase mâna uscată cam prea de timpuriu. Vechea
tuse îl încercă, la fel de rea. Privi ceaiul. Uitase de femeie. Apoi uită şi de
ceai.
„Allah a rânduit slab rosturile vieţii”, gândi Murad, observându-i pe
Ali şi Ibrahim.
Aceştia veneau spre el cu sprinteneala tinereţii ce se putea citi în
fiecare mişcare a lor. Padişahul uită din nou la ce reflectase cu o clipă
înainte. Le făcu un semn poruncitor să se aşeze la mica gustare. Tinerii
demnitari înfulecau cu poftă. El sorbi doar din ceaiul amărui.
„Allah a fost un mare nătărău! îşi aminti el. Cu un singur gest pot
curma viaţa şi tinereţea acestor oameni, însă mie nu sunt în stare să-mi
dăruiesc puţină vlagă.”
Femeia revenise. Îi servea la fel de sprintenă, la fel de atrăgătoare.
Murad observă cum privirile celor doi sfetnici se opresc asupra ei cu vădit
interes. Făcu un gest a lehamite.
— V-aţi gândit cum îi răspundem ghiaurului Mircea? întrebă aspru.
— Ne-am gândit, strălucitorule! răspunse Ibrahim. Acum nu-l putem
lovi cu oşti. În Asia războiul merge mai slab decât ne-am aşteptat. Greu
am putea ridica o oaste mare…
— Fleacuri! Prostii! îl repezi padişahul. Ţara Românească nu-i un imperiu.
Noi avem oşti care să le întreacă pe ale ghiaurului de douăzeci de ori. Nu
v-am chemat aici să vă văitaţi. O ştafetă mi-a adus ştirea că răscoalele
din Asia au fost înăbuşite în sânge. Acum e linişte acolo. Putem retrage
din Asia cincizeci-şaizeci de mii de oşteni şi asta ar fi doar jumătate din ce
avem acolo.
— Strălucitorule, vestea ne bucură! interveni marele vizir. Dar să nu
uităm că ghiaurii lui Mircea nu sunt singuri. Oştile Ungariei îi vor sprijini la
caz de nevoie.
— Nici asta nu mă opreşte, îl ţintui cu privirea. Acum se apropie
vremea iernatului. Spre miazănoapte, curând va începe timpul rău, cu ploi
şi cu frig. Iată ce ne face să amânăm lupta până la primăvara viitoare.
— Mărite padişah, se amestecă Ibrahim. Oare am folosit noi tot ce ne
trebuie, tot ce se cuvine în privinţa ghiaurului Mircea?
— Nu înţeleg.
— Mă gândeam la tratative. Poate că domnul Ţării Româneşti e
destul de speriat de îndrăzneala avută şi e gata să se supună imperiului.
— Te crezusem înţelept, Ibrahim. După tot ce ne-a făcut în
Dobrogea, după cum şi-a întins oştile de-a lungul Dunării, arată el a fi
speriat?
— Totuşi, ghiaurul ne-a dat semne de bunăvoinţă. Din scrisoarea lui
am înţeles că e gata să ne facă înlesniri asupra mărfurilor româneşti, iar
în următoarele săptămâni îi va elibera pe achingiii care au căzut robi la el.
Cine ar slobozi cinci mii de robi? Noi i-am tăia până la ultimul, dacă nu
ne-ar fi de folos. Cred că e bine să ducem tratative cu Mircea şi să-i aflăm
gândurile. Vă închipuiţi ce ar însemna să-l atragem pe ghiaur de partea
noastră? Am avea drum liber către miazănoapte până dincolo de Carpaţi.
Oştile lui împreună cu ale imperiului pot lovi Transilvania, Moldova şi chiar
regatul Ungariei. Chilia şi Cetatea albă ar intra în stăpânirea măritului
padişah. Oare nu merită să încercăm?
— Şi ce-i oferim ghiaurului? deveni Murad mai atent.
— Ajung şi la asta îndată. Mircea nu cred că are treizeci de mii de
oşteni, dar douăzeci cu siguranţă. Pentru a-l înfrunta, ne trebuie şi nouă
tot vreo douăzeci de mii. Pierderile pot fi mari. De ne vom învoi cu Mircea,
avem drum deschis către miazănoapte. Unindu-ne oştile cu ale lui, putem
ataca prin surprindere atât Moldova, cât şi Transilvania. Asta îi oferim
ghiaurului. Va fi domn peste toată ţara românilor de la Dunăre până la
graniţa cu ungurii şi polonii, de la părţile tătarilor până la apa Tisei. Lângă
el vor sta oştile noastre. De fapt, noi vom fi stăpânii. Şi în loc să-l avem
pe ghiaur ca duşman, el poate deveni un bun slujitor al imperiului. Aş mai
adăuga că Mircea se arată ca un om deosebit. Ne-a luat Dobrogea într-o
campanie de numai trei zile. Îndată după asta, oştile lui au intrat în
Banatul Severinului strigând: „Trăiască regele Sigismund de Luxemburg!
Trăiască marele voievod Mircea! Moarte păgânilor!” Banatul Severinului
care a fost cu ani în urmă al domnilor din Ţara Românească, a ieşit de sub
puterea coroanei Ungariei, chiar dacă a rămas în titlul ei de suzerană.
Mircea e atât de înţelept, de viclean, încât a ocupat Banatul fără luptă.
Ba, mai mult: regele Ungariei a fost nevoit a se preface că i-l dăruieşte ca
unui prieten. Iată faptele noi, aflate de iscoadele noastre la Buda. Acum e
momentul să-i arătăm ghiaurului prietenia noastră. În primăvară poate că
va îndrăzni şi mai mult. Iar de va trece încă o vreme, tare mi-e teamă că
prietenia cu noi nu-l va interesa. Cred că Mircea ţinteşte departe.
— Şi dacă va respinge tratativele cu noi?
— Îl vom lovi altfel. Acum câteva zile a venit la mine prinţul ghiaur
Vlad.
— Ăsta cine mai e?
— Fiul lui Dan-voievod, fostul domn al Ţării Româneşti. Vlad a venit
la noi cu rugămintea să-l ajutăm împotriva unchiului său Mircea.
— Prostii! Unul ca el găsim oricând. Cui foloseşte un om care cere?
— Asta i-am spus-o şi eu la început. Însă, mărite padişah, ghiaurul
nu-i chiar atât de lipsit de puteri pe cât am crezut. El susţine că va găsi
sprijin la câţiva dintre boierii Ţării Româneşti.
— La câţiva? pufni Murad cu dispreţ. Să le ceară lor ajutor, nu nouă.
— O va face. Oameni de-ai săi se vor strecura în Ţara Românească
pentru a-i căuta pe boierii credincioşi lui. La vremea potrivită, aceştia pot
ridica o răscoală.
— Asta-i altceva, grăi Murad cu vădit interes. La caz de răscoală, ne
vor trebui puţine oşti pentru a-l doborî pe Mircea.
— Aşa crede şi Vlad. El speră să ia coroana Ţării Româneşti doar cu
două-trei mii de achingii.
— Şi ce promite în schimb?
— Supunere.
— Tu îl crezi?
— Nu.
— Nici eu. Dar asta are puţină însemnătate. Principalul e o răscoală
acolo. Dacă ghiaurii se încaieră între ei, noi vom fi primii în cetatea
Argeşului. Să-i spui că la momentul potrivit va primi ajutorul garnizoanei
noastre din Tîrnova!
— Strălucitorule! se înclină Ibrahim. Îi voi spune, însă mi-aş îngădui
să o fac mai târziu. Întâi să încercăm o solie la curtea lui Mircea.
— Da, uitasem. Prinţul Vlad să aştepte. Să pregăteşti solia pentru
tratative!
— E pregătită, râse Ibrahim. Măritul Ali-paşa şi cu mine ne-am
ocupat de asta. În două zile poate porni la drum.
— Cine va fi conducătorul soliei?
— Eu.
Murad îl privi cu plăcere. Era limpede că are un sfetnic înţelept şi
harnic, iar asta i se datora marelui vizir.
— Pe Vlad să-l trimiţi la mine! îi porunci Ali lui Ibrahim. Îi voi da
locuinţă şi bani. Îi arătăm prietenie şi sprijin fiindcă nu se ştie ce aduce
viitorul.
Într-o dimineaţă din primele zile ale lui decembrie, intrară la Snagov
douăzeci şi doi de călăreţi. Văzându-l pe Staicu între ei, faţa egumenului
străluci de bucurie. Porunci să se întindă masă mare şi, pentru prima dată
după multă vreme, bău cot la cot cu Andrei şi Carapelese până când îşi
simţi genunchii parcă tăiaţi.
— Domnilor! se bălăbăni el, susţinut creştineşte de grăsunul Sima.
Domnul Ţării Româneşti mi-a dat poruncă să vă poftesc la Argeş îndată ce
vă întoarceţi. Cum drumul vostru s-a făcut cu folos, prevăd sărbătoare la
curtea măriei-sale Mircea.
— Noi mergem acasă, arătă comitele cu mâna spre sine şi spre
cavalerul Bogdan. Mâine vom fi la Argeş alături de voi.
Dacă nu ar fi fost atât de cherchelit, egumenului i-ar fi plăcut să stea
de taină cu vechiul său prieten. Să-i dea o seamă de veşti. Le amână
însă, cu acel optimism pe care-l au oamenii cam afumaţi: nu intrau zilele
în sac, iar prilejuri de discuţii vor fi destule. Cu o ultimă sclipire de
luciditate, îşi aminti ceva şi-i aduse comitelui o frumoasă cutie din lemn
de nuc. Staicu îi mulţumi pentru dar şi i-o întinse cavalerului Bogdan.
La puţină vreme, doi călăreţi ieşiră din Codrul Vlăsiei. Tăiară drum
prin câmpie, îndemnându-şi caii la trap întins. Vântul aspru le mângâia
feţele uşor încinse de puterea vinului şi le limpezea gândurile. Castelul cu
zidurile sale roşcate apărea din ce în ce mai clar. Apele Prahovei
îngheţaseră pe lângă maluri, iar bruma groasă dădea câmpului o
înfăţişare mai tristă. O seamă de slujitori le ieşiră în cale. Staicu lepădă
frâul în mâinile unuia şi zori spre odăile sale de la etaj. Majordomul alergă
după el gâfâind greu. Un semn al stăpânului îl opri. Comitele simţea
nevoia unui somn bun. Stăruia asupra sa o oboseală căreia nu-i dădea
explicaţii. Pe coridoare câţiva slujitori îl întâmpinară. Le făcu un semn
amical. Nu dorea să vadă pe nimeni. Singurul gând era spre odihnă.
Deschise uşa odăii sale şi rămase înlemnit cu mâna pe clanţă. Albă la chip
ca pânza spălată la râu, cu buzele într-un tremur uşor, cu un început de
zâmbet nesigur, Margareta şedea lipită cu spatele de căminul uriaş. Îl
aşteptase fără a spera prea mult că se va întoarce vreodată. Acum era
doar la câţiva paşi, tras la faţă şi palid. Îl văzuse intrând în curtea
castelului. Îi urmărise în gând fiecare pas pe scări sau de-a lungul
coridoarelor. Voia să alerge spre el. Să se agaţe de umerii lui mari şi să
nu-i mai dea drumul. În ochii ei se vedea limpede tot ce era şi în inimă.
Dori să alerge spre el, însă ceva din privirile lui o opri. Nu era acolo nici o
scânteie de bucurie, de surpriză, ci doar oboseală sau poate altceva ce îi
scăpa ei.
— Doamnă, sunt de neiertat, îşi reveni Staicu. Nu mă aşteptam să vă
găsesc aici. Ar fi trebuit să vă aduc un dar.
— Aţi venit voi şi-i mai mult decât speram.
În cuvintele Margaretei, Staicu nu mai găsi ironia de altădată.
Căldura glasului ei ar fi trebuit să-l trezească din amorţeală.
— V-am aşteptat mult.
— Ca întotdeauna, zâmbi el.
— Nu. Nu ca întotdeauna, îndrăzni Margareta, fiindcă mi-am dat
seama că vă… că vă…
— Ştiu, o întrerupse blând. Mă iubiţi, doamnă. Se vede în privirile
voastre, continuă cu glas obosit şi indiferent.
„Nu mă iubeşte, tresări ea scuturată de un fior dureros. Nu m-a iubit
niciodată, iar eu mă umilesc azi cum nu s-a umilit nici o femeie din
neamul nostru. Ei bine…”
Dar îşi înfrână primul gând, fiindcă altul îi veni în minte. Staicu nu o
credea.
— Vă iubesc de mult, strigă ea cu disperare în glas. Abia la Siret
mi-am dat seama de asta. Adică, ceva mai devreme. Cred că v-am iubit
totdeauna şi numai o nerozie…
— Oho! râse el cu blândeţe, însă la fel de indiferent. Ştiu că mă
iubiţi, doamnă. Dar voi nu-l iubiţi pe omul Staicu, ci pe cavalerul Staicu.
Pe Nufărul Alb. Voi iubiţi nişte fapte de arme, nu omul. E de mirare că
tocmai acum vă descoperiţi dragostea pentru mine. Aţi fi avut timp în anii
care au trecut.
Margareta îl privi cu mânie abia reţinută. Îşi aruncă părul într-o parte
cu o mişcare bruscă a capului. Firea ei de Muşatină aprigă nu putea
îndura umilirea.
— Atunci, cu bine, domnule! Mâine în zori voi pleca spre Siret.
— Cu bine, doamnă!
Rămas singur, Staicu se trânti pe aşternutul alb aşa îmbrăcat, dar
curios, îi dispăruse oboseala. Privea cu stăruinţă un colţ al tavanului alb,
iar gândurile nu se adunau între ele. Auzi un ciocănit uşor la uşă. Era
cavalerul Bogdan.
— Domnule, v-am adus cutia dăruită vouă de egumenul Lazăr. Aţi
uitat-o la mine.
— Mulţumesc!
Rămas din nou singur privi cutia fără interes. O împinse într-o parte
hotărât să adoarmă. Cutia alunecă pe podea şi se deschise. Două suluri
mici, două scrisori căzură alături. Staicu le ridică şi vru să le aşeze pe
masă. Tresări. Recunoscu scrisul energic al Margaretei. Porni să citească.
Faţa lui, şi aşa palidă, păru că îşi pierde tot sângele din ea. Mâinile sale
puternice, care nu tremuraseră niciodată, se bâţâiau fără rost. Unele
cuvinte ale scrisorii stăruiau în întreaga lui fiinţă ca nişte strigăte
puternice, repetate la nesfârşit în ecouri.
- sfârşit -