MEŞTERUL MANOLE de Lucian 

Blaga

Teatrul lui Lucian Blaga este o prelungire a poeziei sale. Se

desfăşoară în acelaşi climat dens de gândire mitică şi de expresie
substanţială, formată din ritm şi imagini, care strălucesc adesea,
dincolo de semnul sensibil sau inteligibil, cu o lumină singulară,
umbrită de magie verbală. Personajele graţioase umblă animate de
o ideologie sau de voinţa de a face operă sau de o pasiune
devoratoare mai mult decât de o situaţie dramatică ce se complică
spre conflict şi deznodământ. Sfârşitul unei piese de Blaga este
deja cuprins în expoziţiune, explicaţia sa trebuind să recurgă la
simbol. Din acest punct de vedere, al compoziţiei, precum şi al
naturii fatale a conflictului – toate piesele lui Blaga tratează
puterea ineluctabilă a destinului asupra unui personaj ori asupra
unei colectivităţi – acest teatru ţine de tragedie. El tratează
sentimentul tragic în cadrul baroc al vremurilor „foarte vechi,
străvechi”, într-o lume originară.

Creaţia dramatică a lui Lucian Blaga s-a dezvoltat în acelaşi timp cu

opera sa lirică şi cu proza sa filosofică. Aceste trei activităţi s-au împletit strâns. Astfel, în 1919, apărea
culegerea de versuri Poemele luminii,  în acelaşi timp cu volumul de aforisme Pietre pentru templul meu…

În 1920, autorul îşi susţinea teza de doctorat în filosofie, la Viena: Kultur und Erkenntnis  (Cultură şi
cunoaştere), în timp ce începea redactarea poemului său dramatic Zamobce,  scris în cursul anilor1921-
1922…

Alt exemplu: în 1921 apărea culegerea de poezii Paşii profetului;  piesa Tulburarea apelor  este scrisă în
cursul anilor 1922-1923. In 1923, el publică, la editura Prager Press, eseul filosofic despre
Eminescu Dichtung und Welt  (Poezie şi lume), în timp ce Teatrul Maghiar din Cluj, reprezenta Zamolxe,  în
traducere maghiară; iar din 1921 până în 1924, el va realiza culegerea de poezii în marea trecere.  Această
frumoasă împletire a creaţiei pe trei căi paralele şi comunicante va continua până în 1945. începând din
acel moment, opera sa teatrală încetează. Anton Pann,  piesa scrisă în 1945, va rămâne în manuscris şi va fi
publicată abia după moartea autorului. Opera sa filosofică se va decanta în vederea unor sinteze globale ori
se va împleti subtil în lucrările istoricului, memorialistului, traducătorului şi interpretului marilor maeştri ai
filo-sofiei şi moralei, ba chiar ai moralei politice. Această cale tăcută a prozei sale filosofice va rodi în proza
sa literară (roman autobiografic) şi în poezia sa. Mai ales poezia se va îmbogăţi pe toate planurile, atât cel al
formei, cât şi cel al diversităţii temelor. Publicarea aproape completă a poeziilor va fi şi ea postumă.

1. 1. Analiza pieselor (expunere anecdotică)

Din 1920 până în 1945, Lucian Blaga a scris zece piese de teatru. Anton Pann,  deşi figurează în două
manuscrise din 1945, nu a fost tipărită integral decât în aprilie 1965, în revista Teatrul.  Ea este, deci, pos-
tumă.

MEŞTERUL MANOLE se inspiră dintr-un poem dramatic, o baladă din folclorul românesc, ce povesteşte
leqenda construirii mănăstirii de la Curtea de Argeş, capitala Valahiei medievale. Drama se situează într-un
„timp mitic românesc”, „pe Argeş în sus”, unde se află prima reşedinţă a principilor Valahiei. Manole,
meşter zidar, şi tovarăşii săi construiesc o catedrală în această vale înverzită a Argeşului, pe cheltuiala şi
spre gloria domnului. Dar munca lor nu se poate împlini: ceea ce construiesc ziua, se „surpă” noaptea. De
şapte ani întregi, „puteri” tainice nu încetează să intervină pentru a zădărnici împlinirea acestei opere. Care
poate fi motivul? Bo-gumil. stareţul mănăstirii, Gâman. un fel de pustnic sălbatic, prin gura căruia se
exprimă „puterile tară noimă ale pământului”, îl ştiu. Ei au înţeles mesajul acestor puteri, cunosc preţul
 reuşitei: trebuie ca o fiinţă umană să fie jertfită în zidurile mănăstirii.
Astfel, sacrificiul unei fiinţe dragi – nevastă sau fiică a meşterilor zidari –
trebuie să pecetluiască tăria edificiului, în această lume plină de greutăţi
şi eşecuri cotidiene, Mira (în balada populară ea se numeşte Ana), soţia lui
Manole, şi-a păstrat neatinse râsul curat şi gustul pentru joc al femeii
îndrăgostite. Ea nu este nefericită, spune ea surâzând soţului ei, să vadă
că mănăstirea „nu vrea să se-nalţe”, fiindcă, odată biserica terminată, cu
turlele sale svelte, cu ornamente, Manole s-ar îndrăgosti de ea, uitându-şi
nevasta! (Primul act).

1. Zidarii stau lângă zidurile surpate în timpul nopţii, pe care vor

trebui să le construiască din nou… Soseşte un trimis al domnului
care exprimă mâhnirea acestuia. E hotărât să-i retragă încrederea
lui Manole, care mai cere trei zile de răbdare, după care „sau
biserica rămâne dreaptă, sau sângele nostru se va slei”, spune el.

După plecarea solului, tovarăşii lui Manole se miră că acesta a putut face
o asemenea promisiune. Ei vor să-1 părăsească. Dar Manole îi reţine. El le împărtăşeşte „semnul tainic pe
care tocmai 1-a înţeles: pentru ca fapta să se împlinească şi zidul să dureze, trebuie ca „nevasta unuia
dintre noi, care nu e încă mamă sau o soră curată, fiică luminată, care va veni prima să-şi vadă soţul, fratele
sau tatăl, trebuie ca aceea să fie clădită în zidurile pe care ei le înalţă.” Şi el continuă ca într-un descântec
destinat să înlăture soarta rea: „…că prin iţele vrerilor noastre, o altă vrere, cu mult mai mare, se ţese,
singură, trudnică, puternică şi neînţeleasă. Descordaţi-vă strunele sufletelor mâhnite şi nu vă împotriviţi!”

 Meşterii zidari aşteaptă cu nelinişte sosirea celei care este destinată să fie zidită e vie. Ei îl bănuiesc
pe Manole că i-a înşelat. El a putut să-şiprevină soţia de pericol… Insă Mira apare strălucitoare şi
veselă. Ea a fost înştiinţată de Găman despre moartea rituală care se pregăteşte. Vine chiar să
împiedice execuţia. Ii mustră pe tovarăşii soţului său pentru asemenea gânduri. Ea îi încredinţează
soţului ei grija vieţii celorlalţi. Dar Manole nu se poate dezice. El e obligat să-i ascundă soţiei sale
jurământul care îi leagă pe el şi pe tovarăşii săi şi la care s-au angajat. El îi spune că sacrificiul uman
nu este decât un joc. Un rit scurt ce va fi încununat de „o lungă şi fără de sfârşit minune”. Ea trebuie
„să se joace”. Descălţată, Mira trebuie să intre în zid şi minunea va urma. Mira acceptă jocul cu
inocenţă. Ea va intra în zidul care se înalţă în jurul ei; apoi peste ea, cuprinzând-o pentru totdeauna.

1. Manole nu-şi găseşte şi nu-şi va găsi liniştea sufletească după ce „a împlinit” acest rit de jertfă.
Biserica se înalţă sveltă şi durabilă. Zidarii termină înălţarea ei cu nerăbdare. Dar remuşcările
urmăresc fără încetare conştiinţa meşterului zidar. El aude un vaier sfâşietor ieşind din zid. Acest
sfânt lăcaş îi apare ca „un mormânt de îngeri şi sfinţi”. El se simte „străin aruncat în mare
singurătate şi-n veşnică pierdere”.

2. Biserica cea nouă străluceşte. Câteva schele mai rămân prinse de ziduri, trebuind să servească la
înălţarea şi instalarea marelui clopot. Manole rătăceşte de săptămâni, delirează. El se întâlneşte cu
Găman, bătrânul care ştie să descifreze semnele, care aude vocile. Ca şi Manole, bătrânul aude,
ieşind din zid, vaietul femeii sacrificate. El cunoaşte forţa destinului, ştie ce se va întâmpla, cum
trebuie să fie deznodământul.

Domnul soseşte cu suita sa pentru inaugurarea catedralei. Boierii şi clerul au aflat de jertfa umană săvârşită
pentru trăinicia zidirii… Ei sunt împărţiţi în privinţa lui Manole. Se cere pedepsirea lui, el nu trebuia să
consimtă la această ucidere… Manole cere favoarea de a urca să tragă primul clopotul. El urcă. Clopotul
începe să sune, sălbatic, în timp ce clopotarul se aruncă din clopotniţă şi cade în faţa zidirii.

„Ha! Leşul să fie dat soborului!” zice Vodă.

Iar tovarăşii săi recită un fel de plângere, în timp ce cortina se lasă:

„Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi!” (p. 505).

Există un cuvânt ce revine adesea în această piesă, este acţiunea, fapta.  Este urmat, ca şi cum ar deriva din
el, de o altă vocabulă: cuvântul.  Semnificaţia simbolică apare limpede: fapta creşte, ca un trunchi ce se
ramifică în afară, îşi afundă rădăcinile într-un pământ al creaţiei, care a fost însămânţat prin cuvânt.

Personajul feminin Mira (Ana,  în creaţia populară) vine să îmbogăţească gama personajelor feminine din
teatrul lui Blaga cu o podoabă de puritate cu totul deosebită ‘”:  ea este vie şi are o veselie tragică în
mijlocul unui grup de „jertfitori” – un fel de servitori ai sorţii – ai unui rit crud, care, pentru ea, împrumută
înfăţişarea unui joc de viaţă, un  fel de alabala. Iar vaietele care continuă să iasă din zidurile Faptei  soţului
ei, nutresc poezia nesfârşită a vieţii şi a morţii, ba chiar a groazei şi a milei, în care se scaldă personajele
tragice ale teatrului lui