„Viaţa de familie”

Sfântul Paisie Aghioritul

(Recenzie)

Motoc Iulian Mihăiță

 Generalități

Volumul „Viața de familie”, al Sfântului Paisie Aghioritul, face parte din cele mai
importante scrieri duhovinicești contemporane. Este al patrulea volum din seria „Cuvinte
duhovnicești” ale Sfântului Paisie, apărute la Editura „Evanghelismos” din București, editură
fondată la inițiativa părinților de la Schitul Lacu din Muntele Athos. Această editură este axată în
general pe scrierile și viețile părinților athoniți contemporani, toate traducerile apărând cu
binecuvântarea și sub supravegherea părintelui stareț Ștefan Nuțescu. O altă serie impresionantă
a acestei edituri, este seria „Mărgăriare ale Ortodoxiei”, care prezintă viețile pe larg ale unor
cuvioși precum Sfântul David din Evvia, Sfântul Iacov Tsalikis, Sfântul Iosif Isihastul ( Gheron
Iosif, cum i se spunea până la canonizare ) sau ale ucenicilor săi, Arsenie și Haralambie.

Revenind la volumul sfântului Paisie, respectiv la seria sa de scrieri, acesta deja se află la
cea de-a patra ediție, prima ediție apărând în anul 2003, apoi în 2007, 2012 și ultima în 2017;
lucru ce denotă atât notorietatea Sfântului, cât și setea oamenilor de a-L cunoaște pe Dumnezeu.
Toate scrierile părinților contemporani, de la Sfântul Paisie la Gheron Iosif, sau venind în spațiul
nostru, de la Părintele Cleopa la părintele Ioanichie Bălan - cu ale sale „Convorbiri
duhovnicești”, sau la Părintele Justin Pârvu, le putem considera o nouă „Filocalie”.

Autorul este deja arhi-cunoscut. Cuviosul Paisie Aghioritul face parte din seria de cuvioși
contemporani canonizați de către Patriarhia Ecumenică, alături de Sfântul Porfirie
Kavsokalivitul, Iacov Tsalikis, Iosif Isihastul, Daniil katunakiotul, Ieronim Simonopetritul și
Sofronie Saharov. Pe numele de mirean Arsenie Eznepidis, ( nume dat de către Sfântul Arsenie
Capadocianul, care l-a botezat) s-a nascut la 25 iulie 1924, la Farasa, la cateva sute de kilometri
de Cezareea. In jurul anului 1950 încep căutările pentru intrarea in monahism. Ajunge la Sfantul
Munte Athos, dar la rugamintea tatalui sau, revine în lume. În a doua sa călatorie la Muntele
Athos, va lua hotărârea de a rămâne definitiv aici. In anul 1953 ajunge la mănastirea Esfigmenu.
După un an este făcut rasofor, primind numele de Averchie. Dupa trei ani pleacă la manastirea
Filotheu. Aici a fost tuns în monahism cu numele de Paisie. In 1958 se mută la mănastirea
Nasterii Maicii Domnului, la Konița, unde a ramas până în 1962. În anul 1962, a plecat în
peninsula Sinai și a locuit la Chilia Sfinților Galaction si Epistimi. In 1964, a revenit la Sfântul

1
Munte și s-a stabilit la Iviron, la Chilia Sfinților Arhangheli. Atunci s-a legat si mai mult
duhovnicește de starețul Tihon, care viețuia la chilia „Cinstita Cruce” a Mănăstirii Stavronikita,
unde a primit schima mare, la 11 ianuarie 1966. Dupa o lunga ședere în spitalul Papanicolau,
unde i-a fost extirpată o mare parte dintr-un plămân, a plecat spre Katunakia (1967). Aici s-a
asezat la chilia unde viețuise un român, Ipatie. In anul 1968 ajunge la manastirea Stavronikita.
Aici va face o schimbare în ceea ce priveste modul de vietuire al obstei - va face trecerea acesteia
de la viata idioritmica la cea chinovială. In martie 1969, după moartea duhovnicului său, merge
la chilia Sfânta Cruce. Aici viețuiește până în anul 1979. Începând cu anul 1988, starea de
sănătate a părintelui Paisie s-a agravat. Părasește pentru ultima oară Muntele Athos, pe 10
noiembrie 1993. A fost operat în Tesalonic și apoi a fost dus la mănăstirea „Sfantul Ioan
Teologul“ de la Suroti pentru a fi îngrijit. A trecut la cele vesnice pe 12 iulie 1994. Potrivit
dorinței sale, a fost înmormântat la Suroti (Tesalonic). A fost canonizat la 13 ianuarie 2015.

Lucru inedit la scrierile Sfântului Paisie este tocmai faptul că aflăm un volum despre viața de
familie. Există o modalitate clasică pe care părinții athoniți o abordau față de problemele lumii,
respectiv încercau rezolvarea lor prin plierea unui fel de asceză în societate, prin paza gândului,
prin trezvie, etc, lucruri care din păcate pe oamenii din zilele noastre îi lasă indiferenți. Spre
deosebire de ceilați cuvioși, Sfântul Paisie vine cu o abordare practică și pe înțeles, acesta fiind
încă un motiv pentru care Sfântul Paisie este atât de iubit.

Într-o altă ordine de idei, este cunoscut faptul că cel mai frumos vorbesc preoții de mir despre
monahism, și cel mai frumos vorbesc monahii despre viața de familie, poate din cauza faptului
că pe orice parte a baricadei ne-am afla tânjim uneori spre ce nu avem. De asemenea există și
două poziții aparent contrare: pe de o parte mirenii îi acuză pe monahi că nu au dreptul să
vorbească despre viața de familie pentru că nu au familie și nu cunosc greutățile acestei vieți, iar
pe de altă parte există și poziția de apărare a monahilor care susțin că au acest drept, deoarece
chiar dacă nu trăiesc o astfel de viață, atunci când cineva le cere sfatul și povățuirea ei sunt
luminați de Har și Duhul lui Dumnezeu vorbește prin ei. Adevărul este undeva la mijloc.

2
 Prezentare

Volumul de faţă despre „viața de familie” este alcătuit din șase părți mari, ce cuprind viața
individului de la începutul său în viața de adult până la sfârșitul său prin înfruntarea mortii. De
asemenea este structurată sub formă de dialog, deoarece învățăturile sale apar in urma
solicitărilor credincioșilor în acest sens.

Cartea începe cu o introducere care prezintă frământările pe care la au unerii tineri din sfera
Bisericii la începutul drumului lor in viață, respectiv, dacă modul de viață pe care trebuie să-l
urmeze este cel monahal sau cel al familiei. Tinerii din lume în zilele noastre nu au această
problemă. Ea se regăsește cu preponderență la teologi și la tinerii crescuți pe lângă biserică sau
mănăstire. Spun că este o problemă nu doar pentru că este o reală criză sufletească, ci și pentru
că este cauza destrămării multor relații după mulți ani. Unul dintre parteneri neștiind bine ce
vrea, renunță in acest caz la relație pentru o himeră, deoarece nu va ajunge nici la familie și
probabil nici în mănăstire.

Sfântul Paisie spune că „atunci când cineva trece de treizeci de ani, începe să șovăiască în a
se hotărî. Şi cu cât trec anii, cu atât mai mult va şovăi. Cel tânăr se adaptează mult mai uşor în
oricare din vieţile pe care le-ar urma. În timp ce omul care a trecut de treizeci, pe toate le
cercetează cu raţiunea sa”. Dacă pentru un tânăr de 20 de ani este atât de greu să își decidă calea,
cu atât mai greu îi va fi după după ce caracterul său va fi complet format pe această matriță a
nesiguranței. Viața de mănăstire și viața de familie sunt două drumuri diferite ale vieții puse la
dispoziția omului de către Dumnezeu în funcție de vocația sa, care au același scop, acela fiind
mântuirea. Ambele căi, sunt binecuvântate de Dumnezeu, și dacă ar fi să ne ghidăm după Sfântul
Simeon al Tesalonicului, atât căsătoria, cât și monahismul sunt Sfinte Taine. Ambele organisme
se aseamănă din multe puncte de vedere, mai ales din punctul de vedere al ascultării. Dacă în
viața de mănăstire monahul trebuie să fie ascultător față de stareț și fiecare față de celălalt, în

3
viața de familie, femeia trebuie să asculte de bărbat ca de Domnul și unul de altul întru frica lui
Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Efeseni 5, 21-22). Ambele căi vor fi pline de
ispite. În familie ispita vine prin problemele de zi cu zi, lipsa banilor, a unui loc de muncă, a unei
case, etc; iar in mănăstire lupta va fi mai mare cu renunțarea la sine, cu singurătatea și cu trupul,
dar nici mireanul nici călugărul nu este scutit de ispite. Diavolul chiar va încerca să il ducă pe soț
în mănăstire, deoarece chipurile ar scăpa ne necazuri, iar pe monah să-l ducă înapoi în lume.

De asemenea ambele căi au bucuriile lor: mireanul va avea mai multe bucurii firești, aduse
de soție, ce copii, de carieră iar monahul va avea împlinirea în Hristos, care va fi partea lui în
lumea aceasta. Liniștea mănăstirii și singurătatea lui fizică sau interioară, pentru a trăi doar
pentru Hristos, sunt cele mai mari bucurii ale lui. De asta nici Sfântul Paisie nici altcineva nu
îndrumă pe nimeni spre o anumită cale, ci fiecare trebuie să se cerceteze singur și să-și descopere
vocaţia.

Prima parte a cărții, numită „pentru consolidarea familiei”, arată faptul că soții trebuie să
cultive dragostea pentru a putea rămâne uniți. Asemenea credinței, dragostea este un dat natural,
dar în același timp un dar de la Dumnezeu, sau după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este
rodul virtuții, dar în același timp dă naștere virtuții. Acestea sunt motivele pentru care dragostea
trebuie cultivată, iar acolo unde dispare, trebuie cerută înapoi de la Dumnezeu. Apoi alături de
dragoste, Sfântul Paisie descrie toate virtuţile pe care soţii trebuie să le lucreze în familie.
Respectul reciproc și răbdarea există astăzi tot mai puțin, de la soț care se crede stăpân pe viața
soției până la soție și tendințele moderne de emancipare.

Așa apar crizele familiare. Acesta este motivul pentru care apar certurile în familie și
pentru care rata divorțurilor este din ce în ce mai mare, pentru că ascultarea în familie dispare în
toate formele ei. Fiecare dintre cei doi vrea să aibă dreptate și nici unul nu încearcă să se
smerească, să-și calce pe orgoliu și să lase de la el. Femeia, care prin firea ei simte nevoia de a
vorbi se lovește de multe ori de indiferența soțului care nu vrea sau nu are timp să o asculte și
apare însingurarea, apar ocupațiile separate, plăcerile separate, timpul liber petrecut separat, până
ce devin doi străini care locuiesc sub același acoperiș, uniți poate de către un copil care cade
victimă a nesăbuinței celor doi părinți, copil conceput uneori tocmai cu acest gând, de a
consolida relația, de a o întări, de a crea o legătură mai vizibilă și care ar opri o eventuală

4
catastrofă ce s-ar putea produce. Problema ia o amploare mai mare atunci când toate aceste
lucruri petrecute din lipsa respectului părinților care aduc după ea lipsa iubirii, se răsfrâng asupra
copilului: certurile, indiferența dintre cei doi vor crea un copil care va căuta iubirea și atenția în
orice, în toate patimile și în toate persoanele, un copil cu dependențe, depresie, care își va însuși
vina celor întâmplate cu părinții săi.
A doua parte a cărții numită „părinții și îndatoririle lor” aduce in prim-plan acel
moment al vieții cand vin copiii pe lume. Sfântul Paisie propune aici două modele, pe Sfinții
Părinți Ioachim și Ana. Dacă ar fi venit mai devreme pe pământ o pereche atât de neprihănită,
Hristos s-ar fi întrupat mai repede, spune Sfântul Paisie. Omul nu este doar trup, ci și duh, drept
pentru care soții au nevoie de înfrânare pentru a nu transmite patima sau gena desfrânată copiilor
lor.
Dar marea problemă cu care pare să se fi confruntat Sfântul Paisie, este faptul că
familiile nu voiau să mai dea naștere pruncilor, exact ca astăzi. „Mulți se căsătoresc – spune
Sfântul Paisie, dar nu cu gândul că scopul căsătoriei este să facă copii. Nu vor copii mulți ca să
nu aibă necazuri, dar au in apartamentele lor câini și pisici…”. Pentru tinerii de astăzi căsătoria
nu mai are sens, binecuvântarea lui Dumnezeu e doar un basm, o foaie de la primărie nu întărește
iubirea, motiv pentru care concubinajul este atât de la modă in zilele noastre.
Din aceleași cause se răspândește și avortul. Mamelor care fac avort, Sfântul Paisie le
spune că vor plăti ceilalți copii cu boli și accidente și că nu mai au binecuvântarea lui Dumnezeu.
Cineva l-a întrebat dacă nu se poate face nimic pentru a interzice avorturile. La vreo 50 de ani de
la această întrebare, Polonia este singura țară europeană care a interzis cu fermitate avortul!
În cea de-a treia parte, numită „copiii și îndatoririle lor”, aflăm un lucru interesant
despre Botez, respectiv faptul că alături de Botezul cu apă, Botezul sângelui și Botezul dorinței,
pe care le cunoaștem, mai există și Botezul aerului se face in lipsa preotului și a apei doar prin
rostirea formulei botezului și prin însemnarea pruncului cu semnul Sfintei Cruci.
Sfântul Paisie face în continuare o asemănare foarte frumoasă între ascultarea pe care
copiii o datorează părinților cu ascultarea pe care monahii o datorează starețului. In ascultare de
fapt se ascunde chiar interesul propriu, iar copilul cât și monahul lasat liber, fără ascultare va
cădea și va muri. Copiii trebuie să simtă această îngrădire din partea părinților ca pe o
binecuvântare din partea lui Dumnezeu și să fie recunoscători părinților pentru ea.

5
 După căsătorie, copiii trebuie să-și canalizeze iubirea asupra partenerului de viață, fără ai
lipsi pe părinți de ea. Când atașamentrul și iubirea față de părinți sunt mai mari decât față de
soție, apar problemele in familie. De alt fel, dacă unul dintre soți are o iubire mai mare față de
părinți, înseamnă că nu s-a maturizat complet, încă se află la stadiul copilăriei.
A patra parte este dedicată vieții duhovnicești în familie. Intensitatea acesteia este
reflectată în modul în care soţii lucrează virtutea. Sfântul Paisie spune că virtutea se lucrează prin
întâmpinarea greutăților. Dacă Dumnezeu își retrage harul său de la soție și devine capricioasă,
atunci soțul trebuie să cultive răbdarea și să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru acest prilej care
îi este dat spre nevoința și desăvârșirea lui.
Liniștea favorizează foarte mult viața duhovnicească. Oferă prilejul omului de a se
cerceta pe sine, de a-și cunoaște patimile și de a-și curăți inima. Chiar dacă în familie sunt copii
și alte îndeletniciri materiale, poate exista și o viață duhovnicească sporită. Părinții trebuie să
facă rugăciunile de seară împreună, iar copiii cat sunt mici vor rămâne cât vor. Nu trebuie siliți
copiii mici la rugăciune, pentru că nu înțeleg încă puterea și valoarea rugăciunii. Dacă vor fi siliți
la rugăciune, la biserică sau la post, atunci când vor ajunge la maturitate vor urî toate acestea.
Mulți dintre cei declarați atei fac parte dintre copiii de odinioară constrânși de părinți spre
Biserică fără voia lor și chiar dintre foștii elevi de seminar pe care programul i-a depărtat mai
mult decât să-i apropie.
De asemenea despre muncă, Sfântul Paisie spune că nu îngreuiază viața duhovnicească,
dar pentru asta trebuie facută cu plăcere. Munca făcută cu plăcere odihnește iar cea făcută fără
tragere de inimă, mai mult obosește. Oboseala sufletească îl răpune pe om mai mult decât
oboseala trupească. După terminarea programului de lucru, Sfântul Paisie recomandă ca omul să
intre zece minute într-o biserică, sau să se plimbe zece minute într-un parc pentru a se liniști și
abia apoi să meargă acasă.
Partea a cinecea, explică „rostul încercărilor în viața noastră”. Învăţătura Sfântului
Paisie despre răbdarea în încercări se centrează pe două versete din Pildele lui Solomon: „Fiule,
nu disprețui certarea Domnului, nici nu te descuraja atunci când El te mustră; căci Domnul îl
ceartă pe cel pe care-l iubește și-l bate pe fiul căruia îi poartă de grijă” ( Pilde 3. 11-12 VBA).
Dacă monahul își are canonul de rugăciune prin care își curățește inima, mireanul în lipsa unui
canon, este curățit prin greutăți. Necazurile și ispitele vin pe trei cărări: de la trup, de la lume
(Ioan 16, 33), și de la diavol. Dacă vin de la trup, atunci este nevoie de înfrânare, care va pune și

6
răbdarea la încercare; dacă vin de la lume, atunci este nevoie de multă rugăciune și de asemenea
răbdare pentru a putea trece peste acestea, după cum spune despre aceasta Însuși Mântuitorul
(Luca 21, 16-19); iar dacă vin de la diavol, avem nevoie de aceleași lucruri, mai ales de
rugăciune curată către Dumnezeu pentru paza de ispite între care cea mai grăitoare este
rugăciunea „Tatăl nostru” în care cerem „Și nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăvește de cel
viclean”. În acest caz îl avem ca model de răbdare pe dreptul Iov, care ispitit de către diavol cu
îngăduința lui Dumnezeu, nu s-a clintit în credință și nu a ascultat de glasul soției sale care îi
spunea să-L blesteme pe Dumnezeu, ci a răbdat până la capăt cu credință tare lăudându-L pe
Domnul: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui Binecuvântat” (Iov 1, 21).
În acest caz, se poate naște o întrebare: Ne ispitește, ne duce pe noi Dumnezeu în ispită?
Dacă privim în epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, răspunsul este unul destul de
simplu: Dumnezeu nu ispitește pe nimeni spre păcat pentru că El Însuși nu este ispitit (Iacov 1,
13), dar în același timp, precum în cazul lui Iov, îngăduie ispita, pentru a ne putea testa credința,
iubirea pentru El cât și răbdarea noastră în necazuri și încrederea în El (Iacov 1, 2-4). Un mare
stareț al mănăstirii Optina, Sfântul Moise, spune despre aceasta raportându-se la lumea
monahală: „Ce folos ar avea ostaşul fără luptă? Unul ca acesta este neiscusit şi fără bărbăţie. Tot
astfel, monahul nu-şi poate căli sufletul întru răbdare şi să fie încununat de începătorul
nevoinţelor. Să nu te împuţinezi cu duhul şi să nu lâncezeşti în împotriviri, ci adresează-te
Domnului cu rugăminte smerită şi crede că vei primi ajutor. Am nădejde că Dumnezeu nu te va
lăsa să fii ispitit mai mult decât poţi duce, ci împreună cu aceasta va aduce şi izbăvire, ca să poţi
purta”.
Toate „ispitele” care vin cu îngăduința lui Dumnezeu, vin așadar spre sporirea
duhovnicească a omului, deoarece, până când nu este cineva trecut prin focul ispitelor nu se
poate lămuri calitatea sufletului. Spunea cineva că Dumnezeu nu este altceva decât un profesor
care nu dă niciodată „tezele” înainte de a ne da „lucrări de control”. Toate necazurile care vin în
viața noastră sunt pregătiri pentru viață iar Dumnezeu este un Profesor drept. Dacă ne aducem
aminte de anii de școală, în timpul testelor de obicei profesorul tăcea. La fel și Dumnezeu tace, în
ispite, în necazuri, pentru că sunt pentru noi niște examene pe care trebuie să le trecem singuri.
Dacă Dumnezeu ne testează însemnă că ne iubește și vrea să fim oameni puternici pentru ca toate
evenimentele ce ne stau în față să nu ne prindă nepregătiți.

7
 Ultima parte a cărții vorbește depre moarte și modul de raportare la ea. Din punct de
vedere biologic, moartea este despărțirea sufletului imaterial și veșnic de trup, respectiv sfârșitul
vieții pământești. După încetarea funcțiilor trupului, Dumnezeu, cheamă sufletul înapoi la Sine,
Cel Care l-a dat și îi continuă existența, motiv pentru care în creștinism de regulă este evitat
cuvântul „moarte”, acest fenomen fiind numit mai degrabă „trecere la cele veșnice”. Moartea
este un fenomen firesc și nefiresc în același timp, „este proprie firii căzute a omului și nu firii
adevărate. Prin urmare, sufletul se sfâșie de trup cu părere de rău, nu ca și cum s-ar desprinde de
un obiect, sau de un vas ci ca și cum s-ar sfârteca de propriul sine, de o parte din propria ființă”.
Sfântul Paisie îl încurajează pe om să se impace cu gândul morții, atât pentru faptul că este cel
mai inevitabil moment al vieții, cât și pentru faptul că moartea este puntea spre unirea omului cu
Dumnezeu.
Pomenirea morții este foarte importantă pentru că smerește sufletul și îi oferă o pregătire
continuă pentru plecarea din lumea aceasta. Pentru cei ancorați în Dumnezeu și în credința în
Înviere, nu doar gândul la ceasul morții va fi prezent permanent, ci însăși moartea va fi primită
cu bucurie, deoarece prin moarte vine adevărata întâlnire cu Dumnezeu. Unii părinți vorbesc
despre moarte ca despre o prietenă așteptată, sau ca despre o soră. De asemenea foarte mulți
Sfinți și-au cunoscut dinainte sfârșitul și au primit cu bucurie despărțirea de lumea aceasta
trecătoare pentru unirea cu Dumnezeu.
Un ultim subiect important pe care Sfântul Paisie îl atinge în carte, este sinuciderea, care
este cel mai mare păcat împotriva Duhului Sfânt, atât pentru faptul că respectivul hotărăște să își
sfârșească viața care nu este a lui, ci este un dar, cât și pentru faptul că nu mai poate face
pocăință pentru păcatul săvârșit. Cauza principală, spune Sfântul Părinte, este egoismul. Omului
egoist, diavolul îi strecoară mai ușor gândul că prin sinucidere va scăpa de necazuri.
Există totuși și circumstanțe atenuante în cazul bolnavilor psihic, deoarece ei nu au
gândit fapta la momentul respectiv, nu a fost intentia lor de a-și lua viața. Apoi mai spune sfântul
Paisie că „se poate ca în clipa în care şi-au dat sufletul să se fi pocăit, să fi cerut iertare de la
Dumnezeu şi astfel să fi fost primită pocăinţa lor, iar sufletul lor să fi fost luat de îngerul
Domnului”.

8
 Concluzii

Subiectele acestei cărți îi pot ajuta pe oamenii din lume să-și sporească râvna și pot
deștepta conștiințele oamenilor aflați departe de Dumnezeu. De asemenea ele arată că in cadrul
unei familii este necesară paza tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Învățăturile pot părea rigide
pentru omul secolului nostru, care crede că le știe pe toate și nu are nevoie de ajutor, dar totuși
sunt foarte actuale și expuse într-un mod simplu pentru ințelegerea și învățătura întregii lumi!