STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZAREA

ROMÂNIEI MARI (secolele XVIII - XX)

I. PROIECTE POLITICE ŞI ÎNCERCĂRI DE MODERNIZARE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC (SEC.

XVIII - ÎNCEP. SEC. XIX)

1. Situaţia politică a Principatelor în secolul al XVIlI-lea

Prin instaurarea domniilor fanariote (1711 in Moldova si 1716 in Tara Romaneasca), Principatele
Române au pătruns tot mai mult în lumea Orientului. Apariţia şi dezvoltarea conştiinţei naţionale după
1750 - face posibilă ideea de regenerare şi redeşteptare naţională a românilor, de renaştere culturală
- care are semnificaţia unei modernizări, care nu era posibilă decât prin europenizare. Aplicarea
reformelor - stânjenită de fluctuaţiile dominaţiei otomane şi ostilitatea boierimii.
Agravarea decadenţei otomane şi seria războaielor ruso-austro-otomane au adus noile soluţii
politice anti-fanariote ale mişcării de emancipare naţională.

2. Reformismul domnesc
a) Reforme politice şi sociale
Constantin Mavrocordat (1730-1769) - a domnit alternativ în Moldova şi Ţara Românească.
Cu aprobarea Porţii, el a început aplicarea unui program de reorganizare a instituţiilor fiscale,
administrative şi judiciare în spiritul de raţionalizare a statului.
Reformele aplicate de Mavrocordat succesiv, în cele două Principate, au avut în vedere realizarea
unei monarhii moderate prin puteri intermediare şi corpuri constituite în cadrul Adunărilor de Stari. În
anul 1741 publică un Proiect de constituţie, prin care preconiza introducerea unor reforme cu
caracter social, economic şi administrativ. Amintim:
- leafa pentru dregatori;
- judeţe conduse de ispravnici
- desfiinţarea dărilor multiple şi înlocuirea lor cu dări fixe în 4 rate anuale
- desfiinţarea şerbiei (1746 - în Ţara Românească; 1749 - în Moldova): ţăranii devin clăcaşi (liberi-
juridic, dar fară pământ); claca este dependenţă economică, fiind fixată la 12 zile/an (în Ţara
Românească) şi 24 zile/an (în Moldova).
Maria Tereza. suverană a Imperiului Habsburgic (1740-1780) a deschis o nouă fază în
istoria practicii reformiste la nivelul întregului Imperiu habsburgic, care a avut efecte şi în
Transilvania - politică continuată şi de fiul său, împăratul Iosif al II-lea(1780-1790).
Reforma socială - august 1785 (după răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan) - o patentă
imperială prin care desfiinţa iobagia în Transilvania (situaţia ţărănimii nu era îmbunătăţită decât
parţial).

b) Reforme juridice
În Ţara Românească primul cod de legi - tipărit în 1780, din iniţiativa lui Alexandru Ipsilanti
- Pravilniceasca Condica, care se va aplica până în preajma revoluţei lui Tudor Vladimirescu (1821),
când a fost înlocuit cu Legiuirea lui Caragea (1818) - redactat din iniţativa domnului fanariot Ioan Gh.
Caragea.
În Moldova: Codul Callimachi (1817)- redactat din iniţiativa domnului fanariot Scarlat
Callimachi.

c) Reforme religioase şi culturale

În Transilvania, Maria Tereza prin edictul din 1759 a restaurat ortodoxia. De asemenea, prin
politica şcolară, în special prin Ratio Educationis (1777) s-a format o elită intelectuală în
Transilvania, instruită în universităţi catolice (la Roma sau Viena) - în paralel cu sporirea reţelei
şcolare rurale şi instrucţia preoţimii şi care promova idei în sprijinul emancipării naţionale.
Reformele în acest domeniu au fost continuate de Iosif al II-lea care, prin Edictul de toleranţă
(1781), asigura liberul exerciţiu religiilor necatolice, fără să prejudicieze primatul catolicismului.
Prin reformele practicate de fanarioţi - s-a îndeplinit un proces de unificare treptată a condiţiilor
politice şi sociale din Principate în vederea unirii din secolul următor.
3. Reformismul boieresc
a) Internaţionalizarea problemei Principatelor
Boierii au încercat să intenaţionalizeze problema Principatelor transformându-le în state neutre tampon
- sub protecţia Rusiei, Austriei şi Turciei - idee exprimată, de exemplu, în divanul muntean în 1772.
Memoriile boiereşti trimise către puterile creştine - atitudine naţională manifestată la nivel
internaţional – reprezintă punctul de plecare al programului revendicativ de la sfârşitul secolului al XVIII-
lea şi începutul secolului al XlX-lea. Ei cereau:
- respectarea drepturilor politice;
- respectarea autonomiei statale;
- obţinerea independenţei;
- neutralitate;
- domni pământeni în locul celor fanarioţi etc;

b) Proiecte politice
Principala preocupare a programelor boiereşti era problema formei de guvernământ a
Principatelor (recâştigarea puterii politice). Între 1716 şi 1821, boierii au cerut de 40 de ori înlocuirea
fanarioţilor cu domni pământeni (la Constantinopol, Petersburg, Viena, Paris). În aceste proiecte politice,
boierii au propus diferite forme de guvernământ pentru Principate:
- în 1769 – „partida naţională” - condusă de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei propunea
instaurarea unei republici aristocratice conduse de 12 mari boieri;
- în 1817-1818 - marele vistier Iordache Rosetti-Rosnovanu a redactat 8 proiecte de reformă,
propunând instaurarea unui regim politic în care domnia să fie un simplu organ de
supraveghere şi control, puterea reală trecând în mana unei Adunări Obşteşti şi a unui divan
controlat de boierime.
Din punct de vedere social, programele boiereşti nu aduceau nimic nou, situaţia ţărănimiii
nu era uşurată – exploatarea pământeană fiind tot la fel de grea ca şi cea fanariotă.
Programul politic al revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu - care a reuşit prin
revendicările naţionale să solidarizeze întreaga naţiune - Cererile norodului românesc (1821) - era
în aparenţă îndreptat împotriva fanarioţilor, nu a Porţi, dar - în realitate - alungarea grecilor era
primul pas în calea cuceririi independenţei.
Boierii au continuat acţiunile lor şi după înfrângerea mişcării lui Tudor Vladimirescu: în
1821 şi 1822 au redactal 75 de memorii şi proiecte de reformă, pe care le-au înaintat ruşilor,
austriecilor şi turcilor, cerând recunoaşterea drepturilor naţionale şi acordarea dreptului de a avea
domn pământean.
Consecinţa acestor cereri a fost revenirea la domniile pământene. Astfel, în septembrie
1822, Poarta a acceptat înlocuirea fanarioţilor, numindu-l pe Grigore Dimitrie Ghica - domn al Ţării
Româneşti şi pe Ioniţă Sandu Sturdza - domn al Moldovei.
Boierimea mică şi mijlocie a avut iniţiativa unor proiecte politice, în condiţiile unei
confruntări de interese între puterile vecine, pentru supremaţie politică în S-E Europei.
În 1822, Ionică Tăutu a redactat Constituţia cărvunarilor care conţinea revendicări inspirate
din ideile Revoluţiei franceze:
- domn pământean;
- Adunare obştească;
- autonomie faţă de Poartă;
- drepturi şi libertăţi.
Treptat, mişcările politice au o organizare mai închegată, au aderenţă mai mare în rândui
boierimii liberale, intelectualilor şi orăşenilor. Reformele propuse de Eufrosin Poteca urmăreau:
- instituirea impozitului pe venit;
- libertalea tiparului;
- libertatea ocupării funcţiilor administrative.
Dinicu Golescu, în lucrarea Însemnare a călătoriei mele (1826) susţinea unirea tuturor
provinciilor româneşti sub forma Daciei Mari.
Partida naţională din Ţara Românească din jurul lui Ioan Câmpineanu a elaborat în anul 1838
două documente referitoare la organizarea Ţării Româneşti. Primul, intitulat Act de unire şi
independenţă, cerea înlăturarea suzeranităţii otomane şi a protecloratului ţarist; unirea principatelor într-
 un regat al Daciei; alegerea unui domn ereditar. Al doilea act, intitulat Osăbitul act de numire a suveranului
românilor, era un proiect de constituţie.
Societatea secretă Fraţia (1843) a avut un rol principal în pregătirea şi desfăşurarea Revoluţiei
de la 1848 în Ţara Românească) - avea înscrise în program obiective precum:
- unirea Ţării Româneşti cu Moldova şi independenţa lor;
- emanciparea clşcaşilor;
- egalitatea cetăţenilor în faţa legii.

c) Proiecte care vizau aspectul naţional

În absenţa nobilimii naţionale, în Transilvania, conducerea luptei românilor pentru drepturi politice
a fost asumată de cler în secolul al XVIII-lea. Episcopul greco-catolic Inochentie Micu, în memoriile sale a cerut:
- includerea românilor între Stări ca naţiune aparte;
- revendicări de ordin ecleziastic, dublate cu cele naţionale:
- reprezentarea naţiunii în viaţa publică
- anularea legilor discriminatorii pentru români.
Inochentie Micu dezvolta argumentaţia istorică într-o petiţie intitulată Suplex Libellus - adresată
Curţii de la Viena şi împărătesei Maria Tereza. În 1744 este convocat un sinod la Blaj, în urma căruia episcopul
este exilat la Roma.
De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, elita românească din Transilvania trece la o formulă politică
neconfesională. În anul 1791 este redactat Supplex Libellus Valachorum, program politic şi naţional al
Şcolii Ardelene, elaborat de personalităţi de seama: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Molnar Piuiariu,
Samuil Micu, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ion Para.
- Conţinut:
- desfiinţarea denumirii jignitoare de ,,toleraţi” pentru români;
- egalitate în drepturi cu celelalte naţiuni;
- utilizarea toponimiei româneşti;
- numirea în funcţii proporţională cu numărul locuitorilor etc.
Înmânat împăratului Leopold al II-lea, acesta îl trimite Dietei de la Cluj care îl respinge sub motivaţia că
recunoaşterea acestor drepturi ar fi răsturnat ordinea constituţională a Transilvaniei.

II. PROIECTUL POLITIC PAŞOPTIST

1. Context.
Anul 1848 a fost an revoluţionar pentru întreaga Europă. Revoluţia era considerată calea prin care
se putea pune în aplicare liberalismul economic şi politic şi era rezolvată problema naţională. Elita
politică românească dorea reformarea societăţii după modelul revoluţiilor europene.
Revoluţiile de la 1848:
- au fost o continuare a Revoluţiei franceze din 1789 - eveniment care încercase să impună principiile
de organizare a statului modern;
- revoluţiile reprezintă reacţia popoarelor europene împotriva sistemului stabilit de monarhiile absolutiste
în urma Congresului de la Viena din 1815, dominat de Sfânta Alianţă.
Proiectele reformatoare elaborate în Ţările Române la începutul secolului al XlX-lea. sintetizate
într-un program, au atins momentul culminant prin Revoluţia de la 1848-1849. Prin programul Revoluţiei de
la 1848 românii doreau să se alăture naţiunilor europene moderne.

2. Factorii favorabili declanşării revoluţiei române la 1848.

Intelectualii români cer în Principate şi în Imperiul Habsburgic:
- independenţă şi autonomie politică, prin invocarea dreptului legitim la autodeterminare al unei
comunităţi etnice;
- desfiintarea protectoratului Rusiei şi restabilirea echilibrului cu Imperiul otoman - în Ţara Românească
şi Moldova;
- unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat, Bucovina într-un singur stat autonom.
Revoluţia de la 1848 din Principatele Române este, în primul rând, opera intelectualilor liberali
paşoptişti, care recunoşteau în Europa Occidentală un model politic şi cultural demn de urmat. Aspiraţiile
generaţiei de la 1848 şi-au găsit expresia practică în nemulţumirea tuturor claselor sociale din
Principate faţă de condiţiile politico-economice existente.

3. Forme de acţiune ale românilor la 1848

Distingem două planuri de manifestare ale spiritului naţional:
- cel ţărănesc, tradiţional (al elitei intelectuale),
- cel burghez (liberal-democrat).
În primele luni ale revoluţiei intelectualitatea:
- a prelungit tradiţia legalistă, petiţionară din mişcarea românească, caracteristică perioadei
premergătoare revoluţiei de la 1848;
- s-au organizat adunări populare cu caracter plebiscitar - începutul procesului de organizare a revoluţiei.
O inovaţie în această revoluţie a fost abandonarea principiilor elitiste în favoarea reprezentativităţii
naţiunii (poporului).
În Ţara Românească s-a format un Comitet revoluţionar însărcinat cu organizarea unei revolte
armate. Principiile exprimate de Comitetul revoluţionar la Islaz (9-21 iunie 1848) îşi au originea în:
- memorandumurile boierilor reformatori;
- proclamaţia dată de Tudor Vladimirescu;
- aspiraţiile boierilor liberali din adunările legislative din cele două Principate.
Mişcările revoluţionare au continuat la Bucureşti - ducând la instaurarea unui guvern provizoriu
(14-26 iunie 1848) format în majoritate din tineri intelectuali liberali. Guvernul provizoriu a căutat să-şi
consolideze poziţia prin promovarea unor reforme şi înfiinţarea de noi instituţii.

4. Programele revoluţiei române de la 1848

Programe Lideri politici Aspecte naţionale Modernizarea Aspecte sociale

revoluţionare statului. Drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti
Petiţiunea V. Alecsandri, “Sfânta păzire a - desfiinţarea cenzurii; “Grabnica
proclamaţie Al. I. Cuza, Gr. Regulamentului - funcţii acordate îmbunătăţire a
27 martie 1848, Cuza Organic” după merit; stării locuitorilor
Iaşi (de teama unei - reforma şcolilor; săteni”
intervenţii armate a - siguranţă personală;
Rusiei) - desfiinţarea
pedepselor corporale.

Petiţia Simion “Naţiunea română - ,,Naţiunea română - desfiinţarea

naţională Bărnuţiu răzimată pe cere libertatea de a iobăgiei fără nici o
3-5 mai 1848, principiul libertăţii, vorbi, de a scrie şi a despăgubire.
Blaj, egalităţii şi tipări fără nici o
Transilvania fraternităţii, pretinde cenzură”;
independenţa sa - Asigurarea libertăţii
naţională”; personale;
- lozinca Adunării de - şcoli româneşti;
la Blaj: “Noi vrem - biserica română să
să ne unim cu ţara”; fie egală în drepturi cu
- respingea anexarea celelalte biserici ale
Transilvaniei la Transilvaniei.
Ungaria.

Prinţipiile C. Negri, Vasile “Unirea Moldovei şi “Întemeierea “Împroprietărirea

noastre pentru Alecsandri Vlahiei într-un singur instituţiilor ţării pe locuitorilor săteni
reformarea stat neatârnat principiile de libertate şi făra nici o
patriei românesc”. egalitate şi despăgubire.”
12 mai 1848, fraternitate”;
Braşov - desfiinţarea
 (revoluţionari boierescului şi a
moldoveni) oricăror alte dări;
- egalitatea în drepturi
civile şi politice;
- desfiinţarea tuturor
privilegiilor.

Petiţia ţării Eudoxiu Autonomia provinciei. - Autonomia bisericii - Desfiinţarea

20 mai 1848, Hurmuzaki ortodoxe; clăcii.
Cernăuţi, - o Dietă care să
Bucovina cuprindă reprezentanţi
ai tuturor stărilor;
- o conducere proprie în
administraţie, justiţie
şi politică;
- libertatea persoanei.

Proclamaţia de Ion Heliade “Independenţa - egalitatea drepturilor “Emanciparea

la Islaz Rădulescu administrativă şi politice; clăcaşilor ce se fac
9 iunie 1 848, legislativă a Ţării - adunare generală proprietari prin
Ţara Româneşti, pe compusă din despăgubire.”
Românească temeiul tratatelor lui reprezentanţi ai tuturor - Dezrobirea
Mircea şi Vlad stărilor societăţii; ţiganilor.
Voievod şi neamestec - domn responsabil, ales
al nici unei puteri din pe cinci ani şi cautat
afară în cele în toate stările
dinăuntru ale sale.” societăţii;
- contribuţie generală,
libertatea absoluta a
tiparului;
- desfiinţarea rangurilor;
- instrucţie
egală;
- contribuţie generală.

Petiţia Eftimie Murgu - Respectarea naţiunii - Autonomia bisericii - Emanciparea

neamului române; ortodoxe. clăcaşilor prin
românesc din - autonomia despăgubire.
Ungaria şi provinciei;
Banat - oficializarea limbii
15 iunie 1848, române.
Lugoj, Banat

Dorinţele Mihail “Unirea Moldovei cu - desfiinţarea

Partidei Kogălniceanu Muntenia este cheia privilegiilor;
Naţionale din bolţii - egalitate în faţa legii;
Moldova fără de care s-ar - libertatea cuvântului;
august 1848, prăbuşi tot - instrucţie egală şi
Cernăuţi edificiul naţional.” gratuită;
- libertatea întrunirilor;
- desfiinţarea rangurilor;
- contribuţie generală.

5. Factori care au împiedicat înfăptuirea programelor revoluţionare la 1848-1849

În Ţara Românească:
- intervenţia străină (cooperarea dintre Rusia şi Poarta Otomană).
- Guvernul provizoriu a fost înlocuit cu locotenenţă domnească (Ion Heliade Rădulescu, Nicolae
Golescu, Christian Tell) şi apoi cu un caimacam (marele boier Constantin Cantacuzino).
- Ruşii au instituit un control asupra Ţării Româneşti şi Moldovei (din septembrie 1848);
- Armata otomană a intrat în Bucureşti (la 13 septembrie 1848), punând capăt revoluţiei din Ţara
Românească.
- Domnitorul Mihail Sturdza a luat măsuri în Moldova împotriva revoluţionarilor de teama unei
intervenţii armate a Rusiei.

În Transilvania:
- acţiunile românilor îndreptate împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria au eşuat. Dieta din Cluj a
votat pentru anexarea Transilvaniei la Ungaria (18/30 mai 1848).
- în septembrie 1848 are loc a treia Adunare de la Blaj care votează o rezoluţie prin care se protestează
împotriva “uniunii” Transilvaniei cu Ungaria şi se trece la organizarea politică şi militară a
Transilvaniei: 15 prefecturi şi 15 legiuni.
- în martie 1849 este adoptată noua constituţie a Imperiului Habsburgic care recunoştea autonomia
Transilvaniei şi admitea existenţa naţională a românilor.
- Consecinţe:
- guvernul maghiar apelează la generalul polonez losif Bem să conducă armata maghiară care
ocupă o mare parte din Transilvania (fără Munţii Apuseni - Avram lancu);
- represiune împotriva românilor;
- sunt organizate “tribunalele de sânge”.
- în primăvara - vara anului 1849 au loc tratative româno-maghiare care înregistrează un eşec din cauza
armatei maghiare.
- Imperiul Habsburgic cere sprijinul Rusiei pentru înfrângerea revoluţiei maghiare
- la Debreţin (iulie) au loc tratative între Lajos Kossuth şi Nicolae Bălcescu: “Proiectul de
pacificare” - semnat la Seghedin şi prin care se recunoşteau unele drepturi ale românilor.
- august 1849 - armata maghiară capitulează la Şiria --> se încheie şi revoluţia din Transilvania.
- Revoluţia de la 1848 a demonstrat ca pentru reforma societăţii nu este de ajuns unitatea de
acţiune şi conştiinţă naţională. Unitatea statală este determinantă pentru modernizarea internă a
ţării şi obţinerea independenţei.

III. STATUL ROMÂN MODERN – ÎNFĂPTUIRE ŞI MODERNIZARE

1. Contextul intern şi internaţional

- Unirea Principatelor Române (Ţara Românească cu Moldova) a devenit ideea centrală, din punct
de vedere politic, a perioadei de după revoluţia de la 1848.
- în aprilie 1849 între Rusia şi Turcia se încheie Convenţia de la Balta-Liman.
Prevederi:
- a restabilit Regulamentele Organice şi dominaţia efectivă a Rusiei şi Porţii;
- domnii erau numiţi pe 7 ani şi consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului otoman, fapt ce
afecta grav autonomia Principatelor. Puterea protectoare şi suzerană le controla
activitatea.

2. Principatele între diplomaţie şi interesele Marilor Puteri ale Europei

- pe plan internaţional are loc o nouă etapă a „crizei orientale” manifestată prin desfăşurarea
„războiului Crimeii” (1853-1856) izbucnit între Rusia şi Turcia, ultima susţinută de Anglia şi
Franţa, cu consecinţe asupra situaţiei interne din Principate; Rusia este înfrântă.
- în urma războiului se desfăşoară Congresul de pace de la Paris (martie 1856), cu participarea
tuturor puterilor europene.
- pentru prima dată „problema românească” (adică problema unirii Principatelor) devine
„problemă europeană” (adică este discutată de Marile Puteri europene).
- Tratatul de pace de la Paris conţinea prevederi speciale referitoare la Principate.
Prevederi:
 - înlăturarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu garanţia marilor puteri;
- menţinerea suzeranităţii otomane;
- libertatea navigaţiei şi a comerţului;
- retrocedarea către Moldova a judeţelor din sudul Basarbiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad);
- convocarea Adunărilor ad-hoc care aveau dreptul de a se pronunţa în problema unirii.

- în anul 1857 au fost convocate Adunările ad-hoc; ele aveau un caracter reprezentativ şi consultativ.
- Rezoluţiile adoptate prevedeau:
- respectarea autonomiei Principatelor potrivit capitulaţilor încheiate cu Poarta;
- unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România;
- prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană care să-şi crească moştenitorii în religia ţării;
- neutralitatea şi inviolabilitatea teritoriului noului stat.

- mai 1858 are loc la Paris Conferinţa marilor puteri garante; este adoptată Convenţia de la Paris
(1858) care va juca rol de Constituţie pentru Principate.
- acest document oferea o unite trunchiată:
- erau comune numele - Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti (sub suzeranitatea
otomană şi garanţia colectivă a marilor puteri); se constituia Comisia Centrală (urma să adopte
legi comune pentru Principate) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (rol judecătoresc), ambele
cu sediul la Focşani;
- rămâneau separate instituţiile fundamentale ale statului: Domnia, Guvernul şi Adunarea.
- Domnul era ales pe viaţă prin vot cenzitar;
- convenţia de la Paris prevedea şi o serie de drepturi şi libertăţi, cum ar fi egalitatea în faţa
legii, desfiinţarea privilegiilor şi rangurilor boiereşti.

3. Înfăptuirea Unirii Principatelor Române

- pentru că marile puteri nu au ţinut cont de dorinţele exprimate de Adunările ad-hoc, românii s-
au organizat pentru a realiza unirea Principatelor, folosindu-se de „tactica faptului împlinit”.
- pentru a realiza unirea românii s-au folosit de o omisiune din Convenţia de la Paris care nu
preciza că aceeaşi persoană nu putea ocupa funcţia de domnitor în ambele Principate.
- după o campanie electorală agitată cele două adunări elective alegeau ca domnitor pe
Alexandru Ioan Cuza, atât în Moldova (5 ian. 1859), cât şi în Ţara Românescă (24 ian. 1859).
- Importanţa – la 24 ian. 1859 se puneau bazele statului naţional român modern.

4. Domnia lui Al. I. Cuza (1859-1866)

a) Alexandru loan Cuza şi alinierea la cerinţele modernităţii europeane
- După unire, situaţia Principatelor a fost complexă;
- cauze: - uniunea personală nu era recunoscută de Marile Puteri;
- funcţionau două guverne şi două Adunări;
- organizarea administrativa - lipsita de unitate.
- Principalele obiective ale domnului au fost:
1. consolidarea unirii prin recunoaşterea dublei alegeri şi realizarea unirii depline (administrative şi politice).
2. plan de reforme care să modernizeze societatea românească după modelul Europei.

1. Recunoaşterea dublei alegeri este obţinută în toamna anului 1859 în cadrul Conferinţei Marilor Puteri
de la Paris. Între timp, pe plan intern are loc unificarea serviciului telegrafic şi vamal, unificarea agenţiilor
diplomatice, unificarea armatei şi realizarea unui singur minister de război.
- recunoaşterea unirii depline este obţinută în urma Conferinţei Puterilor Garante de la Constantinopol.
În dec. 1861 sultanul dă un firman prin care recunoaşte oficial unirea pe timpul domniei lui Cuza.
- În urma acestei recunoaşteri, îşi deschideau, la Bucureşti (care devine capitala ţării) primul guvern
unic al Principatelor condus de conservatorul Barbu Catargiu (22 ian. 1862) şi prima Adunare
(Parlament) unică (24 ianuarie 1862).

2. Adoptarea unor reforme moderne, radicale era greu de realizat datorită conservatorilor care
dominau Adunarea (Parlamentul).
- în primăvara anului 1862 conservatorii prezintă proiectul legii rurale care lasă practic neatinse bazele
marii proprietăţi funciare; proiectul lor preconiza împroprietărirea ţăranilor cu loturi egale.
- liberalii moderaţi, prin Mihail Kogălniceanu, prezintă un contraproiect care prevedea emanciparea
clăcaşilor şi împroprietărirea ţăranilor în mod diferenţiat.
- Alexandru I. Cuza refuză să sancţioneze proiectul propus de conservatori.
- 23 iunie 1862 - Barbu Catargiu este asasinat, ceea ce determină sfârşitul proiectului propus de conservatori.

b) Proiectul Cuza - Kogălniceanu

- Guvernul condus de M. Kogălniceanu (oct. 1863 – ian. 1865) - este considerat cel mai important
cabinet pentru activitatea sa reformatoare.
- martie 1864 - începe în Adunare dezbaterea chestiunii rurale. Conservatorii, care domină parlamentul, se
menţin pe vechile poziţii şi resping proiectul prezentat de Kogălniceanu (emanciparea clacaşilor
şi împroprietărirea cu loturi diferenţiate). Mai mult, ei dau un vot de blam (neîncredere) guvernului.
- Consecinţe - Kogălniceanu îşi prezintă demisia, însă aceasta este respinsă de domn.
- printr-o lovitură de stat, dată la 2 mai 1864, Alexandru I. Cuza dizolva Adunarea, menţine
guvernul Kogălniceanu şi dă o nouă constituţie Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris. Noua lege
fundamentală este supusă unui plebiscit, odată cu proiectul unei noi legi electorale.
- prin noua constituţie se instaura un nou regim: domnia autoritară; impune preponderenţa executivului
asupra legislativului.
- Atribuţiile Domnului sporesc: iniţiativă legislativă; avea drept de veto; numea pe preşedintele Camerei
(Adunării) şi membrii Senatului.
- Este introdus Parlamentul bicameral prin înfiinţarea Senatului (Corpul Ponderator).
- Legile erau elaborate de Consiliul de Stat (organ nou creat).
- Legea electorală menţine votul cenzitar, dar măreşte numărul alegătorilor; alegătorii erau împărţiţi în
două categorii: alegători primari şi alegatori direcţi.
- Noua lege fundamentală este recunoscută de Marile Puteri în iunie 1864.

- 14 august 1864 - domnitorul sancţionează legea rurală.

- Prevederi:
- emanciparea clacaşilor prin despăgubire (platită în 15 ani);
- ţăranii erau împroprietăriţi în funcţie de numărul de vite (forţa de muncă);
- pentru pământul primit se plătea o răscumpărare;
- pământul nu putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani.
• Importanţa:
- au primit pământ (circa 1.800.000 ha), aproximativ 460.000 familii de ţărani;
- proprietatea ţărănească a ajuns la aproximativ 30% din suprafaţa arabilă şi
păşuni;
- a contribuit la dezvoltarea agriculturii, la uşurarea situaţiei ţărănimii.
- s-a schimbat statutul ţăranilor;
- efectul politic:
- abolirea şerbiei,
- eliberarea pământului,
- libertatea de mişcare a ţăranului proprietar,
- libertatea de transmitere a acestor pământuri prin moştenire.
• Limite:
- întinderea mică a lotului;
- neîmproprietărirea unui număr mare de ţărani.

- Alte legi adoptate în perioada domniei lui Cuza:

Domeniu Legislaţie

Juridic - Legea pentru organizarea Curţii de Casaţie.

- Legea pentru organizarea judecătorească.
- Codul penal şi de procedură penală.
- Codul civil (1865) - garanta egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, apăra
proprietatea privată.
 Administrativ - Legea pentru organizarea administrativă.
- Legea comunală.

Economic - Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti (1863) - trecerea

pământurilor mănăstireşti (care reprezentau aproape un sfert din teritoriul ţării) sub
controlul statului.
- Legea contabilităţii.
- Introducerea sistemului metric de măsuri şi greutăţi.
- Înfiinţarea Casei de depuneri şi consemnaţiuni (1864).

Învăţământ - Legea instrucţiunii publice (dec. 1864) - introduce structura modernă a

învăţământului (3 trepte) şi învăţământul primar obligatoriu şi gratuit;
- Înfiinţarea universităţilor din Iaşi (I860) şi Bucureşti (1864).

Politica externă - Înfiinţarea Ministerului de Externe.

- Înfiinţarea agenţiilor diplomatice româneşti în străinatate.
- Limitarea jurisdicţiei consulare.
- Încheierea unor convenţii vamale, poştale şi de comerţ.
- în ian. 1865 - relaţiile dintre Cuza şi Kogălniceanu se deteriorează;
- Primul ministru îşi prezintă demisia, care este acceptată de domnitor;
- ,,Monstruoasa coaliţie” (conservatorii şi liberalii radicali) îşi intensifică activitatea;
- 10-11 februarie 1866 - Al.I. Cuza este obligat să abdice şi să părăsească ţara. Fostul domnitor
moare în exil, în străinătate.

5. Importanţa domniei lui Cuza

- Dezideratele revoluţiei de la 1848 au devenit realitate în condiţiile în care pe plan intern tendinţele
conservatoare erau puternice, iar pe plan extern Rusia ţaristă şi Imperiul otoman nu renunţaseră să
considere Principatele teritorii asupra cărora aveau drepturi depline.
- In timpul domniei lui Cuza au fost create instituţii statale moderne.
- România se afirma între statele europene ca un stat naţional şi modern.

IV. CONSOLIDAREA STATULUI MODERN

Încă în programul „partidei naţiona1e” din 1802, fusese formulată ideea aducerii în fruntea ţării a
unui prinţ străin, idee susţinută de contele Walewski în cadrul Congresului din 1856, reluată de
Adunările ad-hoc din 1857 şi acceptată de Al. I. Cuza în legătură cu exprimarea intenţiei sale de a
renunţa la tron. Prin aceasta, românii sperau să pună capăt luptelor interne şi să-şi asigure un sprijin
diplomatic stabil pe plan extern. Autorii loviturii de stat din februarie 1866 au oferit coroana ţării lui Filip
de Flandra, iar după refuzul acestuia, lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, susţinut de Napoleon al III-
lea, de regele Prusiei şi de cancelarul Otto von Bismarck. A urmat un voiaj cu peripeţii, apoi Carol a
depus jurământul laBucureşti ca „domn constituţional”, la 10 mai 1866.
El a cârmuit ţara aproape jumătate de secol. La 1/13 iulie 1866 a fost promulgată o nouă
Constituţie. Ea era inspirată după constituţia belgiană din 1831. A fost elaborată fără aprobarea puterilor
garante şi a fost considerată drept “un veritabil act de independenţă”, pentru că nu menţiona suzeranitatea
otomană şi garanţia marilor puteri.
Constituţia avea caracter liberal şi se întemeia pe principii moderne: separarea puterilor, instituţii
reprezentative şi guvernare responsabilă. Ea fundamenta monarhia constituţională ereditară şi avea
înscrise drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Domnul avea largi prerogative executive, legislative şi
judecătoreşti dar actele sale trebuiau contrasemnate de miniştri de resort. Sistemul electoral prevăzut de
constituţie se baza pe votul cenzitar, iar corpul electoral era împărţit pe colegii în funcţie de avere. Articolul
7 lăsa posibilitatea “împământenirii” doar “străinilor de rituri creştine", iar articolul 19 conferea
proprietăţii private "drept sacru şi inviolabil". Deşi prezenta unele limite, Constituţia din 1866 a fost
una din cele mai liberale din zona central şi est europeană şi a deschis calea pluralismului politic.
Statul modern, care avea la bază această constituţie, s-a consolidat. Monarhia, Parlamentul şi
partidele politice erau factorii decisivi ai puterii. In principiu, regulile jocului democratic au fost respectate, iar
monarhia a asigurat un anumit echilibru politic intern. Au luat naştere partidele politice care susţineau prin
programele lor materializate în legi aduse în faţa Parlamentului, continuarea procesului de modernizare.
Proiectul de desăvarşire a statului naţional unitar era abordat cu prudenţă de cei aflaţi la putere,
obligaţi să ţină cont de conjunctura politică externă.
Partidele de guvernământ au fost PNL, constituit în 1875 şi Partidul Conservator fondat în
1880. S-au conturat doctrinele liberală ("prin noi înşine") şi conservatoare (,,evoluţia organică" sau
,,paşii marunţi"), exprimând căile diferite prin care cele două partide vedeau realizat progresul ţării.
Bazele unei economii naţionale moderne s-au putut dezvolta abia după dobândirea
independenţei de stat. Protecţionismul vamal, încurajarea industriei, modernizarea agriculturii, construirea
infrastructurii moderne, fondarea Băncii Naţionale a României cu drept de emisiune monetară, au marcat
paşi importanţi pe calea modernizării economice.

V. CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI

1. O nouă etapă a „chestiunii orientale”

 1875 – o nouă etapă a „crizei orientale” cauzată de mişcările naţionale care se
declanşează în Bosnia-Herţegovina şi Bulgaria; otomanii reprimă mişcările, însă Rusia
intervine în calitate de protectoare a creştinilor din Balcani;
 Situaţia creată în Balcani a redeschis în România problema independenţei
 1876 – noua Constituţie otomană califica România drept „provincie privilegiată”
 Întreaga societate românească dorea obţinerea independenţei de stat; existau mai
multe opinii în ceea ce priveşte căile de realizare a acesteia:
- liberalii → alianţa cu Rusia şi războiul
- conservatorii → alianţa cu Gremania şi Austro-Ungaria şi diplomaţia
 Rusia se pregăteşte de război → vara anului 1876 are loc, la Reichstadt, întâlnirea dintre
împăratul Austro-Ungariei şi ţarul Alexandru al II-lea, în urma căreia cei doi ajung la un
compromis: Rusia obţine neutralitatea Austro-Ungarie în cazul unui conflict ruso-turc, în
schimb primind Bosnia şi Herţegovina.
 În oct. 1876 au loc la Livadia, tratative între guvernul României prezidat de Ion C.
Brătianu şi ţarul Rusiei privind trecerea trupelor ţariste pe teritoriul ţării noastre
 La 4 aprilie 1877, se încheie Convenţia româno-rusă de la Bucureşti;
 prevederi:
- Rusia se obligă să respecte şi să menţină integritatea teritorială a României
- Rusia se obliga să suporte cheltuielile de transport
- Traseul trupelor ţariste era fixat în detaliu
- România urma să ia măsuri militare de apărare, decreta mobilizarea armatei
(100.000 de oameni) şi concentrarea trupelor în sudul ţării
 12 aprilie 1877 – Rusia declară război Turciei
 Armata otomană bombardează localităţiile de pe malul stâng al Dunării
 Armata română răspunde bombardând Vidinul (26 aprilie 1877) => 27 aprilie Turcia
declară suspendate legăturile diplomatice cu România (practic se instalează o stare de
război între cele două state)
 La 9 mai 1877 – Mihail Kogălniceanu (ministru de externe) a declarat independenţa
României

2. Participarea României la războiul din Peninsula Balcanică

- În vara anului 1877 înaintarea armatei ţariste este oprită la Plevna, de cucerirea căreia s-a
dovedit că a depins întreaga soartă a războiului (era înconjurată de 14 redute şi apărată de
50.000 de soldaţi conduşi de vestitul gen. Osman Paşa)
- După mai multe asalturi ale armatei ţariste, eşuate, marele duce Nicolae, conducătorul armatei
ţariste din Balcani în cere principelui Carol I ajutorul
- Nu s-a încheiat o convenţie militară scrisă, doar una verbală => la 30 august 1877 are loc, sub
conducerea lui Carol I, primul asalt comun ruso-român asupra Plevnei => armata română
reuşeşte să cucerească reduta Griviţa I cu mari pierderi umane
- S-a decis asedierea Plevnei (pentru a întări blocada, la 9 nov. 1877, armata română a
cucerit şi reduta Rahova)
- La 28 nov. 1877 – Osman Paşa se predă (după cca. 3 luni de asediu)
- După victorie armata rusă se îndreaptă spre direcţia Sofia – Adrianopol, iar armata română
spre direcţai Vidin- Belogradcik
- Armata otomană este înfrântă pe toate fronturile => feb. 1878, Turcia cere pace

- Tratatele de pace: - s-au încheiat 2 tratate de pace

a) Tratatul de la San Stefano (feb. 1878)
- participă numai Rusia şi Turcia; România nu este acceptată la tratative
- tratatul recunoştea independenţa României şi Serbiei
- autonomia Bosniei şi Herţegovinei
- organizarea Marelui Principat al Bulgariei
- Turcia ceda Rusiei Dobrogea, Delta Dunării şi I. Şerpilor, însă Rusia îşi rezerva dreptul să
schimbe acest teritoriu cu sudul Basarabiei (jud. Cahul, Ismail şi Bolgrad, retrocedate Moldovei
în 1856) => Rusia nu-şi respecta angajamentele din convenţia din 4 aprilie 1877
- Marile puteri europene nemulţumite de puterea pe care o căpăta Rusia în urma acestui tratat
de pace
- La insistenţele marilor puteri europene Rusia acceptă reluarea trataivelor de pace

b) Tratatul de la Berlin (iulie 1878)

- participă toate cele 7 mari puteri europene
- recunoaşte independenţa Serbiei şi Muntenegrului
- Bosnia şi Herţegovina sunt cedate Austro-Ungariei
- principatul Bulgariei este redus teritorial până la munţii Balcanici
- la sud de acesta lua naştere Rumelia Orientală, ca zonă tampon
- Anglia primea I. Cipru
- Independenţa României era recunoscută condiţionat de abrogarea articolului 7 din
Constituţia de la 1866 care acorda dreptul de cetăţenie doar creştinilor şi acceptarea
retrocedării sudului Basarabiei către Rusia, în compensaţie România primind Dobrogea, Delta
Dunării şi I. Şerpilor.

3. Importanţa cuceririi independenţei de stat a României

- pe plan intern a creat condiţiile întăririi regimului politic, accelerarea modernizării şi
dezvoltarea economică fără nici o constrângere externă
- se creau premisele desăvârşirii statului naţional
- a impulsionat lupta românilor din celelalte teritorii româneşti, aflate sub dominaţie străină
- la 14 martie 1881 România se proclamă Regat, iar Carol I primeşte titlul de rege
- pe plan extern ţara noastră devenea o ţară suverană cu drepturi depline în relaţiile
internaţionale

VI. PROIECTUL FAURIRII ROMÂNIEI MARI

După obţinerea independenţei, românii din teritoriile aflate sub stăpânire străină considerau
eliberarea lor doar „o chestiune de timp”.
România a aderat la Puterile Centrale în 1883, iar statul român a continuat să acorde atenţie
problemei naţionale. Susţinerii culturale a comunităţilor româneşti din Balcani, subvenţionării
învăţământului în limba română din Transilvania, li s-au adaugat acţiunile politice pentru sprijinirea mişcarii
memorandiste din 1892-1894.
Ideea unirii politice a Transilvaniei cu Principatele române a apărut încă de la începutul secolului al XlX-
lea la munteanul de origine ardeleană Naum Râmniceanu (1802) şi la transilvaneanul Ion Budai-Deleanu (1804).
Aceste planuri au fost reluate după 1838 de A.G. Golescu-Albu şi I. Câmpineanu, care au inclus în programele
lor politice unirea celor trei principate. La 1848 mulţi fruntaşi revoluţionari considerau ca Imperiul habsburgic se va
prăbuşi, făcând posibilă constiuirea statului naţional român în vatra Vechii Dacii. Chemarea “noi vrem să
ne unim cu ţara”, auzita pe Campia Libertăţii de la Blaj se înscria pe această direcţie. După revoluţie, în
1852, Dimitrie Brătianu utiliza pentru prima dată sintagma “România Mare”. Unii oameni politici şi cărturari
(I.C. Bratianu, M. Eminescu, A.D. Xenopol) continuau să creadă în sfârşitul apropiat al Imperiului habsburgic.
 Deşi alianţa cu Puterile Centrale a împiedicat exprimarea deschisă a ideilor iredentiste, în secret,
guvernul de la Bucureşti acorda sprijin ,,naţionaliştilor” ardeleni. Liga culturală fondată în 1891
cuprindea mulţi cărturari de peste munţi care susţineau cauza naţională. Ca expresie a caracterului său
politic, în 1914, Liga şi-a luat numele de “Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”.
Orientarea politică externă a României după 1900 indica îndepărtarea certă de Puterile Centrale. Când
România intra în al doilea război balcanic (1913) împotriva Bulgariei, Nicolae Iorga afirma că acolo, peste
Dunăre începea “războiul nostru pentru eliberarea Ardealului”.
Declanşarea primului razboi mondial găsea clasa politică din Regat divizată. La Consiliul de
Coroană de la Sinaia (3 august 1914), regele a cerut aplicarea Tratatului cu Puterile Centrale, din 1883. S-au
opus cei mai mulţi membri ai Consiliului. La cererea majorităţii clasei politice, România a respins aplicarea
tratatului cu Puterile Centrale, invocându-se faptul că acesta prevedea “casus foederis” numai în situaţia în
care unul dintre semnatari era atacat. S-a adoptat poziţia de neutralitate.
In perioada neutralităţii (1914-1916), guvernul condus de I. I.C. Brătianu a purtat tratative cu Antanta în
vederea stabilirii condiţiilor în care România i s-ar fi alăturat. Moartea regelui Carol I şi urcarea pe tron a
lui Ferdinand I a facilitatat aceste tratative. Guvernul rus încerca să limiteze revendicarile româneşti, dar după
înfrângerile suferite de armata rusă sunt accepta toate aceste cereri româneşti. Sub presiunea Angliei şi
Franţei tratativele au fost reluate şi s-au concretizat prin semnarea, la 4/17 august 1916, a tratatului şi a
convenţiei cu Anglia, Franţa, Italia şi Rusia.
Soluţia făuririi României Mari prin participarea la război, alături de Antanta, triumfase.
1

VII. PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1916-1918)

Tratatul de alianta cu Antanta si conventia militara, semnate de I.I.C. Bratainu in numele guvernului
roman si de ministrii marilor puteri din Antanta, la Bucuresti, in numele guvernelor pe care le reprezentau
(4/17 august 1916), au asigurat cadrul juridic şi militar al participării României la primul război mondial.
Tratatul recunoştea statului român drepturile asupra Transilvaniei, Banatului şi
Bucovinei garantându-i participarea la Conferinţa de pace în condiţii de egalitate cu aliaţii. Convenţia
militară asigura România de efortul concertat al aliaţilor pe Frontul de Răsărit şi în Grecia, sprijin care ar fi
trebuit să o pună la adăpost de riscurile unui război pe două fronturi.
Consiliul de Coroană de la Cotroceni din 14/27 august 1916 a aprobat oficial cele două documente
şi intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei.
Campania din 1916. Conform planului de operaţiuni “Ipoteza Z”, trei din cele patru armate
române au pornit ofensiva încă din noaptea de 14/15 august 1916 pe toata lungimea graniţei cu Austro-
Ungaria. In scurt timp au fost eliberate oraşele Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorghieni,
armata română înaintând până în apropiere de Sibiu. In Banat a fost ocupată Orşova. Pe frontul din sud
trupele bulgare au atacat în forţă şi au cucerit, până la sfârşitul lunii octombrie, Turtucaia, Silistra, Constanţa şi
Cernavodă. Dezastrul de la Dunăre fusese provocat în bună parte de nerespectarea angajamentelor asumate
de Antanta prin convenţia militară: întarzierea ofensivei generalului Sarrail la Salonic, care ar fi acoperit spatele
armatei române imobilizând forţele bulgare; întarzierea ajutorului în armament şi muniţii; neintervenţia
armatei ruse pe frontul din Dobrogea. Pe de alta parte, planul de acţiune al armatei române a fost defectuos, iar
pregătirea şi dotarea acesteia lăsa de dorit.
Eşecul contraofensivei generalului Al. Averescu de la Flămânda a obligat România să oprească
ofensiva în Transilvania, concentrându-şi forţele pe frontul de sud. Intrarea în luptă a trupelor
germane comandate în nord de generalul Eric von Falkenhayn şi la sud de generalul Mackensen a creat o
situaţie extrem de critică pentru România. Sub deviza ,,pe aici nu se trece”, generalul Eremia Grigorescu
a câştigat ,,bătălia trecătorilor” Carpaţilor Orientali. Concentrând şapte divizii contra unei divizii româneşti
pe valea Jiului, inamicul a reuşit să treacă la sud de Carpaţi.
România a fost invadată pe valea Jiului şi pe valea Oltului, unde trupele române comandate de
generalii I. Dragalina şi David Praporgescu, inferioare numeric şi tehnic, nu au putut rezista ofensivei
inamice. După bătălia de pe Neajlov şi Arges (1-3 decembrie), Bucureştiul, părăsit de oficialităţi, era
ocupat. Frontul se stabiliza în sudul Moldovei, pe linia Focşani - Nămoloasa - Galaţi, iar capitala se muta
temporar la Iaşi. Două treimi din teritoriul ţării a fost ocupat de inamic.
 In aceste momente, când însăşi fiinţa de stat era în pericol, la Iaşi se constituia un guvern de
uniune naţională, din liberali şi conservatorii democraţi, condus de Ion I.C. Bratianu. Tezaurul României era
trimis în Rusia pentru a fi pus în siguranţă; se trecea la reorganizarea armatei române cu sprijinul misiunii
militare aliate comandata de generalul Henry Berthelot.
Campania din 1917. Spre surprinderea inamicului, rezistenţa din Moldova a durat mai bine de un an,
iar frontul românesc nu a putut fi străpuns.
In vara anului 1917 începeau confruntările pe frontul din Moldova. Generalul Al. Averescu
declanşa ofensiva de la Mărăşti înaintând 20 de kilometri în dispozitivul inamic. La 24 iulie, Mackensen a
cotraatacat în zona Focşani - Mărăşeşti - Adjud, dar Armata I Română, comandată de generalul Eremia
Grigorescu, a reuşit să-i oprească pe germani, provocându-le pagube importante. Pe linia Carpaţilor
Orientali Armata a II-a Română a apărat cu succes trecătorile. La Oituz, generalul Al. Averescu a reuşit
să respingă o tentativă inamică de a pătrunde la est de Carpaţi (jumătatea lunii august).
Deşi armata română obţinuse victorii importante în vara anului 1917, după instaurarea regimului
bolşevic în Rusia (25 octombrie/7 noiembrie 1917), continuarea rezistenţei devenise imposibilă. Armata
imperială rusă se dezintegra. Trupele ruseşti care se retrăgeau de pe front ameninţau să
destabilizeze ţara, fapt ce a determinat guvernul de la Iaşi să ia măsuri pentru dezarmarea lor. Puterea
sovietelor instaurată la Petrograd s-a folosit de aceasta pentru a rupe relaţiile diplomatice cu România şi a-i
confisca tezaurul (13/26 ianuarie 1918). După încheierea păcii ruso-germane la Brest-Litovsk (18 februarie/3
martie 1918), guvernul condus de Alexandru Marghiloman şi-a asumat responsabilitatea semnarii tratatului de
pace de la Bucureşti, cu Puterile Centrale (24 aprilie/7 mai 1918): România pierdea Dobrogea şi culmile
Carpaţilor în suprafaţă de_5.600 km2 cu 170 de sate; economic ţara era subordonată Germaniei care
controla industria, comerţul, finanţele, resursele de petrol şi cereale, navigaţia pe Dunare şi porturile
fluviale iar armata română era demobilizată. Regele Ferdinand nu a promulgat legea pentru ratiftcarea
Tratatului de pace, care a rămas astfel nul din punct de vedere juridic.
Deşi în mai 1918 situaţia părea favorabilă Puterilor Centrale, contraofensiva mareşalului Foch a
spart frontul de pe Somme în august, iar în septembrie trupele conduse de Sarrail de la Salonic au străpuns
liniile bulgare. Guvernul Al. Marghiloman a cedat locul unui guvern de generali condus de Constantin
Coandă care a decretat mobilizarea generală şi a ordonat armatei să treacă la alungarea trupelor inamice
de pe teritoriul ţării. Sfârşitul războiului (29 octombrie/11 noiembrie 1918) găsea România în tabara
învingătoare. Participarea la război, având ca scop desăvârşirea unităţii naţionale, se încheia cu un
sacrificiu de sânge de aproape 800.000 de morţi, răniţi, dispăruţi, cu enorme distrugeri şi pierderi
materiale. Capitala eliberata îşi primea suveranii şi instituţiile centrale la 18 noiembrie/1 decembrie
1918.

VIII. MAREA UNIRE DE LA 1918

Factori care au favorizat realizarea Marii Uniri de la 1918:

- Sfărşitul primului Război Mondial (1914-1918);
- Prăbuşirea imperiilor rus şi austro-ungar;
- Afirmarea dreptului la autodeterminare al popoarelor.

- se disting 3 etape în realizarea unirii:

- autonomia
- independenţa naţională
- unirea

1. UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA (27 martie 1918)

- Basarabia a fost primul teritoriu a cărui populaţie majoritar românească a decis unirea sa cu Vechiul
Regat al României.
- În fruntea mişcării naţionale, s-a aflat Partidul Naţional Moldovenesc, format la Chişinău, în aprilie 1917;
organul de presă al partidului se numea “Cuvântul Moldovenesc”.
- Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/8 octombrie 1917, s-a
proclamat “autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi s-a constituit un organ reprezentativ numit
Sfatul Ţării (alcătuit din reprezentanţii românilor şi minorităţilor naţionale). Sfatul Ţării era condus de Ion
Inculeţ.
- Mişcarea naţională s-a intensificat datorită tendinţelor Ucrainei de a-şi extinde stăpânirea asupra
Basarabiei.
- La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a decis proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, membră
cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse. Primul preşedinte al acesteia a fost ales Ion Inculeţ.
- Consolidarea Republicii Democratice Moldoveneşti întâmpina greutăţi din cauza tulburărilor provocate
de soldaţii ruşi, care, după încheierea armistiţiului cu Puterile Centrale, părăseau frontul românesc şi se
retrăgeau prin Basarabia, peste Nistru. Soldaţii ruşi prădau, jefuiau, devastau, incitau pe ţărani la
nesupunere, la jefuirea produselor, incendierea unor ferme şi gospodării. Pentru a pune capăt anarhiei
create pe teritoriul Basarabiei, Consiliul Directorilor a decis trimiterea unei delegaţii la Iaşi pentru a
solicita sprijin guvernului român. La 12/25 ianuarie 1918, trupele române au trecut Prutul. La 13/26
ianuarie 1918, guvernul bolşevic a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat tezaurul, care
fusese trimis la Petrograd în iarna anului 1917.
- În condiţiile în care autonomia Basarabiei era ameninţată, în data de 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării,
întrunit la Chişinău, a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti şi separea ei de
Republica Federativă Rusă.
- La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a adoptat, cu majoritate de voturi, Rezoluţia pentru Unirea
Basarabiei cu România.
- La 22 aprilie 1918, regele Ferdinand semna Decretul de promulgare a Actului Unirii Basarabiei cu România.
- Pentru administrarea provizorie a Basrabiei a fost desemnat Consiliul Directorilor.

2. UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA (28 noiembrie 1918)

- Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918 când Austro-Ungaria, practic, se
prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către Habsburgi, ca o ultimă soluţie de salvare, a Bucovinei la
Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei româneşti şi ameninţa cu
intervenţia armată.
- Din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat, la 14/27 octombrie 1918, o Adunare a
reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie. Aceasta a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite
de români, din Austro-Ungaria, acum, practic prăbuşită. S-a format un Consiliu Naţional Român, prezidat
de Dionisie Bejan şi având în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele
provinciei. Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat,
format din 14 secretari de Stat. La rândul lui, acest guvern provizoriu avea un Comitet Executiv, al cărui
preşedinte era Iancu Flondor.
- Trupele austriece retragându-se, în vechiul teritoriu românesc, au început să intre trupe ucrainene, cu
intenţia de a-l ocupa în întregime şi de a-l alipi la Ucraina, de care nu aparţinuse niciodată. În aceste
condiţii, Consiliul Naţional de la Cernăuţi a solicitat sprijin guvernului român de la Iaşi. Trupele române
vor intra în Cernăuţ la 11 noiembrie 1918, restabilind ordinea.
- Pentru ca unirea cu România să fie făcută în completă legalitate, s-au strâns legăturile cu guvernul
român aflat la Iaşi şi s-a decis convocarea Congresului general al Bucovinei.
- Congresul General al Bucovinei s-a desfăşurat la 15/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, în Sala Sinodală a
palatului Mitropolitan.
- Au participat reprezentanţi ai naţionalităţilor conlucuitoare (români, polonezi, ruteni, germani).
- În fruntea adunării au fost Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion Nistor.
- Actul Unirii a fost redactat de Ion Nistor, membru în comitetul de organizare al Congresului.
- La propunerea lui Iancu Flondor, Congresul a votat cu o majoritate zdrobitoare de voturi “Unirea
necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu
Regatul României”.
- După Congres, o delegaţie a mers la Iaşi, unde se aflau încă guvernul şi curtea regală şi a remis
regelui Ferdinand I Actul Unirii Bucovinei cu România.

3. UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (1 decembrie 1918)

- În cursul anului 1918, monarhia habsburgică a fost supusă presiunii luptei popoarelor asuprite pentru
autodeterminare şi intrase într-o perioadă de criză.
- În aprilie 1918 se desfăşurase la Roma Congresul naţiunilor din Imperiul austro-ungar unde se decisese
dreptul al autodeterminare.
- În aceste condiţii, împăratul Austro–Ungariei, Carol I de Habsburg adresează un manifest intitulat
“Către popoarele noastre credincioase” în care se exprima intenţia de federalizare a imperiului.
- La 12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea, a adoptat o
Declaraţie („Proclamaţia de la Oradea”) redactată de Vasile Goldiş în care se arăta că naţiunea română
este decisă să-şi asigure “aşezarea ei printre naţiunile libere”. Această Declaraţie a fost citită la 18
octombrie 1918 de Al. Vaida – Voevod, unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Român, în cadrul unei
şedinţe a parlamentului maghiar de la Budapesta.
- Pentru coordonarea mişcării naţionale, la 18/31 octombrie 1918, a luat fiinţă la Arad Consiliul Naţional
Român Central, format din 12 membri: 6 din PNR şi 6 din PSD.
- În zilele de 13–15 noiembrie 1918 au loc tratativele româno-maghiare, la Arad.
- Guvernul maghiar, prin delegaţii săi, a comunicat că acceptă ca administraţia în teritoriile româneşti să
fie preluată de C. N. R. C., dar fără a se despărţi de Ungaria. Propunerea maghiară a fost respinsă de
către delegaţia română, negocierile eşuând.
- C.N.R.C. a decis convocarea unei Mari Adunări Naţionale la Alba Iulia. Alba Iulia era localitatea cu
adânci rezonanţe în istoria românească. Aici avusese loc intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul, la 1
noiembrie 1599 şi tot aici au fost executaţi, la 28 februarie 1785, Horea şi Cloşca.
- În zilele de 29-30 noiembrie 1918, au sosit delegaţi din toate părţile din Transilvania şi din România.
- Cei 1228 de membri ai Adunării Naţionale au fost aleşi de către circumscripţiile electorale (câte 5 de
fiecare) sau desemnaţi de către confesiuni, instituţii, asociaţii sau organizaţii din teritoriile locuite de
români.
- La 1 decembrie 1918, cei 1228 de delgaţi aleşi s-au întrunit în Sala Cazinoului Militar din Alba Iulia (azi,
Sala Unirii).
- Mulţimea participanţilor (peste 100.000) a fost adunată pe platoul din spatele cetăţii, pe locul numit azi
Câmpul lui Horea.
- Vasile Goldiş, care, după ce a făcut o amplă prezentare asupra luptei românilor pentru drepturile
naţionale, a supus aprobării celor prezenţi Rezoluţia de Unire.
- A doua zi, 2 decembrie 1918, au fost alese organele de conducere provizorii: Marele Sfat Naţional (for
legislativ), condus de Gheorghe Pop de Băseşti şi Consiliul Dirigent (rol de guvern). Consiliul Dirigent
avea ca preşedinte pe Iuliu Maniu şi 12 membri. Consiliul Dirigent îşi avea sediul al Sibiu, avea atribuţii
de guvern şi şi-a desfăşurat activitatea până la 4 aprilie 1920.
- Voinţa românilor exprimată la Alba Iulia a fost ratificată prin decretul regal din 11/24 dec. 1918.
1