Apus de soare – caracterizarea lui Ștefan cel Mare

Publicată în 1909, Apus de soare a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea este prima dramă istorică din
literatura românească care evocă personalitatea grandioasă a lui Ștefan cel Mare.
Drama se structurează pe două conflicte: exterior și psihologic. Acțiunea se petrece în ultimul an
de domnie a marelui voievod.
Personajul este privit din două ipostaze: Ștefan-domnul și Ștefan-omul, prima ipostază fiind
prezentată aproape supranatural, voința și dorința de a lăsa toate lucrurile în ordine după moartea sa
acționând ca o forță de nestăvilit în fața intrigilor boierilor trădători și a bolii și suferinței
domnitorului.
Delavrancea a preluat imaginea domnitorului moldovean așa cum s-a păstrat ea în tradiția populară.
Acestei imagini autorul îi asociază frământările interioare, pe care Ștefan reușește să le învingă într-
un mod sublim.
Metaforele abundente evidențiază capacitatea de conducător rămasă nealterată și slăbirea puterilor
fizice odată cu trecerea anilor și rana de la picior. Scriitorul a conturat cu o forță artistică egală pe
omul Ștefan, bătrân și bolnav, ca și pe voievodul Ștefan, care se identifică cu interesele Moldovei.
Ca domn, Ștefan atinsese culmea gloriei și autorității sale și a dus o politică înțeleaptă, sprijinindu-
se pe micii boieri și pe răzeși, făcând ordine și legi drepte, centralizând puterea în scopul apărării
țării. Are o personalitatea copleșitoare cu care își domină dușmanii. De aceea, puținii boieri
uneltitori, paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan și jitnicerul Stavăr tremură la gândul sabiei și își pun
nădejdea în boala și bătrânețea domnitorului. Își păstrează entuziasmul și curajul viteazului
dintotdeauna. Va întreprinde expediția din Pocuția din care iese învingător, dar cu rănile agravate.

Conflictul psihologic se nuanțează și devine puternic în momentul în care află de uneltirile celor trei
boieri de la fiica sa, Oana. Convinși că rana de la picior va grăbi sfârșitul, boierii vorbesc despre el
la trecut. Ei  nu-i pot ierta lui Ștefan reducerea privilegiilor, sprijinirea pe răzeși și ridicarea în
ranguri pe merite.
Trăsăturile voievodului se individualizează mai mult prin vorbele celorlalți care relatează faptele
trecutului, decât prin acțiune. El capătă proporțiile unui erou de legendă, toți vorbind despre el
admirativ, în termeni metaforici: „Slăvitul domn”, „preaslăvitul nostru stăpân”, „Sfântul”, „Leul
Moldovei”, „Soarele”.
Figura lui se întregește treptat, prin acumulare succesivă de
trăsături: gingășie , bunătate, asprime, perspicacitate politică, voință nezdruncinată în
îndeplinirea planurilor, pentru a pune în lumină, la finalul actului o personalitate eroică complexă și
impresionantă în intensitatea ei.
Sabia domnitorului devine simbol, semn al puterii de care Ștefan-domnul este conștient. Mintea sa
lucidă are, înainte de toate, grija țării.
În discursul său din actul III, scena 8, Ștefan rememorează cu o modestie extraordinară faptele de
vitejie ce i-au adus gloria eternă.
Cuvintele patetice ale lui Ștefan exprimă o viziune aproape apocaliptică a patriotismului, un
testament lăsat pentru totdeauna urmașilor, intrat în memoria colectivă: „..Moldova n-a fost a
strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor voștri
în veacul vecilor…”
Vorbirea sa este sacadată, cu pauze sugestive, având rezonanțe
profetice. Metaforele grandioase îl conturează monumental, într-o linie ascendentă a dozării
efectului, ce atinge sublimul. Interogațiile și repetițiile se succed într-o gradație ascendentă.
Gesturile sunt de o măreție gravă ce amplifică dramatismul momentului, scriitorul stăpânind cu
măiestrie arta oratorică și dovedind o intuiție psihologică remarcabilă: „Io, Ștefan Voievod, am suit
pe Bogdan pe tron…Io, Ștefan voievod, i-am așezat cu mâna mea, coroana strămoșilor mei…”.
În finalul discursului, Ștefan pune pe umerii fiului său, Bogdan, mantia sa, simbol al puterii, și-l
așază pe tron, îngenunchind în fața lui și sărutându-i dreapta, în semn de recunoaștere, un  gest de
umilință supremă. Apoi se rostogolește de pe trepte în brațele Doamnei Maria.
Vorbirea metaforică din monologul interior este profund lirică. „Și cu acest sfânt oțel oprii
cutremurul și umplui prăpastia”.
Gestul aruncării sabiei este și el simbolic, susținând ideea îndeplinirii voinței autorității supreme:
„Ți-ai îndeplinit menirea ca și mine!”
Voievodul apare construit vizionar, exprimând idealul de liberate și independență națională al
poporului său, identificându-se cu el și devenind, astfel, un simbol.