Stilul de conducere reprezintă

modelul comportamental care

caracterizează un lider (DuBrin,
1995). O modalitate de abordare a
stilurilor de conducere este luarea
în considerare a trei puncte cheie
ale continuumului de conducere.
Puterea organizatorică a unui lider
(manager) derivă și din poziția de
putere (legitimă, recompensată,
coercitivă) și din puterea personală
(expert, referent). Percepția
angajatului asupra puterii
organizaționale este extrem de
importantă pentru succesul
organizației sau pentru lipsa de
succes a acesteia.
Democrat , ca adjectiv , înseamnă “ adept al democraţiei”, democraţia fiind definită ca
“forma de organizare şi conducere a unei societăţi în care poporul îşi exercită ( direct sau
indirect) puterea” (DEX).
În primele tentative de studiu ale stilului managerial efectuate de K.Lewin, R.White şi
R.Lippit în 1939 aceştia au definit stilul managerial drept totalitatea particularităţilor
interacţiunii dintre lider si grup. Fără a fi limitativi, considerăm că stilul de conducere sau
stilul managerial se referă la modul de luare a deciziilor, la poziţia managerului faţă de
interesele grupului, la competenăa (în sens professional, organizatoric şi socio-uman ), la
modalităţile de stimulare a oamenilor, la atitudinea faţă de angajaţi.
În ceea ce priveşte modul de luare a deciziei, liderul poate lua decizia singur, se poate
consulta cu un grup restrans de consilieri sau poate cere părerea angajaţilor prin diverse
metode.
Referitor la poziţia fata de obiectivele grupului, liderul se poate identifica total cu scopurile
organizatiei sau poate folosi organizaţia şi resursele sale în interes propriu, acestea fiind
cele doua situaţii extreme.
Competenţa se referă la domeniul de specialitate deci la competenţa sa profesionala, la
calitătile sale organizatorice privind selectarea şi motivarea angajaţilor pentru realizarea
obiectivelor organizaţiei, dar şi la capacitatea sa de a preveni şi rezolva conflictele de
muncă.
Modalităţile de stimulare definesc stilul de conducere. Astfel, modalităţile extrinseci de
motivare caracterizează în special stilurile autocrate iar cele intrinseci stilurile democratice
de conducere.
Atitudinea faţă de angajaţi poate oscila de la intrasingenţă la centrarea necondiţionată pe
nevoile sale.
Modul de interacţiune dintre manager şi subalterni se referă la o serie de parametrii cum
sunt: repartizarea împuternicirilor între manager şi subalterni, acţiunea managarului în
condiţii critice, contactul dintre manager şi subalterni, productivitatea muncii colectivului în
lipsa managerului, atitudinea managerului faţă de sfaturile şi sugestiile subalternilor,
controlul activităţii subalternilor, atitudinea managerului faţă de critica venită din partea
subalternilor, comportamentul unui manager cu pregatire insuficienta, distribuirea
responsabilitatii intre manager şi subalterni, respectarea disciplinei de muncă de către
subalterni, caracterul comunicării managerului cu subalternii, independenţa subalternilor,
atitudinea managerului faţă de sugestiile celorlalţi, atitudinea managerului faţă de spiritual
inovator, atragerea membrilor colectivului la elaborarea hotararilor, autoexigenţa
managerului.(A.L.Juravliov)
Toţi acesti parametrii ai stilului se corelează ître ei constituind o unitate.
Stilul managerial se constituie într-un process complex care depinde de o serie de factori şi
de relaţia managerului cu instituţia pe care o conduce. El se constituie în modul personal de
a gandi, acţiona şi de a se comporta în procesul conducerii instituţiei. Stilul exprimă de
asemeni o multitudine de metode, modalităţi de acţiune pe care managerul stie să le aplice
în organizaţia sa. Se constată că managerul apelează la fermitate, la flexibilitate şi
motivaţie. Se impune necesitatea asigurării eficienţei stilului fapt care îl obligă pe manager
să se adapteze la situaţii, să sesizeze elementele esenţiale, să-i trateze diferenţiat pe
subordonaţi şi problemele abordate de aceştia. Este necesar ca managerul, în conceperea
şi practicarea stilului său, să creeze un camp de acţiune pentru manifestarea aptitudinilor
sale, să armonizeze cunoştintele cu deprinderile, ajungand pană la îmbinarea necesităţilor
obiective cu particularităţile structurii sale psihice.
O clasificare a stilurilor de management este data de Rensis Likert în lucrarea sa “Le
gouvernement participable de l’enteprize”, unde pune în evidenţă patru stiluri:
- stilul autoritar exploatator in care liderul ia si impune deciziile fara consultare, comunicarea
manageriala are loc numai pe verticala, de sus in jos, sunt folositi motivatorii extrinseci, in
special sanctiunile pentru a realize o conducere bazata pe frica si constrangere. Practicarea
acestui stil determina manifestarea ostilitatii subordonatilor, scade satisfactia si interesul
angajatilor pentru activitatea desfasurata, scade productivitatea.
- stilul autoritar paternalist sau obiectiv este cel in care comunicarea manageriala se
desfasoara tot de sus in jos, darn u mai exista atmosfera de ostilitate din cazul anterior,
folosindu-se tot motivatorii extrinseci dar cu accent pe recompense si mai putin pe
sanctiuni.Liderul priveste rezultatele in mod obiectiv , organizeaza cu precizie procesul de
productie, priveste angajatii ca pe niste instrumente si se situeaza la distanta de
colectiv.Rezistenta angajatilor e mai redusa, dar acestia vor resimti sarcinile ca obligatii,
fara legatura cu aspiratiile lor.
- stilul democrat-consultativ in care deciziile se adopta tot la nivel ierarhic superior, dar
conducatorii au o incredere sporita in subordonati, pe care ii consulta si ale caror idei le
utilizeaza in mod eficace. Este incurajata comunicarea in ambele sensuri, ascendent si
descendent, sunt folositi motivatorii extrinseci si intrinseci, autoritatea se deleaga.
- stilul democrat participativ, care se caracterizeaza printr-o incredere deplina in
subordonati , acestia participa efectiv la stabilirea obiectivelor si luarea deciziilor, se
folosesc motivatorii intrinseci, liderul e mai mult un mediator-organizator intervenind cand
apar conflicte.Stabilirea obiectivelor prin consultarea subalternilor stimuleaza motivatia si
interesul acestora si duce la identificarea lor cu obiectivele organizatiei.
Se observa din aceasta clasificare ca stilul managerial poate fi impartit in doua mari
categorii cu diferite nuante si anume:
- Stilul autoritar sau autocrat
- Stilul democratic sau participativ
Aceasta clasificare simplificata trebuie completata cu un al treilea stil si anume
- stilul permisiv (laissez-faire) este stilul in care predomina rutina, in care activitatile merg de
la sine, intr-un mod prestabilit, pe o organigrama clara ,cu sarcini, sistem de sanctiuni si
recompense foarte clar.
Specificul stilurilor autocrat si democratic pot fi redate in tabelul (A.Neculau, 1997)
Tipul autoritar Tipul democrat
1. Toate directiile generale sunt stabilite de lider Toate directiile generale reprezinta obiectul
unei deliberari prealabile a grupului, care este sugerata si incurajata de lider
2. Procedeele si stadiile de realizare
sunt stabilite de lider etapa cu etapa, astfel ca urmatoarea directie sa ramana mai mult sau
mai putin incerta Perspectiva generala a activitatii este prezentata intr-o expunere a
principalelor etape. La prima reuniune se organizeaza o
discutie. Managerul ofera consiliere tehnica
dar prezinta 2-3 variante, dand posibilitatea
optiunii
3. Liderul stabileste fiecarui membru
sarcina sa individuala precum si colegii cu care va lucra Membrii grupului sunt liberi sa
lucreze cu
cine doresc, iar distribuirea sarcinilor este
lasata la initiative grupului
4. Liderul adreseaza critici intr-o forma
personala, fara a justificaprin ratiuni
obiective acest lucru Liderul trebuie sa fie obiectiv in afacerile si
in criticile sale, care sunt justificate in fata
grupului , prin faptele membrilor
5. Liderii nu participa la activitatea
grupului
Liderul se comporta ca un membru obisnuit al
grupului fara a participa prea mult la activitatea comuna.
In raport cu valorile care orienteaza activitatea managerilor au fost facute clasificari
bidimensionale si tridimensionale.