“Flori de mucigai”

Tudor Arghezi

“Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”

Poezia “Flori de mucigai” se află în deschiderea volumului omonim și constituie arta poetică prin
care Tudor Arghezi își exprimă concepția despre implicațiile pe care efortul artistului le are în actul
creației.

În spirit modern, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică
specific argheziană, prin revalorificarea cuvântului ca forță creatoare a sensibilității lirice, prin funcția
expresivă a procedeului stilistic si semantic, estetica urâtuluim inovat de Tudor Arghezi.

Propriu oricărei arte poetice, lirismul subiectiv se manifestă în această poezie, confirmând
prezența eului liric prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele și pronumele la persoana I
„ am scris”, „am lasat”, „am cunoscut” , „m-am silit”, „mi” „ma”.

Modernismul poeziei „Flori de mucigai” este argumentat de structura compoziționala, cele două
strofe inegale se constituie în secvențe lirice ideatice, în care poetul își exprimă în mod direct concepția
despre actul creației, accentuând dificultățile condiției artistului în lume.

Tema poeziei este modernă și exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual și
consecințele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic, chinuit de frământările li de
tulburări interioare. Versurile nu mai sunt rezultatul unei revelații, al harului divin, ci al unei neliniști
artistice și al patimii creatoare.

Prima secvență sugerează dorința devoratoare a artistului de a se exprima în versuri, fiind

dominat de setea de comunicare cu lumea. Incipitul este reprezentat de ambiguitatea creată de absența
complementului direct din primul vers „Le-am scris cu unghia pe tencuială” sugerând, probabil, faptul ca
stihurile publicate in volumul omonim „Flori de mucigai”, au fost scrise mai întâi în mintea și inima
poetului aflat în imposibilitatea de a le nota pe hârtie.

Ultima secvență amplifică deznădejdea Lui Arghezi, care este simbolizată de atmosfera sumbră,
e „ întuneric”, iar ploaia se aude „departe afară”, ceea ce provoacă eului liric o durere simțită intens, „ ca
ghiară”, din cauza neputinței totale de a se exprima. Nevoia de comunicare a sinelui poetic cu lumea,
setea de a-și devălui trăirile îl silesc să scrie „ cu unghiile de la mâna stângă”.

Sugestia textului liric este susținută de estetica urâtului, în primul rând prin oximoronul ilustrativ
pentru reevaluarea limbajului poetic: cuvântul „mucigai” este un regionalism cu aspect arhaic, având
sensul conotativ al degradării morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestivă către om,
deoarece el însoțește cuvântul „flori”, care poate semnifica viața, lumea.

În concluzie, orice act creator spiritual implică și cultul poetului pentru tradiție, pentru strămoși
și totodată responsabilitatea creatorului față de urmași, idee exrpimată în mod explicit „ Poezia e însăși
viața, e umbra și lumina care catifelează natura și dă omului senzația că trăieșțe cu planeta lui în cer.
Pretutindeni în toate este poezie, ca și cum omul și-ar purta capul cuprins într-o aureolă de icoană.”