07 Joel Carbonnel Gestul Corect Manualul Grc483dinarului Tei Print Color

Adept al metodei Mézières și al tehnicii F. M.
Alexander, Joël
Carbonnel practică la Londra profesia de educator în domeniul
sănătății. Îndrăgostit de natură și de grădinărit, a devenit în mod
natural interesat de cunoașterea gesturilor grădinarului.
Traducerea de față
se bazează pe textul ediției franceze
JOËL CARBONNEL
LE BON GESTE
Le manuel du jardinier
publicat de editura
Actes Sud
în anul 2000.
Ilustrația: Judith Kirby
Biblioteca de AGRICULTURĂ SUSTENABILĂ
r ţi
Că n
di
#7
Joël
Carbonnel
Gestul corect
Manualul grădinarului
Cărţile traduse gratuit de
2012 2013
1. Sepp Holzer 2. Edward Faulkner
Permacultura. Ghid practic Nebunia aratului
pentru agricultura la scară mică [Agricultură sustenabilă]
[Permacultură]
3. Masanobu Fukuoka
Revoluţie într-un spic
[Agricultură sustenabilă]
4. Ianto Evans. Leslie Jackson

Încălzitoare cu masă termică
[Tehnici şi meşteşuguri]
5. E.F. Schumacher
Mic înseamnă frumos
[Economie alternativă]
6. Tony Dutzik. Elisabeth

Ridlington, John Rumpler
Adevăratul preţ al gazelor de şist
[Postcapitalism]
Următoarele lucrări traduse gratuit de
J.H. Kunstler Ianto Evans
Îndelungata stare de urgenţă Casa la înde-Mână

Joël
Carbonnel
Gestul corect
Manualul grădinarului
Ediția I în limba română
Traduceri Ecologice Independente

2013
CINE SUNTEM ȘI CUI NE ADRESĂM
P entru orice om lucid, este evident că România de astăzi se află în pragul

colapsului, împreună cu sistemul global în care este angrenată. Dacă
ar fi doar să enumerăm problemele pe care le avem, dimensiunile
acestui cuvânt-înainte ar atinge cote nepermise. De la economie la cultură, de la
agricultură la demografie, de la politică la ecologie, de la sănătate la învățâmânt,
practic nu există domeniu în care să nu fie evident dezastrul în care ne aflăm – fie
că vorbim, în particular, de „exodul creierelor“, de jaful politic generalizat, de raptul
bancar, de rezultatele catastrofale la examenele de capacitate sau bacalaureat sau
de calitatea precară a alimentelor pe care le consumăm; de febra consumeristă
întreținută permanent de marile corporații, de pământul fertil vândut pe nimic, pe
cale să fie otrăvit cu insecticide și pesticide, de izolarea profesioniștilor în favoarea
incompetenților sau de profunda decădere morală. Problemele pe care le avem sunt
atât de complexe și de interdependente încât a crede că există remedii globale pentru
ele înseamnă o naivitate vecină cu orbirea.
Noi, cei din , considerăm că nu există decât soluții „la firul ierbii“
– soluții demarate și întreținute de oameni care nu așteaptă subvenții de la guvern și
sponsorizări de la corporații pentru a face binele. Oameni lucizi și integri, care ridică
semne de întrebare asupra direcției în care se îndreaptă lumea, cu noi cu tot.
Graba în care suntem siliți să trăim ne-a confiscat timpul de gândire – nu avem
timp să discernem între bine și rău, între adevăr și simulacru, între informație și
minciună. Iar graba noastră și dezinformarea sunt extrem de profitabile pentru cei
care ne repetă zilnic, fără încetare, că soluțiile unice de supraviețuire în ziua de astăzi
sunt: job-urile epuizante, creditele pe zeci de ani pentru autoturisme sau locuințe
scumpe și ineficiente și consumul dus la maxim.
s-a născut pentru a face accesibile informațiile care dinamitează acest mod
de gândire. Cărțile traduse de noi demonstrează fără greș că suntem, zi de zi, captivi ai unei
imense iluzii – aceea că nu putem trăi decât așa cum trăim acum: stresați, obosiți, vlăguiți
de viață, înstrăinați de valorile fundamentale care ne îndreptățesc să ne numim oameni.
În contra unui Sistem al cărui mod de funcționare implică inundarea constantă
cu false informații, ne propunem să oferim publicului acele cunoștințe folositoare,
ignorate în mod sistematic de „mainstream“ din simplul motiv că de pe urma lor au de
câștigat numai oamenii, nu și corporațiile și guvernele. În loc de reziduuri de gândire
ambalate țipător, oferim acces la cunoașterea practică. Complet gratuit, dar din dar,
fără pretenții, fără trufie și fără clauze ascunse. O bibliotecă a independenței reale
față de Sistemul absurd în care am fost aruncați în ultimile decade. O serie de cărți
care, nădăjduim, vor fi pașaportul de independență în gândire și în fapte al fiecăruia
dintre noi.
Așadar, cui se adresează în principal cărțile traduse de ?

Oamenilor care știu că veșnicia nu s-a născut la sat ca să moară la oraș. Celor care
s-au săturat de asfalt, de blocuri, de rate și de credite și care caută să iasă din acest
angrenaj cât mai repede, dar încă nu au curaj, pentru că nu știu că se poate și încă
nu știu cum se face. Celor care vor să acumuleze cunoștințe solide de agricultură
sustenabilă, permacultură, arhitectură ecologică, energii alternative, tehnici și
tehnologii domestice și meșteșuguri. Celor care simt șubrezenia sistemului și
naufragiul global către care ne îndreptăm, oamenilor care au redus sau se pregătesc
să reducă turația motoarelor, pentru că știu că viteza nu va face decât să grăbească și
să amplifice impactul inevitabil cu zidul. Celor care știu că revoluțiile încep din pragul
propriei case și tot acolo se termină. Țăranilor nescârbiți de sat și încă nedescurajați,
dar și orășenilor care încă stăpânesc mai bine tastatura decât grebla. În fine, tuturor
celor care știu că orice bucată de pământ vine la pachet cu fâșia nemărginită de Cer
de deasupra ei.
mai 2013
AJUTĂ-NE SĂ AJUTĂM!
C artea pe care o citești acum pe ecran sau o ții, deja tipărită, în mâini,
este rezultatul a sute de ore de muncă migăloasă – traducere, verificare
terminologică, adaptare, corectură, editare, punere în pagină și design.
Nenumărate e-mailuri și mii de corecturi. Nici un membru al grupului –
fie el traducător profesionist sau amator - nu este plătit pentru munca sa; tot
ceea ce facem, facem gratuit, fără să cerem burse, sponsorizări, fără să solicităm donații
și fără să așteptăm medalii, diplome și, eventual, statui în fața ministerului agriculturii.
Unii pot numi asta sacrificiu, alții civism, alții tâmpenie crasă și pierdere de timp.
TEI nu este umbrelă pentru nici un partid politic sau ONG; nici unul dintre noi
nu are de gând să candideze la președinție sau măcar pentru un post la consiliul local
la următoarele alegeri, nici unul dintre noi nu are fabrică de produs insecticide. Dar
asta nu înseamnă că nu avem și noi, la rândul nostru, nevoie de ajutor. În schimbul
faptului că, prin intermediul nostru, ai acces gratuit în limba română la cărți de
importanță fundamentală, pe care nici o editură din România nu a avut puterea sau
curajul să le traducă, te rugăm să ne dai o mână de ajutor. Dacă te simți stăpân
pe orice limbă de circulație internațională și îți poți sacrifica câteva ore
lunar pentru a traduce câteva pagini împreună cu noi, dă-ne de știre la
adresa de mail: carti.din.tei@gmail.com. Cu cât vom fi mai mulți, cu atât vom
putea traduce mai multe volume într-un timp din ce în ce mai scurt – performanță
pe care nici o editură, din România sau chiar din străinătate, probabil că n-a atins-o
vreodată.
Și chiar dacă nu ești atât de deprins cu o limbă străină, tot ne poți fi de mare
folos - dă mai departe cartea de față și celelalte cărți din colecția , anunță-ți
prietenii, recomand-o, tipărește-o, fă-o cadou, urmărește-ne pe Facebook, pe Scribd
și oriunde vom mai apărea. Poți chiar să-ți enervezi socrii dându-le din când în când
citate din cărțile traduse și publicate de noi, promitem că nu ne supărăm. Suntem
siguri că, pe măsură ce crește numărul oamenilor care știu despre , citesc și
aplică cele scrise în cărțile noastre, vom fi o țară din ce în ce mai greu de mințit, de
controlat și de cumpărat. Îți mulțumim!
Pentru înscrieri, sugestii, recomandări, propuneri etc.:
carti.din.tei@gmail.com
TEI Traduceri Ecologice Independente
scribd.com/tei_independente
issuu.com/tei_independente
en.calameo.com/accounts/2421252
CUPRINS
Introducere..................................................................................................... iii
TEORIE
AUTOÎNTREBUINȚAREA................................................................................. 3
DE LA OM LA UNEALTĂ.................................................................................... 3
FORMĂ ŞI FUNCŢIE............................................................................................ 4
DE LA UNEALTĂ LA OM.................................................................................... 4
FRUMUSEŢE ŞI SĂNĂTATE................................................................................ 5
VERIGA LIPSĂ: FOLOSIREA............................................................................... 7
SUNTEM UTILIZATORII PROPRIULUI CORP................................................. 8
AUTOÎNTREBUINŢAREA: DEFINIŢIE.............................................................10
ANATOMIA FOLOSIRII GREŞITE....................................................................13
TRESĂRIRI ȘI ZVÂCNIRI.................................................................................... 13
REFLECŢII ASUPRA REFLEXELOR................................................................... 14
SĂ AVEM TONUS – DAR NU PREA MULT....................................................... 14
ÎN CAZUL ANIMALELOR.................................................................................. 15
ÎN CAZUL OMULUI...........................................................................................16
NIVELUL APEI ÎN URECHEA INTERNĂ.......................................................... 17
GÂT SĂNĂTOS, SPATE SĂNĂTOS.................................................................... 20
SIMPTOMATOLOGIA ÎNTREBUINŢĂRII GREŞITE....................................... 20
CONFLICT MUSCULAR.................................................................................... 22
ÎMPĂRĂŢIA SIMŢURILOR.................................................................................23
ILUZIA CHINESTEZICĂ.................................................................................... 24
MODELAREA OBIŞNUINŢELOR......................................................................25
METODA F. M. ALEXANDER.......................................................................... 27
CONTROLUL PRIMAR,
CHEIA DE BOLTĂ A AUTOÎNTREBUINȚĂRII CORECTE..............................27
PUŢIN BUN SIMŢ... MUSCULAR..................................................................... 28
INHIBAREA REACŢIEI...................................................................................... 29
LA NECAZURILE SCOPULUI, LEACUL MIJLOACELOR.................................32
DISCURS ASUPRA METODEI...........................................................................33
i
PRACTICA
POZIȚII ȘI MIȘCĂRI FUNDAMENTALE......................................................... 37
ÎN PICIOARE, PE PĂMÂNTUL SACRU.............................................................37
OMUL SE TRAGE DIN ARBORE...................................................................... 38
GRAVITAȚIA: AMIC SAU INAMIC?................................................................. 40
GRAVITAȚIA PE CĂLCÂIE.................................................................................41
UNDE ÎNTÂLNIM ÎNTREBUINȚAREA GREȘITĂ........................................... 42
REVENIREA LA VERTICALITATE.................................................................... 44
LA BAZA PERETELUI........................................................................................ 45
NU VĂ PIERDEȚI CAPUL.................................................................................. 47
ETAPA OGLINZII............................................................................................... 49
GRĂDINĂRIT ÎN FOTOLIU?............................................................................ 50
APLECAREA ÎN FAȚĂ........................................................................................ 52
GENOFLEXIUNEA............................................................................................. 54
ȘOLDURI.............................................................................................................55
O BARĂ ÎN SPATE...............................................................................................57
SPATE SCOBIT SAU COCOȘAT: ACEEAȘI LUPTĂ.......................................... 58
POZIȚII DEPĂRTATE: ÎNDOIRI ȘI FANDĂRI ÎN FAȚĂ.................................. 59
STÂND PE VINE................................................................................................. 60
A SE ÎNDREPTA................................................................................................. 62
MÂINILE SUS..................................................................................................... 64
CULTIVAREA CÂMPULUI CONȘTIINȚEI....................................................... 67
GESTURILE GRĂDINARULUI.........................................................................69
RIDICATUL......................................................................................................... 70
A ÎMPINGE CU PICIORUL.................................................................................75
A LOVI, A SĂPA.................................................................................................. 79
ÎMPINGE - TRAGE, TRAGE - ÎMPINGE........................................................... 84
MIȘCĂRILE COSITULUI................................................................................... 87
SĂ TAI, SĂ CUREȚI CRENGILE, SĂ RETEZI, SĂ CULEGI, SĂ AGĂȚI........... 97
CUM SĂ TRECI UNEALTA ÎN MÂNA STÂNGĂ.............................................. 98
CÂTE CEVA DESPRE MÂNERUL SAU COADA UNELTELOR.......................100
ODIHNA GRĂDINARULUI..............................................................................104
GIMNASTICA VERDE....................................................................................... 105
BIBLIOGRAFIE............................................................................................. 109
ii
INTRODUCERE
G RĂDINĂRITUL ESTE ANTIDOTUL perfect al modului modern de viaţă în ţări-

le noastre industrializate, mecanizate până la refuz, poluate şi betonate. Fie că
este pentru relaxare sau obţinerea hranei, grădina reprezintă o insulă de natu-
ră, un refugiu de verdeaţă. Rămâne un loc privilegiat în care Omul1 stresat poate să păstreze
contactul cu natura, să se ostenească fizic în aer liber cultivând o hrană sănătoasă, dar şi să
se destindă, să mediteze sau să se odihnească.
În Franța sunt astăzi treisprezece milioane de grădini, însumând o suprafaţă de un
milion de hectare. Pentru a scormoni tot acest pământ şi a întreţine tot acest teren, lucrează
aproape douăsprezece milioane de grădinari.
Începători, amatori sau profesionişti, aceste milioane de grădinari nu au întâmpinat
nici o greutate în a-și urma curiozitatea horticolă. Ca atare, bibliografia grădinăritului este
foarte bogată. Abundă lucrările în care se predă arta şi modul plantării verzelor, semănării
salatelor sau toaletării gardurilor vii. Rețetele, tehnicile și trucurile grădinăritului, descrise
în numeroase și diverse cărți și reviste, sunt publicate pe larg.
În aceste scrieri, cuvântul „gest“ revine adesea, dar este redus, în general, la sensul de
„acţiune de îndeplinit“. Asupra gesticii în sine a grădinarului, nu se găsesc aproape deloc
referinţe; rareori se pune problema unei pedagogii a postúrii şi a mişcării cerute în grădină-
rit. Totuşi, grădinarul trebuie, înainte de a lucra cu uneltele, să lucreze cu propriul corp. Iar
acest corp, atunci când nu este luat în seamă prea mult timp, ajunge să se plângă de condiţii-
le de muncă ce îi sunt impuse şi ne cheamă la ordine prin intermediul durerilor. Asta pentru
că omului modern, adesea „ruginit“ de sedentarism şi „înţepenit“ de obiceiuri greşite, pă-
mântul îi pare prea jos iar gardul viu prea sus.
În aceste condiţii, grădinarul se expune riscului de a deveni parte a statisticii care re-
uneşte cele 80% de persoane care, la un anumit moment din viaţa lor, suferă de dureri de
spate. Ce poate fi mai frustrant decât a nu putea să te dăruieşti pasiunii tale din pricina unei
vulgare dureri de spate? Ce păcat să vezi plăcerea grădinăritului transformându-se într-o

1
În această carte, cuvântul „Om“, cu majusculă, desemnează specia umană şi îmbrăţişează deci, dacă putem spune aşa,
şi femeia. La fel, cuvântul „grădinar“ desemnează deopotrivă grădinarul şi grădinăriţa, bărbatul şi femeia. De altfel,
grădinăritul este unul dintre rarele domenii în care este realizată paritatea bărbaţi-femei pentru că, în zilele noastre,
jumătate dintre grădinari sunt de sex feminin.
iii
Joël Carbonnel – Gestul corect
corvoadă, pentru că trupul suferă şi se împotriveşte lucrului. La ce bun să ştii şi să îţi placă
să grădinăreşti dacă, din pricina unei dureri de spate, nu o mai poţi face?
Grădinăritul nu este, totuşi, o activitate nocivă şi periculoasă. Dimpotrivă, este o acti-
vitate ce oferă o excelentă formă de exerciţiu fizic în aer liber, alcătuit din mişcări variate şi
folositoare. Nu grădinăritul în sine este cauza acestor „pene“ ale corpului. Durerea de spate
şi alte tulburări ale sistemelor muscular şi osos nu sunt o fatalitate. Pentru a le evita, grădi-
narul trebuie să ştie să îşi folosească trupul înainte de a şti să îşi mânuiască uneltele şi teh-
nicile de grădinărit. Oricare ar fi munca îndeplinită, oricare ar fi unealta folosită, grădinarul
se serveşte înainte de toate de el însuşi. Dar, din pricina unui mod de viaţă industrializat şi
urbanizat, dar şi din lipsa transmiterii lor, aceste cunoştinţe cu privire la folosirea de sine,
dobândite cu răbdare de înaintaşii noştri, s-au pierdut treptat de-a lungul generaţiilor.
Lucrarea de faţă înţelege să umple această lacună propunând o ucenicie faţă de această
ştiinţă pierdută, astfel încât grădinăritul să rămână o plăcere şi să nu devină o corvoadă; o
activitate sănătoasă, nevătămătoare. Corpul are inteligenţa sa, pe care intelectul o reprimă.
Pentru a-i permite corpului să îşi exprime liber această inteligenţă, trebuie să devii conştient
de anumite fapte şi legi care guvernează comportamentul nostru muscular. Aceasta pentru
că acest tratat nu este un „catalog“ de pretinse bune poziţii, ci o metodă întreagă, bazată pe
descoperirile lui F. M. Alexander2, pentru a învăţa arta şi maniera de a-ţi folosi corect pro-
priul corp. în continuare sfaturile date în această carte, veţi fi în măsură să aveţi mâna verde
fără să aveţi spatele „roşu“... de durere şi de inflamaţie.
Gestul corect este organizat în două părţi: una teoretică și alta practică. Pentru a trage
maximum de foloase din această carte, începeţi cu începutul, nu săriţi partea teoretică. Ea
este necesară pentru o bună înţelegere şi pentru o corectă punere în practică a mişcărilor
descrise în partea practică. De altfel, există ceva practică în teorie, şi ceva teorie în practică,
fiindcă teoria şi practica, precum trupul şi sufletul, nu se lasă despărţite şi compartimentate
atât de uşor.
Un ultim cuvânt: cu toate că se adresează cu prioritate grădinarilor, toată lumea
ar putea profita de lectura acestei cărţi, căci nu tratează grădinăritul decât sub unghiul
autoîntrebuințării. Ori, folosirea de sine ne priveşte pe toţi, fără excepţie. Luând gesturile
grădinăritului ca exemplu, dăm cititorului mijloacele de a da răsturna și a eradica „buruieni-
le“, care sunt greşelile de folosire a propriului corp, arătând, de asemenea, în mod indirect,
buna lui folosire. Ca urmare, Gestul corect poate fi citit foarte bine ca un manual al corectei
auto-întrebuinţări.
În paginile ce urmează, vă invit într-o vizită cu ghid: turul proprietății și al grădinii.
2
Frederick Mathias Alexander (1869–1955), actor australian, a observat că a început să aibă probleme cu vocea, mai
ales pe scenă, pentru că avea tendința să-și încordeze mușchii gâtului. Postúra îi trăgea capul spre spate și în jos, iar
mișcarea aceasta provoca o anumită tensiune în corzile vocale. Mișcarea este imperceptibilă, dar numai după ce și-a
corectat-o el și-a putut salva vocea. Cu timpul, a nuanțat toată această tehnică de relaxare care te ajută să trăiești în
armonie cu tot trupul. Totul este să păstrezi echilibrul vital între cap, gât și coloana vertebrală, să observi punctele
tensionate și să le corectezi (TEI).
iv
TEORIE
AUTOÎNTREBUINȚAREA
1
Î NAINTE DE A INTRA în grădină pentru a începe ucenicia gesturilor potrivite
în grădinărit, este necesar să cunoaştem câteva date esenţiale. Ne vor fi de un
mare ajutor atunci când va trebui să ne dezbărăm de deprinderile posturale
rele, să dejucăm cursele întinse de senzaţiile noastre falsificate şi tocite, să distingem folosi-
rea corectă de cea incorectă. Deci, înaintea gestului, faptele, înainte de competenţă, cunoş-
tinţa; şi să ştiţi de pe acum că a preda o competenţă este cu mult mai greu decât a preda o
cunoştinţă.
DE LA OM LA UNEALTĂ
De când există, Omul nu a încetat să inventeze, să şlefuiască şi să fabrice obiecte, unelte şi
maşini. Cum această manie este tipic omenească, filosoful Henri Bergson cugeta că Omul ar
trebui, poate, să se definească mai degrabă ca Homo faber, care fabrică, decât ca sapiens,
care gândeşte.
Uneltele şi instrumentele create de Homo faber suferă o evoluţie comparabilă cu cea
care acţionează asupra lumii vii. De la cele mai vechi şi primitive, precum bățul, până la cele
mai recente, precum grelineta1, uneltele noastre, concepute și apoi fabricate, evoluează, su-
pravieţuiesc sau dispar. Unele dintre ele sunt adevărate coelacanthe2 ale lumii tehnice: au o
formă care practic nu s-a schimbat de la apariţia lor.
Fiecare unealtă are o formă specifică ce o distinge de celelalte. Cu toate că seamănă
între ele, o cazma nu este o lopată şi o lopată nu este o cazma. Formele lor diferite ne permit
lucrări diferite, iar un amator s-ar înşela crezând că una poate îndeplini funcţia celeilalte. Ar
fi de ajuns să încerce să îşi sape grădina cu o lopată şi să încarce nisipul cu o cazma pentru a
se convinge imediat de greşeală.
Chiar şi modesta cazma, cu forma generală atât de simplă, face parte dintr-o familie de
unelte ce cuprinde, în Franţa, mai multe zeci de modele. Experienţa muncii pământului şi o

1
Furcă specială (fr. grelinette) cu dinţi curbaţi şi două cozi dispuse lateral, folosită pentru decompactarea solului fără a
întoarce brazda (TEI).
2
Grup de peşti (lat. Latimeria chalumnae) considerat dispărut, din care au fost găsite specimene vii în 1939, respectiv
1999; compararea cu fosilele care abundă în aluviunile din cretacic a evidenţiat lipsa evoluţiei speciei (TEI).
3
doză bună de ingeniozitate i-au permis Omului să diversifice formele acestei unelte de bază,
în funcţie de natura solului. Prin mici modificări s-au născut cazmale bine adaptate terenu-
lui care trebuie lucrat, precum cazmaua din Alsacia, din Limoges, sau din Bretagne, pentru
a nu aminti decât câteva.
Cazma şi lopată.
FORMĂ ŞI FUNCŢIE
Imaginaţi-vă acum că ar trebui să reinventaţi roata. După câteva încercări şi greşeli, veţi
sfârşi inevitabil prin a crea un obiect circular, nu pătrat. Este elementar, ce este rotund se
învârteşte, se rostogoleşte; pătratul nu se învârteşte rotund. Şi, chiar dacă va fi inventată
într-o zi o roată pătrată, eu nu o s-o vreau la roaba mea.
În timp ce forma generală a unei unelte ar putea varia ad infinitum, forma sa rapor-
tată direct la acţiunea aşteptată de la ea trebuie să fie foarte specifică. De exemplu, există o
mulţime de feluri de roţi: cu sau fără spiţe, de căruţă sau de roabă, etc., dar ele toate aparţin
marii familii a roţilor. În pofida acestei libertăţi de feluri şi aparenţe, forma unei roţi demne
de acest nume nu trebuie să treacă peste anumite limite. Astfel, ovalizarea unei roţi poate fi
abia perceptibilă, dar poate, cu toate acestea, să schimbe radical funcţiunea, până la a-i face
folosirea periculoasă.
Dacă vă vorbesc despre roată, este pentru a ilustra strânsa legătură care există între
formă şi funcţionare. Acest raport are puterea unei legi, care ar putea fi enunţată astfel: For-
ma condiţionează funcţionarea.
DE LA UNEALTĂ LA OM
Faptul că forma uneltelor noastre şi a altor instrumente le condiţionează funcţiunea este
uşor de înţeles. Dar se uită prea adesea că această lege este universală, că ea se aplică la fel
4
Autoîntrebuințarea
de bine lumii vii ca şi lumii materiale. Chiar fiinţele omeneşti sunt supuse acestei legi care
nu suportă excepţii. Cu privire la formă, William Harvey, descoperitorul circulaţiei sângelui,
spunea că „forma este cheia funcţiunii“.
În biologie, enzimele ilustrează foarte bine această lege. Enzimele sunt proteine care
acţionează ca şi catalizatori ai reacţiilor chimice. Ca orice altă proteină, ele îşi pot pierde for-
ma originală din cauza unui proces care se numeşte denaturare. O enzimă denaturată, odată
cu pierderea formei normale îşi pierde, concomitent, şi proprietăţile catalitice. Nu mai este
„în formă“ – şi la propriu, şi la figurat.
În lumea vie, ceea ce este adevărat la nivel molecular este şi la nivel macroscopic. Din
nefericire, această strânsă legătură care există între forma corpului nostru şi funcţionarea lui
este de obicei ignorată. Mare păcat, căci forma noastră corporală determină, în mare parte,
buna sau proasta funcţionare a organismului nostru. Iată de ce expresiile „a fi în formă“, „a
se simţi în formă“, „formă proastă“, ar trebui percepute atât în sens propriu, cât şi figurat.
Dar ce înseamnă, literalmente vorbind, „a fi în formă“?
FRUMUSEŢE ŞI SĂNĂTATE
Morphologia, cuvânt creat de Goethe în 1790, este forma sau aparenţa exterioară a unui
organism viu, sau studiul ei. Propun introducerea unui nou cuvânt: ortomorfologie care va
desemna forma normală a corpului omenesc, sau studiul ei. Ceea ce ne întoarce la uneltele
noastre, căci cuvântul „normal“ vine din latinescul norma, „echer“, unealtă folosită de tâm-
plari, zidari, etc., pentru a măsura unghiurile drepte. În acelaşi timp, sensul cuvântului s-a
lărgit, puţin câte puţin, încât a ajuns să însemne, printre altele, ceva ce serveşte ca regulă, ca
model, ca referinţă. Astăzi, acest cuvânt este adesea folosit, pe nedrept, pentru a desemna
ceva ce este comun, curent, obişnuit. Este vorba de o răsturnare de sens, căci ceea ce este
curent este adesea contrarul normalului; cu alte cuvinte, normalul este rar.
Ortomorfologia evidenţiază, pe de o parte, că există, la fiinţa omenească ca şi la anima-
le, o formă normală, ce garantează buna funcţionare, iar pe de altă parte, că această formă
constituie frumuseţea. Forma omenească normală, naturală este frumoasă. Englezii spun
că „frumuseţea e până la piele“3, altfel zis este superficială. Profesorul J. A. Thomson4, un
naturalist renumit, nu-i de acord cu acest dicton. După el, „natura este cu totul în favoarea
sănătăţii, pe cât este şi în favoarea frumuseţii“, şi „frumuseţea este semnul vizibil al rezul-
tatului unei vieţi disciplinate, armonioase şi sănătoase“. Departe de a fi superficială, fru-
museţea corporală este rezultanta forţelor care acţionează cel mai adânc în fiinţa noastră şi
organismul însemnat cu pecetea frumuseţii arată capacitatea sa de bună funcţionare. Este
deci o greşeală să i se dea frumuseţii doar o valoare formală, estetică. Grecii nu se înşelau
când puneau frumuseţea pe seama sănătăţii.
„La beauté est à fleur de peau“ (fr. în original) (TEI).

3
4
Sir John Arthur Thomson (1861-1933), naturalist scoțian, expert în Alcyonacea (soft corals) (TEI).
5
Mă grăbesc să adaug că frumuseţea fizică naturală, despre care este vorba aici, nu are
nimic de a face cu diversele mode, cutume şi culturi care, prea adesea, impun indivizilor o
idee falsă şi nesănătoasă despre frumuseţe (o anumită doamnă Lespinasse a zis, pe bună
dreptate, că o femeie ar fi dusă la disperare dacă natura ar fi făcut-o aşa cum o dichiseşte
moda), ca să nu mai vorbim că ea nu este apanajul unui popor sau a unei pretinse rase. Nu,
frumuseţea despre care vorbesc este naturală şi universală, o moştenim de la natura care,
prin intermediul evoluţiei, cu răbdare şi îndemânare a sculptat frumoasa formă omenească.
Această frumuseţe este dreptul nostru din naştere. Ca urmare, dacă ţinem să ne păstrăm să-
nătatea – şi să grădinărim timp îndelungat – trebuie să apărăm, să întreţinem şi să cultivăm
constituţia noastră naturală, sau să o refacem dacă am pierdut-o deja.
Dat fiind că tiparul original al formei omeneşti provine de la natură, nu poate fi rigid,
inflexibil şi de o uniformitate monotonă. Natura nu este de partea clonării, ci mai degrabă
în favoarea diversităţii. Matricea naturală este organică, dinamică, elastică şi poate lua orice
formă. Nu se va pune aici problema unor dimensiuni corporale inutile sau altor măsuri zise
ştiinţifice. Acestea fiind spuse, este necesar un aranjament precis şi armonios al părţilor
pentru ca întregul să poată merita eticheta de frumuseţe naturală. Frumuseţea poate lua
deci forme variate, dar ea este totdeauna circumscrisă unor limite bine precizate. Pentru a
înţelege acest paradox, amintiţi-vă exemplul roţii pe care vi l-am dat mai sus. Nu este uşor
să vezi că o roată este ovalizată când această deformaţie este mică, şi totuşi aceasta afectează
serios buna ei funcţionare. Acest exemplu ar trebui să ne facă să luăm mai în serios toate mi-
cile noastre urâţenii şi imperfecţiuni fizice, căci ele sunt precum firele de nisip care urmăresc
să gripeze roţile mecanismului nostru osteo-muscular.
Voltaire a spus că, pentru o broască râioasă, frumosul este râia. S-ar putea conchide,
în sfârşit, că frumuseţea este ca gustul şi culorile – nu se discută; aserţiune care scuză toate
apucăturile în materie. De asemenea, englezii, la rândul lor, spun că „frumuseţea se află în
ochii privitorului“, adică este subiectivă. De fapt, ea nu este decât în ochii observatorului
avertizat şi educat. Puţini indivizi posedă un simţ estetic dezvoltat (au „ochiul format“) pen-
tru ceea ce înseamnă forme omeneşti. Trebuie ochi de artist – sau de geambaş – pentru a
recunoaşte această frumuseţe sinonimă cu sănătatea. Defectele şi anomaliile noastre morfo-
logice trec adesea neobservate, chiar şi pe plajă, căci noi nu am învăţat să le vedem ca atare.
Nu doar că nu am fost educaţi să recunoaştem frumuseţea şi să îi apreciem valoarea igienică,
dar, mai mult, am ajuns să o „împodobim“ cu forme care nu sunt decât neajunsuri fizice.
Georges Hebert5, care s-a ocupat de această problemă, insistă în acest sens când, în Muşchi
şi frumuseţe plastică, scrie: „Formele normale, aşadar frumoase, sunt în asemenea măsură
ignorate încât defecte, deformaţii, atrofii ajung succesiv la modă“. (Precizăm, totuși, că nu
avem întotdeauna aceeași părere privind „forma normală“, considerând artificiale poziția
bustului bombat și umflat al unora dintre modelele sale, atitudini străine de frumusețea
naturală.)
5
Georges Hébert (1875-1957), educator francez, promotor al metodei educației fizice naturale, teoretician și instructor (TEI).
6
Trei doryphores (gr. doruphoros, „purtători de lance“).

La stânga: doriphorul lui Polyclete;
La mijloc: doriphorul „cu lopată“;
La dreapta: doriphorul cartofului6
Un anume W. R. Inge7 a scris: „Noi îngăduim fiinţei omenești forme care ne-ar îngrozi
dacă le-am vedea la un cal“. Şocant, dar adevărat. Dacă îngăduim atâtea mici deformaţii, de-
fecte fizice şi alte dismorfii, este pentru că sunt foarte des întâlnite şi, pentru că, din această
cauză, le considerăm ca normale sau ereditare. Fiind obişnuiţi să vedem de-a lungul întregii
zile gambe scobite sau arcuite, picioare plate sau în X, spate încovoiat şi contorsionat, gân-
dim că natura ne-a creat aşa, că nu putem face nimic şi că, peste toate, asta nu ne predispune
nici unei consecinţe neplăcute. Dar, dacă am putea să ne dăm seama că aceste imperfecţiuni
fizice provoacă numeroase „pene“ şi „rateuri“ mecanismelor noastre psihomotorii, şi nenu-
măratele rele care decurg de aici, cu siguranţă am respecta mai mult forma noastră originală
şi ne-am grăbi să găsim motivele pentru care ne îndepărtăm atât de uşor de ea.
VERIGA LIPSĂ: FOLOSIREA

Să recapitulăm: forma condiţionează funcţia; formele chezaşe ale bunei condiţii fizice sunt
frumoase şi naturale; sănătatea şi frumuseţea sunt sinonime. Atunci de ce frumuseţea este
atât de rară? Să fie natura atât de ingrată, de zgârcită, să se grăbească să confişte ceea ce ne-a
dat la naştere? Ar fi prea trist să aflăm că răspunsul la aceste întrebări este afirmativ. Iar
dacă nu este natura, atunci ce ne îndepărtează de forma noastră naturală?
În ştiinţele comportamentului, se crede că s-a spus totul când se studiază şi inventari-
ază factorii ereditari şi influenţele mediului înconjurător. În nesfârşitele discuţii despre ce
este dobândit şi ce este înnăscut, oamenii de ştiinţă moderni dau un loc tot mai important
la ceea ce este înnăscut, gena atotputernică, noul dumnezeu. Ştiinţa devine tot mai geno-
centrică. Dar, când sunt prea multe gene, nu mai este deloc plăcere, căci, inhibați de această
doctrină a determinismului biologic, pierdem orice înţeles al liberului arbitru.
6
Cunoscut la noi ca „gândacul de Colorado“ (TEI).
7
William Ralph Inge (1860-1954), preot anglican, profesor de religie la Cambridge și paroh al Catedralei Sf. Paul din
Londra (TEI).
7
Cercetătorii noştri savanţi cred, cu naivitate, că, dacă toate genele ar fi cunoscute, ar
fi posibil să prezicem comportamentul. Pierduţi în contemplarea „buricului“ genetic, ei uită
un al treilea factor: folosirea. Aşadar, un organism poate fi studiat după trei criterii: structu-
ra sau forma, funcţionarea şi folosirea. Metafora automobilului ne permite să distingem cu
uşurinţă cei trei factori. Structura maşinii este alcătuită din şasiu, caroserie, etc. Montarea
acestor elemente diferite dau forma exterioară a maşinii. Când răsuciţi cheia în contact,
motorul porneşte: maşina funcţionează. Dar asta nu este totul. Modul în care veţi conduce
această maşină (folosirea) va influenţa primii doi factori. Dacă aveţi obiceiul, de exemplu,
să vă conduceţi maşina fără să lăsaţi frâna de mână ea nu va putea să dea toată puterea şi nu
va întârzia să se strice. Folosirea este ea însăşi supusă influenţelor venite din mediul propriu
(sau înconjurător), atât intern cât şi extern. Astfel, vom conduce diferit în funcţie de starea
drumului, după cum este înzăpezit, cu polei, spart, drept sau şerpuit.
O unealtă, un instrument trebuie folosit într-un mod precis care depinde de forma sa.
Greşit utilizată, o unealtă se deformează până la a deveni nefolositoare. Se spune că putem
recunoaşte un meşter bun după uneltele sale, sau că un meşter bun are unelte bune. Fără
discuţie, dacă are unelte bune este pentru că ştie să şi le aleagă şi pentru că ştie să le păs-
treze printr-o bună folosire. Iată de ce nici nu le dă cu uşurinţă primului venit, de teamă să
nu le primească înapoi distruse (deformate). Pentru un meşter bun, unealta este un obiect
individual şi foarte personal. În Povara cerului, Jean Giono scrie că unealta „poartă adesea
întipărită în materia sa amprenta unei părţi a trupului omului care se serveşte de ea. Eu încă
am ciocanul de cizmar al tatălui meu, urmele mâinii lui sunt întipărite pe mâner“. Unealta
se uzează în funcţie de maniera în care este utilizată, la fel cum pantofii se deformează în
funcţie de felul în care merge cel care îi poartă.
Deci, legea pe care am enunţat-o mai înainte, şi anume că forma condiţionează funcţi-
onarea, este incompletă. Îi lipseşte un factor esenţial, dar ignorat: întrebuinţarea. Atribuind
elementului „întrebuinţare“ locul pe care îl merită, obţinem următoarea lege: Întrebuinţa-
rea condiţionează forma; forma condiţionează funcţia. Am putea simplifica prin enunţul:
Folosirea condiţionează funcţia, cu condiţia, totuşi, de a nu uita că determinarea funcţiei de
către întrebuinţare se face prin intermediul elementului „formă“.
SUNTEM UTILIZATORII PROPRIULUI CORP

De când Omul a atins statutul de Homo faber, nu a încetat să fabrice şi să facă. Din pricepere
în pricepere, el a devenit arhitectul lumii urbanizate în care trăieşte; o lume mecanizată la
maxim în care este obligat să se servească de un mare număr de instumente pentru împlini-
rea nevoilor vieţii sale de zi cu zi. Dar fabricarea unui obiect este una, iar folosirea lui este cu
totul altceva. Iată de ce maşinile ne sunt vândute cu un mod de exploatare pe care trebuie să
îl respectăm, dacă vrem să le folosim timp îndelungat fără să se strice.
Însă, animalele şi oamenii nu au venit pe lume cu un mod de exploatare agăţat de gât.
El face parte integrantă din organism, este un mod de exploatare încarnat, alcătuit din di-
8
ferite reflexe instinctive. Asupra acestui aspect, Bergson8, în Evoluţia creatoare, observă că
instrumentul face parte din corpul care îl foloseşte. Şi, corespunzător acestui instrument,
există un „instinct“ care ştie cum să se folosească de el. Natura a prevăzut totul – mai puţin
propria-i distrugere de către aroganţa Omului. Ori, această cunoaştere „instinctivă“ privind
folosirea de sine s-a dezvoltat într-un cadru natural. În afara acestui cadru, instinctul devine
nepotrivit căci, aşa cum explică savantul Maurice Phusis9, „în faţa unui element artificial,
oricare ar fi el, instinctul îşi pierde instantaneu puterea“. Acest fapt ar explica de ce, în ţă-
rile industrializate, cu schimbări mereu mai rapide, cu provocări tot mai numeroase, Omul
modern, care şi-a părăsit mediul natural, nu mai ştie să se utilizeze în mod corect. Folosirea
greşită de sine este foarte răspândită, până acolo încât fiinţa omenească în stare să utilizeze
corect este pe punctul de a deveni o specie pe cale de dispariţie.
Această situaţie, departe de a fi de invidiat, este agravată de faptul că nu ne dăm seama
de greşelile noastre, pentru că ne folosim de noi înşine în mod inconştient. De notat că asta
nu ar fi o problemă (ar fi chiar o binecuvântare) dacă această utilizare ar fi corectă. Astfel,
călăuzită de instinct, un miriapod se deplasează fără riscul de a-şi încurca miile de picioruşe,
chiar dacă nu se „gândeşte“ nici măcar cum şi le pune în mişcare. În schimb, un miriapod
care şi-ar pierde instinctul utilizării sistemului locomotor, nu ar mai şti nici măcar ce picior
să şi-l pună înaintea celuilalt. Ar avea atunci mare nevoie să îşi compenseze instinctul defi-
citar cu ajutorul unei reeducări corespunzătoare. Noi ne aflăm în situaţia acestui miriapod
imaginar şi avem mare nevoie de un control conştient în utilizarea noastră (din fericire, noi
nu avem decât două picioare). Am face bine să medităm la această observaţie a lui Balzac:
„Care dintre noi se gândeşte la mers mergând? Nimeni. Mai mult încă, unii îşi fac un titlu de
glorie din a merge gândind“.
A reînvăţa să te utilzezi, fiindcă trebuie să admitem că ne-am pierdut aceasă cunoştin-
ţă de bază, nu este un lux sau o falsă nevoie, ci pur şi simplu o nevoie de prim ordin. Este
suficent să ne dăm seama de influenţa omniprezentă, continuă şi neîntreruptă exercitată de
utilizarea de sine asupra organismului pentru a realiza că este necesară un soi de ucenicie,
dacă nu mai ştim să ne servim de noi înşine. Acest caracter de continuitate este cel care face
ca utilizarea de sine să fie un factor de o mare putere, influenţând zi şi noapte funcţionarea
corpului nostru şi condiţionând comportamentul şi actele noastre.
Priceperea lui Homo faber este îndreptată mai ales spre lumea exterioară, tehnică.
Omul, preocupat cum este de multele lui meştereli, a ajuns să uite, puţin câte puţin, în defa-
voarea lui, că primul instrument pe care îl utilizează este el însuşi. Uitând această evidenţă,
a acumulat cunoştinţe şi o pricepere tehnică imensă, în detrimentul propriului mod de fo-
losire. Foarte savant în domeniul tehnicii, a devenit ignorant în privinţa mecanismelor care
îi conduc „maşina“ biologică şi s-a bazat tot mai mult pe jucăriile şi invenţiile lui pentru a
reduce la ceva cu totul superficial folosirea propriului corp. Şi, totuşi, niciodată progresele
tehnicii nu au transformat trupul în ceva demodat. „Până la urmă, totdeauna va trebui să ne
servim de noi înşine“, aşa cum spune Jean Giono în Povara cerului.
Henri Bergson (1859-1941), celebru filosof francez, laureat al Premiului Nobel (1927) pentru literatură (TEI).
8
Maurice Phusis (?-1944), biolog francez, autor a numeroase cărți eclectice de succes din perioada interbelică (TEI).
9
9
AUTOÎNTREBUINŢAREA: DEFINIŢIE
„Ştiu prea bine ce măreață folosire poate fi dată corpului.“
JEAN GIONO, Povara cerului, 1938
Toate activităţile noastre, fără nici o excepţie, care necesită sau nu o unealtă, trec prin uti-
lizarea de noi înşine. Chiar dacă sunteţi genul grădinarului contemplativ, aşezat într-un fo-
toliu sau în lotus, totdeauna trebuie să faceţi uz de voi înşivă. Fie că vrem sau nu, suntem
utilizatorii propriului corp, iar utilizatorii nepricepuţi al acestui vehicul corporal îl vor vedea
uzându-se prematur, şi chiar intrând în „grevă“.
În vederea obţinerii rezultatelor pe care le scontaţi, trebuie să vă întrebuințați uneltele
de grădină într-un mod precis, care depinde de forma lor; la fel, conformaţia voastră anato-
mică cere să vă utilizaţi într-un anume fel şi nu în altul. Sigur că forma corpului nostru ne
permite o mulţime de utilizări, dar asta nu înseamnă totuşi că trupul nostru este făcut pen-
tru a fi folosit oricum. Observaţia făcută de Victor Hugo că frumosul este de un singur fel, iar
urâtul de o mie se aplică la fel de bine la autoîntrebuinţare: pentru o anumită activitate, nu
există decât o singură utilizare corectă pentru „mii“ de utilizări greşite. Folosindu-ne intens
„ca pe mânere“ devenim ţepeni ca lemnul, folosindu-ne intens „ca nişte saci de cârpe“ ajun-
gem slăbănogiţi de nu mai putem sta drepţi cum se cuvine. Dar ce trebuie să înţelegem prin
folosirea de sine? Cu toate că acest concept sau această noţiune nu este uşor de explicat prin
cuvinte, vom încerca să o facem.
Aşa cum deja s-a amintit, cuvântul „sine“ va desemna aici unitatea indivizibilă trup –
suflet. Trebuie, deci, să renunţăm dintr-o dată la viziunea dihotomică10 „à la Decartes“, care
desparte trupul de suflet. Cuvântul „folosire“ se întrebuinţează în mod curent cu un sens
redus la o parte a trupului, ca în expresiile „folosirea mâinii“, „folosirea limbii“, „folosirea
ochiului“... Folosirea despre care este vorba aici va privi totul, nu părţile, Omul întreg şi nu
Omul parţial, fragmentat. Orice folosire specifică (a mâinii, de exemplu) nu va fi considerată
decât în funcţie de folosirea întregului organism.
La drept vorbind, nu poate fi împărţit „sinele“ fiindcă este imposibil să foloseşti o parte
a corpului fără să afectezi întregul, şi cu atât mai mult este imposibil să îţi foloseşti trupul
fără sufletul din el şi invers. Executarea unei mişcări oarecare, de la cea mai simplă până la
cea mai complexă, adoptarea unei poziţii sau a alteia, chiar un act redus la folosirea unei
singure părţi a trupului nu pot fi făcute fără intervenţia întregului organism. Prin „folosirea
de sine“, trebuie deci să înţelegem folosirea globală a unităţii trup-suflet. Nu folosim, deci,
trupul nostru, ci ne folosim pe noi înşine. De aceea vom adopta în această carte expresii pre-
cum „folosirea de sine“, „a se servi de sine“ şi aşa mai departe.
Diviziune în două părți a unui concept, fără ca acesta să-și piardă înțelesul inițial (TEI).
10
10
Să ne întoarcem la metafora automobilului. Dacă nu ştiţi să conduceţi, puteţi găsi

oricând pe cineva să o facă în locul vostru. Dar nu merge aşa cu „maşina“ omenească
unde utilizatorul (sufletul) şi cel utilizat (trupul) fac un singur tot. Nu puteţi să vă pă-
răsiţit trupul şi să cereţi altcuiva să preia comanda! A învăţa să conduci este un lucru
serios, este vorba de viaţa voastră şi de a celorlalţi. De aceea este interzis să conducem
marea majoritate a vehiculelor cu motor fără a avea un permis special și legal. Dar noi,
oamenii, ne folosim zilnic, constant, şi totuşi nu am învăţat niciodată să ne „pilotăm“
într-un mod cu adevărat conştient.
Călăuziţi de o serie de reflexe, am trecut prin diferite etape de dezvoltare psihomo-
torie. De la poziţia culcată pe spate, am învăţat să ne punem pe burtă, apoi să ne aşezăm,
să ne târâm, să mergem „în patru labe“, să stăm pe vine, să ne ridicăm şi, în sfârşit, să
mergem. Pentru cei mai mulţi dintre noi, acest rodaj corporal s-a desfăşurat conform aş-
teptărilor, fără neplăceri, şi niciodată nu a venit cineva să ne ceară să luăm un permis de
„folosire de sine“. O dată depăşită această ucenicie elementară, am continuat, de-a lun-
gul întregii noastre creşteri, să ne îmbogăţim repertoriul de gesturi şi mişcări. Noţiunea
de „folosire de sine“ nu ne-a venit niciodată în minte. Câştigată inconştient, ea face parte
din noi în asemenea măsură, încât am uitat-o complet. Astfel încât, atunci când muşchii,
nervii şi articulaţiile noastre ne fac să suferim, noi nu privim niciodată din perspectiva
folosirii de sine, preferând să punem aceste necazuri pe seama vârstei, „ghinionului“,
eredităţii sau a nu ştiu cărei alte cauze imaginare sau secundare. Pe scurt, am putea de-
fini folosirea de sine ca fiind felul în care reacţionăm la un stimul dat. Voi decideţi când
vi se cere, de exemplu, să vă ridicaţi de pe scaun. Cum veţi reacţiona la acest stimul?
Pot să pun pariu că vă veţi ridica în mod automat. Fără să vă daţi seama, decizia de a vă
ridica a solicitat un amestec de reflexe şi obişnuinţe care vă determina felul în care se va
desfăşura această acţiune. O acţiune foarte simplă, îmi veţi spune. Da, dar ce de greşeli
de folosire de sine sunt, în general, în timpul acestui act jumătate reflex, jumătate vo-
luntar! Şi, dacă vă folosiţi greşit în timpul acestei acţiuni, asta înseamnă că faceţi la fel
cu toate mişcările, fără excepţie. Pentru a putea face un gest corect, va trebui mai întâi
să descoperim, să demascăm şi să devenim conştienţi de aceste greşeli de folosire ca să
le prevenim. Este ceea ce vom face în partea practică a acestei lucrări.
„Stilul este omul însuşi“, a spus Buffon; personal, aş zice că folosirea este omul în-
suşi. Pe aceeaşi linie, Balzac, căruia totul îi stârnea curiozitatea, a studiat un aspect al
autoîntrebuințării şi şi-a consemnat observaţiile în Teoria mersului, o carte foarte intere-
santă, deşi puţin cunoscută, din care redăm un pasaj în legătură cu tema noastră: „Mişcarea
umană este precum stilul corpului, trebuie corectat mult pentru a-l face să fie simplu. În
acţiunile sale, la fel ca şi în ideile sale, omul merge totdeauna de la complicat la simplu. O
bună educaţie constă din a lăsa copiilor naturaleţea şi a-i împiedica să copieze exagerările
celor mari“.
Uti non abuti (a folosi fără a abuza). Asta se aplică foarte bine folosirii de sine, căci,
în acest domeniu, ca şi în multe altele, moderaţia este obligatorie; dar atâta nu este su-
ficient, ar trebui adăugat: fără a se folosi greşit. Să se folosească, dar nu greşit, aceasta
11
ar trebui să fie deviza grădinarului preocupat să îşi stăpânească gestica şi preocupat să

îşi păstreze sănătatea. Când vă înclinaţi în faţă sau în spate, când săpaţi, pliviţi, prăşiţi,
smulgeţi iarba, împingeţi roaba, sau când citiţi această carte, vă folosiţi de voi înşivă.
Dar vă folosiţi corect? Fără îndoială, nu v-aţi pus niciodată această întrebare. Este tim-
pul să o faceţi şi, pentru a putea răspunde satisfăcător, vom studia felurile şi cauzele
folosirii greşite.
12
ANATOMIA FOLOSIRII GREŞITE
2
„...Gândirea este puterea care ne strică mişcarea, care ne suceşte
corpul, care îl face să se prăbuşească sub presiunile sale despotice.“
BALZAC, Teoria mersului, 1833
TRESĂRIRI ȘI ZVÂCNIRI
DACĂ AM PUTEA TRESĂRI la comandă, v-aş cere să o faceţi imediat căci studiul tresăririi,
acest reflex atât de neplăcut, ne va permite să înţelegem ce se întâmplă când ne autoîntrebu-
inţăm greşit. Observaţiile făcute asupra acestui reflex de către diferiţi savanţi (Landis şi Hunt,
1939, Jones şi Kennedy, 1951) au permis cunoaşterea cu precizie a efectelor pe care le produce
asupra posturii corporale. Luaţi un subiect sănătos, stând în picioare normal. Apoi, fără să îl
avertizaţi, faceţi un zgomot brusc şi foarte puternic, ca acela pe care l-aţi obţine prin trântirea
unei uşi. Subiectul dvs. va tresări şi veţi vedea cum poziţia sa iniţială, corectă, se va transforma
dintr-o dată, devenind crispată, contractată şi chircită. Reflexul tresăririi nu durează decât o
fracţiune de secundă: o dată încheiat, totul reintră firesc în ordine.
Studiul electromiografic al acestui reflex arată că provoacă o contracţie musculară care
porneşte totdeauna din spatele gâtului, regiune centrală a desfăşurării acestui reflex. Aceas-
tă contracţie, după intensitatea stimulului şi vârsta subiectului, poate să se răspândească,
precum un nor de praf, de-a lungul trunchiului şi al membrelor. În poziţia tipică a tresăririi,
capul şi gâtul sunt împinse în faţă (dar capul este în spate în raport cu gâtul), umerii sunt
ridicaţi, braţele întinse, pieptul este înfundat şi genunchii sunt flectaţi. Atitudinea finală sea-
mănă cu cea care se observă în mod obişnuit la persoanele în vârstă, sau la cei care „se simt
rău“, oricare le-ar fi vârsta.
Din fericire, de obicei nu tresărim prea des. Dimpotrivă, în societăţile noastre urbani-
zate, suntem supuşi adesea la o multitudine de stimuli senzoriali, la stress, la grabă, la un
mediu artificial, la angoasă, chiar la frică. Faţă de aceşti stimuli, reacţionăm nepotrivit, într-
un mod asemănător cu o mică tresărire. Aceste răspunsuri nepotrivite constitue o formă de
autoîntrebuinţare greşită. Cu timpul, repetarea acestor tresăriri în doză homeopatică şi acu-
mularea efectelor pe care le produc ne coagulează şi ne cristalizează în poziţia caracteristică
13
provocată de reflexul tresăririi, în dimensiunea lui naturală. Cum acest proces este lent şi
gradat, ne este greu să îl conştientizăm. Reflexul tresăririi este precum un flash mai scurt de
o secundă, permiţându-ne să vedem cum trecem gradat, de-a lungul întregii noastre vieţi, de
la o postúră bună la una greşită.
Este important de ştiut că această tendinţă patologică, deşi foarte răspândită, nu este
inevitabilă. Chiar şi reflexul tresăririi poate fi inhibat. Pentru ca această inhibiţie sau preve-
nire să fie fructuoase, este de folos buna cunoaştere a lui modus operandi a tuturor acestor
reacţii neplăcute. Am spus mai sus că, în timpul tresăririi, gâtul joacă un rol central în distri-
buţia tensiunilor de-a lungul corpului. Se întâmplă la fel de fiecare dată când comitem gre-
şeli în autoîntrebuinţare. Gâtul, sau mai degrabă, ca să fim precişi, poziţia relativă a capului,
a gâtului şi a spatelui este cheia comportamentului nostru muscular, a coordonării motrice
şi a reflexelor posturale.
REFLECŢII ASUPRA REFLEXELOR

Reflexul tresăririi este un reflex evident: efectele pe care le produce pot fi văzute limpede
din exterior. Nu putem spune acelaşi lucru despre toate reflexele, căci unele dintre ele au o
acţiune discretă, „tăcută“. Ceea ce nu le împiedică să joace un rol predominant în mişcările
şi postúrile noastre.
Când medicul vostru vă loveşte uşor genunchiul cu simpaticul lui ciocănel, vă testează
reflexul rotulian. Sir Charles Sherrington (1857–1952), „părintele neuropsihologiei“ şi la-
ureat al Premiului Nobel pentru psihologie, este cel care a demonstrat că această reacţie a
genunchiului era un reflex adevărat, un reflex miotatic sau, mai precis, de întindere. Graţie
acestui reflex, un muşchi se contractă automat, încât suferă o întindere. În condiţiile artifi-
ciale impuse de lovitura de ciocănel a doctorului, reacţia produsă de acest reflex este întot-
deauna foarte vizibilă. În restul timpului, acest gen de reflex lucrează continuu în sistemul
nostru muscular fără ca noi să îi percepem acţiunea.
SĂ AVEM TONUS – DAR NU PREA MULT

Printr-o serie de experimente asupra animalelor, Sherrington şi Liddell au ajuns la concluzia
că reflexul miotatic este la baza postúrii. Aceste reflexe reglează constant, fără ştirea noastră,
lungimea şi tonusul muşchilor noştri. (Tonusul muscular este starea de uşoară tensiune a
muşchilor în repaus. Un muşchi poate deveni prea tonic – hipertonic –, adică exercită o trac-
ţiune anormală permanentă asupra ligamentelor sale, frânându-ne mişcările şi deformân-
du-ne corpul; sau mai puţin tonic – hipotonic –, adică flasc şi slăbit.) Nu simţim toate aceste
modificări căci nu primim de la ele decât foarte puţine informaţii senzoriale. Fără să le ştim
şi fără să ne ceară acordul, în corpul nostru au loc numeroase reflexe care ne tensionează sau
detensionează fibrele musculare.
14
Anatomia folosirii greşite
Dacă vreţi, de exemplu, să îndoiţi braţul, vă veţi contracta voluntar muşchii responsa-
bili de această mişcare. În acelaşi timp, muşchii antagonişti (cei care fac mişcarea contrară)
trebuie să se alungească simultan şi să îşi diminueze tonusul pentru ca această mişcare să
se poată face. Dacă ar refuza să se alungească, ar servi de frână şi mişcarea ar fi limitată, sau
nu s-ar face deloc; dacă s-ar alungi brusc, mişcarea ar fi sacadată. Acest comportament al
muşchilor antagonişti este involuntar, nu a fost la decizia voastră. Creierul (voinţa) se ocupă
de mişcare, nu de muşchi; el lasă pe seama reflexelor toate detaliile legate de tensiune, tonus
şi lungime musculară. Aşa cum a dovedit-o Sherrington, o autoritate în domeniul reflexelor,
în culisele oricărei acţiuni, fie ea şi pretins voluntară, numeroase reflexe sunt la lucru, admi-
nistrându-ne „capitalul tonic“, toate acestea fără ca noi să avem habar.
Este adevărat, totul este numai reflex, mai ales la acest animal complex care este Omul1.
Alain Bertoz2 ne-o aminteşte când, în savanta sa carte intitulată Sensul mişcării3, spune că
„a trecut vremea când postúra era văzută ca o îmbucare de reflexe“. O simplă „îmbucare de
reflexe“ cu siguranţă nu, dar rămâne adevărat că stabilitatea unei anumite postúri este re-
zultatul unei activităţi reflexe coordonate şi integrate de o mare complexitate, în timpul că-
reia are loc continuu o redistribuire a tonusului muscular. Când repartiţia tonusului se face
armonios, în mod echilibrat şi corect, totul merge bine, mişcările noastre sunt coordonate
şi mlădioase; când se face de o manieră inegală, coordonarea motrice nu mai este posibilă,
mişcările noastre sunt denaturate, stângace, limitate, iar corpul se deformează. De aceea,
vom studia pe scurt două tipuri de reflexe pentru a încerca să înţelegem mai bine mecanis-
mele care administrează distribuirea tonusului muscular.
ÎN CAZUL ANIMALELOR
„În mişcările lor, animalele sunt graţioase, nedepăşind niciodată suma forţei nece-
sare pentru a-şi atinge scopul.“
BALZAC, Teoria mersului, 1833
Priviţi animalele în mişcare. Vedeţi cum trec de la o atitudine sau de la o poziţie la alta. Remar-
caţi cum se fac aceste mişcări într-un mod lin şi armonios, fără eforturi inutile. Toate aceste
modificări de postúră cer o redistribuire continuă şi echilibrată a tonusului muscular.
Un psiholog pe nume Rudolph Magnus4 a descoperit că această redistribuire de to-
nus este controlată mai ales graţie unui mecanism reflex, care depinde de poziţia capului
în raport cu restul corpului. La animale, o simplă poziţionare a capului modifică ipso facto

1
Alăturarea dintre animal și om, precum și alte considerații despre originea, natura și menirea omului reprezintă strict
opinia autorului, fără ca aceasta să fie neapărat împărtășită și de echipa TEI.
2
Alain Bertoz (1939), neurofiziolog francez (TEI).
3
Editura Odile Jacob, Paris, 1997.
4
Farmacolog și fiziolog german (1873-1927) (TEI).
15
repartiţia tonusului muscular în tot corpul. Despre acest reflex genial Magnus a spus: „Capul
conduce şi corpul îl urmează“.
Putem cu uşurinţă să vedem cum acţionează acest reflex la pisică. Dacă ţinem o pisică
cu burta în sus şi o lăsăm să cadă, ea va sfârşi totdeauna prin a ateriza pe labe. Această agili-
tate uimitoare care îi permite pisicii, printr-o răsucire rapidă, să recadă pe labe este dată de
un reflex numit de redresare. Acesta porneşte totdeauna de la cap, a cărui rotire provoacă
o modificare a tensiunii în muşchii gâtului, care se propagă apoi de-a lungul trunchiului şi
labelor. Dar să nu faceţi jonglerii cu pisica voastră pentru a verifica cele zise; credeţi-mă pe
cuvânt şi lăsaţi animalul în pace.
La anumite animale, reflexele tonice ale gâtului merg până acolo încât pot influenţa
respiraţia şi circulaţia sanguină. Este cazul raţei care, pentru a se hrăni, poate rezista sub apă
timp de 16 minute în condiţii naturale, şi până la 27 minute în condiţii experimentale. Aceas-
tă capacitate, care i-ar face pe scufundători să pălească de invidie, este dată de un reflex pu-
ternic care opreşte respiraţia şi încetineşte ritmul cardiac. Experienţele, conduse de şcoala
de medicină de la Glasgow, au evidenţiat că factorul decisiv care declanşează acest reflex este
o poziţionare precisă a capului raţei, adoptată în momentul scufundării. Doctorul Frances
Huxley a arătat că acest reflex poate fi reprodus artificial pe uscat, poziţionând simplu aşa
cum trebuie capul raţei. Acelaşi sfat ca şi pentru pisică: nu suciţi gâtul primei raţe pe care o
întâlniţi ca să încercaţi să o faceţi să îşi ţină respiraţia. Lăsaţi-o să se bălăcească în pace.
Ca urmare a cercetărilor sale asupra mecanismelor care reglează distribuţia tonusului
muscular, Magnus a deosebit două tipuri mari de reflexe: reflexele de atitudine şi reflexe-
le de redresare. Reflexele de atitudine servesc la menţinerea unei poziţii luate cu un scop
precis, de exemplu cea adoptată de o pisică atunci când bea din bolul ei sau de raţă când se
hrăneşte sub apă. Este vorba despre poziţia capului care dă atitudinea restului corpului, şi
asta în timp ce activitatea se desfăşoară mai departe. Când animalul încetează activitatea
respectivă, el se întoarce la poziţia de repaus graţie reflexului de redresare, şi tot capul este
cel care iniţiază mişcarea. Aşa cum am văzut mai sus, exemplul perfect de reflex de redresare
este cel al pisicii care se răsuceşte în cădere pentru a ateriza pe labe.
ÎN CAZUL OMULUI
„Adevăratul studiu al genului uman este omul însuşi“, a spus Alexander Pope. Aşa că, adio
pisici şi raţe; să trecem la studierea reflexelor posturale ale Omului. Deşi în parte mascate de
către numeroasele lor activități voluntare, aceste reflexe există şi la oameni. Ele sunt în mod
deosebit foarte vizibile la copii, dar şi la adulţii care au o activitate voluntară redusă din pri-
cina unei boli. Din anii douăzeci, numeroase cercetări au fost consacrate studiului reflexelor
posturale la Om (Goldstein şi Riese, Landau, Marinesco şi Radovici, Schaltenbrand, Simons,
Walshe, Hellebrand, Schade şi Cairns, Tokizane şi Wells, printre alţii). Aceste lucrări au ară-
tat că reflexele posturale la Om, deşi mult mai discrete, nu sunt mai puţin existente. Ca şi la
animale, cu toate că într-un mod mai puţin evident, poziţia relativă, la Om, a capului în ra-
16
port cu gâtul şi trunchiul îi controlează în mare măsură reflexele de atitudine şi de redresare

şi, în consecinţă, exercită o influenţă considerabilă asupra postúrii. Pentru ca aceste reflexe
să acţioneze liber, este esenţial, pe de o parte, ca ele să fie bine asimilate şi integrate, iar, pe
de altă parte, să nu fie perturbate de reacţiile noastre intempestive.
Reflexul lui Landau (şi nu al landoului!)5 ilustrează perfect influenţa pe care poziţia ca-
pului o are asupra tonusului muscular şi, deci, asupra restului corpului. Conform doctorului
Landau, dacă ţinem un copil în vârstă de un an în poziţie ventrală şi orizontală, cu o singură
mână plasată sub piept, muşchii lui dorsali se contractă puternic şi tot corpul i se arcuieşte
spre spate (în limbaj ştiinţific, se spune că se aşază în opisthotonus). Plecând din această
poziţie, dacă aplecăm capul copilului spre în faţă, muşchii dorsali i se relaxează instantaneu
şi bazinul, care era mai înainte ridicat prin contracţia muşchilor dorsali, recade.
Din aceste numeroase lucrări, putem trage concluzia că orientarea capului joacă un rol
esenţial în echilibru, postúră şi mişcare, atât la animale, cât şi la oameni. André Thomas6,
celebru neurolog, a spus-o foarte clar în Echilibru, echilibrare7: „Este un lucru de acum sta-
bilit că statica Omului, ca şi a majorităţii animalelor, este astfel concepută încât orientarea
capului să fie scopul ei final“. Capul este cel care dirijează, conduce şi antrenează corpul;
capul este cel care dirijează dansul celorlalte părţi ale corpului, iar muşchii gâtului sunt cei
care mişcă şi orientează acest cap conducător.
Necazul este că reflexele posturale pe care tocmai le-am descris sunt mult mai instabile
şi mai „maleabile“ la Om decât la animal. Această plasticitate le predispune la dereglări, mai
ales când organismul care le adăposteşte se găseşte într-un mediu artificial. Omul modern a
luat prostul obicei de a pune piedici în marea cale a reflexelor sale posturale. Aşa se explică
de ce autoîntrebuinţarea greşită este atât de răspândită în societăţile noastre urbane. Dar
fiţi liniştiţi, epidemia autoîntrebuințării greşite nu este o dramă ireparabilă, căci, deşi au
inconvenientul de a fi „fragile“, în schimb reflexele noastre întreţin cu capul un raport mai
apropiat decât cele ale prietenelor noastre, animalele. În această particularitate stă salvarea
noastră, căci, deşi nu putem acţiona direct asupra reflexelor noastre, totuşi putem să o facem
într-un mod indirect, încetând să mai interferăm cu ele, aşa cum vom vedea mai departe.
NIVELUL APEI ÎN URECHEA INTERNĂ

Ascunse şi cuibărite în adâncul urechii noastre interne se găsesc receptori sau captori sen-
zoriali alcătuiţi din canale semicirculare şi otolite, formând ceea ce se numeşte sistemul ves-
tibular. Acest sistem participă în mare măsură la echilibrul şi orientarea corpului. Canalele
semicirculare sunt în număr de trei: câte unul pentru fiecare plan al spaţiului. Ele conţin un
lichid vâscos, pendolimfa, a cărei deplasare, provocată de mişcările capului, informează cre-
5
Joc de cuvinte: landau (fr.), landou, cărucior destinat sugarilor (TEI).
6
André Thomas (1867–1963), om de știință francez (TEI).
7
Editions Masson, Paris, 1940.
17
ierul asupra orientării capului în spaţiu şi permite contracţiile musculare necesare obţinerii
echilibrului corpului în repaus sau în mişcare.
André Thomas, în Echilibru, echilibrare, lucrare deja amintită, observă că „la animal,
canalul semicircular orizontal se găseşte în planul orizontului, oricare ar fi poziţia obişnuită
a capului, care variază cu fiecare specie“. De exemplu, după Girard8, care a studiat problema
amănunţit, cămila, care îşi ţine capul sus (ceea ce îi dă aerul ei arogant), şi bizonul, care şi-l
îndreaptă de obicei spre pământ, au aceeaşi orientare a canalului semicircular orizontal.
Nu este cazul şi la om, la care canalul „orizontal“ nu îşi merită numele, pentru că Girard a
descoperit că Omul, în poziţie de repaus, privind spre orizont, prezintă un canal „orizontal“
„înclinat de sus în jos şi dinspre faţă spre înapoi“, formând „cu planul orizontului un unghi
deschis în faţă de aproape 30 de grade“. Altfel zis, pentru a obţine orizontalitatea acestui
canal, este necesar să îşi plece capul spre înainte cu aproape 30 de grade.
Girard a fost intrigat de rezultatele cercetărilor sale şi se întreba dacă poziţia obişnuită
a capului la Om, care implică un canal orizontal răsturnat pe spate, este o poziţie normală.
Ştim, datorită descoperirilor empirice făcute de Alexander, că nu este normală şi că este
simptomatică pentru o greşită autoîntrebuuinţare. Într-un articol apărut în Current An-
thropology9, Jean Hiernaux de la CNRS abordează această problemă. El scrie: „Poziţionarea
capului conform tehnicii Alexander garantează orientarea acestui canal mult mai aproape
de orizontalitate decât poziţia obişnuită a majorităţii adulţilor urbano-industrializaţi“ (tra-
ducerea autorului, din engleză). Ce reconfortant este să găseşti un om de ştiinţă francez care
se interesează de tehnica Alexander! În acest articol, el adaugă: „Stadiul de neutralitate al
aparatului senzorial al canalului extern [...] este obţinut doar când acest canal este orizon-
tal. Orice altă orientare obişnuită, în repaus, oboseşte sistemul nervos şi generează tensiuni
musculare şi un echilibru al corpului compromis“ (traducerea autorului). După Delattre şi
Fénard, citaţi de Hiernaux, pare de neconceput, din punctul de vedere al evoluţiei, ca poziţia
neutră a capului la fiinţa umană să implice un canal semicircular orizontal înclinat.
Noi avem, în adâncul urechii interne, un soi de nivel al apei de o mare utilitate pentru
simţul nostru de orientare în spaţiu. Din cauza obiceiului nostru nefast de a ne ţine capul în-
clinat în mod constant spre spate, nivelul nostru nu stă niciodată pe un plan orizontal, astfel
că niciodată corpul nostru nu este cu adevărat cumpănit.
8
René Girard (1923), antropolog francez, profesor la Universitățile Stanford și Duke din Statele Unite (TEI).
Vol. XXV, nr. 3, iunie 1984.
9
18
POZIŢIA CAPULUI ŞI CANALELE SEMICIRCULARE
Canalul semicircular
este orizontal.
Canalul semicircular
este înclinat.
Poziţia corectă a capului: orizontalitate a canalului semicircular orizontal.

Poziţia greşită a capului: canal semicircular orizontal înclinat,
formând cu planul orizontului un unghi deschis în faţă de aproape 30 de grade.
19
GÂT SĂNĂTOS, SPATE SĂNĂTOS

La Universitatea din Queens, în Canada, profesorul V. Abrahams studiază în mod specific
muşchii cervicali şi juncţionarea lor. Împreună cu colegii săi, el a descoperit că, dintre toţi
muşchii corpului, aceşti muşchi mici şi profunzi ai cefei sunt cei care, păstrând proporţiile,
au cel mai mare număr de fusuri neuromusculare. Mulţumită acestei bogate inervaţii, siste-
mul nostru nervos primeşte de la aceşti muşchi cervicali date de o importanţă egală cu cele
care vin de la sistemul vestibular al urechii interne, binecunoscut pentru rolul său în proce-
sele de echilibrare. Profesorul V. Abrahams a evidenţiat importanţa rolului jucat de aceşti
muşchi în echilibrare cu experienţa următoare:
Au fost anesteziaţi muşchii de pe o singură parte a gâtului unor subiecţi umani volun-
tari. Lipsiţi de senzitivitate şi de tonus pe partea anesteziată, subiecţii îşi vedeau simţul echi-
librului serios perturbat. Se clătinau de parcă erau beţi şi se înclinau spre partea anesteziată.
Această experienţă dovedeşte încă o dată importanţa informaţiilor senzoriale provenind de
la gât pentru controlul cerebral al postúrii şi al mişcării. Partea dorsală a gâtului, sau, dacă
vreţi, ceafa, este un segment cheie al corpului nostru, la care va trebui să ne gândim perma-
nent în ucenicia gesturilor corecte în grădinărit.
Pentru noi, care nu suntem oameni de ştiinţă, dar suntem nişte grădinari grijulii să nu
ne facem trupurile să sufere când ne dedăm pasiunii noastre, important este să reţinem că
reflexele pe care tocmai le-am studiat joacă un rol crucial în distribuirea tonusului muscular
în tot corpul nostru; că în relatia dintre cap, gât şi spate rezidă un mecanism central care
permite bunul mers al acestor reflexe; că repartiţia tonusului muscular se va face într-un
mod ori armonios şi coordonat, ori conflictual şi dezechilibrat, care va depinde de relaţia
dintre cap, gât şi trunchi; că ceafa este punctul nevralgic, tendonul lui Ahile al reflexelor pos-
turale, căci este foarte sensibilă la tot felul de factori stresanţi şi, de aceea, foarte susceptibilă
să se contracte fără rost la cea mai mică provocare şi, deci, să perturbe echilibrul preţios al
tonusului muscular în tot corpul; că, din momentul în care echilibrul tensiunilor musculare
este rupt, trupul se deformează, se contorsionează, se scurtează şi sfârşeşte prin a nu mai
putea funcţiona aşa cum ar trebui. Odată ajunşi în acest stadiu, roata se ovalizează, cercul
vicios se închide şi nimic nu mai merge firesc.
SIMPTOMATOLOGIA ÎNTREBUINŢĂRII GREŞITE

Autoîntrebuinţarea greşită este potrivnică stării de bine şi sănătăţii organismului. Este pri-
ma şi principala cauză, deplânsă de numeroşi terapeuţi şi diferitele lor şcoli, a durerilor de
spate şi a multor altor patologii. După mulţi dintre aceşti terapeuţi, un accident ori o traumă
veche, adesea uitată, ar fi cauza foarte frecventă, poate chiar principala cauză a durerilor de
spate şi a necazurilor care le însoţesc.
20
Vorbind de tulburările psihice, Jung, citat de Aldous Huxley10 în Ends and Means11 (Sfâr-
şitul şi mijoacele), a scris că „tratamentul în conformitate cu teoria traumei este adesea
extrem de vătămător pentru pacient, căci acesta se vede forţat să caute în memorie [...] un
presupus accident datând din copilăria sa, în timp ce lucruri de o importanţă imediată sunt
masiv neglijate“ (traducerea din engleză şi italicele aparţin autorului). Cu toate că se referă
la domeniul mental, această observaţie ar putea la fel de bine să fie transpusă în domeniul
trupului. Fără să vrem să negăm existenţa afecţiunilor sistemului osteo-muscular datorate
unor traume vechi, fie că sunt de ordin mecanic, termic, toxic, hormonal sau emoţional, ma-
rea majoritate a persoanelor care frecventează cabinetele chinetoterapeuţilor, ortopezilor
şi ale altor mecanici ai trupului prezintă simptome rezultate dintr-o lungă practică a unei
greşite autoîntrebuinţări.
În plus, un număr deloc neglijabil de traume sunt ele însele, în mod indirect, cauzate de
efectele acestei întrebuinţări greşite (precum lipsa de elasticitate, după principiul care spu-
ne că „ce nu se îndoaie, se rupe“). Raymond Dart12, un anatomist şi antropolog celebru pen-
tru descoperirea şi identificarea unui craniu (X Australopithecus africanus), merge până la a
gândi că „majoritatea accidentelor care duc la fracturarea membrelor se datorează, în ultimă
analiză, posturii greşite care prilejuieşte sau însoţeşte impactul“. În domeniul aterizării, nu ne
putem fuduli că avem aceleaşi înzestrări acrobatice ca şi pisicile! Aceste traume nu sunt, însă,
inevitabile, căci o bună autoîntrebuinţare le-ar putea evita. Este valabil şi invers: o traumă
serioasă, necesitând o convalescenţă sau un repaus forţat, va avea tendinţa să denatureze o au-
toîntrebuinţare până atunci corectă. Cunoaşterea legilor care guvernează buna întrebuinţare
ar evita ca multe compensări şi sechele să apară şi să facă ravagii în trup.
În copilărie, toţi am fost supuşi la diferite accidente şi încercaţi de mici bube. În sfâr-
şit, cine nu a căzut măcar o dată, în copilărie, din leagăn, de pe scară, din cărucior? Dacă nu
este cineva cu totul neîndemânatic, predispus să cadă sau de-a dreptul aventurier, aceste
accidente sunt rareori grave. Marea supleţe, vitalitate şi autovindecare din tinereţea noastră
ne-au permis să ne revenim uşor din aceste traume, cu condiţia, totuşi, să nu fi fost deosebit
de grave. Nu este acelaşi lucru cu greşita întrebuinţare, căci ea exercită o influenţă perma-
nentă asupra organismului nostru. Aşa cum apa care, căzând picătură cu picătură, în timp,
sparge piatra, greşita întrebuinţare ne uzează permanent, puţin câte puţin, ne deformează,
ne „istoveşte“. Iată de ce părerea că o durere sau alta provine, de exemplu, de la o legendară
vertebră deplasată devine nocivă când ne face să ignorăm şi să „neglijăm importanţa imedi-
ată“ a autoîntrebuințării noastre.
Bombardaţi de o multitudine de stimuli, stresaţi de schimbările mereu mai rapide ale
societăţii noastre, noi reacţionăm la condiţiile vieţii moderne adoptând obişnuinţe posturale
greşite care contravin folosirii normale, naturale a corpului nostru. Această adaptare (nocivă
şi regresivă) poate începe foarte devreme în viaţă, de la vârsta de trei ani. Procesul este agra-
10
Celebru scriitor britanic (1894-1963), autor a numeroase romane, eseuri, povestiri, scenarii (TEI).
Chatto and Windus, 1938.
11
12
(1893-1988) (TEI).
21
vat şi accelerat de marea capacitate de a imita a copilului, de a copia atitudinile, postúrile şi

gestica părinţilor săi şi a altor persoane din anturajul imediat.
CONFLICT MUSCULAR
Corpul, ca unealtă, nu suportă să fie folosit prost multă vreme. Curând îşi pierde forma, la
propriu şi la figurat. Contracţia şi scurtarea anumitor muşchi sunt evident responsabile de
deformaţiile produse de obişnuinţa autoîntrbuinţării greşite; aceşti muşchi, deveniţi hiper-
tonici, dezaxează oasele şi blochează articulaţiile. Numai unii muşchi, căci nu sunt creaţi toţi
egali. Din punct de vedere muscular, putem deosebi un Om anterior şi un Om posterior. În
sfârşit, muşchii posteriori domină, ca număr şi ca forţă, muşchii anteriori; aici nu există şi
nu va exista niciodată paritate.
Această inegalitate musculară dintre partea din faţă şi partea din spate este foarte nor-
mală, prevăzută de natură. Necazul este că ea trece foarte uşor în patologic. Greşita între-
buinţare, interferând cu relaţia cap-gât-spate, este marea vinovată de repartiţia inegală a
tonusului între partea din faţă şi cea din spate a corpului. Din punct de vedere muscular, a
se autoîntrebuinţa greşit constă din a recruta, a solicita muşchii posteriori când nu ar trebui,
ori a-i face să lucreze mai mult prin contractare decât prin alungire, în timp ce muşchii an-
teriori se văd demobilizaţi. Fiindcă întrebuinţarea greşită tinde să priveze muşchii anteriori
de funcţionarea lor normală, am putea spune că întrebuinţarea greşită face o concediere, o
„degresare“ a acestor muşchi, dacă acest cuvânt nu ar fi aici (ca în alte părţi) greşit ales, căci
inactivitea lor favorizează mai degrabă acumularea de grăsime.
Evoluţia ne-a croit o frumoasă haină musculară care ne stă minunat, dar trebuie să
ştim să o purtăm. Când o purtăm prost, adică atunci când ne folosim greşit de noi înşine, ea
are o tendinţă neplăcută de a se trage din spate şi de a face cute în faţă (din această cauză
ne este adesea dureroasă aplecarea în faţă). O dată bine instalat acest dezechilibru, muşchii
din partea din spate a corpului exercită o dominaţie aproape tiranică asupra celor din faţă.
Aceia devin scurţi, ţepeni şi retractaţi; aceştia, moi şi slabi. Înţepeniţi, ei ne micşorează şi ne
presează articulaţiile; moleşiţi, ei permit deformarea corpului şi coborârea viscerelor.
În aceste condiţii, îşi fac apariţia durerile şi neputinţele. Dar, cum ele nu se fac simţite
decât după ani de greşită întrebuinţare, rareori persoana care suferă face legătura între efect
şi cauză. Când cineva îşi bagă mâna în foc, o trage înapoi automat, pentru că imediat doare şi,
în consecinţă, nu are nici un dubiu asupra cauzei durerii. Din nefericire, nu suntem imediat
avertizaţi asupra efectului nociv al autoîntrebuinţării greşite, căci corpul poate suferi multe
abuzuri în mici doze repetate înainte de a o reclama ţipător. Când ne întrebuinţăm rău, nu
simţim imediat nimic pentru a ne alerta asupra pericolului potenţial al unui asemenea abuz.
Aşadar, nu suntem conştienţi că ne „pilotăm“ greşit corpul. Acesta din urmă se adaptează
cum poate, se strânge, se suceşte, se înţepeneşte, se deformează. Se plânge totuşi, la început
prin mici dureri care trec aproape neobservate, cum suntem prea înclinaţi să gândim că nu
au nici o importanţă și că vor trece. Şi chiar trec – pentru a reveni tot mai des şi mai iute, şi
22
cu un caracter mai sever. Până într-o zi când devin lumbago, sciatică, umăr ţeapăn, artroză
de şold, sau alte crize.
Atunci victima se scandalizează şi îi spune doctorului, cu stupoare: „Este prima oară
când mi se întâmplă asta!“ Este, desigur, prima dată, dar ar trebui să nu uităm că această
„primă dată“ reprezintă proverbiala picătură care umple paharul, ultima mişcare care a stri-
vit articulaţia până la blocajul dureros. Pretinsa mişcare greşită care a declanşat criza nu este
cu adevărat importantă, este adesea neînsemnată: o mică mişcare din nimic, sau chiar un
simplu strănut. Importantă este acumularea de erori pe care le-am comis de-a lungul între-
gii vieţi. Contrar părerii generale, nu bătrâneţea în sine este cea care ne înţepeneşte, ne dă
artroză şi dureri, ci abuzarea de propriul nostru corp.
Nu numai sistemul locomotor suferă din cauza abuzului nostru, departe de asta. O pur-
tare greşită a capului este însoţită de o succesiune de mişcări compensatorii care ne îndepăr-
tează de norma morfologică. O dată corpul deformat, toate sistemele noastre vitale suferă,
căci această deformare nu se limitează doar la forma exterioară. Respiraţia este împiedicată
de o cutie toracică aplatizată; inima este comprimată de o cutie toracică strâmtă; digestia,
absorbţia, asimilarea şi tranzitul intestinal sunt toate perturbare de lăsarea în jos a viscere-
lor; circulaţia sanguină şi limfatică sunt încetinite din cauza unei diafragme (a doua inimă)
blocată în poziţia cea mai de jos; vederea, auzul... tot organismul are de tras!
Îmbogăţiţi de ceea ce am învăţat despre rolul fundamental jucat de gât în activitatea re-
flexă a postúrii, nu vom fi surprinşi să citim, sub pana doctorului A. de Sambucy, că „pentru
o răsucire a gâtului, pentru o izbire a gâtului, pentru o contractare a gâtului, pentru o stân-
jenire a gâtului, nici un echilibru nu mai este posibil, de altfel nu mai există nici circulaţie
cerebrală normală, nici memorie normală, nici vedere normală13“.
Aşadar, în timpul lucrărilor în grădină, întrebaţi-vă de sute de ori unde se află capul
vostru în raport cu restul corpului şi, dacă s-a rătăcit, readuceţi-l în direcţia cea bună. Dar
mai avem până acolo, trebuie să mai aveţi puţină răbdare înainte de a începe primele cam-
panii în grădină.
ÎMPĂRĂŢIA SIMŢURILOR
Printre simptomele provocate de autoîntrebuinţarea greşită trebuie inclusă şi falsificarea
unuia dintre simţurile noastre, un simţ foarte important pentru gestica noastră, un simţ
misterios şi neînţeles: al şaselea simţ.
Cu toţii am învăţat la şcoală că Omul are cinci simţuri: vederea, auzul, pipăitul, mirosul
şi gustul. Aceste faimoase simţuri ne informează asupra a ceea ce se găseşte dincolo de tru-
pul nostru (percepţia exterioară). Cinci simţuri, sunt deja multe, dar sigur nu sunt suficiente
pentru a satisfacele cerinţele vieţii. Rămâne să mai fie asigurat întregul domeniu al proprio-
cepţiei (percepţia a ceea ce se petrece în interior).
Nouvelle médecine vertébrale de toutes les maladies chroniques, Éditions Dangles, 1960.
13
23
La obişnuita enumerare a celor cinci simţuri ale noastre, trebuie deci să adăugăm un al
şaselea. Adevăratul al şaselea simţ nu este intuiţia, ci simţul mişcării şi al poziţiei. Sir Charles
Bell, un eminent anatomist al secolului al XIX-lea, este cel căruia îi datorăm denumirea celui
de al şaselea simţ. Cunoscut altădată sub numele de simţ muscular, este un „simţ dublu“ al-
cătuit din chinestezie (simţul mişcării, provenit din receptorii din articulaţii şi muşchi) şi din
propriocepţie (simţul poziţiei, provenind din urechea internă şi din receptorii din articulaţii
şi muşchi). Aceşti doi termeni tehnici sunt folosiţi adesea fără deosebire şi, pentru a simplifi-
ca demersul nostru, vom face la fel, chiar dacă acest lucru nu este riguros ştiinţific. De altfel,
noi posedăm chiar mai mult de şase simţuri, poate opt sau nouă, dar nu contează, demersul
nostru se vrea mai ales practic şi, în consecinţă, descrierea modului de folosire a maşinii
umane se poate lipsi de date teoretice detaliate şi aprofundate privind simţul mişcării.
Mulţumită acestui al şaselea simţ, creierul nostru îşi poate crea o imagine a corpului
pe care îl locuieşte. Acest simţ misterios (fiind încă puţin cunoscut) ne informează asupra
poziţiei corpului nostru în spaţiu, asupra poziţiei relative a diferitelor sale părţi, precum şi
asupra efortului muscular necesar pentru o activitate dată. Prin senzațiile care provin din el
ne percepem mișcările și pozițiile. Al şaselea simţ este deci foarte important pentru grădina-
rul care ţine să păstreze bunul mers al mecanicii sale corporale.
Chinestezia14 priveşte direct problema autoîntrebuințării. În ucenicia gesturilor potri-
vite ale grădinăritului, simţul chinestezic ocupă primul loc. Ori, simţurile noastre nu sunt
infailibile. Fiecare poate, din timp în timp, să ne inducă în eroare; dar cel care face asta cel
mai des şi cel mai grav, este simţul chinestezic. El are tendinţa supărătoare de a se înşela
foarte uşor, iar asta de la cea mai fragedă vârstă. În faţa imperialismului stimulilor auditivi
şi vizuali, nu este de mirare că simţul chinestezic devine tatăl sărac, subdezvoltatul marii
familii a simţurilor (dimpotrivă, la un orb devine foarte dezvoltat pentru a suplini absenţa
văzului). Nebăgat în seamă, el are nevoie de educare sau, cel mai adesea, de reeducare. Dacă
vreţi să grădinăriţi fără să riscaţi o „lovitură de berbec“ sau altă nenorocire, va fi necesar să
cunoaşteţi de aproape acest simţ, pentru a putea să dejucaţi capcanele pe care vi le întinde.
ILUZIA CHINESTEZICĂ
Toată lumea cunoaşte fenomenul de iluzie optică. Dimpotrivă, prea puţini oameni au auzit
vorbindu-se de iluzia chinestezică. Totuşi, aceasta este mult mai întâlnită şi are implicaţii
mult mai importante şi nocive decât cealaltă. Pentru a vă convinge de existenţa aproape
universală a iluziei chinestezice, faceţi următoarea mică experienţă: staţi drept, cu picioarele
uşor depărtate, cum aţi face de obicei în această poziţie. Acum puneţi picioarele astfel încât
să fie paralele, apoi luaţi-vă ochii de la ele şi priviţi drept în faţă. Dacă aparţineţi majorităţii
oamenilor care, stând în picioare, au obiceiul de a avea vârfurile picioarelor întoarse spre
exterior, veţi avea acum impresia falsă că sunt întoarse spre interior. Priviţi-vă picioarele:
14
Totalitatea simțurilor corpului omenesc, bazate pe sensibilitate, fără participarea văzului (TEI).
24
sunt perfect paralele! Nu vă credeţi ochilor. Nu vă duceţi să consultaţi un oculist, nu ochii

sunt cei care vă înşeală, ci simţul vostru chinestezic. Nu sunteţi sub impresia unei iluzii op-
tice, ci pur şi simplu chinestezice. Aveţi, ca toată lumea, o falsă percepţie a realităţii, dată de
dereglarea acestui simţ.
Eu îi fac să treacă acest test pe toţi noii mei elevi ca să îşi dea seama că senzaţiile lor pri-
vind poziţia sunt nesigure. Simplu şi rapid, acest test nu este mai puţin eficace în a convinge
pe oricine că nu trebuie să avem încredere oarbă în acest simţ.
Este uşor de verificat poziţia picioarelor şi, eventual, de a o corecta: este suficient să ne
aplecăm capul ca să le vedem. Dar nu mă veţi crede, cu riscul de a fi decepţionaţi, că lipsa de
siguranţă a simţului chinestezic nu afectează numai senzaţiile care ne informează asupra po-
ziţiei picioarelor noastre. Chinestezia interesează întreg trupul nostru. Din nefericire, o bună
parte a corpului nostru nu o putem vedea în mod direct. Departe de ochii noştri, departe de
atenţia noastră. Gândiţi-vă la spatele dvs., de exemplu. Se află înapoia dvs. şi, în lipsa unei
oglinzi, nu este accesibil privirii. Nu ştiţi ce se întâmplă cu el când vă aplecaţi în faţă, când
staţi jos, când ridicaţi braţele... Se petrec, totuşi, anumite lucruri acolo, „în spatele dvs.“,
lucruri adesea inutile şi dăunătoare, dar nu primiţi decât prea puţine informaţii senzoriale
care să vă explice faptele şi gesturile spatelui. În somn, cu un simţ chinestezic falsificat, aţi
putea fi înclinaţi ca turnul din Pisa şi să vă simţiţi drepţi ca turnul Eiffel. Un simţ chinestezic
dereglat este ca o oglindă care deformează: vă dă o imagine falsă a realităţii.
MODELAREA OBIŞNUINŢELOR
„Rigid, scheletul obişnuinţelor susţine singur corpul omenesc.“
VIRGINIA WOOLF, Mrs Dalloway, 1925 (traducerea autorului)
Jean-Philippe Rameau15 a spus, pe bună dreptate, că „preluăm fără să gândim obişnuinţe

contrare celor normale, în asta constând relele înclinaţii pe care le vedem în noi, dar le atri-
buim aproape întotdeauna naturii“. Aceasta ar putea fi o excelentă definiţie a ceea ce noi
numim „întrebuinţare greşită“. Ştim că obişnuinţele, precum buruienile, au o viaţă grea.
Dificultatea pe care o avem în a ne dezbăra de ele este dată de dereglarea simţului nostru
chinestezic, căci, prin repetare, relele noastre obişnuinţe posturale sunt percepute ca juste,
corecte. Invers, ceea ce este corect este perceput ca anormal, fals. Chiar nu mai putem fi
mândri de noi înşine!
Lipsa de fiabilitate a aprecierii noastre senzoriale ne trage totdeauna în direcţia între-
buinţării greşite. Suntem încolţiţi pe făgaşul obişnuinţelor şi, cu cât încercăm să ieşim mai
de-a dreptul, cu atât mai mult ne afundăm. „Alungați naturalețea și se va întoarce în galop“,
spune înţelepciunea populară. Măcar de-ar fi adevărat! În realitate, o dată fugărită de greşe-
lile noastre de întrebuinţare, buna (corecta) întrebuinţare nu se va întoarce în galop, astfel
Compozitor și muzicolog francez (1863-1764), personalitate a muzicii baroce (TEI).

15
25
că va trebui să fim şireţi și răbdători ca să binevoiască să revină cu paşi mărunţi. În mod

evident, greşita întrebuinţare devine repede o a doua natură care contrariază mecanismele
corporale, deformând gesturile simple şi naturale de zi cu zi, făcându-ne să credem că tot ce
se petrece cu noi este cel mai bun lucru în cel mai bun corp. Pentru a ieşi de pe această cale
greşită, vom recurge la o metodă foarte originală: metoda F. M. Alexander.
26
METODA F. M. ALEXANDER
3
„Nu s-ar putea cerceta cu pasiune legile precise care guvernează atât
aparatul intelectual cât şi aparatul motor, încât să cunoaştem punctul
precis la care mişcarea este binefăcătoare, şi pe cel la care este fatală?“
BALZAC, Teoria mersului, 1833.
F
EDERICK MATTHIAS ALEXANDER (1869-1955) nu era grădinar, dar a făcut
nişte descoperiri foarte utile pentru cel care vrea să grădinărească fără dureri,
până acolo încât metoda pe care a dezvoltat-o formează baza pe care ne vom
întemeia ucenicia gesturilor corecte în grădinărit.
CONTROLUL PRIMAR, CHEIA DE BOLTĂ

A AUTOÎNTREBUINȚĂRII CORECTE
„Gâtul comandă circulaţia cerebrală şi a măduvei spinării.“
A. DE SAMBUCY, Noua medicină vertebrală, 1960
Frederick Matthias Alexander (RM pentru cei apropiaţi) şi-a început viaţa profesională în
calitate de actor. Cariera i-a fost scurtă, căci tânărul şi ambiţiosul nostru actor a dezvoltat
o tendinţă dăunătoare spre răguşeală şi gâfâială, mergând până la pierderea principalului
instrument de lucru: vocea. În faţa neputinţei medicilor de a-l tămădui, a decis să studieze
declamând în faţa oglinzii. Realiză că actul declamării îl făcea să îşi dea capul pe spate. O ob-
servare mai precisă revelă că această mişcare a capului spre spate afecta întreaga sa postúră
şi îi micşora considerabil statura, îi slăbea laringele şi îi ridica cutia toracică.
Toate aceste reacţii concurau la problema sa cu vocea. Trebui să accepte realitatea: era
responsabil de propriile necazuri şi nu putea să dea vina decât pe el însuşi. Când, în sfârşit,
după o lungă muncă cu sine, reuşi să corecteze aceste greşeli de utilizare şi să îşi dirijeze
capul înainte şi în sus, văzu toate simptomele dispărând progresiv şi definitiv. Vom trece în
revistă diferitele etape ale descoperirilor sale pentru a înţelege mai bine procedura pe care o
vom folosi în ucenicia gesturilor corecte.
27
Primul lucru pe care Alexander l-a descoperit empiric, şi asta înainte de Magnus, este
că în relatia dinamică dintre cap, gât şi spate rezidă un mecanism care condiţiona toate ges-
turile şi reacţiile sale, într-un cuvânt, chiar buna sa întrebuinţare. A numit control primar
acest mecanism prin care poziţia relativă a capului influenţează statica şi dinamica întregu-
lui corp. Este adevărat că niciodată nu a fost dovedit experimental că Alexander.a descoperit
exact acelaşi mecanism reflex pe care Magnus l-a observat la animale. Cu toate astea, pentru
F. P. Jones, un profesor în tehnica Alexander care a studiat stiinţific aceasta timp de 25 de
ani la Tufts Institute for Experimental Psychology (Statele Unite), toate dovezile empirice
adunate duc la ideea că aşa stau lucrurile.
Secretul, cheia gestului natural, economic, armonios şi graţios, stă în buna folosire a
controlului primar. Mulţumită controlului primar, după reeducarea noastră nu vom mai
avea a ne preocupa de detalii, a ne imagina toate contracţiile, toate mişcările numeroaselor
părţi ale corpului necesare pentru executarea unui act oarecare.
PUŢIN BUN SIMŢ... MUSCULAR

Descoperită fiind cauza necazurilor sale, Alexander se crezu stăpân pe situaţie: pentru a-şi
recăpăta vocea minunată, era suficient să nu îşi mai dea capul pe spate. Totuşi, victoria i-a
fost de scurtă durată, căci, contrar tuturor aşteptărilor, fu pus în faţa unei noi probleme care
stătea în calea progreselor sale.
Găsi fără nici o greutate acea poziţie a capului care nu îi producea nici unul dintre in-
convenientele mai sus amintite, nu aici era noua problemă. Dimpotrivă, din clipa în care în-
cepea să recite, în timp ce credea cu tărie că nu şi-a schimbat poziţia capului, oglinda îi arăta
că de fapt din nou îi era dat pe spate, fără ca măcar să fi reallizat asta. Simţurile sale, sau mai
degrabă al şaselea simţ, profita de el şi îl înşela. Repetițiile în forță nu au schimbat situația.
Era într-un impas: în ciuda voinţei sale puternice, îi era cu neputinţă să stăpânească aceas-
tă mişcare a capului, în aparenţă indiferentă, dar care în realitate îi strica întreaga postúră
şi îl împiedica sa-și folosească vocea. Dar Alexander nu era omul care să se descurajeze cu
uşurintă. Continuă cu cercetările asupra lui însuşi. Asta îi prinse bine, căci făcu o nouă des-
coperire care îl ajută să depășească acest prag nefast.
Când vorbea, impulsul de a-şi da capul pe spate nu era prea puternic, şi reuşi fără strop
de durere să o evite. Dar când declama, acest impuls era mai puternic decât el. Sesiză că obi-
ceiul de a-şi da capul pe spate era intim legat de dorinţa de a declama. Cu cât voia mai mult să
îşi „facă“ declamările, cu cât depunea mai multă voinţă, cu atât mai mult senzaţiile îl ghidau
irevocabil pe calea neuro-musculară ce îl ducea implacabil în fundătura greşitei întrebuinţări.
Şi era unicul mod pe care îl ştia, singurul care i se părea posibil, normal şi familiar.
Tot răul spre bine, se zice. La fel şi în cazul lui Alexander, căci handicapul îl forţă să
îşi observe şi să îşi studieze empiric comportamentul sub un unghi cu totul nou. Puţin câte
puţin, handicapul său îl conduse la descoperirea legilor care guvernează mecanica umană şi
28
Metoda F. M. Alexander
care îi permiseră să îşi regăsească vocea, o sănătate mai bună şi, în plus, să inventeze o me-
todă unică în felul ei, al cărei scop este să înveţe autoîntrebuinţarea corectă.
Pentru a nu mai cădea uşor pradă acestor dereglări, Alexander trebui să îşi cultive
raţiunea, până atunci aproape adormită, şi să o folosească în controlul conştient al autoîn-
trebuinţării. De la o conduită instinctivă, călăuzită de firul răsucit al senzaţiilor, trecu la o
conduită raţională şi conştientă. Alexander ar fi putut spune, împreună cu Aragon, că „ori-
cărei erori a simţurilor îi corespund stranii flori ale raţiunii“.
„Mulţumită“ decepţiilor lui Alexander, astăzi ştim că, o dată dereglat, al şaselea simţ
devine o călăuză foarte proastă în autoîntrebuinţare. În aceste condiţii, nu doar că nu mai
putem deosebi între ce este corect şi incorect ci, încă şi mai rău, pentru că ce este incorect
este perceput ca fiind corect şi invers. După cum a evidenţiat Aldous Huxley, celebru ro-
mancier şi eseist, când un om are un simţ chinestezic dereglat, el „pierde noţiunea a ce s-ar
putea numi moralitate musculară, criteriu de bază, la nivel fizic, pentru cunoaşterea binelui
şi răului“.
Când vom ajunge să învăţăm gesturile potrivite în grădinărit, va trebui, asemenea lui
Alexander, să ne confruntăm cu acest mare falsificator în care se transformă al şaselea simţ
atunci când este denaturat. Nu este destul să ştim că avem greşeli de întrebuinţare, căci pu-
terea obişnuinţei ne readuce în poziţia care ni se pare corectă: aceea care, în realitate, este
greşită.
Metoda dezvoltată de Alexander permite rezolvarea problemei seculare, enunţată de
Ovidiu, a lui video meliora proboque, deteriora sequor („nu fac ceea ce ştiu că ar trebui să
fac“). Pentru a schimba o obişnuinţă proastă, trebuie să ne eliberăm de influenţa exercitată
de senzaţiile noastre şi să câştigăm un control conştient şi raţional asupra autoîntrebuințării,
chiar dacă asta înseamnă să facem ceva ce este resimţit ca fiind incorect, fals. Cât timp vom
rămâne sub stăpânirea senzaţiilor noastre, nu vom putea face niciodată ceea ce ştim că tre-
buie să facem. A ne elibera de dependenţa faţă de senzaţiile chinestezice pentru a trece la
o conduită conştientă nu este un lucru uşor, iar Alexander şi toţi cei care au luat lecţii de
autoîntrebuinţare corectă ştiu câte ceva despre asta. După cum putem vedea, suntem foarte
departe de obsedantele şi inutilele îndemnuri de a sta drept, de a ne redresa, de a scoate
pieptul în afară.
INHIBAREA REACŢIEI
„Individul la care acest aparat inhibitor este stricat şi nu mai funcţionează poate fi
asemănat cu un dispeptic: nu isprăveşte niciodată nimic.“
NIETZSCHE
Raţiunea şi voinţa lui Alexander erau în conflict cu senzaţiile sale chinestezice, şi totdeauna
acestea din urmă îl biruiau. Cum toate eforturile sale de a face totul bine nu duceau decât la
29
„a face rău“, se hotărî să interpună o pauză între stimulul de a vorbi şi reacţia sa obişnuită la
acest stimul, sperând să ţină astfel în şah automatismele responsabile de necazurile sale. Este
ceea ce numi inacţiunea sau inhibarea. În timpul acestei suspendări, îşi repeta, în sine însuşi,
mesaje preventive, precum „ține gâtul destins“, „nu da capul pe spate“, „nu te gârbovi“.
În loc de a merge de-a dreptul la scop, îşi aţinti toată atenţia asupra mijloacelor, mai ales
asupra „controlului primar“. Repetând cu multă insistenţă acest mic joc, sfârşi prin a se lepăda
definitiv de greşita autoîntrebuințare. Nu doar că îşi regăsi vocea, dar se debarasă de multe alte
simptome care îl chinuiau de multă vreme. Nu doar a nu mai răspunde instinctiv, automat la
un stimul dat, ci și a se detaşa de scopul ce trebuia atins, iată ce era cu adevărat necesar pentru
rezolvarea problemei sale. Alexander tocmai descoperise valoarea pozitivă a inhibiţiei.
După Freud, cuvântul „inhibiţie“ nu este bine văzut. Pentru mulţi, are o conotaţie nega-
tivă şi este sinonim cu represia şi refularea. Dimpotrivă, pentru Alexander are un sens pozitiv,
căci mulţumită acestei funcţii a sistemului nervos el scăpă definitiv de necazurile sale.
Se crede prea adesea, din păcate, că sistemul nostru nervos are ca singură funcţiune
excitaţia; este uitată funcţia fundamentală a inhibiţiei. Reglarea sistemului nervos se spri-
jină pe aceste două mari funcţiuni care se echilibrează: excitaţia şi inhibiţia. Distrugerea
inhibiţiei fiziologice are consecinţe tragice asupra organismului. Le puteţi observa când, din
intâmplare, tăiaţi cu o lovitură de hârleţ o râmă în două. Aparent, biata râmă se zvârcoleşte
de durere. În realitate, aceste zvârcoliri nu sunt date de durere şi nu se produc decât în par-
tea codală a râmei. Aceasta se explică prin faptul că fibrele motrice ale nervilor din această
parte au fost deconectate de la orice influenţă inhibitoare provenind de la ganglionul din ex-
tremitatea cefalică: râma se zvârcoleşte pe toate părţile pentru că fibrele motrice ale nervilor
săi nu mai sunt controlate de efectul regulator al inhibiţiei.
Distrugerea funcţiunii de inhibiţie la om este la fel de dramatică, aşa cum o arată otră-
virea cu stricnină. Simptomele de paralizie spastică la nivel spinal şi de convulsii la nivel cor-
tical provocate de această otravă sunt date şi ele de anihilarea funcţiunii de inhibiţie. Con-
form lui William James1, un psiholog american, nicio contracţie mulsculară nu încetează
niciodată fără un procedeu special de inhibiţie. El concluzionează că „inhibiţia nu este aşa-
dar un accident ocazional; este un element esenţial şi continuu al vieţii noastre cerebrale“.
Inhibiţia lui Alexander, în loc să fie represivă, ne permite să obţinem un rezultat, să
atingem un ţel fără riscul de a ne perturba coordonarea corporală. Paradoxal, această formă
de inhibiţie ne permite să atingem spontaneitatea. Într-adevăr, conduita noastră corporală
este cel mai adesea rezultatul obişnuinţelor, al condiţionărilor şi al maniilor dobândite de-a
lungul întregii noastre vieţi; nu are decât aparenţa spontaneităţii. Leibniz a spus: „Suntem
mai degrabă acţionaţi decât ne acţionăm noi înşine“. Necunoscând contextul acestei afir-
maţii, nu ştiu exact despre ce vorbea, dar nu este nicio îndoială că, dacă suntem „acţionaţi“
de ceva, suntem acţionaţi de obişnuinţele noastre, de reacţiile noastre inconştiente. Suntem
ca nişte marionete mişcate de sforile obişnuinţelor; suntem acţionaţi de un mare număr de
automatisme care ne împing să ne comportăm mereu la fel. Cu toate că aceasta ar putea să

1
Medic, psiholog și prozator american (1842-1910), autor de cărți pentru tineret, fratele romancierului Henry James (TEI).
30
ne rănească mândria de fiinţe care se pretind raţionale, trebuie totuşi să recunoaştem că

acţiunile noastre sunt mult mai puţin conştiente decât ne-ar plăcea să credem.
Îngăduiţi-mi să vă dau un exemplu foarte simplu. Mi se întâmplă adesea să îi cer unui
elev debutant să nu intervină în timp ce îi iau braţul. Îi cer să nu mă ajute, să nu ridice braţul,
să nu facă nicio acţiune musculară. În cele mai multe dintre cazuri, şi în pofida recoman-
dărilor mele, elevului îi este imposibil să nu mă asiste: participă la mişcare, îşi ridică braţul
fără să îşi dea seama şi, când îl las, acesta îi rămâne ridicat, menţinut în aer de o contracţie
musculară. Această contracţie este involuntară, inconştientă: când îl fac atent că braţul său
este încă în aer, deşi eu nu i-l mai ţin, îl priveşte cu uimire şi trebuie câteva secunde înainte
de a putea să îl lase să cadă, înţelegând deplin efortul pe care îl făcea. Adesea trebuie să repet
de mai multe ori micul exerciţiu pentru a deştepta funcţia inhibitorie şi controlul conştient
al elevului. Morala: „a nu face“2 impune mai multă atenţie, drept care, a face şi a nu face
înseamnă tot a lucra.
A schimba, adică a ne dezbăra de obiceiurile noastre, înseamnă să trecem de la cunos-
cut (greşita întrebuinţare) la necunoscut (întrebuinţarea corectă). „Nu veţi putea face ceva
ce nu ştiţi să faceţi dacă veţi continua să faceţi ceea ce ştiţi să faceţi“, spune Alexander într-
unul dintre aforismele sale. Şi totuşi, asta este ceea ce marea majoritate a educatorilor şi a
terapeuţilor ne împing cu vehemenţă să facem. Se crede, în general, că, pentru a ajunge la
o finalitate, este suficient să ştim ce este de făcut şi să decidem să o facem. Această credinţă
naivă este la originea multor gusturi amare şi decepţii. Aceste „ţine-te drept“ şi „îndreptea-
ză-te“, „fă aşa“ sau „fă ca mine“ se trag din acest mit şi nu întârzie să îi exaspereze atât pe in-
structor, cât şi pe elev. (Vestitul proverb „Dacă vrei, poţi“ este complet fals; ar fi mai corect să
se spună: „Dacă ai mijloacele – psihofizice -, poţi“.) Mereu suntem încurajaţi să facem ceea
ce ar trebui să facem, fiind lăsaţi să facem în acelaşi timp ceea ce nu ar trebui. Indicaţiile de
tipul „ce să faci“ nu lipsesc, cele de tipul „cum să faci“ sunt mai rare şi, dacă ne preocupă cât
de puţin, uităm sau ignorăm cu totul problema esenţială a non-fiabilităţii în sens chinestezic.
Ori, nu putem face ce este nou cu ce este vechi, ce este corect cu ce este greşit. Înainte
de a putea spera să facem ceea ce ne-am hotărât, trebuie neapărat să prevenim toate greşeli-
le de întrebuinţare. Stârpirea tuturor obişnuinţelor posturale greşite este o condiţie prelimi-
nară indispensabilă, o condiţie sine qua non pentru reuşita reeducării. Înainte de a ne gândi
cum este mai bine să procedăm, va trebui să toaletăm, să îndepărtăm ramurile rele care nu
au încetat să apese, de-a lungul întregii noastre vieţi, arborele autoîntrebuințării.
O altă eroare, comună şi ea, constă în a face exact opusul greşelilor noastre. Dar şi
aceasta îşi are rădăcinile în greşita întrebuinţare, nu este decât o variantă, un hibrid, în aşa
fel încât nu duce niciodată la un mod potrivit de acţiune, ci mai degrabă la vestita schimbare
în continuitate. De exemplu, opusul „capului spre spate şi în jos“ este „capul în faţă şi în jos“,
ambele poziţii fiind răspunzătoare de o scurtare a coloanei. Doar prin negarea, încetarea,
inhibarea modului greşit de acţiune vom ajunge la un mod de a acţiona potrivit.
2
În taoism, conceptul de wu wei, non-acțiunea (TEI).
31
LA NECAZURILE SCOPULUI, LEACUL MIJLOACELOR

„De fiecare dată când adaptarea mijloacelor la scopuri a fost excelentă, noi nu am
mai fost conștienți nici de mijloace, nici de scopuri; artistul și opera sa; mama și copilul“.
NIETZSCHE
Pe măsură ce progresăm, timpul parcă se scurtează. Trebuie să alergăm tot mai repede și,
abia ce-am rezolvat o problemă, că și trebuie să ne înhămăm la alta. În conduita noastra psi-
ho-fizică, toți suntem vinovați de un exces de viteză. Această cursă nebună de a vrea mereu
să facem totul din ce în ce mai repede ne determină să fim orbiți în asemenea măsură de
scop, încât să pierdem din vedere mijloacele, ba chiar să le ignorăm cu desăvârșire. Și este
cu adevărat regretabil că scopul scuză mijloacele, pentru că scopul constă în mijloace, altfel
spus mijloacele determină scopul sau, cum se spune în înțelepciunea populară, „cine pune
preț pe scop, trebuie sa fie atent și la mijloace“.
Ca principiul, acesta să capete un sens, nu trebuie să ne gândim numai la acțiunea re-
alizată, ci să includem în poveste și pe cel care o realizează. Să luăm exemplul unui pianist
care cântă foarte bine și își stăpânește perfect instrumentul grație unui control perfect al
mâinilor sale. Se poate întâmpla ca această dexteritate să fie obținută cu prețul unei enorme
tensiuni în alte părți ale corpului, în special în gât, umeri și spate. Scopul (să cânte bine la
pian) este obținut în detrimentul muzicianului, și în curând acesta n-ar mai putea cânta fără
să se plângă de dureri, mergând până acolo încât să devină efectiv incapabil să mai cânte:
iată că scopul nu justifică niciodată mijloacele.
Din dorința de a păși drept, în picioare, când își susține rolul sau declamă un text, Ale-
xander a repetat încontinuu aceleași greșeli de autoîntrebuințare. Și a putut să se elibereze de
tirania scopului abia după ce a depășit acest automatism și s-a concentrat asupra mijloacelor
adaptate scopului său. Pe tema aceasta, este interesant să observăm expresia „gât înțepenit“,
care apare adesea în Vechiul Testament3. Această figură retorică îl desemnează, de fapt, pe
Omul încăpățânat, îndărătnic, care, din pricina unei conștiințe limitate de urechile minții,
nu mai știe să întoarcă și el capul, de unde și expresia „gât înțepenit“. Or, ce înseamnă să fii
îndărătnic, dacă nu să fii orbit, obsedat de un scop pe care vrei să-l atingi cu orice preț, fără
sa te mai intereseze și mijloacele? Putem spune că Biblia i-a luat-o înainte lui Alexander,
comparând obsesia pentru un scop cu proasta autoîntrebuințare, simbolizată de gâtul rigid.
Veți crede, probabil, că toate acestea ne îndepărtează de lucrările noastre de grădinărit.
Nici vorbă! Dacă, asemenea marii majorități, vă folosiți în mod total incorect propriul corp,
veți avea nevoie să puneți în practică noțiunile pe care vi le vom descrie. Când veți fi nevoit
să îndoiți genunchii sau, cu sapa în mână, veți simți nevoia irezistibilă să lucrați pământul, ei
bine va trebui să practicați arta de a „nu face ceea ce sunteți tentat“, va trebui să fiți atent la
De pildă în Ieremia, Cap. 17, vers. 22- 23: „Să nu scoateți din casele voastre nicio povară în ziua Sabatului și să nu
3
faceți nicio lucrare, ci sfințiți ziua Sabatului, cum am poruncit părinților voștri. Dar ei n-au ascultat și n-au luat
aminte; ci și-au înțepenit gâtul ca să n-asculte și să nu ia învățătură“(TEI).
32
ceea ce se petrece la nivelul gâtului, să uitați o clipă de scop și să vă intereseze mai mult mij-
loacele, dacă veți dori într-adevăr să învățați ce înseamnă o bună autoîntrebuințare. Dacă
veți da mijloacelor deplina importanță pe care o merită, veți învăța să trăiți în prezent. Aici
și acum, acesta este secretul fericirii! Cu atenția îndreptată spre mijloace, toate treburile și
chiar muncile cele mai plictisitoare își vor pierde caracterul monoton, mecanic și de rutină,
devenind interesante și provocatoare. Așadar, veți putea zice, ca și călugărul Chuan Teng
Lu4: „Ce forță miraculoasă și ce activitate minunată: să scoți apă și să tai lemne“.
DISCURS ASUPRA METODEI

În ciuda „vindecării“ sale, Alexander va abandona cariera de actor și se va consacra studiului
asupra noțiunii de „uzură“, pentru că a observat, între timp, cât de răspândită era această
proastă autoîntrebuințare. Și așa s-a născut o nouă tehnică de corectare psiho-corporală:
tehnica F. M. Alexander, al cărei scop era învățarea bunei întrebuințări a trupului. Vast pro-
gram! Căci autoîntrebuințarea influențează toate actele vieții noastre cotidiene, atât fizice
cât și mentale.
Metoda pe care o va dezvolta Alexander este unică în felul ei. Nimeni înaintea lui nu
s-a interesat, din punct de vedere practic, de problema autoîntrebuințării. Urmând sfaturile
unui mare chirurg australian, Alexander va părăsi Tasmania natală și va pleca în Anglia și
Statele Unite, pentru a face cunoscută marelui public metoda sa revoluționară. A avut ime-
diat succes, chiar dacă nu avea nicio pregătire științifică sau medicală, iar metoda sa a fost
recunoscută cu entuziasm de nume mari din medicină: neurologi, medici sau psihologi.
Printre elevii și prietenii săi se numărau somități din domenii variate, în special Aldous
Huxley, celebru romancier și eseist, care se va vindeca de o depresie nervoasă și de așa-zisa
„angoasă a paginii albe“, tipică anumitor scriitori, tocmai datorită lecțiilor date de Alexan-
der. Dealtfel, el va menționa adesea această metodă și principiile sale în scrieri ulterioare (de
exemplu, unul dintre eroii romanului său La Paix des profondeurs se bazează chiar pe figura
lui Alexander); de asemenea Sherrington, celebru neurolog și câștigător al Premiului Nobel
îl va menționa pe Alexander într-una dintre cărțile sale; Coghill, un alt neurolog faimos și
profesor de anatomie, a văzut în descoperirile lui Alexander o confirmare și o dezvoltare
a propriilor sale descoperiri în domeniul sistemului locomotor al anumitor animale; Ray-
mond Dart, cercetător în anatomie și antropolog; John Dewey, educator și filosof american
de renume, unul dintre întemeietorii educației moderne în Statele Unite, va susține cu pasi-
une metoda Alexander. G. B. Shaw, celebru autor dramatic, care va începe să învețe această
metodă la vârsta de optzeci de ani și îi va atribui apoi longevitatea (a murit la nouăzeci și
patru de ani), a observat într-o zi că „singurul om care știe cu adevărat ceva despre reflexele
condiționate este Alexander“.
Pe vremea acestui Alexander, nouăsprezece medici au semnat o scrisoare deschisă,
apărută apoi în foarte respectabila publicație British Medical Journal, în care confirmau
4
Este vorba, de fapt, despre Ching-te ch’uan-teng-lu, culegere Zen din perioada Ching-te (1004-1008) (TEI).
33
numeroasele efecte benefice ale metodei inventate de Alexander și invitau corpul medical
să o recunoască oficial. Mai aproape de zilele noastre, profesorul N. Tinbergen, laureat al
Premiului Nobel pentru medicină în 1973, își va dedica aproape jumătate din discursul său
de la primirea titlului metodei Alexander, lăudându-i efectele, atât din punct de vedere fizic
cât și mental.
Suntem, deci, într-o aleasă companie. Cu toate acestea, deși metoda Alexander este
binecunoscută și recunoscută în țările anglo-saxone, în Franța, în mod ciudat, foarte puțini
oameni au auzit vorbindu-se despre asta; mai mult, probabil din cauză ca este destul de difi-
cil de învățat, suferă de a fi, de fapt, prost însușită. Să sperăm că această carte va contribui la
dezvăluirea și răspândirea acestei metode originale, singura care se adresează problemelor
ce apar atunci când ne folosim propriul corp.
Tehnica Alexander are efecte benefice atât în domeniul psihologic, cât și fizic. Cel ce
vrea să predea tehnica Alexander nu pretinde să vindece nimic, nu face decât să diagnosti-
cheze și să corecteze anumite practici greșite ale autoîntrebuințării. Astfel, îi oferă oricărui
discipol mijloacele de a suprima una dintre cauze (și chiar una importantă) vinovată de nu-
meroase simptome care otrăvesc omenirea. Starea de bine, dispariția anumitor frământări
și probleme, senzația de libertate și o sănătate mai bună care apare în primul rând datorită
unei bune autoîntrebuințări vin la pachet. Dacă ar trebui să definim, într-un mod foarte
concis, în ce constă metoda sau principiul Alexander, am putea spune că restituie modul de
folosință al „mașinii umane“, mod de folosință pe care Omul l-a pierdut în cursul trecerii
sale de la viața naturală, originară, la cea modernă, civilizată. Această metodă este cel mai
bun intrument pe care-l cunosc și care contribuie la o mai bună cunoaștere de sine. Bergson
spunea: „Ca să recunoști un obiect uzual trebuie mai întâi să știi să-l folosești“. În același
fel, am putea spune că a te cunoaște cu adevărat înseamnă a ști să te folosești de tine însuți.
34
PRACTICA
POZIȚII ȘI MIȘCĂRI FUNDAMENTALE
1
„Nu există poziții corecte, ci coordonări corecte.“
F.M. Alexander, Principala moștenire a omului, 1946
A VENIT TIMPUL să ne facem primele arme (pașnice) în arta și măiestria unei

corecte autoîntrebuințări. Dar, până „să vă grăbiți, băieți, să puneți mâna pe
lopeți“, v-aș invita să faceți mai întâi puțin „grădinărit de cameră“, altfel spus
să studiați, între cele patru ziduri ale încăperii în care vă aflați, câteva mișcări
esențiale care vor sta la baza tuturor gesturilor din horticultură, oricât de numeroase ar fi
ele. Aveți nevoie de un perete, de o oglindă sau de alte accesorii ca să vă îmbunătățiți anumi-
te detalii ce țin de chinestezie.
„Exercițiile“ pe care vi le propun acum nu sunt niste exerciții în sensul clasic al cuvân-
tului. Sunt destinate să dezvoltați în dvs. acea funcție a inhibiției, acea aptitudine de „a nu
face nimic“1; în fond, trebuie să vă dezvoltați un al șaselea simț, necesar în prealabil unei
bune execuții ale mișcărilor fundamentale. Dacă, după Baudelaire, „antrenarea celor cinci
simțuri valorează cât o inițiere în sine“, acest al șaselea simț presupune o atenție aparte, și
poate chiar mai mult decât atât.
ÎN PICIOARE, PE PĂMÂNTUL SACRU

Să începem cu începutul. Începutul Omului este poziția verticală. În fond, dobândirea pos-
turii în picioare este cea care a declanșat procesul evoluției omenești; în ultima etapă vorbim
despre Homo sapiens, adică despre noi înșine. După unii specialiști, poziția în picioare a dus
la eliberarea mâinilor din funcția locomotorie și a favorizat reducerea feței, permițând dez-
voltarea cerebrală de care suntem atât de mândri. Altfel spus, poate că nu datorită creierului
nostru am putut să stăm în picioare, să începem să ne făurim primele unelte și să inaugurăm
una dintre cele mai vechi meserii din lume: grădinăritul. Dacă dobândirea poziției verticale
a făcut să se dezvolte creierul uman atât de spectaculos, această nobilă postură merită cu
prisosință să îi dedicăm mai multă atenție.

1
Wu wei, non-acțiunea în filosofia taoistă (TEI).
37
La început a fost, spuneam, poziția verticală. Totuși, pentru mulți nefericiți, această
postură în picioare a însemnat cauza tuturor pozițiilor corporale vicioase. Câte suferințe nu
pretindem noi că am dobândit din cauza unei proste adaptări la poziția verticală: lumbago,
artroză, sciatică, varice, hemoroizi, ptoză2, și tot așa. Cu această viziune pesimistă, se naște
întrebarea cum de specia umană fragilă, vulnerabilă și neputincioasă, o adevărată colecție
de dureri și beteșuguri dobândite din pricina poziției verticale a putut să supraviețuiască în
timpul primilor pași filogenetici. Cu atât mai mult cu cât, la începutul carierei noastre de
Om, am fost extrem de expuși, deposedați cum eram (și cum suntem încă) de orice armă
defensivă naturală, organică. Să fugi de un prădător dotat cu gheare și colți ascuțiți, perfect
adaptat poziției sale patrupede, ar fi fost cu siguranță extrem de dificil în condițiile în care te
încearca o criză de reumatism sau, mai rău, de sciatică. Miraculos, în ciuda poziției noastre
șubrede, iată că am evitat extincția.
Este important de știut că, în pofida opiniei generale, Omul n-a stat niciodată în pa-
tru labe. „Omul și strămoșii săi nu au fost niciodată niște patrupede, asemenea câinilor,
elefanților sau cailor“, susține cu tărie Klaatsch3. Nu a trebuit, deci, să progreseze lent și
penibil de la poziția în patru picioare până la cea actuală, verticală, trecând prin diverse sta-
dii de înclinare a corpului. Niciodată nașterea speciei Homo nu a necesitat ca „un patruped
obișnuit să facă o rotație de un sfert de cerc în plan vertical“, cum a putut să spună Robert
Munro4.
OMUL SE TRAGE DIN ARBORE

Într-o carte fascinantă, intitulată Arboreal Man, F. Wood Jones5, un distins profesor de
anatomie, avansează ipoteza că datorăm postúra noastră verticală unei lungi ucenicii arbo-
ricole, începută de un mamifer primitiv acum milioane de ani. Cu alte cuvinte, omul nu se
trage din maimuță, ci din arbore! Prin acestea vreau să spun că, în ziua în care a decis să-și
părăsească copacul, primata ancestrală a omului era deja obișnuită cu verticalitatea trun-
chiului său. Această lungă ucenicie în arbori s-ar putea să-i fi dat pre-Omului mijloacele și
structura necesară poziției în picioare. Pentru a ajunge în final la specia Homo, care în plus
este erectus, nu i-a rămas evoluției decât să retușeze acest biped ciudat coborât din arbori.
Pentru a putea accede la un „comportament tehnic“ și la manipularea ustensilelor,
trebuie ca membrul anterior (mâna) să fie eliberată de aceste constrângeri locomotorii. Pe
parcursul evoluției lor, anumite animale au obținut o eliberare parțială sau temporară a
extremității membrului lor anterior. Printre acestea, sunt cele care pentru care eliberarea
mâinii se face în poziție verticală șezând, în mod special maimuțele mari, antropoide, cum ar
2
Deplasare a organelor interne din cauza slăbirii mușchilor sau ligamentelor (TEI).
3
Hermann Klaatsch (1863-1916), medic, anatomist și antropolog german, profesor la Universitățile din Freiburg și
Breslau (Wroclaw) (TEI).
4
Arheolog scoțian (1835–1920) (TEI).
5
Frederic Wood Jones (1879-1954), naturalist, embriolog, anatomist și antropolog britanic (TEI).
38
Poziții și mișcări fundamentale
fi cimpanzeul și gorila, care sunt, după Leroi-Gourhan6, „adaptați perfect la poziția șezând“.
În Comportamentul tehnic la animal și om, același autor ne spune că „pentru formele su-
perioare ale tehnicității, eliberarea mâinii este asigurată de o poziție dresată a cărei prime
reușite este poziția șezând“. Această observație ne trimite la F. Wood Jones, care își încheie
cartea cu următoarele cuvinte: „Copilul uman se așează înainte de a sta în picioare; trunchiul
uman este așezat înainte de a se ridica în picioare.“
Atitudinea verticală a trunchiului nu este deci apanajul omului; el nu este de altfel sin-
gurul care are prerogativul de a fi biped (care merge pe două picioare). Fie că este de natură
permanentă sau ocazională, numeroase animale se susțin sau se mișcă (sau o făceau într-un
trecut îndepărtat) pe două labe, cu mai multă sau mai puțină verticalitate: dinozaurii bipezi
(care s-au bucurat de această facultate cu mult înaintea noastră), pinguinii, cangurii, marmo-
tele, urșii, cimpanzeii bonobo… sunt câteva exemple. Să nu uităm de păsări care, la rândul
lor, sunt bipede – de unde și expresia umoristică „bipede fără pene“, care face referire la ființa
umană. Dacă teoria care vede în postúra bipedă sau în verticalitatea trunchiului nostru cauza
tuturor problemelor ortopedice „în picioare“, cei care aderă la aceasta trebuie să se aștepte, în
mod logic, ca toate aceste animale să fi suferit de aceleași probleme ca și noi. Va trebui să im-
putăm toate problemele noastre ortopedice unei alte cauze decat poziția ridicată.
Originalitatea bipedității noastre ține de faptul că, în picioare, întreg corpul nostru
este vertical. În particular, membrele noastre inferioare, în această poziție, sunt întinse și nu
semiflexate, cum se întâmplă în cazul animalelor enumerate mai sus. Puțini oameni, chiar
și dintre anatomiști, realizează că această particularitate este un avantaj, mai curând decât
o problemă. După Basmajian și De Luca (1985), doar Omul, dintre toate mamiferele, are
mecanismul „antigravitațional“ cel mai economic, odată realizată poziția verticală. Acești
autori explică faptul că un cvadruped consumă multă energie doar pentru a menține, cu
ajutorul unei activități musculare, poziția semiflexată a articulațiilor membrelor inferioare.
Excepția care confirmă regula este elefantul care își folosește picioarele drept piloni pentru
a-și susține greutatea enormă, dar această specializare face ca aceștia să nu fie capabili să
sară. Fără îndoială, avantajul este în terenul nostru întrucât, nu numai că ne susținem în
picioare, cu picioarele întinse, fără efort, dar în plus avem și posibilitatea de a sări atunci
când ne dorim!
Suntem perfect adaptați la o poziție în picioare, verticală. Pe de altă parte, suntem
vinovați de folosirea ei greșită. Abusus non tollit usum („un lucru nu este rău în sine doar pentru
că este rău folosit“). Iată-ne confruntați cu acest factor esențial care este autoîntrebuințarea.
Așadar, să studiem poziția verticală și să descoperim împreună erorile pe care trebuie să le
evităm când vom fi în picioare, în gradină noastră sau în orice alt loc.
André Leroi-Gourhan (1911-1986), arheolog, paleontolog și antropolog francez (TEI).

6
39
GRAVITAȚIA: AMIC SAU INAMIC?

„…gravitația face ca omul să stea în picioare.“
FÉLIX LE DANTEC
Poziția în picioare a făcut să curgă multă cerneală (și face să curgă în continuare chiar prin
textul de față). Numeroși savanți s-au concentrat cu perplexitate asupra verticalității uma-
ne. Cum se menține Omul în picioare? Iată marea întrebare. Majoritatea experților sunt de
acord cu ideea că poziția în picioare nu este deloc odihnitoare întrucât ea necesită o luptă
constantă contra prezenței apăsătoare a gravitației. Conform acestora, aceasta din urmă ne
culcă la pământ, ne micșorează, ne comprimă, ce spun aici, ne zdrobește. Și asta nu e tot; nu
numai ca aceasta se presupune a ne comprima dar, în plus, ni se spune că gravitația ne îm-
pinge spre înainte. Cu această viziune asupra lucrurilor, gravitația este asemănătoare unui
poveri invizibile pe care trebuie să o suportăm toată viața, care ne rănește și ne cauzează
deficiențe posturale. Suntem doar niște animale destinate să suporte continuu greaua pova-
ră a gravitației? Incontestabil, mediul nostru natural este un mediu foarte ostil!
Pentru a compensa această forță care ne trage în jos și ne apleacă înainte, mușchii
noștrii dorsali, numiți „antigravitaționali“, ar părea că rezistă curajoși acestei forțe dezechi-
librante. Dar, potrivit acestei teorii, lupta ar fi inegală și noi am fi invariabil marii perdanți
– micsorați, aplecați spre înainte, piperniciți. Însă două fapte infirmă această teorie: direcția
gravitației este verticală de sus până jos și curburile coloanei fac ca masa corpului să fie
distribuită în mod egal între înainte și înapoi. Nu există deci mai multe riscuri de a cădea
în față decât de a cădea în spate, astfel încât, pretinșii mușchi „antigravitaționali“ nu au de
îndeplinit rolul pe care numele lor îl implică. Să încetăm deci de a mai fi „antigravitație“ și
să devenim mai degrabă “progravitație“. Fără aliata noastră, gravitația, ne-ar fi greu să gră-
dinărim, sau să facem orice altceva (imaginați-vă săpând fără a avea picioarele pe pământ!).
„Un obiect oarecare este în echilibru dacă linia sa de gravitație cade în interiorul bazei
sale de susținere.“ Iată ce am învățat la școală în timpul plictisitoarelor ore de fizică. Astfel,
o lampă de noptieră, o sticlă de apă, un vas … ilustrează această teorie prin simplu fapt că
rămân în picioare. Gravitația menține în loc acest obiecte și le împiedică „să zboare“. Cor-
pul nostru urmează aceeași lege. Atâta timp cât linia noastră de gravitație cade pe baza de
susținere formată în jurul picioarelor noastre, ne menținem în picioare. Noi nu trebuie să ne
susținem singuri în picioare; gravitația este cea care ne menține în această stare de echilibru.
Gravitația nu este o mare mână cosmică ce ne împinge și ne comprimă; ea nu face decât să
exercite o slabă presiune, suficientă pentru a evita ca noi să fim într-o levitație perpetuă.
Departe de a fi o forță ostilă, ea ne aduce sprijinul său grație căruia noi ne putem asuma,
fără efort, verticalitatea noastră, umanitatea noastră și putem participa la toate ocupațiile
noastre păstrându-ne picioarele pe pământ.
40
GRAVITAȚIA PE CĂLCÂIE
Profesorul Delmas, în Procesele hominizării (1958), ne spune că „poziția liniei gravitației
în raport cu axa corporală variază în funcție de tipul de sprijin: [...] ea îi este paralelă în
sprijinul biped și ideală din punct de vedere mecanic atunci când coincide cu axa membru-
lui purtător“. Atunci când acest ideal este realizat, linia gravitației cade la nivelul gleznelor
iar greutatea corpului se sprijină aproape exclusiv pe călcâie. Nu este nicio îndoială asupra
faptului că calcaneum-ul (osul care formează călcâiul) unui adult uman reprezintă 33% sau
mai mult din lungimea totală a piciorului, în timp ce la maimuțele mari ele reprezintă doar
20% (F. Wood Jones, 1948). După ce a studiat osatura picioarelor la primate, Volkov (1903)
concluzionează că un calcaneum lung corespunde unor obiceiuri terestre; unul scurt, unor
obiceiurile arboricole. Conaționalul nostru, Yves Coppens, precizează că talus-ul și calcane-
um-ul „suportă de acum înainte toată greutatea corpului“7. Pentru ca aceasta să fie posibilă,
corpul trebuie să fie vertical. Vom vedea acum că rareori se întâmplă așa.
Buna autoîntrebuințare în picioare cere imitarea verticalității, alinierea cu aceasta.
Echilibrul astfel realizat, la fel ca orice alt echilibru demn de acest nume, nu necesită niciun
efort. Rămâne însă problema echilibrării, întrucât, cu o bază de susținere redusă în jurul
călcâielor, echilibrul nostru nu este atât de stabil precum cel al cvadrupedelor. Nu putem să
le avem pe toate! În acest condiții de echilibru precar, corpul nostru oscilează puțin de la un
moment la altul, în așa fel încât sunt necesare contracții musculare slabe și fugitive pentru a
readuce corpul pe calea dreaptă a verticalității atunci când centrul de gravitație este pe cale
de a cădea în afara bazei sale de susținere.
În ciuda precarității echilibrului nostru, suntem capabili să ne menținem în picioare în
condițiile cele mai adverse grație simțul nostru de echilibru. Și apoi să nu exagerăm, poziția
noastră în picioare nu e chiar atât de instabilă. Pentru a ne convinge de aceasta este suficient
să observăm o fotografie a acelor păstori care se odihnesc în picioare, într-un singur picior, în
poziția cocorului, postură cunoscută și ca „nilotică“, ea fiind comună locuitorilor Nilului supe-
rior (dar care poate fi întâlnită și în alte țări și regiuni). Această atitudine limitează și mai mult
poligonul susținerii, chiar dacă este adesea susținută ușor cu ajutorul unui baston sau al unei
lăncii. Asta nu-i împiedică pe cei care o adoptă să aibă un corp relaxat în verticalitatea lui, re-
cunoscut pentru grația și flexibilitatea sa. Noi, cei care nu am învățat aceasta formă acrobatică
de repaus, nu trebuie să uităm că poligonul nostru de susținere, chiar și redus, poate fi mărit
la cerere prin depărtarea mai mică sau mai mare a picioarelor și/sau prin plasarea unui picior
înainte. Nimeni n-a afirmat vreodată că trebuie să ne menținem în picioare cu picioarele lipite
– poate doar militarii, dar meseria armelor nu este preocuparea noastră.
Luând în calcul toate acestea, precaritatea relativă a poziției noastre în picioare ne este
mai curând favorabilă. Datorită ei ne bucurăm de o mare libertate a mișcării și putem schia,
patina, dansa pe vârfuri, merge pe un fir. Să nu uităm că suntem făcuți în mod esențial pen-
tru mișcare, dinamism, în mod contrar plantelor pe care le cultivăm, care „au ales“, acum
mult timp, imobilitatea, așteptarea pe loc: ele s-au înrădăcinat. Aceasta nu a fost strategia
7
Expoziția „Originile Omului“ de la Muzeul Omului, 1976-1977.
41
aleasă pentru Om și toate celelalte membre ale regnului animal care preferă mișcarea, acti-
vitatea, deplasarea spre hrană și alte nevoi vitale. Fără înrădăcinare pentru Om! De aceea,
neaparținând regnului vegetal, nici nu avem nevoie de o poziție în picioare dintre cele mai
stabile.
UNDE ÎNTÂLNIM ÎNTREBUINȚAREA GREȘITĂ

Cu toate acestea, judecând după modul în care Omul civilizat se ține în picioare, ar părea
că el nu este destul de conștient de binecuvântata insecuritate a acestei situații. Cedând
tentației de stabilitate, el a deprins nefastul obicei de a-și coborî centrul de greutate depla-
sându-l spre înainte. În acest condiții, greutatea nu mai cade pe călcâie ci spre mijlocul poli-
gonului de susținere format de aceasta dată în jurul întregi suprafețe a picioarelor.
Această atitudine este obținută printr-o simplă deplasare a masei corporale, care se
poate organiza în mai multe moduri. În ciuda acestor diverse combinații, întâlnim, grosso
modo, aproape zilnic, ca o postúră comună, procesele următoare: gâtul, partea superioară
a spatelui și umerii se apleacă spre înainte; capul, atașat gâtului, permițând și păstrarea
orizontalității privirii; restul spatelui se înclină înapoi; bazinul, șoldurile și coapsele sunt de-
plasate spre înainte, și, în final, piciorul este fie îndepărtat, curbat în spate, rezultând ceea ce
numim o formă de „sabie în teacă“, în cele mai multe cazuri, înclinată în față de o lejeră fle-
xiune a genunchilor. Echilibrul astfel obținut este foarte stabil întrucât poligonul susținerii
și-a pierdut din restrângere; dar, întrucât centrul de gravitație este deplasat în față, poziția
verticală este înlocuită de o poziție oblică spre înainte.
Renunțarea la verticalitate nu se face cu impunitate. Din momentul în care un segment
corporal își părăsește poziția normală și se aventurează înainte sau înapoi, acesta declanșează
o serie de deplasări compensatorii precum acelea pe care tocmai le-am descris. Este debutul
unui proces deformator. Pentru a înțelege ce se întâmplă, precizăm că coloană vertebrală nu
este dreaptă precum coada unei greble. Ea conține curburi, numite fiziologice sau normale:
două lordoze (gol) pentru o cifoză (proeminență). Aceasta triplă curbură a coloanei impune
acesteia din urmă o formă sinusoidală, serpentină sau în S.
În poziția în picioare oblică spre înainte, curburile coloanei se exagerează, coloana ver-
tebrală își pierde forma sinusoidală armonioasă și corpul descrie, așadar, un profil în zigzag.
Statura este pipernicită și mușchii posteriori se micșorează ca măsură adaptativă. Pieptul se
lărgește, sânii coboară, pântecul se slăbește și devine proeminent. Gambele și picioarele nu
sunt excluse de la deformare: gambele devin arcuite sau depărtate, vârfurile picioarelor sunt
orientate către exterior, arcurile tălpilor se prăbușesc sau se lărgesc prea mult, degetele se
orientează în toate sensurile mai puțin în cel prevăzut de natură... Lista nu este, din păcate,
exhaustivă.
Corpul, deformat, îndoit, nu mai poate funcționa normal. În mod special, întrucât ca-
pul este poziționat în spate față de gât, „controlul primar“, atât de drag lui Alexander, nu-și
42
POZIȚIA ÎN PICIOARE
În stânga, poziție în picioare corectă: poziție verticală.

În dreapta, poziție în picioare greșită: corp prăbușit
asupra lui însuși, micșorare a staturii.
mai poate îndeplini rolul, în așa fel încât toate mișcările întreprinse din aeastă postură dis-
torsionată vor fi în mod inevitabil prost coordonate. Dorința de a avea picioarele pe pământ,
cedând tentației unui echilibru stabil, se plătește cu un preț ridicat, atât în plan estetic cât și
în plan funcțional.
Aceasta nu împiedică însă anumiți autori să afișeze o înclinație regretabilă pentru
poziția oblică, pe care o califică drept normală. Atunci când povara rănește, ei pretind că
gravitația este cauză majoră și inevitabilă a reducerilor musculare și a deformărilor care o
urmează. Normalul ar fi patologicul! Alți autori afirmă că nu putem învăța să stăm drepți
din lipsa mijloacelor potrivite. Fără a lua în calcul metoda Alexander, pe care o ignoră fără
îndoială, sau pe care nu o cunosc (ceea ce înseamnă același lucru). Instruiți în mod corect cu
privire la această metodă, aceștia și-ar da seama ca aserțiunile lor sunt incorecte.
Aceste idei eronate reprezintă un bun exemplu a ceea ce am arătat în partea teroretică
a acestei cărți, și anume faptul că anormalul este atât de obișnuit încât trece drept normal.
Departe de a fi normală, această poziție în picioare este un exemplu flagrant de proastă
43
autoîntrebuințare iar aceasta nu este nici pe departe inevitabilă, întrucât se poate reedu-
ca prin tehnica F.M. Alexander. Cauza mizeriei noastre fiziologice și morfologice nu este
postúra în picioare, ci folosirea ei greșită.
Acum, că am combătut teoria ilogică ce susține că Omul nu este încă adaptat la poziția
în picioare, este timpul să observați maniera în care stați în picioare și să operați schimbările
care se impun. La treabă!
REVENIREA LA VERTICALITATE
Pentru a vă educa simțul de observație, vă sfătuiesc să urmăriți cu atenție cum stau în picioa-
re oamenii pe stradă. Mediile propice pentru observarea bipedelor fără pene sunt locurile
unde se stă la coadă. Studiați imaginea profilului oamenilor care asteaptă la coadă. Pentru
fiecare corp observați, trasați mental o linie verticală plecând de la tragus (mijlocul pavilio-
nului urechii) până la pământ. Aveți „firul cu plumb în privire“. Cum se așează și se supra-
pun unele peste altele diferite etaje ale corpului? Trece linia de gravitație prin șold, genunchi
și maleola exterioară (glezna)? Exista motive serioase pentru a paria că nu și că nu veți găsi
prea multi fericiți deținători - dacă veți găsi vreunul -, ai unei postúri în picioare cu adevă-
rat verticale. Veți vedea că, pentru cele mai multe dintre corpuri, verticalitatea ideală a fost
înlocuită de o linie frântă, în zigzag. Aceasta deformare este și mai mult vizibilă la cei care
citesc ziarul pentru că, în general, cititorii aflați în picioare preferă să își reducă înălțimea,
să îți plieze corpul pentru a-și aduce ochii mai aproape de ziar, mai curând decât contrariul.
Astfel, când Omul deformat are de ales dintre autoîntrebuințarea corectă sau greșită, el o
alege, de obicei, pe cea greșită.
Această „observație de pe margine“ vă va convinge în mod sigur ca autoîntrebuințarea
corectă este o marfă rară. Veți avea, deci, tot timpul liber pentru a studia dezechilibrul asam-
blajului corporal descris mai sus. După această iritare a simțului vederii, sunteți pregătiți
pentru o ședință de autoobservare. Fiți imparțiali!
Într-o oglindă mare, de preferință cu trei fețe, priviți-vă din profil, în picioare, fără
a încerca să vă corectați. Pentru a vă ajuta să vedeți clar, folosiți-vă de un fir cu plumb și
poziționați firul la nivelul trocanterului mare (în vârful părții laterale externe a coapsei):
plumbul trebuie să cadă la nivelul maleolei externe. Dacă acesta cade în fața gleznei, gambe-
le voastre nu sunt verticale precum nu este nici restul corpului. Va trebui să remediați acest
lucru. Asigurați-vă că aici nu va fi vorba de eternele „retrageți pântecul, trageți umerii îna-
poi, strângeți fesele“... Nu doar că aceste sfaturi dure nu rezolvă nimic, în plus, ele obosesc
inutil și nu fac decât să agraveze problema.
În mod normal și ideal, învățarea autoîntrebuințării corecte se face luând lecții indi-
viduale cu un profesor al tehnicii F. M. Alexander. Din mâinile sale abile, acesta realiniază
și resculptează progresiv corpul elevului său, având o atenție deosebită la cap în raport cu
corpul, întrucât purtarea acestuia are un efect coordonator și formator (în sensul de „acela
44
care dă o formă“). Apoi, el ghidează, acompaniază și coordonează mișcările elevului său

astfel încât acesta să beneficieze, de câte ori este nevoie, de experiența senzorială a bunei
autoîntrebuințări. La început, în timpul execuției acestor mișcări, elevul trebuie să se limite-
ze la inhibarea obiceiurilor posturale greșite, în special a celora care vizează controlul primar
și să se lase în mâna profesorului, ca și cum elevul s-ar mișca prin comandă sau ca și cum ar
fi o marionetă manevrată de mâinile profesorului de tehnică Alexander.
Cartea pe care o aveți în mâini are sarcina de a înlocui profesorul absent sau inexistent.
Grea sarcină, întrucât cuvintele sunt incapabile să transmită o senzație. În locul mâinilor
profesorului, vom introduce lucruri și mijloace care vă vor ghida mișcările, minimizând la
maxim riscurile de erori datorate fenomenului de iluzie chinestezică. Vom urmări anumiți
pași făcuți de Alexander, din vremea în care se chinuia să scape de problema sa cu vocea,
fără a fi nevoiți totuși (datorită lui) să trecem prin etapele sale de încercări și erori.
Pentru a va recăpăta verticalitatea, aduceți în spate coapsele și bazinul până ce, dacă
este posibil, firul cu plumb cade la nivelul gleznei. Atenție, mișcarea de retragere a blocului
bazin-coapse trebuie să se facă fără cambrarea părții de jos a spatelui – nu ridicați fesele!
Acestea fiind zise, în această nouă poziție veți avea impresia, falsă, că posteriul vostru este
foarte proeminent. Cu cât obiceiul de a proteja bazinul va deveni mai puternic cu atât mai
mult veți resimți această impresie. Oglinda este acolo pentru a vă liniști. Este adevărat, însă,
că fesele vor recăpăta o alură de fese umane, întrucât poziția în picioare cu bazinul împins
înainte are ca efect, cu timpul, aplatizarea și reducerea acestei părți anatomice foarte specifi-
că genului uman. Unul dintre avantaje, niciodată menționat, al bunei autoîntrebuințări, este
că va face din voi o persoană voluptoasă (cu fese frumoase)!
LA BAZA PERETELUI
Cum totul este interrelaționat, regăsirea verticalității picioarelor va provoca o deplasare
compensatorie a părții superioare a corpului care se va inclina în față, agravând alinierea
preexistentă greșită a acestei părți a corpului. Este necesară corectarea acestei compensații,
dar este dificil de făcut fără un ajutor exterior. De aceea, veți folosi un perete – pentru că,
în principiu, un perete este vertical. Sprijiniți-vă spatele de un perete, cu picioarele paralele
și depărtate lejer de acesta, atât cât trebuie pentru ca gambele să fie verticale (verificați cu
ajutorul firului cu plumb). Fără îndoială, capul și partea superioară a spatelui vostru nu sunt
în contact cu peretele. Retrageți-vă usor și lent capul până ce acesta atinge peretele. Acum,
veți avea cu siguranță impresia, reală de data aceasta, că, în raport cu gâtul, capul vostru este
în spate, altfel spus, că bărbia e îndreptată ușor în sus, provocând o lordoză (concavitate)
cervicală pronunțată care se poate prelungi spre partea superioară a spatelui, uneori până la
omoplați. Această atitudine, contrară corectei utilizări a controlului primar, nu este, în mod
evident, recomandabilă.
Păstrându-l în contact cu peretele, mișcați capul spre înainte și în sus. În această
mișcare care este greu de explicat, mușchii anteriori ai gâtului se contractă, ceea ce face ca
45
privirea să coboare și ca bărbia să se retragă spre gât, însă vertexul (vârful craniului), care
era anterior întors spre spate și în jos, se va orienta spre înainte (în raport cu gâtul) și în
sus. Componenta acestei mișcări spre înainte și în sus are drept consecințe redresarea ver-
tebrelor cervicale, provocând în același timp ridicarea sternului și a părții superioare a cutiei
toracice și alungirea regiunii dorsale superioare. Această mișcare este foarte importantă de-
oarece îți indică direcția în care trebuie să stea capul pentru a corecta raportul dintre cap-
gât-spate, când acestea nu sunt pe aceeași axă. E important să ții capul lipit de perete astfel
încât mișcarea să fie efectuată corect. Dacă faci bărbie dublă, atunci când împingi gâtul în
față, mișcarea de întindere pe care vrei s-o faci nu-ți va reuși.
Datorită acestei mișcări a capului vă veți înălța, reducând totodată și încovoielile co-
loanei vertebrale. Sternul, care adesea are o poziție apropiată de cea verticală, se va ridica și
va regăsi o înclinare aproape normală. Această mișcare a sternului, în față și în sus, coincide
cu deschiderea cutiei toracice și îndreptarea părții de sus a spatelui. Totuși, aveți grijă să
nu forțați. Mișcați-vă încet, ferm dar nu brusc și nici brutal. Nu vă forțați „piesele ruginite“.
Dacă vă străduiți prea tare, regiunea dorso-lombară se va echilibra încovoindu-se. Pentru a
evita să se întâmple asta, aveți grijă să nu vă țineți respirația: expirați, dați aerul afară. Astfel
vă coborâți coccisul în jos și în față, altfel spus, vă balansați bazinul spre perete. Este ideal
ca pe toată durata exercițiului, capul, regiunea dintre omoplați și sacrum să rămână lipite de
perete; brațele trebuie să fie lăsate libere pe lângă corp iar umerii să fie relaxați.
Acest exercițiu, aparent banal, se efectuează cu greu în mod corect. În timp ce-l
executați, va trebui să fiți foarte atent la tot ceea ce se întâmplă cu diferite părți ale corpului.
Sacrum.
Dacă veți simți că aveți anumite dificultăți, acestea se vor datora morfologiei corpului, mai
mult sau mai puțin deformat de anii în care l-ați folosit greșit. Unii, poate chiar mulți dintre
voi, nu vor putea atinge peretele cu capul sau vor face asta cu prețul unei lordoze cervicale
severe. Dacă faceți parte dintre aceștia va trebui să acceptați un compromis provizoriu, de-
oarece trebuie neapărat să evitați să dați capul pe spate (a se vedea desenul). Va trebui să
46
nu vă gândiți la poziția pe care o adoptați, la toate punctele fixe pe care aceasta le implică,
ci gândiți-vă, mai degrabă, la direcție, la raportul dintre diferite părți ale corpului, într-un
cuvânt, la coordonare.
Nu trebuie să vă fie frică de faptul că, atunci când faceți acest compromis, ați putea să
nu învățați corect mișcările de corectare a diferitelor părți ale corpului. Ba, dimpotrivă. Atin-
gem astfel problema crucială a obsesiei de a avea un anumit scop. Încercând prea mult să
atingeți perfecțiunea într-o anumită regiune a corpului, nu faci decât să declanșați o reacție
în lanț de compensare și care, în cele din urmă, vă va împiedica să vă însănătoșiti morfolo-
gia. Tocmai asta îl făcea pe Alexander să afirme că: „Ce câștigi pe de o parte, pierzi pe de altă
parte. De aceea nu trebuie să încerci să obții rezultate propriu-zise“.
Așadar, în loc să vă „rupeți“ gâtul încercând cu orice preț să atingeți zidul cu capul, veți
începe prin a vă lăsa capul în față (puneți bărbia în piept) pentru ca mai apoi să-l lăsați pe
spate și spre zona cervicală, având totodată grijă să nu-i schimbi poziția față de gât. Începeți
această mișcare de aplecare din înaltul spatelui, vertebră după vertebră. Ridică sternul fără a
vă arcui regiunea dorso-lombară și fără a desprinde sacrum de perete. Face-ți în așa fel încât
această mișcare simultană a capului și a gâtului să se petreacă fără a lăsa capul mai pe spate
decât gâtul. În acest fel, chiar dacă nu atingeți peretele cu capul, oricum veți obține o poziție
cap-gât-spate net ameliorată.
După ce ați „făcut peretele“ de mai multe ori, puteți să vă îndepărtați și să repetați
exercițiul fără să vă sprijiniți de ceva.
NU VĂ PIERDEȚI CAPUL
După această mișcare a capului, în sus și în față, pe care tocmai ați executat-o, vă puteți face
o idee despre ceea ce Alexander numea „controlul primar“. Dacă veți întreba pe cineva care
nu-și ține capul corect, cum trebui să îl ducă în sus și în față, foarte rar va ști cum se face,
iar asta dintr-o cauză pe care deja o știți: lipsa fiabilității sensului chinestezic. Persoana re-
spectivă fie își va lăsa și mai mult capul pe spate, fie va coborî întregul bloc cap-gât, fie își va
deplasa umerii și spatele fără să își miște capul. Puțini știu unde se articulează, din punct de
vedere chinestezic, capul în raport cu gâtul.
Această neclaritate chinestezică mă duce cu gândul la expresia englezească „a nu ști ca-
re-i cotul și care-i fundul“, ce caracterizează familiar persoanele incompetente și ignorante.
Există tentația de a folosi expresia aceasta cu umor, în sensul propriu, și de a o aplica tuturor
celor ce vorbesc savant, dar aiurea, despre chakre, aure, despre corpuri astrale și alte energii
subtile, fără a cunoaște măcar poziția corectă a diferitelor părți ale corpului față de celelalte.
Hai să dăm dovadă de umilință și să începem cu începutul: trebuie să învățăm să ne folosim
bine de propriul corp. Această lecție este primul pas, o trecere obligatorie până la oricare altă
analiză, fie ea de natură fizică, mentală sau spirituală. Dacă ați ratat primul pas, atunci tot
ceea ce veți face în continuare va fi greșit.
47
Zidul vă va ajuta, pe de o parte, să reușiți să simțiți mișcarea numită „cap în spate și în

jos“ și, pe de altă parte, să vă familiarizați cu direcția „cap în față și în sus“. Atenție, încă o dată,
vorbim aici de direcție, nu de poziție. Când țineți capul corect nu rămâneți într-o poziție fixă,
statică. Folosirea în mod corect a controlului primar implică o relație dinamică între cap, gât
și spate. De altfel, există ocazii, gesturi, acestea vin de la sine, prin care capul este dat pe spate
fără ca asta să însemne neapărat că se folosește în mod greșit controlul primar (spre deosebire
de atitudinea cronică de „cap pe spate“, caracteristică folosirii greșite a propriului corp, aceas-
tă mișcare este trecătoare și este realizată pe o coloană vertebrală în extensie).
Atunci când practicați poziția drepți, fără ajutorul zidului, vă veți da imediat seama
că cel mai greu e să vă țineți capul în față și în sus. Greșeala întâlnită cel mai des constă în
TREI MODURI ÎN CARE

ESTE ȚINUT CAPUL
Sus, bine.
Mijloc, rău: cap lăsat pe spate, ceafă scobită.
Jos, rău: cap și gât îndreptate în față.
48
aducerea capului și gâtului în față, blocând astfel ridicarea capului și îndreptarea coloanei.
Trebuie să reușiți să vă aduceți gâtul și partea superioară a spatelui spre în spate și, în același
timp, să aplecați capul în față fără să mișcați și gâtul odată cu acesta.
Mișcarea capului într-o direcție corectă are o influență foarte mare asupra formei și
poziției corpului. După mai mult de 10 ani de învățare a tehnicii Alexander, încă mai sunt
impresionat de efectul acesteia de formare a modului în care se ține capul. Atunci când, cu
propriile mâini, reușesc să îndrum capul unui elev spre în față și spre în sus, ceea ce presu-
pune că acesta trebuie să aibă o atitudine mentală de „ne-intervenție“, spatele lui se întinde,
conținutul abdominal pare că e aspirat în sus, tot atunci se aplatizează și burta, bazinul
se retrage, centrul de gravitate se deplasează spre spate, pieptul se deschide, respirația se
schimbă, totul devine ușor, vaporos, elegant.
ETAPA OGLINZII
Deoarece sunteți siguri atunci când învățați și nu vă bucurați de ajutorul unor mâini experte
care să vă îndrume pe calea cea bună a folosirii corecte a corpului, atunci trebuie să verificați
de o sută de ori în oglindă dacă progresele sunt reale sau dacă nu cumva sunt doar imposturi
ale sensului vostru chinestezic. Aduceți-vă aminte că, de îndată ce îi dați ocazia, acest sens
perfid vă înșelă cu nerușinare și fățărnicie. Oricât poate părea de paradoxal, nu trebuie să
încercați nici o clipă să faceți bine mișcările, să faceți ceea ce vi se pare corect, ceea ce simțiți
că ar fi just. Asta ar însemna să aveți încredere în senzațiile voastre care, am văzut în detaliu,
nu sunt demne de această încredere. În schimb, citiți cu atenție instrucțiunile din această
carte, memorați-le bine și repetați-le în gând în ordinea în care au fost prezentate, verificând
în fiecare moment, cu ajutorul zidului, al oglinzii sau al oricărui suport, dacă încercările
voastre sunt corecte. Nu trebuie să vă faceți nici un fel de grijă dacă simți că noile poziții pe
care le adoptați sunt false sau ciudate. Senzația de „normalitate“ ar însemna, în mod cert ,că
nimic nu s-a schimbat.
Încetul cu încetul, senzațiile voastre chinestezice vor deveni mai fiabile, ceea ce nu
înseamnă că vă veți încrede orbește în ele, dar măcar veți putea depăși etapa oglinzii. Încă
un motiv să fiți fericit, căci nu-i deloc practic să faci grădinărit înconjurat de sticlă (poate
doar dacă vreți să amăgiți vreo ciocănitoare, ceea ce ar însemna că nu folosiți cum trebuie
oglinda).
Acum, că v-ați reîmpăcat cu verticalitate, aveți destul aplomb pentru a continua să
învățați. Să continuăm!
49
GRĂDINĂRIT ÎN FOTOLIU?
Nu e încă timpul să ieșiți în grădină deoarece, pe lângă oglindă, vom avea nevoie și de un
scaun. Știu, de regulă nu facem grădinărit așezați. Scaunul, însă, este unul dintre obiectele
cele mai folositoare pentru a descoperi și a demasca folosirea neadecvată a propriului corp.
În plus, față de rolul său de scaun, îi vom acorda acestui obiect și funcția de detector al folo-
sirii greșite a propriului corp.
Să admitem că acum, în momentul pauzei, țineți capul cât de cât corect. Este bine, dar
nu trebuie să vă odihniți deja lângă dafin sau leandru deoarece, datorită stimulului scaunu-
lui, vă veți da seama cât de greu e să mențineți echilibrul dintre cap-gât-spate atunci când
începeți să vă mișcați răspunzând la un stimul. În tehnica Alexander există o lecție tipică ce
constă, în principal, în a se așeza și a se ridica de pe scaun. Această acțiune, deși aparent pare
simplă, nu reprezintă o parte a unui șezlong. Ba din contră, ea le dă profesorului și elevului
bătăi de cap și mult de muncă. Vă las să vă faceți singuri o părere.
Stați în picioare, cu scaunul așezat în spatele vostru, în profil față de oglindă – una cu
trei laturi, dacă se poate –, sau, și mai bine ar fi să rugați pe cineva (care vă cunoaște scopul)
să vă supravegheze în timpul acestei experiențe. Stați drepti, așa cum v-am învățat, picioa-
rele trebuie să atingă ușor scaunul pentru a vă asigura că acesta e în spate. Acum, așezați-vă
trăgând, în același timp, cu ochiul la oglindă, pentru a vedea ce faceți cu capul. Dacă nu l-ați
mișcat, atunci bravo! Sunteți o excepție. Din păcate, pentru marea majoritate a celor care au
încercat, capul nu a stat cuminte la locul său, ci a căzut pe spate: pentru că, fără să-și fi dat
seama, s-au luptat cu controlul primar. Relaxați-vă capul și ridicați-vă. Și, din nou, capul
cade pe spate ca și cum ar fi atras ca un magnet de spate. Observați totul cu atenție, pentru că
totul se petrece foarte repede. Repetați de mai multe ori această acțiune pentru a recunoaște,
așa cum trebuie, simptomele elementare ale mișcării greșite.
Dacă aveți trepte în casă, atunci aveți deja un instrument excelent prin care puteți se-
siza și detecta mișcările greșite care vă vor încuraja să deformezi poziția capului, mai ales
atunci când urcați câte două scări odată (dar nu pe vârfuri). Un alt test foarte simplu pe care
îl puteți face este să întoarceți capul la stânga sau la dreapta: lăsarea capului pe spate în acest
moment este un fenomen deseori întâlnit, dar nu prea ușor de remarcat.
Acum, că sunteți familiarizat cu mișcarea „inamică“, va trebui să o anulați, să o
preveniți. Acesta este stadiul în care va trebui să scoateți noile „arme“ psihologice și menta-
le: inhibiția și atenția îndreptată exclusiv pe mijloace. Căci, cu cât veți încerca, în mod direct,
să vă așezați și să vă ridicați fără să lasați capul pe spate, cu atât mai puțin vă va reuși. Ale-
xander subliniază că „încercarea nu face decât să accentueze ceea ce știm deja“.
Trebuie să faceți la fel ca el, adică să nu mergeți drept la țintă, să refuzați să reacționați
automat atunci când vă așezați sau vă ridicați de pe scaun. Înainte de a vă da voie să vă
ridicați sau să vă așezați, repetați-vă în minte instrucțiunile preventive referitoare la con-
trolul primar: „Nu lăsați capul pe spate, nu duceți spatele în față…“, de exemplu, și mai ales,
continuați să vă repetați aceste mesaje pe toată durata desfășurării acțiunii. E adevărat că e
50
ușor să le repetați înainte de a trece la acțiune, mai greu e să continuați să o faci de îndată ce
ați început acțiunea. Filozoful american John Dewey, care a luat lecții despre buna folosire a
propriului corp de la prietenul său Alexander, vorbea, în legătură cu dificultățile de inhibare
a folosirii greșite a corpului, despre necesitatea de a gândi odată cu efectuarea acțiunilor, de
a gândi în acțiune („thinking in activity“).
La început, se întâmplă adesea să cădem pradă a două tipuri de comportamente, am-
bele inadaptate. Primul constă în a uita să vă inhibați greșelile de folosire a corpului, greșeli
cauzate de dorința de a răspunde stimulului ridicării de pe scaun. Această uitare ne face să
ne „pierdem capul“, care se duce fără doar și poate în spate, atunci când încercăm să ne ridi-
căm. Al doilea tip de comportament constă în a nu încerca să vă ridicați deloc deoarece, după
ce am reușit să ne opunem controlului primar, suntem parcă paralizați de noile senzații pro-
duse de folosirea corectă a corpului, senzații care sunt atât de ciudate și necunoscute încât
ni se pare imposibil să ne ridicăm în condițiile date, astfel încât rămânem „lipiți“ de scaun.
Altfel spus, fie ne ridicăm și deranjăm controlul primar, fie îl păstrăm, dar atunci suntem
„paralizați“ și nu mai îndrăznim să ne ridicăm. E, cum se spune, a fi cu „fundul între două
luntrii“. Însă nu trebuie să vă faceți griji: cu puțină încredere și aplicare a metodei (Alexan-
der), am reușit întotdeauna să ieșim din această situație nepotrivită și ne-am mișcat fără a
afecta noul mod de folosire a propriului corp.
În privința aceasta, Alexander spunea că „Ei [elevii] nu vor încerca să se ridice decât
dacă au impresia că au în ei «ceva» ce îi va smulge de pe scaun! Acest ceva e obișnuința lor.“
Tocmai de aceea, el mai spunea și că senzațiile noastre chinestezice ne condiționează ideile,
credințele. La începutul reeducării, atunci când reușim să prevenim mișcarea capului spre
spate, chiar înainte de a vrea să ne ridicăm (sau să facem orice altă mișcare), se întâmplă
adesea să nu trecem pur și simplu la acțiune pentru că asta ni se pare imposibil de realizat
cu noile mijloace folosite și senzații trăite.
Imposibilitatea respectivă nu e decât o interpretare a spiritului, dictată de obișnuința
noastră care ne-a făcut să asociem unele senzații cu unele fapte. În realitate, nu doar noul
mod de acțiune este posibil, ba mai mult chiar, aceasta are nevoie de mai puțin efort și cre-
ează o mișcare ușoară și grațioasă.
Priviți-i pe oameni în timp ce se ridică sau se așează. Vă veți simți mai puțin singuri,
pentru că veți vedea cât de răspândită este obișnuința aceasta de a lăsa capul pe spate. Astfel,
veți înțelege ce se întâmplă cu voi data viitoare când vă veți confrunta direct controlul primar.
După cum am spus și am repetat, poziția capului influențează poziția pe care o are
restul corpului. Atunci, hai să ne îndreptăm atenția către spate și să vedem ce se întâmplă
atunci când ne ridicăm de pe scaun cu ajutorul unor mijloace neadecvate. Nu doar capul
cade pe spate, ba mai mult chiar, fesele se ridică spre spate. Aceste două părți anatomice
îndepărtate par a fi atrase irezistibil una de cealaltă. Această atracție reciprocă a capului și
fundului este produsă de scurtarea mușchilor dorsali începând cu un punct fix situat la ni-
velul scapulei (între omoplați). Din acest punct fix, mușchii spatelui trag bazinul în sus, spre
spate, ca și cum ne-ar prinde de pielea de pe fund ca să ne ridice de pe scaun. E evident că
51
această mișcare este absurdă din punct de vedere biomecanic și că reprezintă o foarte mare
greșeală de folosire a propriului corp.
Din punct de vedere muscular, am putea spune că folosirea în mod necorespunzător
a propriului corp constă în punerea în mișcare a unor mușchi care ar trebui să fie în repaus
și în punerea în repaus a celor care ar trebui să lucreze. Astfel, atunci când ne ridicăm de pe
scaun așa cum am descris mai sus , ne solicităm mușchii dorsali când, de fapt, aceștia nu ar
trebui să se încordeze sau, cel puțin, să nu se încordeze scurtându-se. În general, mușchii
situați în partea din spate a corpului sunt cei care vor întotdeauna să facă prea multe iar cei
din față se odihnesc forțat. Pentru că sunt mereu înrolați pe nedrept, nu e deloc surprinză-
tor că mușchii dorsali ajung să se scurteze, să se rigidizeze și să se fie prea tonifiați. Iar în
mod opus și logic, nu e surprinzător că mușchii anteriori, folosiți întotdeauna prea puțin,
fiind prea puțin exploatați, ajung să se înmoaie, să se slăbească și să fie slab tonifiați. Buna
folosire a controlului primar realizează corectarea tonică și împiedică producerea acestei
inegalități atunci când musculatura lucrează. În acest fel controlul primar acționează ca un
Robin Hood al lumii musculare: „ia“ tonusul de acolo de unde este prea mult (din spate) ca
să-l redistribuie acolo unde nu este suficient (în față).
Aceeași eroare de folosire greșită a propriului corp se întâlnește atunci când ne
așezăm, însă, cu unele mici diferențe. De exemplu, se întâmplă adesea să nu flexăm sufici-
ent articulațiile „mari“ (glezna, genunchiul și șoldul), fiind astfel obligați să curbăm spatele.
Găsim capul pe spate și fundul ridicat, acesta din urmă acționând, de fapt, ca un „cap de
cercetător“ a cărui țintă este scaunul. Atunci când fundul conduce corpul în locul capului e
clar că regulile fundamentale ale bunei utilizări a corpului sunt încălcate.
Brațele se bagă și ele acolo unde nu le e treaba, încordându-se, ridicându-se spre în
față, în timp ce umerii se contractă și se ridică dând impresia că gâtul e mai scurt. O adevă-
rată risipă de energie musculară!
Analizați cu atenție aceste greșeli de folosire a corpului; ele sunt clasice și va trebui ne-
apărat să vă dezvățați de ele dacă veți dori să vă folosiți în mod sănătos de voi înșivă.
APLECAREA ÎN FAȚĂ
„Pământul e jos!“
De ce se plânge grădinarul
Pământul este materia primă a grădinarului. Îl scrijelește și îl zgârie, îl crapă și îl răscolește, îl

sapă și îl întoarce, îl găurește, îl mută, îl face bulgări și îi scoate pietrele, îl tasează, îl greblează,
îl plivește, îl prășește, îl lucrează cu săpăliga, îl însămânțează și îl plantează, îl face mușuroi, îl
ameliorează, îl afumă, îl curăță de ciulini… Aproape toate aceste gesturi horticole îl obligă pe
grădinar să se aplece spre în față. Și, după cum știm cu toții, pământul este jos, foarte jos! Iar
grădinarii se plâng adesea că ajung cu greu la acest pământ „îndepărtat“ care este, totuși, la pi-
52
cioarele lor (așadar, și picioarele sunt joase!). Dacă grădinarului îi este greu să se aplece, atunci
riscă să fie istovit la sfârșitul zilei, extenuat, cu spatele „rupt“ sau „blocat“ și vom înțelege ușor
de ce munca pământului poate să i se pară, uneori, o povară ingrată și apăsătoare.
Probabil că acesta este singurul dezavantaj al statului în picioare: este poziția care ne
îndepărtează mâinile de pământul ce ne hrănește. Așa vom învăța că nu vrem să respectăm
construcția noastră anatomică și fiziologică ce ne clasează printre animalele care se hrănesc
cu fructe. La origine, în „prima(tele)“ fază, noi am fost făcuți să culegem fructe, nu să căutăm
viermi. Dar am făcut exces de fructul din copacul cunoașterii Binelui și Răului și a trebuit să
plecăm din grădina Edenului care, fără nici o îndoială, era o livadă. Înainte să fim grădinari
eram, în esență, consumatori de fructe. Haideți însă să închidem paranteza.
APLECAREA ÎN FAȚĂ
Stânga, folosirea corectă a propriului corp:

aliniere corectă cap-gât-spate.
Mijloc, folosirea greșită a corpului: partea de jos este
curbată excesiv, capul este dat pe spate.
Dreapta, folosirea greșită a corpului: partea de jos a
spatelui este curbată (flexiune la nivelul taliei), capul
pe spate în raport cu gâtul.
Acestea fiind spuse, trebuie totuși să observați că nu pentru toată lumea e la fel de greu
să se aplece spre pământ. Care-o fi cauza? O fi oare lungimea brațelor, a picioarelor sau a
trunchiului? Nici una dintre acestea, pentru că, dacă există, ce-i drept, persoane breviline și
persoane longiline, cu picioare, brațe și trunchi mai scurte sau mai lungi, totuși, cu toții sun-
tem cât de cât bine proporționați – fără a mai lua în considerare faptul că picioarele noastre
sunt făcute să se îndoaie.
Dacă pământul e mai mult sau mai puțin jos, atunci asta este din cauza mușchilor
noștri de pe spate. Cu cât aceștia sunt mai rigizi, cu atât ne e mai greu să ne aplecăm iar pă-
mântul ni se pare mai jos, chiar inaccesibil. Mușchii de pe spatele corpului sunt ca un elastic
întins din cap până-n picioare. Când e prea scurt, acest elastic acționează ca o frână și nu ne
lasă să ne aplecăm în față. Folosirea greșită a propriului corp a făcut ca mușchii din spate să
53
se scurteze, iar o bună întrebuințare a acestuia ne va face să oprim acest proces și chiar să-l
inversăm (să desfacem frâna din spate).
Atunci când se execută corect, aplecarea în față este un exercițiu benefic ce întreține,
printre altele, elasticitatea articulațiilor. Dacă nu e făcut așa cum trebuie, atunci el reprezin-
tă un dezastru pentru spate. Nu trebuie să ne amăgim, căci adesea această mișcare funda-
mentală este executată prost; cum pământul este jos, căutăm „scurtături“ pe care le găsim
imediat sub forma unor înșelătorii și compensații. Aceste scurtături își merită pe deplin
numele, este din una dintre accepții, căci nu duc decât la o scurtare și mai mare a mușchilor
posteriori, cei care fac ca pământul să fie jos. Să studiem, așadar, arta și modul în care tre-
buie să ne aplecăm în față pentru a lucra pământul fără a ne distruge spatele. Pentru a face
asta, trebuie să ne întoarcem pentru o clipă la scaunul nostru.
GENOFLEXIUNEA
Dacă, privind filmul acțiunii de așezare, apăsăm „stop“ pe imagine chiar atunci când ea se
derulează, vedem că suntem într-o poziție mai mult sau mai puțin aplecați în față. Acțiunea
așezării nu e atât de neînsemnată pe cât pare. Descompusă, oprită în anumite faze ale
execuției, această mișcare ascunde și reliefează poziții folosite adesea în viața obișnuită, în
general, și în grădinărit, în special.
Primul lucru care trebuie făcut atunci când ne așezăm este să flexăm genunchii. Fle-
xează genunchii! De câte ori nu ni s-a spus să facem asta pentru a ne proteja spatele? Este
un sfat bun, însă, atunci când ne-am deprins cu obișnuințe motrice greșite, flexarea genun-
chilor nu mai este un gest atât de simplu pe cât am putea crede. Mai întâi, păcătuim printr-o
flexare a genunchilor întreruptă în cursul execuției. Astfel, atunci când ne așezăm, începem
prin a-i îndoi, dar imediat vedem această mișcare oprindu-se și inversându-se sub influența
bazinului care se duce spre în spate, ca și cum fundul nostru ar fi prea grăbit să se așeze pe
scaun. Acest recul al bazinului, simptom al unei preocupări prea mari pentru țel, reprezintă
una dintre cauzele nedorite ale contracției mușchilor dorsali și de arcuirea spatelui cu capul
aplecat. Este obligatoriu să învățăm cum să îndoim corect genunchii fără a efectua mișcări
parazite, să-i îndoim cu adevărat și nu doar să „facem impresie“, dacă vrem să reușim să
coborâm corpul spre pământ.
Începeți prin a îndoi genunchii, păstrând totodată trunchiul drept pe verticală. Aveți
grijă să nu se „încovoaie“, adică genunchii nu trebuie să nu se întoarcă spre interior. Și mai
fiți atenți ca aceștia să nu se îndepărteze unul de celălalt, greșeală pe care o facem deseori, de
îndată ce ne aplecăm în față. Această mișcare inconștientă este una din înșelătoriile despre
care vă spuneam mai sus, care completează lipsa lungimii din mușchii posteriori. Depărta-
rea genunchilor ne face să încovoiem spatele spre interior în regiunea dorso-lombară, chiar
deasupra taliei. Când facem asta, nu mai inclinăm pur și simplu trunchiul pe șolduri, ci îndo-
im coloana vertebrală în două sau în patru (deoarece capul va fi lăsat pe spate), iar trunchiul,
în loc să își păstreze lungimea, se deformează la fel ca și în poziția drepți, pretinsă a fi norma-
54
lă. Atunci când genunchii sunt depărtați, nu numai că spatele se încovoaie spre interior, ceea
ce e logic, dar burta se relaxează și iese în afară. Dacă te-ai obișnuit așa, antrenează-te să ții
genunchii aliniați pe aceeași linie cu mijlocul labelor picioarelor (al doilea deget de la picior,
după degetul mare) și vei constata că mușchii tăi abdominali se vor contracta automat.
De asemenea, atunci când îndoiți genunchii, aveți grijă să nu duceți bazinul spre în
față. Ca să învățați să vă dați seama de această greșeală obișnuită, vă invit să părăsiți scaunul
și să vă reîntoarceți la peretele care ne va ajuta, din nou. Lipiți-vă cu spatele de el la fel ca în
exercițiul de aplomb, însă, de data aceasta, îndepărtând puțin mai mult picioarele de pere-
te. Atunci când îndoiți genunchii și gleznele se îndoaie, așa vă veți da poate seama că sunt
prea rigide și nu prea vor să facă această acțiune. Făcând-o, treziți în ele posibilități ascunse.
Apoi, ținând totodată fundul lipit de perete, aplecați-vă în față îndoind șoldurile. Aici începe
cu adevărat partea dificilă.
ȘOLDURI
Cea mai mare articulație implicată în mișcarea de aplecare este articulația șoldului. Meri-
tă, așadar, să o cunoaștem foarte bine. Nu e nici pe departe cazul de așa ceva. Handicapați
din cauza unui simț chinestezic tocit, mulți confundă șoldurile cu talia, ceea ce reprezintă
o greșeală… enormă! Iar asta are consecințe tragice pentru partea de jos a spatelui. E ușor
să stabilești unde-i talia, locul acela anatomic unde îți pui cureaua, în schimb, să găsești cu
precizie unde sunt situate șoldurile, asta e mult mai dificil. Și ne dăm clar seama de asta, mai
ales când trebuie să ne folosim de lipsa cunoștințelor despre șolduri.
APLECARE ÎN FAȚĂ
Şold
Stânga, folosirea corectă a corpului: aplecarea trunchiului datorită flexării șoldurilor.

Dreapta, folosirea greșită a corpului: flexare la nivelul taliei cu partea de jos a spatelui curbată,
ceafă scobită și capul lăsat pe spate în raport cu gâtul.
55
Ca să ne aplecăm corect în față, trebuie să îndoim cele trei articulații mari (șoldurile,
genunchii și gleznele) și să păstrăm spatele întins ca o sfoară, altfel spus, să păstrăm alini-
erea obținută odată cu exercițiul făcut cu spatele la perete. Din păcate, nu se întâmplă așa
atunci când ne folosim greșit propriul corp. În loc să îndoim destul șoldurile, noi creăm o
pseudo-încheietură în spatele coloanei vertebrale (la nivelul taliei) pe care o îndoim și care
ia o formă convexă, rotunjită. Bineînțeles, coloana vertebrală e formată din vertebre așezate
una peste alta care formează articulații între ele, însă acestea sunt articulații mici care pre-
feră să acționeze împreună, în mod uniform. Atunci când îndoim spatele la nivelul taliei
obligăm una sau două vertebre să joace rolul de încheietură, de articulație majoră, rol pentru
care natura nu le-a creat.
Dacă vă aplecați în față, îndoindu-vă la nivelul burții, partea de jos a spatelui se înco-
voaie, acesta fiind supus unor puternice presiuni mecanice care-i brutalizează articulațiile
(ligamentele, mușchii, discurile intervertebrale, etc.). Această regiune, care este atât de ab-
uzată în această postură, ajunge imediat să sufere… și să vă facă să suferiți. Și cum toate au
o legătură, nu numai partea de jos a spatelui își pierde forma originală. Încovoielile naturale
ale coloanei vertebrale devin exagerate și se deplasează. Astfel, lordoza, sau concavitatea
normală a părții de jos a spatelui, este împinsă în sus și, bineînțeles, spatele este lăsat spre
înapoi. „Rezultatul curselor“: spatele este cocoșat, pare mai mic iar mușchii parcă s-au scur-
tat. Dacă v-ați obișnuit să vă aplecați așa, nu trebuie să fiți surprinși că vă doare spatele. Iar
dacă nu vă doare, nu va mai fi așa pentru multă vreme.
Dacă e să facem ceva rău, e bine de știut că nu numai atunci când ne aplecăm ne defor-
măm spatele. În poziția așezată, numită și poziție confortabilă, dar cu toate acestea deforma-
tă, bazinul este lăsat pe spate, antrenând totodată partea de jos a spatelui care se curbează.
Odată cu timpul pe care îl petrecem, în societățile noastre moderne „cu fundul pe scaun“,
nu e deloc surprinzător că ne aplecăm greșit și că pseudoarticulația o înlocuiește încetul cu
încetul pe cea adevărată, adică, pe cea a șoldului. Trebuie să știți, între paranteze fie spus, că
poziția deformată despre care am vorbit nu se poate instala atunci când capul este orientat
corect în spațiu și față de restul corpului.
Hai să dezmorțim șoldurile și să le redăm mobilitatea pe care nu ar fi trebuit să-o piar-
dă niciodată. Pentru asta, trebuie să luăm în considerare obstacolele pe care va trebui să le
depășim înainte de a ne putea apleca corect în față. Trebuie să înțelegem foarte bine ceea
ce vrem, trebuie să aplecăm trunchiul în față (la nivelul șoldurilor), nu să-l curbăm. Altfel
spus, spatele trebuie să se lase în jos cu totul fără să-și piardă forma, la fel ca o ușă care,
atunci când se rotește în balamale, evident că nu se balansează. Șoldurile sunt aici balama-
lele, iar spatele se rotește în jurul lor, păstrându-și încovoielile naturale și, deci, lungimea.
Bineînțeles, spatele nu este o ușă, iar tija osoasă articulată, formată din 33 de vertebre,
poate foarte bine să se curbeze în față, în spate, în lateral și să se îndoaie. Însă, aplecare
în față a trunchiului prezintă foarte puțin interes pentru noi, grădinarii. Tocmai aplecarea
coloanei vertebrale în față constă în estomparea concavităților spatelui pentru a forma o
încovoială convexă mare în spate, mai mult sau mai puțin regulată, în funcție de rigiditatea
propriului corp. Dacă am apleca în față trunchiul îndoit în acest mod, atunci ochii noștri ar fi
56
îndreptați către picioare, ori, pe noi nu ne interesează picioarele ci pământul, iar pentru a-l
privi ar trebui să ne dăm capul pe spate, adică să adoptăm o poziție pe care vrem să o evităm
cu orice preț. Ne este folositor să știm cum să ne aplecăm în față fără să curbăm coloana
vertebrală, fără să o deformăm, fără să o scurtăm.
Să revenim, însă, la poziția în care v-am lăsat înainte de a-mi începe lunga pledoa-
rie despre șolduri. Așadar, erați cu spatele la perete, ați îndoit genunchii și ați aplecat
trunchiul în față începând cu șoldurile, fără ca fundul să se desprindă de perete. În
schimb, spatele vi s-a desprins de el, iar acum nu mai aveți nici o referință, nici o în-
drumare care să vă spună care-i poziția lui reală. Nu trebuie să vă panicați din această
cauză; trebuie să știți că, ținând capul la locul lui, spatele nu poate să se deformeze
(doar dacă asta doriți), pentru că atunci când e bine folosit, controlul primar reprezintă
garanția unui spate sănătos. Așadar, înainte de a vă apleca în față, repetați-vă în minte
mesaje de prevenție referitoare la trioul cap-gât-spate și continuați să faceți asta și pe
toată durata executării mișcării propriu-zise.
O BARĂ ÎN SPATE
Din păcate, dat fiind că senzațiile voastre chinestezice nu sunt încă demne de încredere, vă
va fi greu să știți cu adevărat în ce poziție vă țineți capul. Pentru a atenua această problemă
vă propun să folosiți următoarea metodă: căutați un leaț8 drept și de preferință plat, pe care
să vi-l puneți de-a lungul spatelui ca să joace rolul zidului. Legați leațul de spate cu o chingă,
de exemplu, sau mai bine, găsiți un „asistent“ care să fixeze leațul (în acest caz, o coadă veche
de mătură va fi perfectă). Leațul trebuie să fie la fel de lung ca trunchiul vostru și să ajungă
inclusiv până la cap. La fel ca și la exercițiul zidului, leațul trebuie să fie în contact cu spatele
craniului, cu partea spatelui de la nivelul omoplaților și cu sacrum. De asemenea, dacă nu
puteți atinge leațul cu capul fără să îl dați pe spate, faceți compromisul despre care am vorbit
deja și sacrificați perfecțiunea. Nu faceți însă nici un compromis la nivelul sacrumului și al
spatelui!
Dacă vă este cumva teamă că veți arăta ca o sperietoare de ciori și vă e frică de ridicol
din cauza leațului de pe spate, ar trebui să știți că ridicolul nu dă dureri de spate, pe când
întrebuințare greșită a propriului corp, nu vă iartă. În plus, nu vă recomand să practicați
acest exercițiu în curte, ci în casă, ferit de privirile indiscrete și curioase. Leațul vă va face să
vă dați seama cum vă mișcați spatele și veți fi surprinși să vedeți cât de mult „îi place“ să se
scobească ori să se cocoșeze. Așadar, apleacați-vă în față păstrând poziția capului (amintiți-
vă că acesta trebuie să conducă întreaga mișcare), ceea ce vă va obliga să vă aplecați din
solduri și să vă păstrați lungimea spatelui. Aveți grijă să nu vă aplecați de la nivelul talie sau
a părții inferioare a sternului. Senzațiile de contact cu leațul vă vor face să înțelegeți dacă
greșiți.
8
Bucată lungă și subțire de lemn, în patru muchii; șipcă (TEI).
57
Împiedicând astfel scurtarea mușchilor posteriori îi veți obliga, în același timp, să lu-
creze și pe cei anteriori. De exemplu, aplecându-vă de la șolduri, veți simți cu siguranță
contracția puternică a mușchilor de pe partea din față a coapselor, în timp ce aceia din spate,
mușchii ischiogambieri, se vor întinde, ceea ce le va face foarte bine, deși va fi puțin dureros
(într-adevăr, scurtarea mușchilor ischiogambieri este de vină pentru greutatea cu care ne
aplecăm la nivelul șoldurilor, iar folosirea neadecvată a propriului corp și obișnuința de a
sta pe scaun sunt cele care au făcut ca acești mușchi să se scurteze). Și, dacă aplecați trun-
chiul în față fără să deviați capul, chiar și mușchii abdominali se vor forța să lucreze, mai
ales cei subombilicali, adică cei din zona abdominală care dau atât de multe bătăi de cap
culturiștilor.
Puteți compara foarte ușor efectele folosirii corecte sau greșite a propriului corp ana-
lizând forma acestuia și tonusul diferitelor grupe musculare. Trebuie să vă permiteți, în nu-
mele științei, să faceți următoarele greșeli: aplecați-vă în față fără să vă îndoiți genunchii,
lăsându-vă capul să cadă pe spate și aplecând trunchiul la nivelul taliei. Priviți-vă burta în
oglindă sau palpați-o: e fleșcăită, moale și dă pe dinafară. Acum, dacă faceți din nou aceeași
mișcare, dar corect de această dată, veți vedea sau veți simți că burta s-a aplatizat și că
mușchii abdominali sunt încordați, contractați. Dacă nu observați aceste diferențe, atunci
fie că vă foloseați deja corect de propriul corp, fie, fără să vă dați dai seama, ați repetat unele
greșeli.
SPATE SCOBIT SAU COCOȘAT: ACEEAȘI LUPTĂ

Am insistat, cu privire la importanța îndoirii trunchiului în partea de jos a spatelui, că
nu trebuie să ne cocoșăm. Există însă și pericolul opus: să scobim partea de jos a spa-
telui. Am spus deja faptul că, la nivelul coloanei vertebrale, există anumite încovoieri.
Astfel, poziția noastră bipedă nu s-ar fi putut realiza fără formarea unei scobituri sau
a lordozei lombare. Cum aceasta este absentă, sau de-abia dacă e pronunțată la celelalte
primate, lordoza lombară, la fel ca și poziția verticală care a precedat-o, este specifică
omului. Dar ce-i prea mult strică! Există cazuri în care, chiar și aplecat în față, curbura
lombară se adâncește prea tare și ajunge să se întindă chiar și până la vârful inferior al
omoplaților.
Leațul de pe spate vă poate ajuta să știți, și în acest caz, dacă scobți sau nu spa-
tele. La fel ca și în poziția în picioare cu spatele la perete, trebuie să aveți grijă să nu
încordați mușchii din partea de jos a spatelui și să coborâți mental sacrum, în direcția
opusă direcției capului.
58
POZIȚII DEPĂRTATE: ÎNDOIRI ȘI FANDĂRI ÎN FAȚĂ

Aceste poziții obținute fie prin îndepărtarea unui picior în lateral, fie oblic sau drept în față,
au ca scop creșterea bazei de susținere și, prin urmare, și a stabilității corpului. Acestea vor
fi atitudini de bază în executarea a numeroase gesturi horticole, cum ar fi cositul ierbii, ridi-
carea unui obiect, împingerea sau tragerea unei unelte de lucru ori ambele acțiuni.
Pentru mișcarea numită de „îndoire“, depărtați-vă mult picioarele, cu vârfurile ușor în-
toarse spre exterior. Îndoiți genunchii fără să aplecați trunchiul, care trebuie să rămână ver-
tical. Aveți grijă ca genunchii să nu-și schimbe axa, întorcându-se, de exemplu, spre interior
în timpul flexării. Astfel, axa șoldului trebuie să se alinieze cu axa care trece prin mijlocul
piciorului (al doilea deget după degetul mare) pentru că în acest caz tibia nu se înclină în la-
teral. Reveniți apoi în poziția cu piciorul întins, fără a uita că cel care conduce mișcarea este
capul. Această îndoire nu e decât o încălzire care să vă pregătească pentru poziția următoare.
Executați acum o „jumătate de îndoire“ însoțită de o fandare laterală: îndoiți doar un
genunchi și deplasați-vă corpul în lateral, spre genunchiul flexat. Reveniți pe verticală, apoi
îndreptați-vă spre cealaltă parte. Această mișcare, de exemplu, vă va fi de folos atunci când
veți grebla.
Ca să faceți fandări în față trebuie să stați drept, cu picioarele depărtate la o distanță
aproximativ egală cu mărimea propriului bazin, apoi deplasați greutatea corpului pe picio-
rul drept astfel încât să duceți piciorul stâng în față, într-o direcție oblică sau dreaptă. Țineți
genunchiul drept întins și lăsați vârful piciorului pe spate să se îndepărteze spre exterior.
Încearcați să țineți călcâiul din spate în contact cu solul, ceea ce vă va face, probabil, să
simțiți durere în mușchii gambei și în spatele genunchiului. Acum îndoiți genunchiul stâng,
fără să îl lăsați să se întoarcă spre interior. Bazinul trebuie să rămână drept. Ca să vă puteți
da seama dacă se deplasează, faceți fandarea cu fața la perete. Bazinul trebuie să rămână
paralel cu peretele și nu trebuie să se coboare sau să se ridice în vreuna din părți; trebuie să
rămână paralel cu solul. Țineți îndoit genunchiul stâng și aplecați trunchiul în față, astfel în-
cât să fie pe aceeași axă ca piciorul din spate. Nu lăsați coloana să se înmoaie: spatele trebuie
să-și păstreze forma alungită, ceea ce se va întâmpla dacă nu uitați instrucțiunile cu privire
la raportul dintre cap-gât-spate. Lăsați mâinile pe lângă corp.
Acum aduceți trunchiul pe verticală, fără să curbați partea de jos a spatelui, apoi
întindeți genunchiul din față și flexeazați-l ușor pe cel din spate, păstrând bazinul mereu
drept. Repetați de mai multe ori aceste manevre, de ambele părți, până când vă devin fami-
liare. Nu uitați nici un moment de controlul primar. Aceste atitudini de bază sunt mai greu
de realizat în mod corect, decât par.
Putem varia la infinit aceste îndoiri și fandări în față, depărtând mai mult sau mai
puțin picioarele în față în spate sau/și de la stânga la dreapta, îndoind ambii genunchi sau
unul singur și aplecând, cât de cât, trunchiul în lateral, în față sau chiar în spate. Realizate
așa cum trebuie, aceste mișcări de înclinare se aseamănă cu cele practicate în tai chi și în alte
arte marțiale, mai puțin în exotism.
59
Greblat cu fandare în față.
STÂND PE VINE
Cu cât mușchii voștri posteriori sunt mai rigizi, atunci când vă aplecați în față ca să lucrați
pământul, cu atât va trebui să flexați mai mult gleznele, genunchii și șoldurile, dacă vreți să
ajungeți la pământ fără să scurtați mai mult acești mușchi și să vă deformați forma spate-
lui. De asemenea, gradul de înclinare în față a corpului poate să depindă de munca pe care
o faceți. Când vă aplecați, puteți să ajungeți chiar să stați pe vine. Poziția completă în care
se stă pe vine, mai exact atunci când tălpile sunt așezate cu totul pe pământ, este în gene-
ral imposibilă pentru noi, occidentalii, odată cu trecerea copilăriei, iar asta este din cauza
rigidității mușchilor provocată, mai ales, de dependența și aservirea noastră față de scaun și
a proastei întrebuințări a propriului corp atunci când suntem așezați pe scaun. Bineînțeles
că este posibil să lucrați din poziția de stând pe vine fără ca călcâiele să nu fie așezate pe
pământ, însă această poziție nu e la fel de stabilă ca statul pe vine în totalitate (călcâiele pe
pământ) și face ca alinierea corectă a spatelui să fie și mai dificilă.
Fiind una dintre pozițiile cele mai folositoare atunci când lucrați în grădină, vă prezint
un exercițiu care vă va ajuta să vă regăsiți flexibilitatea necesară practicării ei. Stați drepți, cu
picioarele depărtate până la nivelul șoldurilor sau a umerilor, așezați în fața unei uși între-
deschise; puneți-vă mâinile pe clanțe ținând brațele întinse și aveți totodată grijă să nu țineți
coatele în hiperextensie. Imaginându-vă că vă împingeți capul în sus și în față, ținându-vă
spatele și umerii drepți, îndoiți-vă genunchii și lasăți-vă corpul să coboare cât mai mult po-
60
sibil fără să luați călcâiele de pe pământ, iar trunchiul să fie aproape pe verticală. Nu cedați
tentației de a vă lăsa capul pe spate! Fiți atenți ca genunchii să nu se curbeze, după cum bine
știți, spre interior. Nu trageți de clanțe, ba dimpotrivă, ține brațele întinse, astfel încât trun-
chiul vostru să rămână aproape drept și să coboriți mult, fără să cădeți pe spate. Dacă ușa
iese din balamale sau clanțele sunt dezaxate atunci înseamnă că, fie trebuie să vă mutați la
altă ușă, fie trebuie să mai slăbiți. Faceți această mișcare ușor, prudent și fără să ajungeți să
simțiți o durere nesănătoasă (veți avea ceva dureri).
Când v-ați săturat de stat pe vine, ridicați-vă în picioare. Adesea, ridicarea este mai
grea decât coborârea. Vă ridicați de pe vine cu ajutorul coapselor și nu al brațelor. Nu uitați
că cel care conduce mișcarea este capul.
Până ajungeți un maestru în arta și în știința statului pe vine, puteți totuși să trișezi
puțin și să vă așezați un leaț sub călcâie, atunci când, în grădină, aveți nevoie să lucrați în
această poziție. Astfel va fi anulată rigiditatea articulațiilor și vă veți asigura stabilitatea și
echilibrul. O altă soluție ar fi să purtați tocuri! Ar fi cu siguranță singura dată când tocurile
ar fi bune și la altceva decât la distrugerea și urâțirea corpului. Nu vă faceți griji, glumesc, nu
intenționez să vă cer să lăsați saboții pentru pantofii cu tocuri cui, care de altfel s-ar afunda
în pământ iar efectul de înălțare ar fi anulat.
Statul pe vine ilustrează foarte bine strânsa legătură existentă între modul în care este
folosit propriul corp și forma acestuia. Într-o cărticică publicată în 1943, intitulată Habit
and Heritage (Obiceiuri și moșteniri ereditare), profesorul Frédéric Wood Jones, un spe-
cialist în anatomie pe care l-am întâlnit deja la începutul acestui capitol, remarcă faptul că,
în țările în care oamenii se odihnesc stând pe vine, glezna prezintă unele fațete articulare ce
nu există și la cei care sunt obișnuiți să stea pe scaun sau pe orice altfel de obiect de ședere.
Mai mult chiar, forma și dispunerea acestor fațete sunt condiționate de felul în care se stă
pe vine. Astfel, fațetele aborigenilor australieni sunt diferite de cele ale asiaticilor, deoarece
aceste două populații nu stau pe vine în același fel, ceea ce face ca forma corpului să fie adap-
tată modului în care acesta e folosit.
Aceste „fațete specifice poziției de stând pe vine“ sunt prezente la oasele fătului și ale
nou-născutului cu mult timp înainte de învățarea poziției de stând pe vine, însă sunt absente
la cei care se trag din populațiile ce folosesc obiecte de ședere. Pentru F. Wood Jones acest
fenomen poate fi explicat doar de transmiterea ereditară a caracteristicilor dobândite. Ceea
ce amintește de Lamarck9! Lamarckism sau darwinism, avem pur și simplu dovada faptului
că modul în care ne folosim corpul exercită o influență considerabilă asupra formei corpului.
Oricum, puteți să vă lipsiți de poziția de stând pe vine dacă este prea grea sau dacă vă
este frică să nu rămâneți blocat pe vine. Când grădinăriți și faceți o genuflexiune înseamnă
că vă așezați pe vine, iar odată ce sunteți în genunchi, imediat v-ați așezat și în patru labe (de
fapt în trei labe, pentru că trebuie să aveți o mână liberă), o poziție atât de îndemânatică și
comodă. Este, cu siguranță, o plăcere de netăgăduit să stați în patru labe în grădină, foarte
Jean-Baptiste Pierre Antoine de Monet, Cavaler de Lamarck (1744-1829), biolog francez, inventatorul cuvântul biolo-
9
gie și autorul teoriei evoluționiste (TEI).
61
aproape de pământ, cu nasul în florile de părăluțe, mai ales când sunteți în mijlocul plante-
lor aromatice.
Atunci când stați în genunchi, fiți atenți să nu vă încovoiați partea de jos a spatelui și
nici să nu vă deformați corpul. Aplecați trunchiul bine, de la nivelul șoldurilor, și nu uitați
de poziția capului. Dacă șoldurile dau dovadă de nesupunere față de această flexiune, atunci
puteți înlocui „bi-genuflexiunea“ cu o semiflexiune, punând doar un genunchi pe pământ și
executând astfel „poziția cavalerului curtenitor“.
Puteți să vă așezați astfel într-o poziție hibridă: stând pe vine „grefată“ pe o fandare în
față sau, altfel spus, un fel de cavaler curtenitor fără să sprijiniți genunchiul pe pământ. Ceea
ce este important în toate aceste gesturi este să respectați o bună coordonare și cooperare în-
tre diferitele părți ale corpului, obținute, așa cum bine știți, datorită întrebuințării înțelepte
a controlului primar.
Dacă și voi stați adesea în genunchi prin grădină, la fel ca și mine, vă sfătuiesc cu
promptitudine să începeți să purtați genunchiere. Tocmai pentru că pământul nu este întot-
deauna moale, uscat, cald și fără pietre (dacă în gramatică10 genunchii și pietrele se înțeleg,
nu același lucru se întâmplă și în grădinărit). O suprafață tare, pietroasă, umedă și rece vă
va face să nu vă mai placă să stați în genunchi. Genunchierele sunt „papucii“ genunchilor,
permițându-vă să lucrați confortabil chiar și în cele mai proaste condiții.
A SE ÎNDREPTA
„… când ne îndreptăm după ce lucrăm (atunci când lucrăm pământul)
și ne odihnim pentru o clipă, proptiți în coada hârlețului…“
JEAN GIONO, Povara cerului, 1938
Nu puteți să stați cu capul în jos toată ziua și, la un moment dat, trebuie să vă ridicați ca
să stați în picioare. Iar pentru ca să faceți așa cum trebuie această mișcare, nu trebuie să
începeți prin a vă îndrepta genunchii ci, mai degrabă, să vă ridicați trunchiul, lăsând totoda-
tă capul să ghideze ridicarea și, bineînțeles, evitând ca acesta să se lase pe spate. Picioarele
vor urma acest impuls și se vor înțelege între ele, în mod reflex.
Dacă, din păcate, ați stat mult timp aplecați în față cu partea de jos a spatelui curba-
tă, cu siguranță veți avea ceva dificultăți și dureri când vă veți ridica. Tocmai acesta este și
momentul în care îl vedem pe grădinar punându-și mâinile în partea de jos a spatelui ca
să-l împingă în față în timp ce își apleacă în spate restul trunchiului, mișcare care trebuie să
refacă arcuirea pierdută a coloanei. Modul acesta de a acționa, ce constă în exersarea unei
presiuni perpendiculare pe axa longitudinală a coloanei vertebrale, nu este recomandabil,
deoarece nu lungește coloana, ba chiar mai mult, provoacă un efect de forfecare. Partea de
Joc de cuvinte plecînd de la două din cele șapte excepții din gramatica franceză care formează pluralul în „oux“ și nu
10
în „ous“, printre care și „genoux“ (genunchi), „cailloux“ (pietre) (TEI).
62
STÂND PE VINE
Sus: folosirea corectă a corpului cu o bună aliniere cap-gât-spate.

Jos: folosirea greșită a corpului: trunchiul este aplecat iar capul este lăsat pe spate.
jos a spatelui este forțată să treacă dintr-o poziție exagerat de curbată într-o poziție exagerat
de scobită. Este de preferat să vă ridicați ușor, așa cum am arătat mai sus, apoi să vă întindeți
talia având grijă să vă îndreptați capul spre în față și în sus, la fel ca și la exercițiul cu pere-
tele. De altfel, dacă în grădină aveți un perete sau un stâlp, folosiți-l din când în când pentru
exercițiile de autoalungire, ceea ce vă va permite să vă recapătați lungimea spatelui pe care
nu ezitați să o pierdeți în timp ce lucrați grădina, cel puțin atunci când începeți să învățați.
63
MÂINILE SUS
„… pare a fi nedemn că strămoșii omului modern erau
fie maimuțe cățărătoare, fie maimuțe de talie mare.“
BERNARD G. CAMPBEL, Human Evolution11
Dacă pământul e jos, în schimb gardul viu și copacii sunt deseori înalți. După ce am învățat
cum să ne aplecăm în față, acum vom fi preocupați de mișcarea opusă, adică, de ridicarea
brațelor. Aceasta vă va folosi atunci când veți avea de tăiat garduri vii și copaci, când veți
curăța, tăia crengi, grefa, strânge fructe și alte activități pe care, cu siguranță, le-am uitat.
De când am abandonat viața în copaci și ne-am pierdut cunoștințele instinctive de a fo-
losi corect propriul corp, nu putem să ne lăudăm că am fi la fel de elastici la nivelul umerilor
ca și maimuțele care sar din creangă în creangă, așa cum sunt gibonii. Din moment ce am
renunțat la acest mod de locomoție propriu lui Tarzan, atunci brațele noastre care, cel mai
adesea, atârnă pe lângă corp, nu au ocazia prea frecvent să fie ridicate până la urechi. Pe de
altă parte, din cauza folosirii greșite a propriului corp, mușchii care prind brațele de trunchi
ajung mereu să se scurteze. În aceste condiții, ridicarea brațelor în față (sau în lateral) se face
rareori fără dificultate.
Această scurtare musculară este cauza furnicăturilor pe care mulți le simt mai ales în
degete (în cel mare și în arătător) după ce au dormit sau au lucrat ținând un braț ridicat la
nivelul urechii. I. S. Wright12 a studiat acest fenomen în urma unor experimente efectuate în
1945 și a descoperit că la aproximativ 82% din subiecții „normali“, o asemenea hiperabducție
(ridicare extremă) a membrului superior provoacă o obstrucție a pulsului branhial sau, într-
un limbaj clar, blochează circulația sângelui în braț. Din cei 150 de subiecți analizați, doar
7,4% nu prezentau sindromul de hiperabducție. Raymond Dart, pe care l-am menționat deja,
constată în urma acestui studiu că „aproape 90% din tinerii adulți «normali» din America au
o postură greșită […] în raport cu membrele lor superioare și cu circulația*“.
Rigiditatea musculară, corelată cu folosirea greșită a propriului corp, este responsabilă
și de umerii blocați, ca și de alte periartrite fibroase, de alte dureri puternice și neputințe
derivate. Dacă aceste simptome par a apărea dintr-o dată, fără să ne atragă atenția, asta e
din cauză că lentoarea procesului de scurtare a mușchilor ne lasă tot timpul necesar ca să ne
adaptăm, să ne obișnuim, să ne acomodăm și să-l tolerăm prin mijlocirea înșelătoriilor și a
compensațiilor. Vă propun să analizăm tocmai aceste subterfugii.
Atunci când rigiditatea musculară ne împiedică să ridicăm brațele în mod natural, adi-
că fără nici o jenă, în acel moment adoptăm inconștient strategii posturale de care să ne
folosim ca și cum nu ar fi nimic anormal. Un exemplu simplu ar fi coafatul: dacă pentru
o persoană sănătoasă mișcările specifice nu sunt deloc acrobatice, ele creează însă multe
probleme persoanei care, atunci când ridică brațele, are mișcările frânate de mușchii ce se
Aldine Publishing Company, Chicago, 1976.
11
The Attainment of Poise, Human Potential, vol. III, toamna 1970.

12
64
împotrivesc oricărei alungiri. Ca să atingă vârful capului cu pieptenele, persoana care are
umerii rigizi va ridica brațul atât cât va putea, altfel spus, nu-l va ridica destul, după care va
camufla lipsa lungimii mușchilor prin aplecarea capului și ghemuirea corpului. Farsa a fost
jucată, părul este pieptănat, scopul a fost atins. Numai că brațul a fost ridicat doar pe jumă-
tate, iar corpul a făcut restul, închircindu-se astfel încât mâna să-și atingă ținta. Mijloacele
alese (inconștient) nu sunt bine adaptate scopului iar problema reală trece neobservată, ceea
ce permite cauzei (scurtarea) și simptomelor să se agraveze până în ziua fatidică în care rigi-
ditatea va atinge un asemenea nivel încât articulația umărului nu va mai permite realizarea
nici unei mișcări.
RIDICAREA BRAȚELOR
Sus, corect.
Jos, incorect.
65
Reveniți la oglindă și așezați-vă în așa fel încât să vă vedeți din profil. Întindeți mâna în
față cât de sus puteți și fi atenti la ce se întâmplă. În funcție de nivelul rigidității, veți vedea
că, la un moment dat, brațele nu se mai ridică ci le ridică puțin spatele, atunci când se cur-
bează. Pentru a câștiga ceva alonjă și a-și atinge ținta, corpul se scurtează; nu vă faceți iluzii,
pentru că atunci când vă încovoiați spatele de fapt îl scurtați, îi scurtați mușchii. Pe de altă
parte, veți vedea cu siguranță că umerii însoțesc mișcarea brațelor, ridicându-se chiar dacă
nu ar trebui să se întâmple asta, iar efectul este lăsarea capului pe spate și ghemuirea lui
între umeri. Iată care sunt principalele două simptome ale folosirii greșite a corpului atunci
când sunt ridicate brațele.
Ca să recunoașteți așa cum trebuie aceste greșeli, și ca să le preveniți, vom folosi din
nou peretele. Cu spatele la perete, la fel ca și atunci când ați învățat să stați în picioare,
ridicați iar brațul, încet, având grijă să nu vă lăsați capul pe spate, să nu vă scobiți spatele și
să nu vă țineți respirația. Dacă respectați aceste condiții veți constata că brațele nu se ridică
la fel de sus ca mai devreme. Bineînțeles, la început veți avea mai puțină alonjă dar, făcând
acest exercițiu, veți stopa procesul de scurtare a mușchilor și, dacă veți continua pe calea cea
bună, veți câștiga elasticitate, suplețe și, deci, veți câștiga alonjă. Trebuie să pierdeți ceva
teren înainte să câștigați mai mult.
Acum, faceți mișcarea asta fără să mai stați cu spatele la perete. Ca să vă asigurați bine
echilibrul, lărgiți-vă baza de susținere depărtând picioarele până la nivelul umerilor și pășiți
ușor cu un picior înainte. Amintiți-vă sfaturile primite pentru poziția de drepți. Începeți
prin a vă spune în gând mesajele preventive referitoare la controlul primar: „Nu lăsa capul
pe spate și nu împinge în față partea de sus a spatelui“. Ridicați brațele în față, fiind totoda-
tă atenți la poziția capului și ținând gâtul decontractat. La un moment dat, veți simți cum
partea de jos a spatelui și bazinul se duc în față. Acesta e momentul în care trebuie să vă
opriți din ridicarea brațelor și chiar să le coborâți. Când știm să ne recunoaștem greșeala
trebuie să ne permitem să facem câte una, pentru a o putea preveni mai bine data viitoare.
Repetați acest exercițiu ținând bine minte că nu este unul de gimnastică ci unul de inhibare
a reacțiilor posturilor indezirabile. Nu e important să ridicați brațele la o anumită înălțime,
ci să inhibați postúrile compensatoare și să vă opriți din ridicat atunci când nu mai puteți să
le inhibați; nu finalul este important (să atingi înălțimi imposibile) ci mijloacele (folosirea
corectă a propriului corp).
Dacă trebuie să ridicați doar unul dintre brațe, fiți atenți ca, în afară de greșelile pe care
tocmai le-am pomenit, să nu duceți capul spre brațul înclinat.
Urmează un exercițiu scurt care vă va ajuta să aveți umerii mai zvelți. Așeazați-vă pe un
taburet cu spatele la perete. Așezați brațele în forma unui candelabru, adică ridicați brațele
la nivelul umerilor iar antebrațele să formeze un unghi drept cu brațele. Forțați-vă, dar fără
brutalitate, să duceți brațele, antebrațele, coatele și mâinile (fața dorsală) la perete. Nu uitați,
mai ales, să fiți atenți la ce vă face spatele în timp ce vă poziționați brațele. Raportați-vă la
poziția drepți cu spatele la perete pentru indicațiile privind capul, gâtul și spatele. Nu vă
țineți respirația, răsuflați energic, contractându-vă mușchii abdominali ca să preveniți orice
curbare excesivă. Repetați aceeași manevră cu brațele puțin mai sus, astfel încât acestea să
66
formeze un unghi de 45º de la orizontală, apoi cu brațele ridicate cât mai sus posibil, fiind
mereu în contact cu peretele.
Exercițiu prin care umerii devin mai zvelți.
Fiecărei poziții a brațelor îi corespunde întinderea unor mușchi diferiți. Aceste exerciții
nu au nici o treabă cu tehnica Alexander, deoarece aceasta nu este o formă de gimnastică,
este însă important să-i urmăm principiile dacă vrem să obținem beneficii reale de pe urma
acestor întinderi.
Nu rămâneți cu brațele în aer, am terminat inventarierea pozițiilor fundamentale. Asta
înseamnă că, în sfârșit, a venit momentul oportun pentru a merge în grădină și a vă testa, în
focul acțiunii, cunoștințele în arta și maniera de a folosii corect propriului corp. Permiteți-
mi ca înainte să vă duceți să vă cultivați grădina, să fac unele observații și să vă dau câteva
sfaturi referitoare la o altă formă de cultură, cea a câmpului conștiinței.
CULTIVAREA CÂMPULUI CONȘTIINȚEI

Atunci când am descris mișcările de bază am insistat foarte mult pe importanța coordonă-
rii psihice, care este, într-o oarecare măsură, o formă de cooperare între diferite părți ale
corpului. Reinheimer, un biolog specialist în fenomenul simbiozei, a spus pe bună dreptate
că organismul este un monument al cooperării. Iar folosirea greșită a propriului corp e ca
un câine printre popice, seamănă zizanie în tot corpul și distruge parteneriatul anatomic.
Neînțelegerea ia locul cooperării, dezordinea pe cel al coordonării.
Dintre toate părțile corpului, capul figurativ (mintea) este cel care joacă cel mai bine
rolul de perturbator. Prin numeroasele sale capricii și dorințe, mintea excelează în tulbu-
rarea și deranjarea bunului mers al mașinii umane. Dacă, așa cum s-a spus, „Omul este o
67
trestie gânditoare“13, dar, dacă gândește prea mult, este și o trestie casantă, fragilă, supus
funcționării greșite. Cu toate acestea, capul este acela care are privilegiul să facă o întoarcere
la armonia originară.
În fața necoordonării și a dezordinii care stăpânește corpul, mintea este, mai întâi de
toate, pierdută: nu mai știe încotro s-o apuce. De unde să înceapă? Cu capul sau cu picioare-
le? Cu brațele sau cu spatele? Cu genunchii sau cu gâtul? Pusă în fața acestei dileme, mintea
tinde să se folosească de capacitatea sa de concentrare. Se fixează pe o parte a corpului și le
exclude pe altele. Își îngustează câmpul conștiinței și își pierde viziunea de ansamblu, atât
de necesară restabilirii coordonării fizice. Concentrare este sinonim cu tensiune, efort și se
asociază adesea cu o blocare a respirației. Morala: nu te concentra absolut deloc!
Există o capacitate numită atenție, confundată adesea, pe nedrept, cu concentra-
rea. Dacă concentrarea ar putea fi definită ca o conștientizare îngustată, redusă, strâmtă,
verișoara sa, atenția, se distinge prin întinderea și complexitatea spiritului. Pentru a finaliza
cu succes perioada de studiu, trebuie să vă largiți câmpul conștiinței până în momentul în
care acesta se integrează în lumea interioară și în cea exterioară. Imaginați-vă că acest câmp
al conștiinței este un cerc în centrul căruia să află capul și gâtul. Focalizați-vă atenția asupra
acestei regiuni a corpului și dați libertate acestui centru să se extindă până ce va integra și
restul corpului, dar și spațiul din apropierea ta. Faptul că poziția capului acționează ca un
regulator central al tonusului din corp face ca această lărgire a câmpului conștiinței să fie
mai ușoară. Când veți reuși să obțineți relaxarea, acea libertatea de mișcare a mușchilor
gâtului atât de necesară ținerii corecte a capului, și când veți fi capabili să mențineți această
destindere musculară în timpul unei mișcări oarecare, veți vedea că acestea se răsfrâng și
asupra spatelui și membrelor.
Blaise Pascal (1623-1662), matematician, fizician și filosof francez (TEI).

13
68
GESTURILE GRĂDINARULUI
2
„Unealta […] nu poate fi separată de gesturi; datorită acesteia gesturile
capătă eficiență și, tocmai de aceea, studierea uneltei în sine nu are decât
o însemnătate muzeografică sau de morfologie funcțională.“
A. LEROI-GOURHAN, Le Comportement
technique chez l’animal et l’homme
D IN PUNCT DE VEDERE PRACTIC, tot ce era esențial a fost deja spus în capi-
tolul precedent. V-am prezentat mijloacele necesare pentru a învăța cum să vă
folosiți în mod corect de propriul corp atunci când vă lucrați grădina sau când
faceți orice altă activitate. Totuși, nu vă voi părăsi încă: mi-am propus să vă
urmăresc și să vă fiu alături pândindu-vă gesturile și faptele (la fel ca un măcăleandru1) ca să
vă îndrum atunci când e cazul, în timp ce exersați in situ gesturile de horticultor.
Amintiți-vă că scopul acestei cărți nu este acela de a vă învăța cum să vă folosiți de
unelte (se presupune că știți deja), ci cum să vă folosiți corect propriul corp în timp ce le
mânuiți. Toate acestea fiind spuse, unealta influențează, chiar impune, într-o oarecare mă-
sură, gesturile celui care o folosește. Întrucât manipularea uneltelor și folosirea propriului
corp se suprapun și se îmbină, vom discuta, când și când, despre felul în care se folosesc
uneltele.
Panoplia uneltelor grădinarului este mult prea bogată pentru a le putea studia, una
câte una, cât și gesturile care le însoțesc. De altfel, asta m-ar face să mă repet. În schimb,
unele unelte diferite fac apel la o întrebuințare ușor asemănătoare. Uneltele pe care le vom
studia vor fi, așadar, clasate în funcție de gesturile făcute atunci când le folosim.
Veți avea nevoie de unelte și de obiecte pe care să le ridicați (stropitoare, roabă, pietre
mari, etc.), pe care „să le împingeți cu piciorul“ (hârleț, furcă, grelinetă), de unelte de săpat
sau de percutat (greblă, sapă, săpăligă, plivitor, topor), de unelte de tras și/sau de împins
(furcă, cultivator, plug manual, greblă, fierăstrău), de unelte care se mânuiesc în lateral (coa-
să, seceră), de unelte ce se ridică (clește, foarfece etc.).
1
Zis și „gușă roșie“, „rouge-gorge“ (fr.) (Erithacus rublecula, fam. Muscicapidae), pasăre insectivoră, întâlnită și în
România tot timpul anului (TEI).
69
RIDICATUL
„Cred că toți halterofilii ar trebui să se familiarizeze cu tehnica Alexander…“
THOMAS D. FAHEY2
• Roaba
Căutați o roabă și puneți în ea toate uneltele de grădinărit preferate. Cum veți „conduce“
roaba? Mă uit la o hârtie decupată dintr-o revistă cunoscută de grădinărit, în care este ilus-
trat, cu două poze, modul corect și cel greșit în care se ridică o roabă. În poza din stânga este
o persoană care ține o roabă cu picioarele în tensiune, spatele încovoiat, capul pe spate…
ce să mai, totul e greșit. În cealaltă poză în care ar trebui să fie reprezentat modul corect de
folosire a roabei este o persoană care ține genunchii îndoiți. E bine să îndoi genunchii… dar
nu e suficient, pentru că, dacă ne uităm la partea de sus a corpului persoanei care duce roaba,
observăm imediat că a lăsat capul pe spate! Iar dacă ne uităm cu atenție putem să observăm de
asemenea (era de așteptat) cum gâtul și partea de sus a spatelui sunt scobite, în timp ce partea
de jos e puțin încovoiată. (Este regretabil, însă trebuie să recunoaștem că majoritatea pozelor din
revistele de grădinărit în care sunt ilustrați grădinari în timp ce muncesc, ar trebui să conțină și
avertismentul: „Atenție, această poziție poate afecta grav sănătatea spatelui dvs.!“)
Folosirea corectă a propriului corp.
Folosirea greșită a propriului corp: genunchii sunt îndoiți, însă capul este lăsat pe spate.
2
Profesor de educație fizică și director al Laboratorului de Fiziologie a Exercițiului de la California State University,
Chico (Statele Unite).
70
Gesturile grădinarului
Sper că nu veți face la fel. Acum aveți toate cunoștințele necesare pentru a evita să
faceți o greșeală atât de mare, care nu e demnă decât de o persoană ce ignoră toate regulile
de folosire corectă a propriului corp. Da, îndoiți genunchii, dar nu uitați mai ales de poziția
capului. De altfel, indicațiile referitoare la mijloacele prin care se face corect această acțiune,
sau oricare alta, privesc în special „triumviratul“ cap-gât-spate.
În timp ce încărcați roaba, nu uitați să puneți mai multă greutate „pe roată“, adică în
față, astfel va fi mai ușor de ridicat și de împins. Când împingeți roaba, țineți brațele întinse
și nu încovoiați spatele; mergeți cu capul (vertexul) sus. Dacă este nevoie să aplecați corpul,
atunci asta trebuie să se întâmple cu totul, fie la nivelul gleznelor, fie la nivelul coapselor,
însă spatele trebuie să rămână drept. E de preferat să mergeți cu picioarele în paralel. Hai
în grădină!
• Stropitoarea, coșul
Metoda clasică prin care se ridică de jos un obiect ușor constă în adoptarea poziției „cavale-
rului curtenitor“ care, vă reamintesc, nu e decât o formă modificată a fandării scrimerului,
în care piciorul din față și cel din spate sunt flexate, genunchiul piciorului din spate atinge
solul iar spatele rămâne drept. Ridicarea poate pune unele probleme. Trebuie evitate două
greșeli principale: întoarcerea către interior a genunchiului piciorului din față atunci când îl
întindeți și, sper că vă așteptați la asta, lăsarea capului pe spate. Grădinarul are avantajul că
rareori nu are o unealtă în mână: poate să se folosească de mânerul acesteia ca de un punct
de sprijin cu ajutorul căruia să se ridice și să-și țină echilibrul. Dar dacă unealta este una de
plantat sau de transplantat? Atunci, ghinion! În cazul acesta apasă ușor pe coapsa piciorului
din față. Atenție, sprijinirea în mânerul uneltei sau pe coapsă nu trebuie să fie o scuză ca să
lăsați spatele moale, să vă încordați gâtul și să vă ridicați umerii! Sprijinirea trebuie să fie cât
mai ușoară, suficient cât să poată ajuta la începerea ridicării atunci când forța picioarelor nu
este suficientă.
Nu recomand această metodă în cazul obiectelor grele pe care le ducem, totuși, într-o
mână, cum sunt, de exemplu, stropitoarea și coșurile (pline). Metoda mea, iată, nu e una
ortodoxă, dar e foarte ușor de folosit și nu pune în nici un fel de pericol spatele, așa că dă-o
71
naibii de corectitudine! Stați drepți cu fața la obiectul pe care trebuie să-l ridicați, depărtați
picioarele la nivelul bazinului sau chiar mai mult, aplecați-vă în față așa cum e descris în
capitolul precedent. Apucați obiectul cu ambele mâini, ridicați-vă și, odată ce ați revenit în
poziția drepți, luați una dintre mâini de pe obiect și lăsați mâna în care a rămas acesta să
revină pe lângă corp.
Oricum, transportarea unei greutăți într-o singură mână favorizează unele compensații
asimetrice și provoacă tracțiuni la nivelul gâtului și a părții de sus a spatelui. De aceea (și
din această greutate) e de preferat ca, de câte ori e posibil, să vă împărțiți greutatea în două,
câte o parte pentru fiecare mână, de exemplu să aveți două coșuri sau două stropitori în loc
de una singură. Astfel, veți evita să vă aplecați în lateral.
Totuși, acest mod de a căra, chiar și cu câte o greutate pe fiecare parte, nu e ideal. Greu-
tatea trage de brațe și, dacă nu suntem atenți, va trage umerii și partea de sus a spatelui spre
în față și în jos, iar capul spre în spate. Mai mult ca oricând, trebuie să rezistați acestei forțe
care vă tentează să vă folosiți greșit de propriul corp, ținând hotărât capul drept în sus și în
față și stând cu spatele drept, în plan vertical.
Fără îndoială că, pentru a evita să aveți brațele prea lungi și gâtul prea scurt, ar trebui
să militați pentru întoarcerea la modalități de a căra mult mai adaptate morfologiei umane,
cum sunt căratul a două greutăți la extremitatea unui baston așezat de-a lungul ambilor
umeri (ca o balanță) sau doar pe un umăr ori, și mai bine, pe cap, așa cum face Perette din
Fabulele lui La Fontaine:
„… ducând pe cap un urcior cu lapte
Așezat pe un coltuc…“
• Obiecte grele
Ca să ridicați o piatră mare, un ghiveci, un sac de compost…, cel mai bine e să adoptați
poziția stând pe vine, sau doar cu un picior îndoit, chiar dacă nu stați perfect, cu picioarele
bine depărtate. Tocmai acestea sunt ocaziile în care articulațiile suple sunt o binecuvântare.
Folosiți obiectul ca o contragreutate, astfel veți putea să aduceți cu ușurință greutatea mai
aproape de corp, ținând totodată trunchiul cât mai drept pe verticală. Țineți bine spatele
drept, păstrând curbura naturală a coloanei vertebrale.
72
RIDICAREA UNEI GREUTĂȚI MARI
Folosirea greșită a propriului corp.
73
RIDICAREA UNUI SAC
Folosirea greșită a propriului corp.
Dacă greutatea este foarte mare și sunteți foarte înalt, probabil că picioarele nu vor
avea forța necesară pentru a vă ridica. În acest caz, trebuie să flexați mai puțin genunchii
și mai mult coapsele, trunchiul nu va mai avea poziția verticală însă, sub nici o formă, nu
trebuie să se curbeze. Ridicarea unei greutăți ținând partea de jos a spatelui încovoiată este
strict interzisă, dacă vreți să nu aveți dureri de spate.
Ridicați obiectul la nivelul burții și ridicați-vă, dezdoind genunchii, ținând spatele tot
timpul drept și capul în poziția corectă. Odată ce sunteți în picioare, evitați să duceți bazinul
spre în față.
74
Dacă trebuie să luați un obiect greu din roabă, în loc să-l apucați cu brațele întinse,
apleacați-vă în față (genunchii și coapsele să fie flexate, însă spatele drept) ca să vă apropiați
cu corpul de obiectul respectiv. Dacă nu puteți îndoi ambii genunchi pentru că nu aveți loc
(de exemplu, în cazul în care marginea roabei vă împiedică să faci asta), atunci adoptați
poziția cu fandare în față.
A ÎMPINGE CU PICIORUL
• Hârlețul și furca
„Atunci când sap grădina, n-aș lăsa locul asta nici pentru un imperiu.“
E. MOSELLY
În țările occidentale, hârlețul este unealta emblematică a grădinăritului. În mod tradițional,

săpatul grădinii este acțiunea cu care începe ciclul grădinăritului pentru a pregăti pământul
de fecundare. Căci, în grădinărit, la fel ca și în domeniul sănătății, terenul este totul. Nu e de
glumit însă cu săpatul care este o activitate obositoare, dificilă și periculoasă pentru spate,
atunci când nu ne folosim corect propriul corp în timp ce mânuim hârlețul. Nu este deci sur-
prinzător faptul că unora, în special grădinarilor de week-end, săpatul li se pare neplăcut și,
nu rareori, o ședință activă de muncă a pământului se termină cu un lumbago sau o „durere
insuportabilă de spate“.
De aceea, dintotdeauna, am căutat viclenii și gadgeturi care să diminueze din dificul-
tatea inerentă săpatului, așa cum este de exemplul, săpatul în doi. Această tehnică, prea
puțin cunoscută, presupune ca una dintre persoane să înfigă hârlețul în pământ iar cealaltă
persoană, care o ajută, așezată în față, să tragă de hârleț cu ajutorul unei corzi legate de
coadă. După părerea lui Anthony Huxley, această tehnică ar fi originară din China și ar fi
dus la inventarea, cu 5000 de ani î.Hr., a plugului chinezesc. Nu am încercat niciodată acest
sistem cooperativ de săpat, dar s-ar părea că e foarte eficient odată ce mișcarea de du-te-
vino pe care o presupune este stăpânită și realizată la un anumit ritm și cu înțelegere. Este
cu siguranță o modalitate preferată de cuplurile inseparabile sau pentru cei care vor să-și
însușească virtuțile muncii în echipă, cu o singură condiție: rolurile să mai fie schimbate din
când în când ca să nu fie nimeni gelos.
Există, de asemenea, și diferite modele de hârlețe automatizate ori articulate, dotate
cu o pedală sau cu un levier care întoarce pământul în locul grădinarului, astfel că, teoretic,
sunt folosite brațele și picioarele utilizatorului, nu și spatele lui. Deși am un astfel de hârleț,
un model vechi, nu l-am folosit niciodată, asta și din cauză că am îndoieli cu privire la efica-
citatea și la utilitatea lui; îl privesc mai mult ca pe o piesă comică de muzeu.
. rintre modelele de hârleț care se vor a fi prietenoase cu utilizatorul trebuie să amin-
P
tim de culbutocultor și lopata curbată. Creat de Emmanuel Rolland (invenție pentru care
a obținut o medalie de aur la concursul Lepine), culbutocultorul este un hârleț cu trei fețe
75
care permite întoarcerea pământului fără ca unealta să mai necesite a fi întoarsă, fiind astfel
evitată oboseala și durerea de spate. Lopata curbată este un „hârleț“ de forma unei lopeți sau
o lopată pe care parțial o folosim la fel ca și un hârleț, adică o înfigem în pământ cu piciorul,
după care tragem în spate de coadă, fără a avea nevoie să ne aplecăm.
În ciuda dificultății săpatului, unora le place. În această situație este, de exemplu, și
Colette3: „A ridica, a penetra, a sfărâma pământul este o muncă - o plăcere - care nu se poate
să nu te facă să exalți, așa cum nu se va întâmpla în nici un exercițiu de gimnastică sterilă4“.
Oximoronul5 „muncă“ - „plăcere“ arată foarte bine paradoxul săpatului: poate să ne placă și
totodată să-l respingem. Orice ar fi, un lucru e sigur: săpatul și folosirea greșită a propriului
corp nu se au prea bine împreună pentru că reprezintă, fără nici o îndoială, activitatea agri-
colă cea mai grea pentru spate.
Respectarea regulilor după care vă folosiți corect de propriul corp vă va permite să
sapați, cu moderație, fără nici o pedeapsă. Iată care sunt mijloacele ce trebuie folosite pentru
a ieși nevătămat după o repriză de săpat. (Gesturile ce urmează a fi descrise sunt caracteris-
tice pentru dreptaci.) Înfigeți perpendicular hârlețul în pământ cu ajutorul piciorului stâng
(sau drept dacă ți se pare mai ușor). Împingeți puțin în față ca să desprindeți bucata de sol
tăiată de hârleț. Apoi, trageți coada în spate (spre voi) ca să ridicați și să întoarceți hârlețul.
Ca să faceți această ultimă acțiune fără să depuneți un efort inutil, folosiți-vă de hârleț ca de
un levier. La începutul mișcării, pământul este punctul de sprijin al hârlețului, acolo unde se
îmbină fierul cu lemnul, apoi, acest rol e îndeplinit de șoldul tău drept.
E momentul să puneți niște „ulei de cot“ pe articulațiile mari, adică pe gleznă, genunchi
și pe șolduri. Pentru a împiedica curbarea coloanei vertebrale, situație pe care trebuie să
o evitați cu orice preț, îndoiți genunchii și șoldurile astfel încât coada uneltei să se poată
sprijini pe coapsa dreaptă. Mâna dreaptă așezată spre capătul cozii împinge în jos, iar mâna
stângă, așezată aproape de partea metalică a uneltei, controlează mișcarea și, pentru aceia
care vor să întoarcă pământul, face o rotație a cozii. Aceasta din urmă trebuie să aibă o lun-
gime destul de mare încât să vă puteți folosi de ea ca și cum ar fi un levier, sprijinind-o pe
coapsa care servește drept resort. Voi reveni cu mai multe detalii privind cozile. Dacă trebuie
să faceți ceea ce se cheamă sfărmat (sau săpatul dublu), va trebui să vă aplecați și mai mult,
uneori chiar să puneți un genunchi pe pământ sau să ajungeți să stați pe vine, deși uneori nu
e prea corect. În condiții dificile de săpat, brațul stâng poate, de asemenea, să fie pe post de
levier atunci când e sprijinit pe piciorul stâng.
Acțiunea combinată prin care se îndoaie picioarele și se apasă pe capătul cozii permite
ridicarea solului fără a obosi spatele. Dimpotrivă, atunci când țineți picioarele drepte și nu
folosiți sistemul de levier coapsă-hârleț sunteți obligat să lucrați mai mult cu brațele și cu
spatele încovoiat, ceea ce provoacă multe necazuri. E absolut de evitat. Săpatul e o excelentă
oportunitate pentru a practica ceea ce ați învățat din capitolul precedent.
3
Sidonie-Gabrielle Colette (1873-1954), prozatoare și actriță franceză (TEI).
4
Nașterea zilei, 1928, 1984, Flammarion.
5
Figură de stil care combină doi termeni contradictorii; cuvând provenit din greaca veche, din îmbinarea „oxus“,
ascuțit, inteligent, și „moros“, tocit, prost; ex.: „suferință dulce“ (Eminescu) (TEI).
76
SĂPATUL
Sus, înfigerea hârlețului cu piciorul, folosirea corectă a propriului corp.

Mijloc, ridicarea pământului, folosirea corectă a propriului corp: aliniere corectă cap-gât-spate,
genunchii și șoldurile sunt îndoite și este folosit sistemul de levier.
Jos, ridicarea pământului, folosirea greșită a propriului corp: picioarele întinse, partea de jos a corpului
este încovoiată deoarece flexiunea se face la nivelul taliei, ceafa scobită și capul lăsat pe spate,
lopata este ținută cu brațele fără a se sprijinită pe coapse.
Cantitatea de pământ ridicată atunci când săpăm este un alt factor important pentru
toţi cei care vor să sape timp îndelungat fără dureri. Nu fiţi hapsâni! E mai bine să luaţi
cantităţi mai mici de pământ şi să puteți săpa timp îndelungat, decât să încărcaţi mai mult
hârleţul, să vă epuizaţi repede şi să riscaţi dureri de spate. Asta fiind zise, dacă sunteţi de
obicei sedentari şi începători în a săpa, este indicat, pentru început, să nu săpaţi mai mult
de o oră sau două.
Începeţi uşor, încet, dând mare atenţie modului de a vă folosi de voi înşivă. Atunci când
aţi dobândit suficient control, puteţi accelera ritmul până îl găsiţi pe cel bun, corespunzător
77
vouă. Nu vă gândiţi la finalul acţiunii (de exemplu, o anumită suprafaţă de teren pe care vreţi
să o săpaţi, într-o anumită perioadă de timp), dimpotrivă, concentraţi-vă pe fiecare moment,
ocupaţi-vă mai curând de modalitatea de lucru şi sfârşitul va veni el singur. Odată aceste
condiţii îndeplinite, puteţi ajunge să faceţi parte dintre aceia pentru care săpatul e o plăcere
şi o relaxare.
Dacă, din cauza unor motive de sănătate sau altceva, nu vă simţiţi în stare să săpaţi,
nu fiţi dezamăgiţi. Puteţi foarte bine să aruncaţi hârleţul în urzici, fără să compromiteţi ca-
litatea şi fertilitatea solului. Nu numai că săpatul nu este indispensabil, mai mult chiar, veţi
avea mai multe avantaje atunci când nu săpaţi sau scormoniţi pământul. Dar asta este o altă
poveste, căreia merită să-i consacrăm numai ei o carte întreagă.
• Grelineta şi însoţitoarele ei
Grelineta, bio-furca şi celelalte instrumente de afânare sunt unelte de lucru ingenioase care
vă ajută să lucrați pământul fără să-l săpați, fără să vă aplecați, nu mai mult decât o înclinare
a trupului din şold. Aceste trei unelte, cu mici diferenţe, sunt apropiate. Fac parte din ace-
eaşi mare categorie a furcilor cu dinţi drepţi (între trei şi cinci) şi cu două mânere. Cu aceste
unelte descurcăreţe putem munci din picioare, fără a avea probleme de spate, adică dureri.
E destul să înfigem unealta vertical în sol cu piciorul, apoi să tragem de cele două mânere în
spate şi să le imprimăm o mişcare altermativă de la stânga la dreapta, ridicând-o apoi din
pământ.
Grelinetă și furca de săpat.
Preferata mea este grelineta, pentru că cele două mânere sunt depărtate (mânerele
celorlalte două unelte menţionate se unesc în vârf în formă de ghidon),ceea ce facilitează
coborârea lor către utilizator. Mânuirea grelinetei va permite exersarea poziţiei înclinat îna-
inte, cu corpul lăsat spre spate.
Singura problemă cu grelineta este aceea că, având o greutate de 7 kg, nu merită alin-
tarea cu sufixul diminutival „-ta“. Din cauza acestei greutăţi deloc de neglijat, a scoate greli-
78
neta din pământ pentru a o pune alături, făcând toate acestea cu braţele poate să fie neplă-
cut pentru spate. În timpul acestor operaţii, băgaţi de seamă să nu îndoiţi spatele. Atenţie,
mâinile şi braţele sunt cele cu care scoateţi unealtă din pământ, nu cu umerii. Lăsaţi umerii
în jos şi păstraţi o corectă poziţie a capului. Vestea bună pentru cei care găsesc că această
grelineta este prea grea sau prea stânjenitoare: există o altă grelineta cu trei dinţi care nu
cântăreşte decât 3,6 kg.
E bine de ştiut că puteţi să folosiţi furca de săpat (furcă cu dinţi drepţi) aproape în
acelaşi fel ca şi cele trei unelte pe care tocmai le-am descris. Înfingeti-o dreaptă în pământ şi
împingeţi coada înainte, apoi trageţi-o în spate mişcând-o de la stânga la dreapta. În cel mai
bun caz, aceasta va fi destul pentru a mărunţi şi a afâna mulţumitor pământul.
Sper că n-aţi urmat cuvânt cu cuvânt sfatul meu de a arunca hârleţul în urzici, pentru
că, dacă alegeţi soluţia de a nu săpa, vor fi întotdeauna ocazii în care va trebui să scoateţi
hârleţul de la locul lui chiar şi numai pentru a face gropi pentru plantat. De asemenea, dacă
trebuie să transformaţi o pârloagă în grădină, hârlețul este unealta aleasă pentru a extirpa
bălăriile, precum iarba-cainelui şi rochiţa-rândunicii (hârleţul nu face decât să taie tulpinile
şi rădăcinile şi deci favorizează înmulţirea prin butăşire a acestor plante nedorite). În toate
aceste ocazii, folosirea propriei postúri şi a ţinutei este aceeaşi ca și atunci când săpăm.
A LOVI, A SĂPA
„...cel mai vechi gest este acela de a lovi.“
JEAN-NOEL MOURET, Uneltele străbunilor noştri6
Vom trece în revistă uneltele de grădină pe care le folosim cu o mişcare de „lovire-aruncată“.

Cuvântul „aruncată“ aici are înţelesul de a pune în mişcare, de a imprima un elan şi nu de
a trimite departe de tine, „a azvârli“. Aceste ultime gesturi nu le întâlnim în grădinărit, din
câte ştiu eu, doar numai atunci când, cu un gest maiestuos, semănăm grânele prin aruncare.
A tăia lemne cu securea, a sapa pământul cu hârleţul, cu săpăliga sau cu sapa, toate acestea
folosesc metoda mai sus enunţată, „lovire-aruncata“.Şi asta deoarece mişcarea de lovire este
gestul cel mai vechi şi plăcut de executat atunci când îl stăpânim..
• Sapele şi furcile de săpat

Dacă hârleţul este simbolul grădinăritului în ţările aşa-zis dezvoltate din emisfera nordică,
nu acelaşi lucru putem spune despre restul lumii, unde unealta-rege a grădinarului este
sapa, cu diferitele ei forme. Chiar dacă îi spunem azada în Spania, jembes în Kenya, mekofe-
ria în Etiopia, fie în Portugalia, în China, în America de Sud sau în India, sapa este folosită
pentru a defrişa, a cultiva, a grădinări, a iriga, a planta, etc. Este o alegere excelentă, deoare-
ce sapa este o unealtă multifuncţională, polivalentă şi mult mai blândă pentru spatele nostru
decât hârleţul tradiţional. La fel este şi pentru cârlig, care este foarte bine adaptat grădinilor
Hatier, 1993.
6
79
de cultură biologică, unde pământul poate să se mulţumească cu această unealtă, fără a avea
de îndurat jignirile hârleţului cu toate răsturnările abuzive de pământ. Aceste două unelte,
când sunt înzestrate cu cozi lungi, permit grădinarului să muncească pământul fără să-şi
mişte prea mult corpul înainte.
Furcă de săpat, sapă și cultivator.
Iată cum trebuie folosite aceste unelte pentru a nu „trage unul hăis și altul cea“7. Am
văzut că săpatul constă în acţiunea de ridicare şi întoarcere a pământului, păstrând o poziţie
curbată (postúră care lăsa de dorit din punct de vedere ergonomic). Nimic din toate astea în
ceea ce privește sapa și furca de săpat, unde ar trebui să cerem ajutorul gravitației, această
forță căreia unii nu-i acordă nicio valoare.
„Aruncând“ furca de săpat.
7
Joc de cuvinte al autorului plecând de la omonimia „houe“ (săpăligă) și hue (interj. „dii“), în original „tirer à houe
(sic) et à dia“, „dia“ fiind interj. „hăis“ (TEI).
80
Stând drept, cu picioarele depărtate şi piciorul stâng în faţă (pentru un dreptaci), pu-
neţi lama uneltei voastre pe pământ, aproape de piciorul stâng, cu mâna dreaptă strângând
bine coada spre vârful ei, iar mâna stângă aproape de mijlocul acesteia. Pentru a ridica par-
tea metalică a uneltei, e destul să folosim principiul levierului, apăsând cu mâna dreaptă pe
vârful cozii. Ridicaţi unealtă în sus, mai sus de umărul stâng. Pentru a imprima mişcarea
uneltei către pământ, trageţi mâna dreaptă spre înapoi. Unealta este acum „aruncata“ și va
atinge la sfârşitul traiectoriei pământul, fără efort din partea ta: greutatea uneltei plus miş-
carea lucrează pentru tine. Spre sfârşitul mişcării, înainte ca lama să „ajungă“ pe pământ,
slăbiţi strânsoarea mâinii stângi şi lăsaţi că mâna să alunece pe coada, înainte de a regla
distanţa până unde vreţi sa „aruncaţi“ unealta. În orice caz, este bine să slăbiţi strânsoarea
ambelor mâini înainte de sfârşitul acţiunii şi să îndoiţi uşor genunchii, pentru a evita orice
zdruncinătură.
E inutil să apăsați pe coadă şi să loviți, să chinuiți pământul, exceptând cazul unui te-
ren mai deosebit, care este foarte bătătorit şi îndesat. În aceste condiţii, este mult mai avan-
tajos să lucrați pământul cu o unealtă grea, care, datorită acestui fapt, va pătrunde mult mai
uşor în pământ. Odată ce această unealta muşcă din pământ, nu va rămâne decât să trageţi
de coadă spre voi, utilizându-vă greutatea corpului, deci fără prea mult efort pentru muşchii
braţelor.
Dacă mânerul uneltei are o lungime adecvată şi dacă pământul lucrat este uşor afânat,
puteţi folosiţi cârligul şi hârleţul, fără să vă mai aplecaţi înainte. În alte cazuri, este necesar
să îndoiţi uşor genunchii, ce servesc printre altele drept amortizoare, şi să vă aplecaţi puţin
trunchiul din şold. Doar dacă sapa voastră nu are o coadă scurtă, aceasta înclinare a trun-
chiului nu se poate compara cu cea necesară când săpăm. De altfel, nu aveţi decât să trageţi
pământul către voi şi nu să-l ridicaţi.
Am o slăbiciune deosebită pentru aceste două unelte (în special cârligul) pentru ma-
nipularea lor uşoară şi confortabilă, eficacitatea şi multiplele lor utilizări. Foarte utile în pă-
mânt afânat, unde permit o arătură cu brazdă mare și rapidă, aceste unelte sunt de nepreţuit
atunci când desţelenim şi defrişăm. Pentru a ne fi mai uşor pe un teren invadat de bălării
adânc înrădăcinate, recalcitrante la smuls, este mult mai la îndemână şi eficient, după ce
am făcut o primă deschidere în pământ, cu o lovitură de cârlig în plan vertical, să aruncăm
unealtă în plan diagonal şi să atacăm pământul de dedesubt, dacă putem spune aşa. Dacă
un smoc de iarbă rezista efortului de a-l smulge, nu insistați forţând în mod nejustificat, mai
degrabă folosiți cârligul ca pe o rangă, înfingându-i colţii în pământ, apăsând coada înspre
sol, cu vârful dinţilor spre în sus.
Aşadar, nu ezitaţi să scoateţi cârligele pentru că nu veţi înspăimânta pământul, dim-
potrivă.
• Târnăcopul
C'est un outil lourd, au manche relativement court qui oblige à travailler avec une inclinais-
on du corps en avant plus prononcée que les deux outils précédents. Par son poids et sa for-
81
me, la pioche est un outil avec lequel on se fatigue vite et il est prudent, si possible, de n'en
faire qu'un usage modéré.
• Securea, cosorul, barosul

„Din punct de vedere neurologic, securea este foarte interesantă.
Ambidextria, vederea, bulbul, măduvă, cerebelul (limitare, coordonare),
constituie un examen neorologic complet pe care-l trec, în faţa unui ochi
specializat, fără să ştie, tăietorul de lemne şi tâmplarul care manevrează
securea sau toporişca.“
A. DE SAMBUCY După criză, ce poate face un bolnav în stare gravă?8
A sparge lemne sau a le tăia cu securea, a înfinge ţăruşi sunt acţiuni în care, de asemenea,
facem apel la gesturi de „lovire-aruncată“. În afara faptului că, în aceste acţiuni, gestul tre-
buie să fie mai precis decât în munca pământului, utilizarea de sine este aproape aceeaşi în
cele două cazuri.
Uneltele tranşante, cum ar fi toporul sau securea, trebuie să fie utilizate cu grijă. Tocite,
ele sunt mult mai periculoase decât atunci când sunt bine ascuţite, deoarece pot ricoşa pe
lemn în loc să-l taie. Curăţaţi bine spaţiul din jur, acolo unde vreţi să folosiţi aceste unelte;
cu o unealtă ascuţită în mâinile voastre, nu e deloc momentul să vă împiedicați de o ramură
întinsă pe pământ sau să vezi că traiectoria uneltei este deviată de o creangă de copac sau de
mărăcini.
Dacă trebuie să tăiaţi cu toporul un copac sau un arbust, mai degrabă aveţi nevoie de
baltag, un topor cu coada lungă la care se folosesc ambele mâini. Un tăietor va şti la fel de
bine să-l folosească atât pe partea dreaptă, cât şi pe stângă; învăţaţi să faceţi la fel. Unealta
folosită trebuie adaptată corpului vostru și depinde numai de voi să găsiţi atât greutatea care
vă convine, cât şi lungimea cozii. Tocmai greutatea uneltei, odată lansată, face o bună parte
din muncă, însă, dacă este prea grea, veţi simți o dificultate în a o mânui cu precizie şi veţi
obosi repede. Lungimea cozii vă permite un elan, şi deci o forţă toporului vostru, însă, dacă
este prea lungă, vă va fi greu să controlaţi tăierea.
Staţi drept, cu picioarele depărtate, genunchii mai mult sau mai puţin îndoiţi, piciorul
stâng în faţă (pentru o lovitură pe stânga), la o asemenea distanţă de copac astfel încă, la
sfârşitul mişcării, lama toporului să atingă punctul de tăiere. Calculaţi bine acesta distanţă,
dacă nu vreţi să rupeţi coada la topor! Acest lucru este la fel ca şi la tenis sau golf; pentru a
ajunge să aveți precizia gestului, trebuie să păstrați ochiul pe ţintă, aici, nu pe minge, ci pe
crestătură. Cum bine pot să dovedească jucătorii de golf sau tenis, nu este un lucru uşor să
ţineți ochii în acelaşi loc. Pentru a reuşi, este bine să evitați abordarea directă şi voluntară,
după cum nu e bine să fiți obsedați de final (să dați o bună lovitură), ci mai degrabă să vă
concentrați pe mijloacele de bază pe care le puteți folosi (cap-gat-spate) şi de eliminarea sen-
8
Editions Dangles, 1971.
82
zaţiilor chinestezice. A nu putea să păstrați ochii într-un loc precis, în ciuda dorinţei de a o
face, este un semnal de abuz față de întrebuințarea de sine. Întoarceţi-vă la partea teoretică.
Două tipuri de topor.
Să revenim însă la baltagul noastru şi să nu aruncăm coada aceastuia înainte. Mâna

dreaptă spre vârful cozii iar cu stânga aproape de lamă, aruncaţi baltagul şi lăsaţi mâna
stânga să alunece de-a lungul cozii în aşa fel încât, la sfârşitul acţiunii, să se apropie de mâna
dreaptă. Dacă cea mai mare parte din muncă o face greutatea toporului, acesta este totuşi
mult mai eficient datorită unei mişcări de răsucire a trunchiului, însoţită de o îndoire a ge-
nunchiului stâng. Este bine să se precizeze că, în ciuda plierii tensionate a corpului, spatele
nu trebuie să se îndoaie şi să se adune?
Două cosoare.
Să spargeți lemne nu ridică mari probleme în utilizarea de sine. Folosind un butuc mai
înalt, acesta vă ajută să nu vă aplecaţi prea mult, dar există câteva limite, căci, dacă este prea
înalt, pierdeţi din traiectoria necesară obţinerii unei forţe suficiente pentru a sparge lemnul;
iar a tăia lemne nu înseamnă să înfigeți un ţăruş lung.
Să vorbim despre înfigerea ţăruşilor. Înălţimea ţăruşului poate să ne oblige să ridi-
căm foarte sus braţul având o greutate mare în capăt, ceea ce poate face dificil modul de
întrebuințare de sine. Pentru a fi la înălţimea acestei provocări, este înţelept să vă ridicaţi
83
corpul deasupra, fie pe o roabă sau un scăunel, fiind atenţi să le fixați bine. Odată urcați, nu
vă aruncaţi cu elan, căci riscaţi să vă pierdeţi echilibrul.
Un cuvânt despre cosor şi seceră, care îşi au locul lor în grădină, dacă aveţi gard viu
de tăiat sau vreascuri de legat. Când vine vorba de tăiat crengile groase, cosorul este, după
mine, mult mai uşor de folosit decât toporul. Puneţi creanga între corpul vostru şi cosor.
Dacă creanga nu este prea grea, ridicaţi baza cu mâna stângă în aşa fel încât creanga să fie
de-a lungul părţii voastre dreapte; cu cosorul în mâna dreaptă puteţi să tăiaţi în deplină si-
guranţă, cu un gest de lovire-aruncată piezișă. Datorită, pe de o parte, poziţiei din profil în
raport cu axa longitudinală a crengii şi, pe de altă parte, cu bucla formată de acesta, cosorul
nu riscă să vină spre voi. Un alt avantaj al acestuia, cu coada lui curbată: putem să agăţăm şi
să prindem crengile care sunt pe pământ fără să ne aplecăm prea mult.
ÎMPINGE - TRAGE, TRAGE - ÎMPINGE

Panoplia grădinarului presupune multe unelte de tras: gheara, cârligul, cultivatorul, dopul,
rarita, plivitoarea, dintele de porc (sau de mistreţ), grebla de tras, etc. Cea mai mare parte
dintre aceste unelte de tras nu necesită mare efort; în plus sunt, în general, înzestrate cu cozi
lungi. Aceste două caracteristici fac ca ele să fie uşor de utilizat şi să aibă un risc minim de
a destabiliza modul unei bune utilizări de sine. Poziţia cea mai bine adaptată pentru aceste
unelte este fandarea înainte; îndoiţi genunchiul înainte pentru că unelta să avanseze, în-
tindeţi un genunchi înainte şi îndoiţi-l pe celălalt în spate înclinându-vă uşor corpul înapoi
ca să trageţi unealta spre voi. Există unelte pe care le tragem mergând cu spatele, ceea ce
înseamnă să facem o succesiune de fandări în mersul cu spatele.
Uneltele de tras-impins, mai rare, precum săpăliga ascuţită şi greblă dar şi uneltele de
împins, precum pliva de împins ori săpăliga cu mânere, nu sunt mai greu de folosit. Două
cuvinte în legătură cu grebla. Putem s-o folosim trăgând-o spre noi ca atunci când adunăm
fân sau frunze moarte, sau într-o mişcare de du-te vino, ca atunci când vrem să afânăm solul
pregătindu-l pentru însămânţare.
„Dinte de porc“.
84
Pentru această ultimă utilizare, recomand o uşoară pliere înainte sau o „semipliere“,
picioarele depărtate şi genunchii îndoiţi alternativ, în funcţie de corpul care se mişca înainte
(împinge) sau înapoi (trage). Fără să fie necesar jocul de picioare a lui Mohamed Ali, este
foarte bine să fiţi suplu în picioare şi să schimbaţi poziţia acestora, care trebuie să se adapte-
ze mişcării trunchiului. Nu munciţi decât cu braţele, faceţi mişcări ample folosind tot corpul,
care se balansează înainte şi înapoi.
• Fierăstrăul
„A fierestrui este un gest de rotire repetată a trunchiului,
deci foarte bun pentru coloana vertebrală.“
A. DE SAMBUCY După criză, ce poate face un bolnav în stare gravă?
La drept vorbind, deşi nu este o unealtă de grădinărit, fierăstrăul, ca şi securea, îşi are totuşi
locul în panoplia noastră. Mişcarea de du-te vino pe care utilizarea acestuia o necesită, o
rânduieşte, desigur, în categoria gesturilor tehnice „trage – împinge“. Fierăstrăul ne va servi
pentru munci extrahorticole, precum a meşteri un cadru de ladă sau o ladă pentru deşeuri,
a tăia copaci, a tăia lemne de foc, etc.
Două fierăstraie de buștean.
Greşeala cea mai des întâlnită făcută de tăietorul amator constă în a tăia prea mult.
Pentru a vă vindeca de această prea mare bunăvoinţă, nimic mai bun decât o bună doză de
„a nu face“ care vă ajută, aici sau oriunde în altă parte, să vă detaşați de obsesia sfârşitului, a
scopului. Să ştiţi că lemnului îi place să fie mai degrabă mângâiat decât să fie frecat energic
de dinţii fierăstrăului; altfel spus, nu foloseşte la nimic dacă apăsam pe fierăstrău pentru a
tăia bine, adesea trebuind să-l împiedicăm să apese prea greu cu propria sa greutate, care-l
face să muşte prea tare din lemn. La începutul tăieturii, faceţi mişcări uşoare, încete, calme
şi legănate, imprimând fierăstrăului o mişcare de basculă: partea din faţă a lamei spre în jos,
apoi orizontal, spre în sus.
85
După ce am obţinut o crestătură bine făcută puteţi accelera mişcarea şi găsi un ritm
care vă convine, fără, totuşi, să schimbați presiunea care trebuie să rămână uşoară. Pentru
a fierastrui drept, ceea ce nu este întotdeauna evident cu joagărul, trebuie ca braţul vostru
să efectueze, într-o mişcare de du-te vino, o linie dreaptă şi ca fierăstrăul să fie o prelungire
exactă a braţului în discuţie. Dacă aceasta vă poate ajuta, gândiţi-vă că fierăstrăul face parte
din braţul vostru. Muşchii cefei nu trebuie să fie încordaţi şi umerii trebuie să rămână căzuţi.
Pentru a nu va obosi fără rost, puteţi folosi o punte sau o capră pe care să puneţi butu-
cul la locul şi înălţimea potrivită, ce-i va facilita tăierea fără să vă îndoiţi. Poziţia ideală este
aceea de aplecat înainte.
Fierăstruiți cu înţelepciune, ştiinţific, ba chiar savant, însă nu prea îndelung, dacă nu
vreţi să simţiţi singurătatea de cursă lungă a celui care fierăstruiește!
Nu v-aş vorbi de fierăstrăul mecanic, doar pentru a spune că este zgomotos, poluant,
greu, dificil de manevrat şi foarte riscant. Voi adăuga ceea ce toată lumea ştie: este foarte
eficient. Această eficientă are un dublu tăiş, deoarece fierăstrăul mecanic folosit fără să gân-
dim, a devenit instrumentul defrişărilor frenetice de pe planetă şi este foarte îndoielnic că
Omul ar fi putut să defrişeze cu atâta furie fără ajutorul acestui instrument de temut.
TĂIEREA UNUI BUȘTEAN CU FIERĂSTRĂUL MECANIC
Progresul tehnic nu împiedică obiceiurile rele: trunchiul îndoit din talie cu inevitabilul spate rotunjit,
ceafa căzută și capul dat pe spate. Genunchiul stâng este tras înapoi.
Numai dacă nu sunteţi proprietarul unui mare teren împădurit, atunci puteţi să vă lip-
siţi de grădinar. Să tăiaţi lemnul pentru foc cu fierăstrăul manual (fieratrau cu motor uman,
nepoluant), veţi avea cel puţin un beneficiu deloc neglijabil, deoarece, aşa cum a remarcat
Henry David Thoreau9, „lemnul ne încălzeşte de două ori şi prima căldură este cea mai sănă-
Henry David Thoreau (1817-1862), filosof american, scriitor, naturalist, transcendentalist, adept al unei vieți naturale,
9
simple, critic al taxelor și al progresului (TEI).
86
toasă şi de neuitat, în comparaţie cu cealaltă, care nu este decât simplu cărbune…“ (Journal,
22 octombrie 1853). Când tăiem lemnul cu fierăstrăul mecanic, motorul maşinii este cel care
se încălzeşte şi nu corpul celui care-l foloseşte.
MIȘCĂRILE COSITULUI
• Coasa
„Bătrânul înainta cu paşi mari, egali, mânuind coasa cu un gest
suplu şi ritmic, care dădea senzaţia că nu-l costa nici un efort:
văzându-i brazdele mari şi precise, ai fi zis că e coasa cea care taie
de una singură iarbă grasă şi omul o urmează, cu braţele legănate.“
LEV TOLSTOI, Anna Karenina, 1875
„El arunca coasa, o retrăgea, o făcea să treacă peste vârfurile

pietrelor, înfigea vârful ascuţit, o trăgea şi iar o arunca. Fiecare
brazdă de iarbă impunea gesturi noi; de fiecare dată gesturile
necesare făcute la timp şi precis până la vârf pentru a salva coasa
iar grâul să fie tăiat la nivelul pământului.
JEAN GIONO, Pentru ca bucuria mea să rămână, 1935
În zilele noastre, nu se mai foloseşte, ca să zicem aşa, coasa. Totuşi, după câte ştiu, nimeni
nu a fost vreodată condamnat pentru posesie şi uz de coasă! S-ar părea că, detronata fiind de
maşină de tuns iarba, coasa este destinată să-şi sfârşească zilele în muzeele ecologice pe care
le va împodobi cu forma şi eleganța să maiestuasă. Sfârşit trist şi prematur, deoarece acest
nobil şi frumos instrument, odată stăpânit, are multe avantaje care-i permit chiar şi-n zilele
noastre, să se ia la întrecere cu rivalele sale: cositoarea electrică şi maşina de tuns iarba.
Bine mânuită, coasa se dovedeşte a fi o unealtă foarte eficientă, care poate la fel de bine
să taie gazonul, iarba înaltă, furajele, buruienile, cotoarele şi chiar crengile de copac. Nu e rău
deloc pentru singura unealtă care, practic, a rămas neschimbată de pe timpul romanilor! Mâ-
nuirea sa oferă un excelent şi agreabil exerciţiu fizic şi este potrivită relaxării spiritului celui care
apreciază mişcarea regulată, ritmică, cadenţată şi foşnetul plăcut care o însoţeşte. Gesturile co-
saşului sunt remarcabile prin frumuseţea şi eleganta lor, ceea ce nu a scăpat unor mari roman-
cieri precum, printre alţii, Jean Giono şi Lev Tolstoi, dacă ar fi să judecăm după descrierile lor
impregnate de un amestec de adevăr şi poezie, care s-au dedat, poate, plăcerilor mânuirii coasei.
Coasa este pe cale de dispariţie (în Franţa nu mai există decât o singură uzină care mai
fabrică coase). Salvaţi-o înainte de a fi prea târziu! Scoteți-o din muzee, din poduri, din ham-
bare, descoperiţi-o în pieţele de vechituri şi, mai ales decât atât, folosiţi-o: numai atunci veţi
vedea că ceea ce spun despre ea nu este o minciună.
87
Înainte de a bate coasa, să o studiem puţin. Este adevărat că, la prima vedere, este
mai degrabă impresionantă şi intimidantă cu marea ei lamă dublă curbată şi o coadă lungă,
dreapta său dublu curbată (care ne poate duce cu gândul la coloana noastră vertebrală) în-
zestrată cu unul sau două mânere. Ea are, de asemenea, un aer periculos şi nu e de mirare că
Moartea este reprezentată simbolic printr-un individ sinistru cu o coasă mare.
Dar, liniştiţi-vă, folosirea coasei nu este periculoasă pentru cosaş căci, graţie cozii care
ne îndepărtează de lama, nu riscăm să ne tăiem iarba de sub picioare sau piciorul de deasu-
pra ierbii. Fiţi atenţi oricum, căci coasa, chiar dacă nu prezintă vreun pericol pentru cosaş,
nu acelaşi lucru îl putem spune despre oricine se aventurează prea aproape de cosaş. Deci,
atunci când cosiţi, asiguraţi-vă că eventualii admiratori păstrează distanţa şi păziţi copiii. În
schimb, cosaş sau necosas, nu trebuie să ne încredem în ea când nu o folosim, când este în
repaus, adică atunci când o transportam şi când este strânsă; de fapt, în aceste momente,
există riscul de a se tăia cu lama acestei mare doamne. N-o puneţi la păstrat în teacă. Atunci
când nu o folosim, este prudent de a echipa coasa cu o husă de protecţie a lamei, pentru a o
proteja pe ea desigur, dar mai ales persoanele care se pot apropia fără respectul cuvenit. De fapt,
singurul lucru de care mi-e cu adevărat groază atunci când cosesc sunt tăunii: ei nu aprecia-
ză să fie scoşi din adăposturile lor ierboase şi nu ezită deloc să-mi facă cunoscut acest lucru.
Toc
Vârf
Coadă
Mâner
Două coase.
88
Există sau existau diferite forme de coasă, după regiune şi ţinut; deosebiri, presupun,
datorate în parte diferenţelor culturale din aceste ţări: gazonul nu se taie la fel ca fânul, care
nu se taie la fel ca grâul, care nu se taie la fel ca feriga sau spinii. Pentru fiecare tip de vegeta-
ţie corespunde o formă de coasa ideală pentru a efectua o tăiere eficace, curată şi fără resturi.
De asemenea, coada poate să fie mai mult sau mai puţin lungă, şi aşa cum am arătat deja,
să fie dreapta sau curbată, dotată cu unul sau două mânere. Altădată, puteai să ai o coasă
pe comandă; în zilele noastre trebuie să ne mulţumim cu o coasă standard (vreau să spun
„fabricata în serie“ și nu „standard eronat“), şi încă pentru cât timp?
Cele două mânere ale cozii sunt reglabile, ceea ce permite, într-o oarecare măsură, ca
unealta să se adapteze la morfologia celui care o foloseşte. Există numeroase metode tradiţi-
onale pentru a ajusta mânerele. Iată, aici sunt doar două. Aceste instrucţiuni valabile pentru
un dreptaci (prinde coasa precum o chitară: sunt valabile pentru dreptaci şi stângaci). Ţineţi
coasa în picioare de vârful cozii, cu lama spre stânga. După James Arnold10, mânerul pentru
mâna dreaptă, acela care este mai aproape de lama, trebuie situat la nivelul şoldului şi, cu
braţul vostru stâng întins, ar trebui să atingeţi tocul lamei. Distanţa între cele două mânere
trebuie să fie egală cu lungimea antebratului (de la cot până la mâna închisă). Brent Elliot,
într-un articol apărut în revistă horticolă The Garden (mai 1996), descrie o altă metodă de
reglaj; iat-o aici: distanţa între cele două mânere trebuie să corespundă lungimii antebra-
ţului (de la cot la extremitatea mâinii) cosaşului; distanţa între mâner şi tocul lamei trebuie
să fie egală cu lungimea braţului cosaşului. În principiu, pe o coasă bine ajustată, lungimile
între vârful lamei şi toc, între toc şi mânerul cel mai apropiat de lama, şi între acest mâner şi
vârful lamei trebuie să fie egale.
Singura coasa pe care am folosit-o vreodată, şi pe care o folosesc încă şi acum cu mare
plăcere de îndată ce am prilejul, este cea a tatălui meu. Este dotată cu o coadă dreaptă iar
vârful ei se termină cu un punct care are două funcţii: pe de o parte, aceea de a împinge coa-
da în pământ, astfel încât coasa să nu lunece în timp ce taie, iar pe de cealaltă parte, aceea
de „a mătura“, atunci când iarba tăiată se adună grămadă şi deranjează cosaşul (lucru care
poate să se întâmple atunci când cosim iarba înaltă, mai ales dacă ea a fost culcată la pământ
de vânt sau ploaie). Coada nu are decât un singur mâner. Cu toate că această coasă a fost
ajustată pentru tatăl meu, care era mult mai mic de înălţime decât mine, nu am schimbat
niciodată poziţia singurului mâner. Toate astea nu mă împiedică de a cosi rezonabil de bine
şi, ce-i mai important, fără să am dureri de spate. Fără îndoială, putem deduce din aceasta
că nu trebuie să facem mare caz din ajustarea mânerelor.
Dacă mânerul „drept“ este important, nu putem spune acelaşi lucru despre „stângul“.
Mă întreb dacă nu cumva ar fi mai avantajos să nu avem decât un mâner, deoarece în acest
caz mâna stângă nu este obligată să rămână într-un loc fix şi poate schimba cu plăcere locul,
în funcţie de condiţiile impuse de teren (drept sau în pantă, de exemplu), de vegetaţia pentru
tăiat şi de corp (eventuala oboseală a încheieturii mâinii, a gâtului, a umărului…).
The Shell Book of Country Crafts, John Baker, 1968.

10
89
După ce am aruncat o privire asupra anatomiei coasei, să studiem acum şi funcţionarea

ei, sau mai degrabă întrebuinţarea ei. Să înveţi în scris folosirea coasei nu este un lucru uşor.
Nicolas le Jardinier11 a scris în Rustica sa că „i-au trebuit trei ani de şcoală de horticultură ca
să ştie să întrebuinţeze coasa“. Dar asta nu trebuie să vă descurajeze! De fapt, cel mai greu
lucru, sau pirul cositului dacă putem spune aşa, nu este acela de a învăţa să coseşti ci, mai
degrabă, de „a bate lama coasei“, operaţie necesară pentru a „repara“ locurile care distruge
tăişul lamei, atunci când aceasta întâlneşte pietre sau alte lucruri neplăcute. Dar, cred că pu-
tem să găsim astăzi coase pe care nu este nevoie să le batem. În plus de acest bătut, trebuie
să ştiți să ascuţiți lama, deoarece o coasă bine ascuţită uşurează munca cosaşului. Mult mai
uşor decât bătutul, ascuţirea necesită anumite aptitudini şi toată atenţia voastră, dacă nu
vreţi să vă tăiaţi degetele.
Încă de prima dată, dacă veţi urma sfaturile mele, veţi putea cosi, nu perfect ci într-un
mod acceptabil şi mai ales cu plăcere. La urma urmei, mijloacele voastre de trăi nu depind de
cunoştinţele voastre în a mânui coasa; deci aveţi tot timpul în faţa voastră pentru a vă per-
fecţiona încetul cu încetul în arta cositului. În concordanţă cu metoda noastră, vom începe
prin ceea ce nu trebuie făcut.
O cosire nu este un club de golf, o adunare sau o clacă, asta se înţelege din teorie. Cu
toate acestea, atunci când este vorba de practică, mulţi cosaşi începători (cosaşi de iarbă,
vreau să spun) împing aruncând coasa ca şi cum ar juca golf: se dau pe spate ridicând vârful
lamei prea sus. Această mişcare greşită nu e bună decât pentru a „planta“ coasa: vârful la-
mei ajunge să fie băgat în pământ. În afara faptului că cele mai multe fire de iarbă nu au fost
atinse de coasa, ceea ce nu are importanţă la acest nivel, să infingi coasa poate să aibă efecte
asupra lamei care, nefiind o brazdă de plug, se poate rupe.
Pentru a evita distrugerea ei, vom lăsa uşurel coasa deoparte, până când ne vom antre-
na pentru mişcarea corpului cerută la cosire. În picioare, bine înfipți, cu picioarele depărta-
te, genunchii uşor îndoiţi, un picior puţin înainte. Am citit undeva că putem să cosim iarba
cu piciorul stâng înainte şi grâul cu piciorul drept înainte, fără îndoială că iarba trebuie să
cadă pe stânga şi grâul pe dreapta. Poate că-i aşa, dar eu când cosesc iarba înaintez cu picio-
rul drept în faţă. Balansaţi braţele mişcându-le de la dreapta la stânga, fără a uita directivele
care consistă în controlul primar (gâtul liber, relaxat, capul împins înainte şi ridicat, spatele
în „prelungire“…). Această prezența de sine, din punct de vedere al controlui primar, trebuie
să continue pe întreaga durata a mişcării. Mişcaţi braţele cu un elan convenabil pentru a an-
trena în mişcare umerii şi tot spatele, până când tot trunchiul se mişca de la dreapta la stân-
ga. Dacă lăsaţi respiraţia liberă, veţi constata că inspiraţia coincide cu deschiderea (mâna la
dreapta) mişcării oscilante, şi expiraţia, cu închiderea( mâna la stânga).
Nicolas le Jardinier (1928), grădinar francez, apreciat în media franceză, redactor-șef al revistei Rustica (TEI).
11
90
A cosi.
Pentru cea de-a doua etapă a uceniciei noastre, ideal ar fi să avem un capăt de peluză
deja tunsă şi mai ales fără pietre. Strângeţi bine coasa şi alungaţi orice idee de a tăia. Coa-
sa în mână, fără interferenţe de control primar, ferm pe picioarele voastre, fără rigiditate,
înclinați-vă uşor înainte trunchiul din şolduri. Imprimaţi o mişcare uşoară de balansare a
coasei, făcând-o să lunece pe iarbă. Nu faceţi mişcări mari; imaginati-vă că legănaţi coasă.
Într-un fel, acesta mişcare este dificilă pentru corp, deoarece ea nu este făcută din elanul pe
care-l obţinem atunci când cosim cu adevarat. Acest exerciţiu de cosit în gol are drept scop
să vă obişnuiască, treptat, cu mişcarea de balans specifică cositului.
Odată dobândit acest gest de bază, îndrăzniţi o mişcare mai amplă. Aruncaţi cu încre-
dere coasa, asigurându-vă că lama este paralelă cu pământul, dacă nu vreţi să o înfigeti. Să
ne amintim: nu este nimic de tăiat; mâinile, corpul - deci coasa - nu este decât o prelungire,
o extensie, și nu fac altceva decât să se balanseze de la dreapta la stânga. Nu lăsaţi ca uneal-
ta să vă distragă atenţia de la ce-i mai important - care rămâne utilizarea de sine -, şi nu vă
lăsaţi traşi înainte. Păstraţi spatele drept, gâtul relaxat, capul ridicat şi înainte, umerii lăsaţi
şi decontractaţi, neîncordând mâinile.
Sunt sigur că aţi făcut acest exerciţiu de încălzire fără vreo problemă majoră. Dar coasa
se plictiseşte şi iarba creşte cât a-i zice peşte; este timpul să cosim de-adevăratelea. Dacă
aveţi posibilitatea, alegeţi o vegetaţie care se poate cosi fără prea mari dificultăţi, de exemplu
urzici, tătăneasă, furaje.
„Dimineata se coseşte cel mai bine“ a scris J. Cressot. Este adevărat că, în răcoarea
dimineatii, iarba, plină toată de picturi de rouă, se oferă coasei fără să opună rezistanta. În
general, tot ce este moale şi umed se coseşte mult mai uşor decât atunci când este uscat, fi-
bros sau ofilit; roua de dimineaţă sau de seară, umezind vegetaţia o face să fie mai uşoară la
cosit. Altădată, se cosea destul de mult seară sau chiar noaptea. Morală: cosiţi de preferinţă
91
dimineaţă sau seară (cosind la lumina lunii, ce romantic); în plus de-o tăiere uşoară,veţi
avea mai puţine probleme cu ţânţarii.
Primul sfat: nu încercaţi să tăiaţi bine (nu încercaţi nici măcar să tăiaţi prost, aceasta
ar însemna exces de zel). Detaşaţi-vă de scop şi mutaţi atenţia pe mijloace: asupra felului în
care vă veţi folosi. Nu contează pentru început dacă tăierea nu este perfectă.
Amintiţi-vă că o coasă nu se foloseşte ca o seceră sau un cosor, altfel spus, că nu trebu-
ie ridicat tocul lamei în timpul mişcării de deschidere spre spate. Aruncaţi coasa dându-i o
mişcare razantă și lama paralelă cu pământul. Dacă lama este prea departe de sol nu tăiaţi
mare lucru; prea aproape de sol, riscaţi să o înfigeti în pământ. În Ca bucuria mea să rămâ-
nă, Jean Giono compara mişcările de cosit făcute de unul dintre personajele romanului său,
un remarcabil cosaş, cu un zbor de rândunică „ce abia atinge apa în goana mare şi zboară,
şi cade, şi zboară fără ca măcar să umezească vârful aripei“… Uite cum veţi ajunge să cosiți
după mult timp de practică şi de „a nu face“.
La început, nu încercaţi să tăiaţi o brazdă mare de iarbă. Tăiaţi în aşa fel încât să puteţi
păstra trunchiul apropiat de verticală. Mai târziu, când veţi câştiga în siguranţă, puteţi să
încercaţi cu tăieri mai ambiţioase, ceea ce vă va obliga să aplecaţi puţin trunchiul în faţă, din
şolduri bine-nţeles, şi fără să lăsaţi ca spatele să se slăbească pe el însuşi.
Unul dintre simtomele abuzului de sine este excesul de efort muscular sau proastă re-
partiţie a acestui efort în corp. Astfel de greşeli de utilizare sunt mai marcante atunci când
folosim un obiect neobişnuit. Mai mult ca niciodată, atunci când cosiţi, trebuie să aveţi grijă
să nu deformaţi gesturile prin rigiditate, spasme sau contracţii musculare deplasate, ina-
decvate. Nu credeţi, nici măcar din întâmplare, că a cosi necesita mari eforturi; cu o bună
utilizare de sine şi un pic de antrenament veţi ajunge să mânuiţi coasa (bine reglată şi bine
ascuţită, asta vine de la sine) toată ziua fără măcar să obosiţi. Căci, după ce i-am dat primul
elan, coasa continuând lansarea, coseşte aproape singură şi nu cere cosaşului decât un mi-
nim de efort pentru a continua, întreţine şi menţine dinamica generată de primul imbold.
Pentru a cosi fără a vă obosi inutil, trebuie să știți să vă folosiți de voi înșivă și de propria
coasă. Este adevărat că, având această cunoaştere, aşa cum spune Thomas Hennel în The
Old Farm, „un bătrân care cunoaşte bine (propria coasă) va face o treabă mai bună, şi cu mai
puţin efort, decât cei mai atletici începători“.
Eliminaţi toate tensiunile inutile. Nu cosiţi, de exemplu, cu „mâinile ţepene“. Când
cosim, n-o facem doar cu braţele, ci cu tot corpul. Păstraţi braţul drept întins tot timpul
mişcării. Chiar dacă, pentru un dreptaci, mâna dreaptă are rolul dominant, nu este un motiv
pentru abandonarea braţului stâng. Coasa este o unealtă care se foloseşte cu două mâini, așa
că profitați de asta. Ambele braţe trebuie să se înţeleagă împreună şi să coordoneze eforturi-
le pentru a obţine un gest economic, eficient şi graţios. Putem spune că mâna dreaptă taie şi
mâna stângă coordonează, dar nu este atât de simplu pe cât pare.
Lăsați-vă antrenat de ritmul mișcării, ritm ce nu va fi întrerupt de o biată moviliță de
iarbă, de un bulgăre de pământ sau de un mușuroi de cârtiță. Și faceți cuvenitele pauze de
ascuțit coasa. Între aceste întreruperi inevitabile, dacă ați găsit mișcarea ideală și ritmul
92
potrivit, veți ajunge, probabil, la acea stare de calm absolut, extatic chiar, în care nu mai
există nimic între cosaș și unealta muncii sale, ba chiar dispare cosașul în sine, cu toate gri-
jile și frământările lui, și nu mai rămâne decât acțiunea lui, în simplitatea și desăvârșirea ei.
Ajungeți la o stare de grație! Exact asta se întâmplă, de pildă, cu personajul lui Lev Tolstoi,
din romanul Anna Karenina: moșierul Constantin Levin. În ciuda statutului său, el nu șovăie
nicio clipă să se apuce de treabă și, într-o zi, se duce la coasă cu mujicii lui. Desigur că era
doar un cosaș amator, și-i era tare greu să țină pasul cu ceilalți. Dar, de la o oră la alta, „pe
măsură ce ziua se scurgea spre amiază, tot mai des i se întâmpla lui Levin să trăiască acel
moment sublim de uitare-de-sine, în care coasa devenea o prelungire a brațului său, fără ca
omul să nu fie pe deplin conștient de prezent și de fiecare clipă trăită în frumusețea ei. Atin-
sese acel prag vrăjit al celei mai monotone si echilibrate munci. Nimic nu se putea compara
cu asta“.
Încă de la început, încercați să nu aveți în vedere rezultatul; mai degrabă țineți seama
de mișcare și de felul în care vă folosiți de propriul corp. Asta contează! Depinde numai de
dvs. să ajungeți la acel stadiu aproape magic, în care, ca un derviș pe jumătate aplecat asupra
câmpului, să faceți mișcările de balans, ca o meditație fără niciun gând precis, și din când
în când, să reveniți la realitatea ierbii tăiate, să observați cu grijă brazdele lăsate în urmă și,
dacă va fi nevoie, felul în care porniți, cu coasa în mână, iarăși la treabă. Când veți căpăta
mai multă încredere și dibăcie, nici măcar nu vă veți mai ridica privirea de pe lama coasei și
vă veți adapta, fără probleme, mișcările la tipul de teren, la eventualele obstacole, în funcție
chiar și de poziția ierbii (culcată la pământ sau doar aplecată)... Indiferent care va fi rezulta-
tul primului cosit, este important să nu vă enervați: căci un cosaș care vrea să știe să domine
firele de iarbă trebuie să știe mai întâi să-și domine propria sa fire, să se stăpânească pentru
a putea stăpâni.
Așa cum am presupus, după ce ați prins gustul cositului și a început să vă placă, cel mai
bine e să nu treceți la alt nivel până nu demonstrați că știți cu adevărat ce înseamnă asta:
v-aș propune să tundeți gazonul cu coasa!
Adesea uităm că o peluză așa cum scrie la carte, perfect tunsă și îngrijită, exista cu mult
înainte să apară mașina de tuns iarba, inventată în 1831. În fond, gazonul cultivat și-a făcut
intrarea în grădinile noastre cu mult înaintea inventării acestei mașini. În Casa rustică, o
carte de Jean Liebault și Charles Estienne, publicată în 1564, putem găsi câteva sfaturi prac-
tice despre cultivarea gazonului. Înaintea inventării mașinii de tuns iarba, așa-zisul gazon
era tuns de vaci, de viței, de oi și chiar de gâște; metoda crea, fără îndoială, un gazon rustic.
Pentru unul mai elegant, erau angajați cosași cu experiență, care știau să se folosească de
unealta muncii lor cu multă dibăcie si îndemânare. Și trebuiau să taie iarba foarte scurt, fără
să smulga bucăți de gazon. Pe scurt, putem întreține un gazon în trei moduri: prin cosit, prin
păscut sau mecanizat.
Dimpotrivă, după inventarea mașinii de tuns iarba cu motor termic sau electric, cultu-
ra gazonului ras, la firul ierbii, în scop estetic ori sportiv, sau pur și simplu pentru jocuri de
tot felul a cunoscut un avânt incredibil, mai ales în Statele Unite și Marea Britanie. De când
93
există conceptul de gazon, iarba trebuie să fie tunsă scurt. Peluza trebuie să fie rasă, tunsă și
frezată, fără doar și poate.
În plus, de când această gândire egalitară a cuprins și domeniul peisagistic, amatorii de
peluze nu mai accepta decât două sau trei specii de graminee care seamănă între ele ca două
picături de apă, sau mai bine zis, ca două fire de iarbă, și anume: ovăzcior, păiuș și iarbă de
nutreț. Faceți o comparație între această pajiște artificială de tip peluză și fâneața naturală
așa cum e descrisă, de exemplu, de Jean Giono în Le poids du ciel: „Era o pajiște complet
inutilă. Dar plină de flori, un adevărat ierbar: erau violete, gențiene, ghiocei, erau maci, bre-
benei, mici orhidee vanilate, erau fire de arnică, de sunătoare, flori de săpunariță, erau rodii,
tufe de crini și de liliac, de măceșe și chiar fire de fasole, de vițelar, de ovăz și ciulini albaștri
strălucitori ca niște sori în miez de noapte“. Pe de o parte, o mare diversitate biologică cu 27
de specii de plante; de cealaltă parte, o sărăcie, o mizerie botanică redusă la o singură specie
vegetală. Până și o peluză din Evul Mediu nu s-ar putea compara cu o asemenea reducere a
diversității plantelor, pentru că pe vremea ceea se făcea gazon din plante ca trifoiul, sparceta
sau mușețelul. Ca și mine, Michael Pollan n-a greșit prea mult când a spus că „o peluză este
natura sub un regim totalitar“12.
Imperialismul galopant al ierbii cosite face ca, oricât de invaziv ar fi, să dea cu picio-
rul și să îndepărteze plantele alimentare din zona pamânturilor ospitaliere, dominate până
atunci de ele, pentru a le înlocui cu terenuri de golf. Localnicii, de vreme ce pamântul nu le
mai oferă hrana cea de toate zilele, nici măcar pentru supraviețuire, se văd nevoiți să renunțe
la nobila lor meserie de grădinari în favoarea celei de băieți de mingi sau îngrijitori de pelu-
ze13.
Ironia face ca golful, în sine, să nici nu fie un sport sau un joc sănătos. Atât la profesioniști,
cât și la amatori, numărul jucătorilor care suferă de dureri de spate este impresionant. Să
lovești mingea de golf sau să lovești în gol când ratezi înseamnă să faci o mișcare bruscă și
asimetrică, provocând o rotație violentă a corpului, pe care puține articulații dorsale, lom-
bare ori ilio-sacrale le suportă fără urmări. Chiar și articulația genunchiului este în pericol,
dacă ar fi să-i credem pe cercetătorii de la Fundația Clinică din Cleveland, Statele Unite,
care au calculat că, în timpul unei astfel de mișcări, genunchiul jucătorului de golf suportă
forțe de torsiune asemănătoare cu cele din fotbalul american. În fond, singurul lucru bun
din golf este mersul pe jos, însă din nefericire și el este evitat prin parcurgerea terenurilor cu
mașinuțele. Și-apoi, între noi fie vorba, ca să faci plimbări plăcute cu adevărat, nu mai bine
Cea de-a doua natură, 1991.
12
În ultima vreme, cultura gazonului a luat un asemenea avânt încât, în Statele Unite, o surclasează pe cea de porumb,
13
grâu și soia. Pasiunea pentru marile întinderi verzi costă însă foarte scump, iar din punct de vedere economic, și eco-
logic. De exemplu, ca să tunzi o peluză cu mașina timp de o oră provoci aceeași poluare ca și atunci când parcurgi cu
mașina 560 de kilometri (Evan Eisenberg, The Ecology of Eden (Ecologia Paradisului), Picador, Londra, 1998). Ca să
rămână frumoasă, peluza cere un mare consum de apă, de biocid, de îngrășăminte, de energie fosilă neregenerabilă,
de curent electric și de muncă umană. În schimbul atâtor investiții și eforturi, gazonul nu ne furnizează decât deșeuri,
strânse după cosit, poluante și ele. După cum susține Bill Mollison, „fiecare societate care cultivă mari întinderi de
gazon ar putea să-și producă întreaga hrană pe aceeași suprafață, utilizând aceleași resurse, și chiar ar putea sa re-
ducă foametea mondială dacă și-ar consacra resursele folosite în cultivarea gazonului pentru hrana destinată zonelor
sărace ale lumii“ (Permacultura, a designer’s manual, Tagari, 1988)
94
te duci în alte locuri, mult mai atrăgătoare decât terenurile de golf? Și poți găsi motivații mai
bune decât aceea de a urmări obsedant și de a lovi o mingiuță albă, lipsită de apărare.. În
sfârșit, fiecare cu gustul lui...
Sunt de părere că jucătorul de golf ar avea mai mult de câștigat dacă și-ar părăsi clubul
și s-ar apuca de cosit. Când cosești, faci, fără îndoială, mai multă mișcare decât atunci când
joci golf. Mișcări complete, mai blânde, mai echilibrate, mai puțin bruște și solicitante, pe
scurt, mișcarea de răsucire lentă din cosit este mult mai sănătoasă decât cea de lovire, din
golf. Practic, din motive economice, ecologice și de sănătate, întoarcerea la coasă este chiar
necesară. Iar, dacă tot mai mulți oameni ar face asta, ar avea efecte atât asupra sănătații
lor, cât și a planetei. S-ar mai sfârși poluarea chimică și acustică, ar dispărea acele terenuri
monotone, acele întinderi uniforme.. I-aș invita pe toți jucătorii de golf din lume nu să dea
mână cu mână, ci să renunțe la crosa de golf în favoarea unei coase. În loc să dea lovituri unei
mingi care nu le-a făcut nimic, ar putea să descopere virtuțile fizice ale cositului și, mai ales,
seninătatea dobândită atunci când cosești. Iar pentru cei care au nevoie de doza lor zilnică
de competiție, le-aș propune concursuri de cosit care, sunt convins, ar avea un succes enorm.
Dar să revenim, totuși, la cositul gazonului. După diatriba mea împotriva acestei mode
a marilor întinderi de iarbă tip gazon, după ce am pledat și împotriva golfului, mare amator
de astfel de terenuri, v-ați putea gândi că sunt împotriva oricărei forme de peluză. Să nu
exagerăm... Eu sunt doar împotriva abuzului, excesului, monopolului ierbii tunse special
pentru asemenea suprafețe. Dar nu e niciun rău în a avea o mică peluză, care chiar ar câștiga
în frumusețe dacă ar fi împestrițată de o multitudine de flori sălbatice. La scara unei grădini,
gazonul, gândit cu moderație, este întru totul îndreptățit să existe. Dar dacă vreți cu adevă-
rat să-l meritați la justa sa valoare, atunci ar fi bine să-l tundeți cu coasa.
In ritmul ăsta, nu vor exista decât peluze îngrijite. Și corpul dvs. va resimți în bine
schimbarea, căci, la fiecare mișcare de coasă, la fiecare răsucire a torsului, veți face și un
masaj intern care va pune și organele la treabă, astfel încât vor fi stimulate și intestinele, și
ficatul, și splina, și rinichii. Zona abdominală, mai ales musculatura oblică, din zona mij-
locului, se va tonifia și veți scăpa de burtă. Brațele, picioarele, zona fesieră se vor dezvolta
armonios. Și, pe de altă parte, nu veți mai suporta de la o mașină de tuns iarba, nici gazele de
eșapament, nici scurgerile de ulei, zgomotul, defecțiunile, plictiseala unei acțiuni monotone,
lipsite de orice imaginație, ba chiar și eventualele accidente. Căci să nu uităm că mașina de
tuns gazonul este periculoasă. În fiecare an, un număr deloc neglijabil de oameni își pierd un
deget de la mână sau de la picior din cauza acestei mașini nenorocite.
Vecinii dvs., dacă aveți, încântați că nu mai aud huruitul mașinii de tuns iarba, vă vor fi
recunoscători. Prietenii dvs. vor fi uimiți și impresionați de îndemânarea cu care manevrați
această unealtă de odinioară. Și, cum vă vor lăuda pentru nobilul instrument de cosit, cu
siguranță, dacă veți sta de vorbă cu ei, vă vor urma exemplul. Și în felul acesta, veți contribui,
probabil, chiar la salvarea coasei de la dispariție. Așa că fierarii care încă mai fac coase ar
avea de ce să-și întețească focul în ateliere!
95
În ceea ce privește coasa și gazonul, am fost surprins în mod plăcut să citesc recent
într-un vechi număr al revistei Rustica, de acum doisprezece sau chiar douăzeci de ani, că
este categoric mult mai bine sa cosești un gazon semănat recent, decât să-l tunzi cu mașina,
pentru că utilajul, chiar dacă e bine ascuțit, riscă să smulgă rădăcinile firave de iarbă, abia
semănate. Fără îndoială, noile modele de mașini de tuns iarba nu mai au acest defect, dar
sfatul de atunci, dat într-un număr relativ recent al unei reviste de grădinărit de mare tiraj,
tinde să demonstreze că, mânuită abil, coasa poate să vă ofere un gazon demn de numele său
și că are avantaje în fața mașinii.
Pentru a cosi un gazon, fără să-l crestezi, să-l jupoi și să-l strici, îți trebuie mult exercițiu
și multă îndemânare. Dobândirea acestei măiestrii este o fericire în sine iar cel mai bine este
să puneți accentul pe practică și nu neapărat pe urmărirea unui rezultat impecabil. Iată câte-
va sfaturi culese și adaptate după cartea Ajutor de grădinar14 de Robert Thomson, publicată
în 1859. Mai întâi, exersați pe o bucată de gazon pe care eventual s-o puteți sacrifica pentru
ucenicie. Pentru a vă fi mai ușor, ascuțiți bine tăișul coasei și alegeți-va o porțiune de iarbă
moale pe care ați fi culcat-o cu o zi înainte.
Învățați sa vă calculați mișcările de coasă în așa fel încât să păstrați aceeași distanță
față de sol pe tot parcursul traiectoriei. Când începeți să cosiți, ar fi bine s-o faceți în forță,
cu gesturi ușoare, ample și relaxate. Apoi, observați cu atenție curbura care se desenează la
granița dintre iarba înaltă și brazda cosită. Faceți următoarea mișcare de coasă foarte calm,
fără să vă luați ochii de la coada coasei, pe care trebuie s-o ghidați în așa fel încât să reprodu-
că perfect aceeași linie curbă realizată mai devreme. Nu încercați să faceți mișcări mult mai
ample, căci coada coasei nu trebuie să depășească prea mult linia curbei anterioare: să fie cu
cel mult cu 3 sau 5 cm în plus. Și, oricum, nu cred că vreți să vedeți smocuri de iarbă lăsate
în urmă, după ce-ați trecut cu coasa.
După ce ați cosit toată peluza, nu mai trebuie decât să măturați sau să greblați. A vă
întreține gazonul fără ajutorul mașinii de tuns iarba vă dă șansa de a face exerciții fizice com-
plexe: cositul în sine, trasul sau împinsul tăvălugului, greblatul, strânsul ierbii. Dar sunteți
fericitul posesor al unei peluze curate, fără pete de ulei sau urme de carburant. Profitați de
asta: întindeți-vă pe iarbă și odihniți-vă, pentru că o meritați din plin!
• Secera
Sora mai mică a coasei, secera este o lamă în formă de semilună, mult mai curbată decât a
coasei și mult mai periculoasă, pentru că are un mâner scurt și, de vreme ce o îndrepți spre
tine, e foarte ușor să aproximezi greșit distanțele și să te tai. Iată de ce, pe vremuri, când
se tăia grâul cu secera, secerătoarele (majoritatea femei) purtau pantaloni de piele. Și, din
același motiv secera, în grădină, nu stă alături de ciocan, ci mai curând lângă bastonul acela
despicat la un capăt sau ca un cârlig de croșetă care te ajută, pe de o parte, să ridici plantele
culcate la pământ, ca să le poți secera mai ușor și, pe de altă parte, să nu te tai la mâna stângă.
14
Gardener’s Assistant (TEI).
96
Gesturile cerute de manevrarea secerei sunt mult mai simple decât la mânuirea coasei.
Este vorba fie despre o mică mișcare din încheietură, fie despre o mișcare din braț și înche-
ietură. În schimb, din cauza mânerului scurt, folosirea secerei te obligă să te apleci în față
ori să te sprijini cu un genunchi în pământ. Ca să vă vină bine aceste poziții, vă recomand să
urmați sfaturile cuprinse deja în capitolul despre mișcările fundamentale. Dacă vă însușiți
aceste poziții ca pe ceva natural, atunci puteți să îngenunchiați fără nicio problemă în fața
celor mai rebele tufe de iarbă din grădina dvs. ca să le secerați. Este incredibil câte se pot face
cu o seceră solidă și bine ascuțită. Ea completează perfect coasa care, din cauza înălțimii, nu
poate să fie folosită la rădăcina copacilor, de exemplu, sau în alte locuri mai înguste, unde
ar risca să provoace stricăciuni sau chiar să se rupă; secera se înlocuiește pur și simplu când
suprafața lamei este mult prea tocită ca să mai poți lucra cu ea.
O seceră.
SĂ TAI, SĂ CUREȚI CRENGILE, SĂ RETEZI, SĂ CULEGI,

SĂ AGĂȚI...
Foarfecele de vie, cleștele pentru tăiat crengi, foarfecele pentru gard viu, fierăstrăul si cule-
gătorul de fructe cu tijă - sunt unelte pe care trebuie să le folosiți adesea cu brațele ridicate.
Chiar și fără astfel de ustensile, suntem nevoiți să ridicăm brațele în aer ca și cum am culege
fructe atunci când agățăm fasolea pe araci sau când altoim un arbore. Pentru toate aceste
activități, urmăriți partea din carte intitulată „Mâinile sus“, p. 64.
De-a lungul lucrării noastre, am repetat până la exasperare că nu trebuie să întoarceți
capul peste umăr și să priviți în urmă. Într-un singur caz am precizat că există, totuși, îm-
prejurări în care trebuie să întoarceți capul. Muncile pe care le vom numi aici pot impune
acest lucru: să priviți în urmă. În cazuri ca acestea, despre care vom vorbi, această mișcare
a capului este necesară și deloc greșită, cu o singură condiție: să o faceți după toate regulile
artei. Înainte de a ridica privirea, e bine să știți dacă acest lucru este cu adevărat necesar.
Uneori, e de-ajuns o mișcare a ochilor, nu neapărat a capului. Dar mușchii care comandă
mișcarea globilor oculari este posibil să fie ușor atrofiați, ca și alți mușchi ai corpului, din
cauza lipsei de exercițiu. Ochii iși pierd mobilitatea naturală, de parcă ar fi „blocați“ în orbi-
te. Observația aceasta se aplică la fel de bine și în cazul în care trebuie să ne răsucim capul
97
într-o parte. Trebuie întotdeauna să începem prin mișcarea ochilor și să nu întoarcem capul
decât atunci când privirea nu poate ajunge mai departe. Din nefericire, trebuie să admitem
că purtarea ochelarilor nu face decât să încurajeze această lenevire a ochilor. Este interesant
să observăm că toți aceia care nu au luat lecții de tehnică Alexander spun deseori că ochii
lor nu mai sunt obosiți, că și-au îmbunătățit mobilitatea și acuitatea vizuală. Nu este deloc
surprinzător faptul că poziția capului influențează reflexele ochilor.
Foarfecele pentru gard viu.
Ca să întorci capul în spate e bine să ai coloana vertebrală alungită, perfect dreaptă.

Astfel, mișcarea de întoarcere a capului se face în mod voit și conștient, nu necesită decât o
contracție minimă a mușchilor gâtului, oricum trecătoare. Acestea fiind zise, nu v-aș sfătui
să lucrați mult timp cu capul pe spate și brațele în aer, mai ales dacă suferiți de reumatism;
dealtfel, tare mi-e teamă că în acest caz nici nu ați putea s-o faceți. E de preferat, atunci când
se poate, să vă urcați pe o roabă sau pe un scaun ca să fiți la o înălțime confortabilă, dar
atenție: nu uitați să-l blocați foarte bine.
CUM SĂ TRECI UNEALTA ÎN MÂNA STÂNGĂ

„Fiecare trunchi repetă, în felul său, istoria musculară a aparatului
intestinal și a inimii înconjurate de benzi musculare spiralate care,
de n-ar fi împiedicate de structura osoasă a toracelui si a bazinului,
și-ar goli conținutul la orice contracții mai puternice.“
Raymond Dart15
În vreme ce animalele sunt ambidextre (chiar și cimpazeii, al căror material genetic seamă-
nă cu al nostru în proporție de 98%), oamenii, cu doar câteva excepții, se dezvoltă asimetric,
adică dovedesc o abilitate mai mare pe o anumită parte a corpului, față de cealaltă; iar asta
ne face să avem o preferință categorică, fie pentru partea dreaptă, fie pentru cea stângă, chiar
și atunci când este vorba despre organe pereche (ochi, mâini, picioare, urechi). Dezvoltarea
acestei predominanțe laterale a jucat un rol crucial în evoluția umană, permițând trecerea de
Musculatura voluntară a corpului uman, Aranjamentul în dublă spirală, din vol. Potențialul uman, vol. 1, nr. 2, 1968.
15
98
la Homo erectus la Homo sapiens. A fi Om înseamnă a manifesta o anume predilecție către

anumite părți ale corpului, în detrimentul altora.
De această asimetrie funcțională, ca de orice lucru bun, e bine să nu abuzăm. Cam
asta se întâmplă însă atunci când repetăm adesea, pentru perioade lungi de timp, anumite
gesturi asimetrice. Folosirea frecventă a unor unelte care privilegiaza o parte a corpului,
mereu aceeași, din cauza naturii noastre umane, poate să dăuneze coordonării noastre fi-
zice, să strice armonia formelor noastre și, în consecință, să devină o sursă de durere. Din
pricina asimetriei noastre funcționale și musculare (chiar diafragma, mușchiul principal al
respirației, este asimetric), deformările urmează întotdeauna o direcție elicoidală care este
în mod special vizibilă în scolioză. Raymond Dart a numit asta „mecanismul spiral al corpu-
lui“, tendința pe care o avem de a ne răsuci oarecum ca o elice.
Fără să pierdem tendința noastră naturală de a fi dreptaci sau stângaci, pentru că, tre-
buie să recunoaștem, are nenumărate avantaje, e bine totuși să nu abuzăm de mișcări care
cer o asimetrie a întregului corp. A avea o mână, un picior, un ochi, o ureche dominantă este
un avantaj; a-ți antrena corpul cu totul în această asimetrie a lui înseamnă să-l dezechili-
brezi fizic și să-i compromiți frumusețea și sănătatea.
Sunt anumite ustensile a căror manevrare predispune la torsiuni de tip elicoidal. Cea
mai păguboasă, din acest punct de vedere, este, după părerea mea, cazmaua. Mi s-a spus că
odinioară, grădinarii profesioniști știau să sape la fel de bine și pe partea dreaptă, și pe par-
tea stângă. N-am putut găsi decât o singură referință care pare să confirme ceea ce susțin.
Provine din a doua ediție a Dicționarului de grădinărit, publicat de foarte respectabila Royal
Horticultural Society16, unde am putut citi că un „lucrător cu sapa cu adevărat competent va
ști să inverseze poziția mâinilor pe cazma în așa fel încât să poată schimba unealta dintr-o
mână într-alta cu mare ușurință“. Încercați și dvs. să faceți asta și o să vedeți că nu-i deloc
ușor. Din fericire, în zilele noastre puțini grădinari trebuie să sape mari întinderi de pământ.
Dar, dacă veți folosi cazmaua așa cum am descris mai sus, o să minimalizați foarte mult
forțele asimetrice.
Furca de săpat și săpăliga sunt unelte care se pretează foarte ușor la mânuirea cu stân-
ga sau cu dreapta. Dacă partea dvs. dominantă obosește și începe să vă doară, schimbați.
Într-un fel, o să încetiniți ritmul, dar asta o să vă ajute să observați cu atenție felul în care vă
folosiți propriul corp. Și, în plus, aveți șansa să vă odihniți partea dominantă și să vă puneți
la treabă partea de care vă slujiți mult mai rar.
Coasa, în ciuda aparențelor, nu vă obligă la mișcări foarte asimetrice, cu atât mai mult
dacă o folosiți corect. Pentru a micșora asimetria provocată de mișcarea de cosit, este bine
ca partea cea mai importantă a mișcării (aceea prin care efectiv tăiați) să o faceți spre stân-
ga, să vă străduiți să echilibrați forța pusă în cele două mișcări, cea de deschidere și cea de
închidere, într-un fel ca și cum ați tăia în răspăr, invers. Acest lucru o să provoace la nivelul
trunchiului o răsucire aproape egală de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga.
Fondată la Londra în 1804, una dintre cele mai importante organizații dedicată protejării și conservării plantelor și
16
grădinilor pentru generațiile viitoare; încurajează oamenii din mii de comunități să-și cultive singuri hrana; ediția
citată din faimosul Dictionary of Gardening a fost publicată între 1956 - 1969 de Oxford Clarendon Press (TEI).
99
Oricare ar fi unealta pe care o folosiți, nu uitați niciodată să vă întrebuințați propriul

corp. Făcând asta, vă veți dezvolta o sensibilitate anume, care ține de chinestezie și care vă
va avertiza imediat ce corpul dvs. se va răsuci prea mult; și, dacă sunteți înțelept și cu băgare
de seamă, vă veți opri la primul semnal, înainte să vă răsuciți de durere.
CÂTE CEVA DESPRE MÂNERUL SAU COADA UNELTELOR

Dacă substantivul „ergonomie“ datează din 1965, conceptul, sau mai bine zis știința care-l
reprezintă, este la fel de veche ca Homo faber17, omul care făurește. O unealtă bună, indi-
ferent de data producerii ei, este o unealtă ergonomică. Și, dacă principalele ustensile de
grădinărit practic nu s-au schimbat cel puțin din secolul al XVI-lea, este pentru că ele erau și
încă mai sunt perfect adaptate sarcinilor care li se cer.
Acest aspect ne aduce din nou la începutul cărții noastre, unde am vorbit despre
evoluția uneltelor. Dar, în dezvoltarea lor, ca și în aceea a unor organisme vii, au existat și
momente de impas și de rătăcire. Cu alte cuvinte, evoluția lor nu a fost întotdeauna fericită.
„Unealta este memoria gestului“, a scris André Leroi-Gourhan (citez din memorie, sper să
nu mă înșel). Mi se pare că anumiți creatori de unelte au pierdut memoria gesturilor, dacă ar
fi sa judecăm după forma ustensilelor fabricate de ei. Noile unelte (sau poate că ar trebui să
le spunem chiar gadgeturi) create astfel nu au din ergonomie decât cel mult numele și, ade-
sea sfârșesc, după câteva întrebuințări, aruncate undeva în fundul grădinii. De multe ori se
spune despre arhitecții nepricepuți că ar trebui să fie siliți să trăiască în casele imposibil de
locuit pe care le-au conceput; tot așa, creatorii de unelte inutile ar trebui obligați să lucreze
numai și numai cu ele.
Acestea fiind zise, iată că vedem din când în când făcându-și apariția pe piață o unealtă
de concepție mai nouă, originală și ingenioasă. Vorbim despre grelinetă, al cărei mare avan-
taj este că are două mânere și, datorită lor, elimină din start efortul preponderent asimetric
pe care îl presupune manevrarea unei cazmale. Cu un hârleț sau cu o furcă pentru săpat,
trebuie să apeși coada doar dintr-o parte și să te înhami la o muncă anevoioasă. Tipul de
mâner sau de coadă cu care este înzestrată o unealtă poate, deci, să influențeze mult felul în
care munciți cu ea.
Să luăm în considerare, mai intâi, lungimea cozii. Oare chiar contează asta? Tre-
buie, ca și la mâneci, să purtăm unele scurte vara și unele lungi iarna? Evident că o
coadă prea scurtă o să vă oblige să vă aplecați mai mult decât o coadă lungă. Dar care
este lungimea ideală? Depinde, bineînțeles, de înălțimea grădinarului. Britanicii, fideli
excentricității lor înnăscute, au cazmale și furci pentru săpat cu niște cozi mult mai scur-
te decât cele din Irlanda, din restul Europei sau din Statele Unite. În așa fel încât An-
thony Huxley, în Grădina18, crede că „ar fi interesant să avem statistici despre incidența
17
Omul primitiv capabil să-și făurească singur uneltele necesare; termenul este preluat din latină, dar a fost încetățenit
de filosoful francez Henri Bergson în lucrarea sa Evoluția creatoare (TEI).
18
În original, The Garden, revistă de grădinărit editată de Royal Horticultural Society, vol. CXI, octombrie 1986.
100
durerilor de spate printre grădinarii britanici, comparativ cu cei din Statele Unite sau
din Europa“. (Paradoxal, într-un catalog franțuzesc de unelte de grădinărit englezești,
putem citi că stilul englez de a lucra cu niște cozi „mult mai scurte“ este „categoric mai
bun pentru spate“. Să înțeleagă cine poate!)
Ca răspuns la acest articol apărut în Grădina, un oarecare profesor Fellgett, cititor al
susnumitei reviste, a observat că, în Evul Mediu, cozile uneltelor erau mult mai lungi decât
versiunile lor moderne (ca și cum progresul n-ar merge întotdeauna în sensul cel bun, ci
regresează și ar trebui atunci să se numească „retrogres“). După părerea lui, lungimea ideală
ar fi aceea obținută atunci când capătul cozii ajunge până în dreptul cotului utilizatorului.
Această metodă se aplică mânerelor în forma literei D (al căror capăt este în forma literei
delta sau rotunjit, ca o paranteză), cel mai des întâlnite în Marea Britanie. Pentru un mâ-
ner cu extremitatea rotunjită (în formă de măr), estimez că înălțimea cozii trebuie să fie
chiar mai mare, în orice caz suficientă pentru a putea să vă sprijiniți în coapsă și chiar să
depășească mult talia, astfel încât să obținem un bun sistem de pârghii sub acțiunea căruia
să fie ridicat pământul, din motivele pe care deja le-am expus.
Unii nu cred că ar fi de acord cu mine, ca A. Vander, de pildă, care ar argumenta că
„lungimea cozii unei cazmale pusă în picioare, lângă utilizator, nu trebuie să depășească ni-
velul șoldului, între penultima și ultima coastă“ (observați aici confuzia dintre șold și talie).
Ar fi de adăugat că „săpatul este (...) mult mai spornic atunci când se apasă cu toată greutatea
corpului pe coada uneltei, astfel încât lama să pătrundă în pământ fără ajutorul piciorului“.
La acest aspect, aș adăuga, totuși, că nu văd nici cea mai mică problemă și nici o dificultate în
a apăsa cazmaua în pământ cu ajutorul piciorului. Din contră, apăsarea cu piciorul permite
să afunzi cazmaua rămânând drept, pe când „dacă apeși cu toată greutatea pe coadă“ atunci
trebuie să te apleci și să te încovoi înainte. Rămâne să judecați dvs. și să găsiți lungimea cozii
care vă convine, fără să uitați că, cel mai important lucru, este să vă folosiți cât mai bine de
propriul corp, atunci când lucrați în grădină.
În afară de lungime, trebuie să luați în considerare forma cozii: dreaptă sau ușor îndoi-
tă, rotunjită la capăt ca un măr, sub forma unui T ca la un baston sau ca litera D, mai bine zis
ca un triunghi sau ca litera delta. Forma literei T ne ajută, atunci când ne folosim de unealta
respectivă, să avem o priză mai bună și ar fi recomandată atunci când săpăm pământuri
grele, foarte tari. Mânerul în formă de triunghi ne-ar ajuta să răsturnăm brazde compacte.
Dar părerile sunt împărțite și nimeni nu pare cu adevărat să știe motivele pentru care au fost
construite toate aceste modele. Personal, prefer o coadă mai lungă și un mâner rotunjit la
capăt, ca un măr. După părerea mea, un astfel de model are avantajul de a fi polivalent, căci
mâna dreaptă are mai multă libertate și poate să se deplaseze pe lungimea cozii în funcție
de anumite momente ale săpatului. Când săpăm folosindu-ne de tot corpul, după tehnica
despre care am vorbit mai devreme, nu avem neapărat nevoie de un mâner în forma literei
T sau D, ca să fim siguri că avem o priză bună.
101
Trei tipuri de cozi de unelte: cu capătul rotunjit, ca un măr;

cu mânerul în forma literei T, ca la un baston; în forma literei D.
Noile cozi de unelte, așa-zis ergonomice, cu forme lungi și adesea curbate, și-au fă-
cut de curând apariția. Formele lor ciudate se presupune că ne permit să lucrăm având tot
timpul spatele drept. Folosirea acestui cuvânt poate da naștere la anumite confuzii; poate
să însemne fie că „poziția corpului este dreaptă, din creștet până-n tălpi“, fie că „vă plasați
perpendicular pe orizontală“, deci poziția este absolut verticală. Dar putem avea foarte bine
spatele drept, adică „fără să stați cocoșat“, și totuși să vă aplecați înainte, deci să stați oblic,
aplecați în față, și nu vertical. Ne sunt lăudate adesea meritele unei unelte și ni se dau asi-
gurări că întreaga concepție ne permite să lucrăm cu spatele drept, fără să ni se precizeze
sensul cuvântului „drept“.
Anumiți fabricanți de unelte ar vrea să ne facă să credem că am putea să grădinărim
fără a fi nevoiți să ne aplecăm înainte sau să ne ghemuim, ca și cum acțiunile acestea ar fi
tabú, sau de-a dreptul nesănătoase. Mă întreb, totuși, la ce ne folosesc șoldurile, genunchii,
gleznele. Să fie articulațiile noastre chiar așa de învechite și ieșite din uz? Dacă ar trebui să
rămânem întotdeauna drepți ca niște soldați, încheieturile noastre ar fi în mare pericol să
anchilozeze. Chiar și cu cele mai ergonomice cozi de unelte, trebuie să ne aplecăm, mai mult
sau mai puțin, corpul înainte. În poziție verticală, se pierde din forță, din precizie, și nici nu
vedem prea bine ce facem. Dacă este adevărat că ne putem ține spatele aproape vertical în
cazul unor lucrări mai ușoare ca greblatul sau chiar cositul unor anumite ierburi, dimpotri-
vă, în cazul unor lucrări grele, ca săpatul pământului, de exemplu, este mult mai avantajos
să ne aplecăm în față, căci asta ne sporește forța. În situația aceasta, nu flexiunea pune pro-
bleme (cu singura condiție să știm s-o facem cât se poate de corect) ci lungimea uneltei, căci,
dacă nu putem să-i sprijinim coada pe coapsă și trebuie să ridicăm brazda de pământ numai
102
prin forța brațelor, riscăm în tot cazul să ne „rupem“ spatele inutil. Între o unealtă proastă și
o folosire abilă a propriului corp, categoric aș alege-o pe cea din urmă.
Iar coada unealtei nu e neapărat mai eficientă dacă are o formă curbă și nu una dreap-
tă. Astfel, aproape toate cazmalele sau furcile pentru săpat care provin din Statele Unite sau
din Marea Britanie au baza cozii ușor curbată, astfel încât coada să nu fie neapărat în pre-
lungirea exactă a fierului cazmalei. Departe de a fi un avantaj, această particularitate nu face
decât să reducă efectul de pârghie și, implicit, să scadă eficacitatea uneltei. În schimb, pentru
furca de săpat și săpăligă, o coadă ușor curbată ar ușura „atacul“ fierului asupra pământului.
Adesea, F.M. Alexander a fost întrebat care este cel mai bun mobilier pentru școlari.
Iată răspunsul său: „Ceea ce trebuie să facem nu este să educăm mobilierul școlar, ci să ne
educăm copiii. Dați-i unui copil capacitatea de a se adapta mediului său în limite rezonabile
și nu va fi incomodat de nimic, și cu atât mai mult nu va dezvolta o poziție corporală greșită,
indiferent cum va fi scaunul pe care va sta (…) sau ce-i veți da ca să se așeze. Am spus «în
limite rezonabile», căci ar fi absurd să așezăm un copil uriaș19 pe un scaun de pitic20“21.
Aceste observații pertinente se aplică la fel de bine și în domeniul grădinăritului. Cu
atât mai mult, cel mai bun și mai cinstit instrument de lucru din lume ne va feri de o proastă
folosință și ne va învăța ce înseamnă o bună întrebuințare a propriului corp. În acest sens,
am avut în fața ochilor un catalog în care era prezentată o ustensilă nouă, destinată să înde-
părteze buruienile cu tot cu rădăcini, „fără să vă aplecați“. Fotografia ce ilustra această mi-
nunată unealtă ne arata o persoană gata s-o folosească; din nefericire, avea spatele cocârjat
iar grumazul și umerii încordați.
Față de tot ceea ce-am spus, excepția îi privește pe toți cei care au o mobilitate redusă
din cauza unui handicap fizic, a reumatismului sau a altor forme de invaliditate. În aceste
cazuri, uneltele speciale sunt un ajutor prețios, uneori chiar indispensabil. Există, de pildă,
o sapă a cărei coadă este dotată cu un fel de mâner special care îți permite să sapi așezat
într-un cărucior cu rotile. Sapa mecanică, de asemenea, se dovedește utilă în astfel de cazuri.
Acestea fiind zise, respectul regulilor care se referă la buna întrebuințare a propriului corp se
impune mai mult ca oricând.
Ca să terminăm cu subiectul cozilor pentru unelte, să spunem câte ceva și despre felul
în care le prindem cu mâna. Evitați să le strângeți cu prea multă forță, mâinile dvs. nu sunt,
totuși, niște menghine. Nu strângeți coada uneltei de parcă ați vrea s-o strângeți de gât, căci
oricine apucă prea tare, nu se alege cu nimic. Dacă vreți să lucrați cu folos, atunci nu închideți
pumnul începând cu îndoirea vârfurilor degetelor. În felul acesta aveți tendința să provocați
o contracție în lanț care se propagă de-a lungul întregului braț, solicitând și scurtând inutil
mușchii flexori ai acestuia. Strângeți mânerul punând palma deschisă pe suprafața lui, apoi
închideți mâna de la palmă spre vârfurile degetelor.
19
„Brobdingnag“ (Țara uriașilor), cuvânt preluat de autor din Călătoriile lui Gulliver (1726), de Jonathan Swift (TEI).
20
„Lilliput“ (Țara piticilor), din același roman, menționat mai sus (TEI).
21
Man’s Supreme Inheritance, Chaterson Ltd, 1946.
103
ODIHNA GRĂDINARULUI
Iată că, datorită respectării tuturor regulilor de bună întrebuințare a propriului nostru corp,
am putut să facem un tur al grădinii fără să ne rupem mijlocul. Dobândirea acestei abilități
de a vă autoîntrebuința într-un mod inteligent este o chestiune de zi cu zi. Este, de fapt,
inversul procesului prin care vă folosiți greșit de propriul corp și, în același timp, însușirea
acestor reflexe se face treptat. Vorbim aici de un timp fizic, nu de unul psihologic, pentru că
buna folosință a propriului corp ne face să trăim cu totul în prezent. Deci, să nu vă așteptați
să dobândiți peste noapte toate gesturile cuvenite unei bune autoîntrebuințări. Dar un lucru
e clar: să știți să folosiți așa cum trebuie propriul corp nu cere atât de mult timp ca reversul
ei, proasta și păguboasa întrebuințare.
Prevenind și eliminând, încetul cu încetul, greșelile acestei greșite utilizări corporale,
reușiți să ajungeți într-o stare fizică echilibrată și să vă bucurați de o mai bună stare de să-
nătate. Și de cât timp ar fi nevoie ca să deveniți conștienți de felul în care vă folosiți propriul
corp? Nu există un sfârșit al procesului, de vreme ce nu putem atinge niciodată perfecțiunea,
aceasta fiind doar o noțiune a spiritului, dar măcar putem să ne îmbunătățim performanțele,
ameliorându-ne la nesfârșit rezultatele. Dacă reușiți, din nefericire, să trăiți ziua în care să
plezniți de sănătate și să nu aveți niciun fel de dureri, atunci veți putea ceda în fața aces-
tor principii și puteți să cochetați, iarăși, cu proasta întrebuințare a corpului, în deplină
cunoștință de cauză!
În timpul învățării acestor reguli de bună autoîntrebuințare, altfel spus în timpul
activităților dvs. cotidiene, vă veți confrunta cu suișuri și coborâșuri, după cum anumiți sti-
muli vor fi mai dificili de abordat decât alții și, nu de puține ori, veți uita de controlul primar
pentru a reveni, din păcate, la vechiul mod, inconștient și greșit, de a vă folosi propriul corp.
Ca să reușiți să ștergeți urmele acestor recăderi, iată o metodă de repaus folosită în tehnica
Alexander. Atenție însă: trebuie să respectați alternanța muncă - odihnă și să faceți acest
lucru regulat, în fiecare zi, ca să nu vă ruinați sănătatea. Numai și numai oboseala vă poate
face să vă reduceți pragul de atenție, de grijă și concentrare, ingrediente esențiale pentru a
obține o folosire conștientă a propriului corp. Dacă atenția slăbește, șira spinării face la fel,
și vă cocoșați de tot.
Așadar, întindeți-vă pe pământ, pe spate, fie pe o podea acoperită de o mochetă, de
un covor sau de o cuvertură. Capul dvs. nu trebuie să fie întors spre spate și nici gâtul prea
încordat. Dacă e cazul, puneți-vă câteva cărți la ceafă, astfel încât capul să poată fi aplecat
în față, în raport cu gâtul. Căci capul este cel care trebuie să se aplece în față și în niciun caz
tot ansamblul cap-gât-spate. Îndoiți genunchii aducând picioarele cât puteți mai aproape de
fese, fără să faceți un efort. Tălpile trebuie să fie paralele și ușor depărtate, astfel încât să fie
la nivelul bazinului dvs.; genunchii trebuie să fie drepți, spre tavan. Coatele se odihnesc pe
sol și mâinile pe abdomen, la nivelul ultimelor coaste.
Aceasta este o poziție de repaus „activ“, căci nu trebuie să vă gândiți neapărat că în acel
moment nu faceți chiar nimic. Nu încercați să vă corectați cu orice preț. Mai bine lăsați-vă
104
corpul să fie relaxat pe sol, permiteți-i spatelui să se lungească și să se destindă, lăsați-vă

umerii și ceafa să se detensioneze, îndreptați-vă capul înainte (ceea ce va lungi curbura lom-
bară), lăsați-vă genunchii să fie drept în sus, puneți-vă coatele ușor depărtate de corp, astfel
încât și umerii să se relaxeze. Nu încercați să „aplicați“ toate aceste indicații, ci preferați să
le aveți în minte și să le puneți în practică în cel mai tihnit mod. Încetul cu încetul, mușchii
spatelui se vor detensiona, își vor pierde puțin câte puțin din tonus; spatele dvs. se va lungi
ușor și se va destinde. Dacă sunteți foarte atent în timpul acestei poziții, având mereu con-
tactul cu solul, atunci veți deveni conștient de zonele de tensiune, de torsiuni și asimetrii, și
în felul acesta veți putea să vă relaxați cu adevărat.
Odihna grădinarului.
GIMNASTICA VERDE
„Trupul nostru e o grădină iar grădinarul ei e voinţa. (...)
fie că vrei s-o laşi în părăginire din trândăvie,
fie să trudeşti ca să rodească.“
William Shakespeare, Othello22
La începutul acestei cărți am vorbit destul de mult despre forma corpului. Forma este făcută
ca să funcționeze, ca să fie utilizată. Tot așa, o pasăre e făcută să zboare, și nu ca să fie închisă
într-o cușcă; un pește este făcut să înoate, și nu să fie prizonier într-un acvariu. Viața este
mișcare, dinamism. Categoric, o ființă umană nu a fost făcută să stea cea mai mare parte
a zilei așezată: fie în mașină, fie în fața calculatorului, bătând la tastatură sau navigând pe
internet, ori stând în fața televizorului... Omul modern, din cauza poziției sale preponderent
statice, a devenit Homo assedere („Omul așezat“). Dar Omul, ca ființă biologică, are nevoie
de exercițiu, de preferință natural. Corpul său e „ca o grădină“, și dacă nu vrea să-l „lase în
paragină din trândăvie“, atunci trebuie să-l cultive.
În Egiptul Antic, se credea că Omul nu are nevoie să practice anumite exerciții fizice
întrucât viața cotidiană era suficient de dinamică pentru a-i oferi corpului exercițiul de care
avea nevoie. Grecii nu erau de aceeași părere și se știe foarte bine ce importanță acordau
sportului și gimnasticii. Fără nicio îndoială, condițiile vieții primitive (în sensul cel mai no-
bil al termenului), naturale, îi procurau trupului porția zilnică de exercițiu fizic. Și, în mod
22
Opere complete, vol. III, ediție critică îngrijită de Leon Levițchi, Ed. Univers 1987 (TEI).
105
automat, acesta era un factor esențial pentru sănătate, mai ales că acela care făcea exerciții
știa foarte bine să se folosească de corpul său.
Dar condițiile vieții moderne au schimbat radical felul de a munci. Dependența fizică
s-a diminuat enorm, în favoarea capacității intelectuale. Și, din cauza acestei lipse tot mai
mari de exercițiu fizic, la ora actuală, după cum arată și un studiu făcut de Universitatea din
Leyde, Țările de Jos, 3% dintre tinerii europeni suferă de un exces de greutate, și numărul
persoanelor obeze s-a triplat din 1980 până acum. Obezitatea, tulburările cardiace, durerile
de spate sunt tot atâtea semne prin care corpul ne arată că suferă pentru că nu este folosit
suficient, ba chiar mai rău: că este folosit într-un mod defectuos. Combinați cele două cauze
și veți obține rezultate dezastruoase.
Se pare că, pe măsură ce ne folosim corpul tot mai puțin, scade și nevoia noastră de a ne
folosi trupul, dacă e să judecăm după abundența, pe piață, de ustensile, gadgeturi, invenții și
inovații destinate să amelioreze și chiar să elimine orice efort. Aceste progrese tehnice nu au
scutit nici domeniul grădinăritului, iar grădinarul modern nu mai știe cum să facă față aces-
tei multitudini de ustensile și mașini care au încetat să-i faciliteze munca, ajung să lucreze
în locul lui, ca de exemplu noua mașină de tuns iarba care lucrează singură. Hotărât lucru,
munca manuală ne devine tot mai respingătoare. Și, dacă lucrurile continuă în direcția asta,
în curând corpul nostru nu va mai ști să facă niciun fel de efort și își va pierde rațiunea de a
exista.
Nu se pune problema să exagerăm în mod gratuit și să refuzăm total orice formă de
progres tehnic. Dar nici n-ar trebui ca progresul să se întoarcă împotriva noastră și să ne
ruineze în mod subtil sănătatea fizică și mentală. Și chiar asta face atunci când încurajează
o lenevie generatoare de obezitate, și un sedentarism care dă naștere la reumatisme. Exact
așa se întâmplă atunci când rupem contactul cu natura. În fond, cum să intrăm în legătură
cu natura când suntem îmbrăcați ca niște cosmonauți cu protectoare de urechi, viziere, căști,
etc. și când ne agățăm de o mașină care vibrează, face zgomot și poluează? În condițiile as-
tea, se mai poate oare vorbi de plăcerea de a grădinări, de plăcerea simțurilor?
Pasiunea nebună pentru aceste mașini care ușurează până la dispariție munca pămân-
tului nu s-a datorat pur și simplu faptului că, prin automatizare, se câștigă timp - această
marfă devenită rarisimă. De altfel, dacă facem calculele cu atenție și observăm cât timp pier-
dem cu întreținerea, repararea și chiar câștigarea de bani ca să achiziționăm aceste mașini,
observăm că nu suntem întotdeauna pe plus. Mi se pare chiar că succesul adus de mecani-
zarea excesivă - care pătrunde până în grădinile noastre – provine, în bună parte, din rolul
paliativ pe care îl joacă, eliminând sau deplasând simptomele date de pierderea cunoașterii
instinctive ale bunei autoîntrebuințări. Îndată ce am pierdut această îndemânare de bază,
ignorând principiile care guvernează mecanica umană, gesturile noastre devin o sursă de
probleme, de disconfort, de neplăcere și de durere. Nu ne simțim bine în pielea noastră, cu
mușchii cu care suntem înzestrați, corpul nostru devine tot mai străin de sufletul din noi. În
condițiile acestea, să nu ne mai mirăm ca până și cea mai simplă sarcină domestică se trans-
formă într-o corvoadă. Dar a îndulci realitatea nu înseamnă a o remedia. În loc sa învățăm
arta gestului economic, mașina ne provoacă să facem o drastică economie de gesturi. După
106
ce că sunt tot mai puține gesturi, le mai facem și fără să știm să ne folosim corpul așa cum
ar trebui.
Paradoxal, în fața acestei abundențe de mașini destinate să reducă tot mai multe gesturi
din viața de zi cu zi, ne confruntăm și cu apariția unui alt tip de mașini concepute să com-
penseze efectele nocive produse de prima familie de mașini. Pe de o parte, suntem reticenți
față de munca manuală și fizică, iar pe de altă parte nu ezităm să transpirăm în sălile de
gimnastică, aerobic ș.a.m.d. În loc să petrecem cât mai mult timp în aer liber și să facem
exerciții utile și naturale, preferăm să facem un soi de „gimnastică sterilă“ alergând pe banda
de jogging sau pedalând pe o bicicletă de apartament, ori vâslind de zor pe un aparat din sala
de fitness... Asta înseamnă să uităm că, spre deosebire de îmbrăcăminte, nu puteți lăsa la
vestiar obiceiul acestei proaste autoîntrebuințări. Dacă practicați exerciții corporale fără să
știți în prealabil să vă folosiți corect propriul corp nu ajungeți la niciun rezultat bun, riscând
chiar să măriți proasta folosire a acestuia. De tot ceea ce câștigați din punct de vedere mus-
cular nu profită decât mușchii aceia care suferă, oricum, de exces de tonus. Prin caracterul
lor episodic, intermitent, uneori chiar excesiv și frenetic, aceste exerciții fizice nu remediază
într-un mod satisfăcător problema sedentarismului în viața noastră modernă.
Tolstoi, cunoștea valoarea „exercițiului - muncă“. Eroul romanului său Anna Kare-
nina, Levin, despre care am mai vorbit mai devreme, după ce a cosit toată ziua, cot la cot
cu mujicii, se întoarce acasă și-l așteaptă pe fratele său, care este surprins să vadă ce bună
dispoziție și ce poftă de viață are Levin. Acesta explică, vorbind despre partida lui de cosit,
că „nimic nu are un efect mai revigorant asupra creierului. Mă aștept să se îmbogățească în
curând vocabularul medical cu un nou termen: cura prin muncă23“. Traducătorul, la vre-
mea respectivă, nu s-a străduit să schimbe cuvântul din germană, care înseamnă „vindecare
prin muncă sau prin mișcare“, în fond ergoterapia sau, ca să rămânem în contextul nostru
horticol – pur și simplu „terapie“. Poate că termenul „igienă“ ne-ar conveni mai mult decât
cuvintele „vindecare“ ori „terapie“.
Ca și Levin, cred că munca pe câmp sau în grădină ar trebui să aibă un loc de cinste
în ansamblul măsurilor destinate să păstreze și să amelioreze starea de sănătate, atât din
punct de vedere fizic cât și mental. „Munca văzută ca exercițiu, deși nu pare la prima vedere,
lucrează în permenență trunchiul, întărește și solicită organele, ceea ce le asigură țăranilor
și lucrătorilor forță durabilă și longevitate“, ne spune André de Sambucy24. Dealtfel, este și
oficial: cercetătorii Universității din Brookes, Oxford, au studiat efectele pe care le crează
practica grădinăritului. Rezultatele sunt elocvente. Activități precum greblatul sau stivuitul
buștenilor ard la fel de multe calorii, dacă nu chiar mai multe, decât o ședință de aerobic.
Statisticile recente dezvăluie faptul că săpatul pământului consumă, într-un minut, aproape
de două ori mai multe calorii decât mersul pe bicicletă sau aerobicul.
23
Arbeitskur (germ., în original) (TEI).
24
„După criză, ce poate face un bolnav în stare gravă?“
107
Grădinăritul sau buna întrebuințare a corpului sunt două ingrediente

indispensabile ale antidotului pentru carențele sau excesele vieții moderne
și, implicit, ale progresului tehnic. Cu acest antidot, ca să vorbim ca Jean
Giono (în Povara cerului), „oamenii își regăsesc frumusețea cu o viteză in-
credibilă. Dintr-o dată, brațele și picioarele își regăsesc plăcerea originară
de-a fi brațe și picioare“. Mai departe, Giono adaugă: „A lucra pământul
este, în fond, o lucrare cosmică, cea pentru care noi, fundamental, suntem
făcuți“. Și-atunci, să lucrăm pentru binele planetei grădinărind, să lucrăm
pentru binele nostru și să ne punem trupurile la treabă, așa cum trebuie.
108
BIBLIOGRAFIE
AGROBIOS, Cours de jardinage biologique, Vie et action, Vence.
F. MATTHIAS ALEXANDER, L'Usage de soi, Contredanse, Bruxelles, 1996.
HONORÉ DE BALZAC, Théorie de la démarche, Eugène Didier, Paris, 1855.
ALAIN BERTHOZ, Le Sens du mouvement, Odile Jacob, Paris, 1997.
ANTOINE BOSSE-PIATIÈRE, „Faux et usage de faux“, p. 28-32, în Les Quatre Saisons

du jardinage, nr. 103, Terre vivante, Mens, 1997.
SUZON BOSSE-PIATIÈRE, Indispensables outils, Terre vivante, Mens, 1997.
COLETTE, La Naissance du jour, 1928, GF-Flammarion nr. 430, Paris, 1984.
JEAN GIONO, Que ma joie demeure, Bernard Grasset, Paris, 1935,

Le Livre de Poche nr. 493-494.
JEAN GIONO, Le Poids du ciel, Gallimard, Paris, 1938, Folio essais nr. 269.
GEORGES HÉBERT, Muscle et beauté plastique, Librairie Vuibert, Paris, 1921.
ALDOUS HUXLEY, La Paix des profondeurs, La Table ronde, Paris, 1976, Folio nr. 1054.
ALDOUS HUXLEY, Ends and Means, Chatto and Windus, Londres, 1938.
FRANK PIERCE JONES, Collected Writings on the Alexander Technique,

Alexander Technique Archives, Massachusetts (Etats-Unis), 1998.
WILLIAM BRYANT LOGAN, Le Grand Manuel des outils de jardin, Könemann, 1999.
JEAN-NOËL MOURET, Les Outils de nos ancêtres, Hatier, Paris, 1993.
GUILLAUME PELLERIN, Outils de jardin, éd. Abbeville, Paris, 1996.
NOËLLE PEREZ-CHRISTIAENS, Le Cou, base de l'aplomb cérébral,

Institut supérieur d'aplomb, Paris, 1982.
NOËLLE PEREZ-CHRISTIAENS, Etre d'aplomb, Institut supérieur d'aplomb, Paris, 1983.
OLIVER SACKS, The Man who Mistook his Wife for a Hat, Picador, Londres, 1986.
ANDRÉ DE SAMBUCY, Nouvelle médecine vertébrale de toutes les maladies chroniques,

Dangles, Paris, 1960.
ANDRÉ DE SAMBUCY, Défendez vos vertèbres, Dangles, Paris, 1956.
ANDRÉ THOMAS, Equilibre, équilibration, Masson, Paris, 1940.
LÉON TOLSTOÏ, Anna Karénine, 1875-1877, Gallimard, Paris, 1952,

Folio Classique nr. 2660.
109
Cartea lui Joël Carbonnel se încheie aici.
Ca şi munca noastră, a celor din .
Înainte de a încheia, te rugăm să dai şi tu mai departe.
Nu neapărat (sau nu numai) cartea,
ci şi ideile şi informaţiile conţinute de ea.
Şi, de ce nu, din roadele obţinute
ca urmare a punerii ei în practică.
Credem că numai aşa putem face ţara
şi lumea puţin mai bune.
Dar din dar... Spor!
Membrii
care au contribuit la
această lucrare:
Gabriela, o piatră, Carmen A., Iulia, Doina,
ad.rian, dan.graphicube și alții.

07 Joel Carbonnel Gestul Corect Manualul Grc483dinarului Tei Print Color

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

07 Joel Carbonnel Gestul Corect Manualul Grc483dinarului Tei Print Color

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adept al metodei Mézières și al tehnicii F. M.

4. Ianto Evans. Leslie Jackson

6. Tony Dutzik. Elisabeth

Următoarele lucrări traduse gratuit de

J.H. Kunstler Ianto Evans

Îndelungata stare de urgenţă Casa la înde-Mână

Ediția I în limba română

Traduceri Ecologice Independente

P entru orice om lucid, este evident că România de astăzi se află în pragul

Așadar, cui se adresează în principal cărțile traduse de ?

TEI Traduceri Ecologice Independente

G RĂDINĂRITUL ESTE ANTIDOTUL perfect al modului modern de viaţă în ţări-

„La beauté est à fleur de peau“ (fr. în original) (TEI).

Trei doryphores (gr. doruphoros, „purtători de lance“).

VERIGA LIPSĂ: FOLOSIREA

SUNTEM UTILIZATORII PROPRIULUI CORP

Să ne întoarcem la metafora automobilului. Dacă nu ştiţi să conduceţi, puteţi găsi

ar trebui să fie deviza grădinarului preocupat să îşi stăpânească gestica şi preocupat să

REFLECŢII ASUPRA REFLEXELOR

SĂ AVEM TONUS – DAR NU PREA MULT

port cu gâtul şi trunchiul îi controlează în mare măsură reflexele de atitudine şi de redresare

NIVELUL APEI ÎN URECHEA INTERNĂ

POZIŢIA CAPULUI ŞI CANALELE SEMICIRCULARE

Poziţia corectă a capului: orizontalitate a canalului semicircular orizontal.

GÂT SĂNĂTOS, SPATE SĂNĂTOS

SIMPTOMATOLOGIA ÎNTREBUINŢĂRII GREŞITE

vat şi accelerat de marea capacitate de a imita a copilului, de a copia atitudinile, postúrile şi

sunt perfect paralele! Nu vă credeţi ochilor. Nu vă duceţi să consultaţi un oculist, nu ochii

Jean-Philippe Rameau15 a spus, pe bună dreptate, că „preluăm fără să gândim obişnuinţe

Compozitor și muzicolog francez (1863-1764), personalitate a muzicii baroce (TEI).

că va trebui să fim şireţi și răbdători ca să binevoiască să revină cu paşi mărunţi. În mod

CONTROLUL PRIMAR, CHEIA DE BOLTĂ

PUŢIN BUN SIMŢ... MUSCULAR

ne rănească mândria de fiinţe care se pretind raţionale, trebuie totuşi să recunoaştem că

LA NECAZURILE SCOPULUI, LEACUL MIJLOACELOR

DISCURS ASUPRA METODEI

A VENIT TIMPUL să ne facem primele arme (pașnice) în arta și măiestria unei

ÎN PICIOARE, PE PĂMÂNTUL SACRU

OMUL SE TRAGE DIN ARBORE

André Leroi-Gourhan (1911-1986), arheolog, paleontolog și antropolog francez (TEI).

GRAVITAȚIA: AMIC SAU INAMIC?

UNDE ÎNTÂLNIM ÎNTREBUINȚAREA GREȘITĂ

În stânga, poziție în picioare corectă: poziție verticală.

care dă o formă“). Apoi, el ghidează, acompaniază și coordonează mișcările elevului său

Zidul vă va ajuta, pe de o parte, să reușiți să simțiți mișcarea numită „cap în spate și în

TREI MODURI ÎN CARE

Pământul este materia primă a grădinarului. Îl scrijelește și îl zgârie, îl crapă și îl răscolește, îl

Stânga, folosirea corectă a propriului corp:

Stânga, folosirea corectă a corpului: aplecarea trunchiului datorită flexării șoldurilor.

SPATE SCOBIT SAU COCOȘAT: ACEEAȘI LUPTĂ

POZIȚII DEPĂRTATE: ÎNDOIRI ȘI FANDĂRI ÎN FAȚĂ

Greblat cu fandare în față.

gie și autorul teoriei evoluționiste (TEI).

în „ous“, printre care și „genoux“ (genunchi), „cailloux“ (pietre) (TEI).

Sus: folosirea corectă a corpului cu o bună aliniere cap-gât-spate.

The Attainment of Poise, Human Potential, vol. III, toamna 1970.

Exercițiu prin care umerii devin mai zvelți.

CULTIVAREA CÂMPULUI CONȘTIINȚEI

Blaise Pascal (1623-1662), matematician, fizician și filosof francez (TEI).

Folosirea corectă a propriului corp.

Folosirea corectă a propriului corp.

RIDICAREA UNEI GREUTĂȚI MARI

Folosirea corectă a propriului corp.

Folosirea greșită a propriului corp.