V-am spus că sânt un om periculos

Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.

V-am spus s-aveţi pentru persoana mea

Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât

De sânt călcat puţin pe libertate.

V-am spus că sânt oşteanul credincios

Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,

Cenzori capricioşi ai vremii mele,

C-o să vă coste scump măruntul moft,

De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.

Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,

V-am spus că n-o să placă nimănui

Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat

Şi că  situaţia e mai complexă,

Nu-i intelectualul – servitor.

Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri

Umflând la cifre şi mimând tumulturi

Cu aroganţi şi trândavi doctoranzi,

Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun

Că nu încape muntele în seră

Că prea-i scurt drumul de la rai la iad

Şi de la căprioara la panteră.

V-am spus să nu-l fetisizaţi pe Marx,

Să nu-i păstraţi în spirt invăţătura

Şi voi într-una fără să-l citiţi

Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om

Nu iartă astăzi nici o dezertare

Şi voi v-aţi decorat voi intre voi

Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb

Care ameninţă civilizaţii

E-a omului pentru a fi mai bun,

V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,

Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.

Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surzi

Şi scoateţi arma când vedeţi cuvint

Ce mai faci, prin munţi ce ţi-l ascund

Pe bărbatul tău ce-a fost cioban,

Ce mai faci sub cetini şi pe prund,

Ce mai faci, Vitoria Lipan?

Duhul lui mereu în preajma ta

Ţi-a-nsoţit umbrirea lumini

Şi atât de mare se-arăta

Că n-aveai nici loc să te închini.

 
El te-a dus pe drumu-adevărat,

El ţi-a dat şi drept să judeci tu

Prefăcându-ţi dorul de bărbat

În ceva ce n-are nume, nu.

Iernile sunt tragice în munţi,

De când este muntele sub cer,

Numai la botezuri şi la nunţi

Şi la moarte rudele te cer.

A trecut sazu n-a trecut un an?

Ai aflat, sau n-ai aflat ce-a fost?

Ce mai faci, Vitoria Lipan,

Judecata are totuşi rost.

În prăpăstii viscolite rău,

Pe cărări uitate şi de paşi,

Va mai fi fiind bărbatul tău,

Cum să-l poţi uita şi cum să-l laşi?

N-are nimeni nici puterea ta,

Nici credinţa de-a umbla pe jos,

În prăpăstii, spre a ţi-l afla

Pe ciobanul tragic şi frumos.

Turme vor mai fi şi vor muri,

Oameni se vor stinge peste tot,

Munţii se vor sparge într-o zi,

Or să poată cei ce nu mai pot.

Dar credinţa ta că el e-aici

Va rămâne până la sfârşit,

N-ai să oboseşti şi n-ai s-abdici,

Vei iubi mereu ce ai iubit.

Şi mai trec un secol şi un an

Şi în munţi legenda va da glas,

Cum că tu, Vitoria Lipan,

Credincioasă ţie ţi-ai rămas.

Şi-ntr-o zi ai să te stingi şi tu

Terminându-ţi drumul pe pământ,

Când lătratu, spre un punct bătu,

Unde Nechiforul tău e frânt.

Munţii ţi se clatină-n priviri,

Te măriţi din nou cu omul drag,

Sunteţi împreună iarăşi miri,

Sângele s-a şters de pe baltag.