SUBIECTELE

LA DISCIPLINA ”INTRODUCERE ÎN LOGOPEDIE”

1. Definiția, obiectivele de bază ale logopediei.

Logopedia face parte din stiinta psihopedagogica , studiind tulburarile de
limbaj prin prisma preventiei evaluarii limbajului, prognosticului,corectiei
tulburarilor de limbaj, cunoasterea practica psihoindividuale a logopatului,
lucru cu familia si insertia sociala a persoanelor cu tulburari de limbaj.
Obiectivele de baza:
- Efectuarea unui diagnostic diferentiat
- Cunoasterea mecanismelor neuronale si functionale in productia limbajului
- Cunoasterea si aplicarea metodelor de preventie in TL
- Determinarea etiologiei
- Evaluarea logopedica si psihologica
- Stabilirea unui prognostic
- Promovarea unui program corectional recuperativ pornind de la
particularitatile individuale
- Lucru cu familia
- Formarea specialistilor in domeniul logopediei
- Organizarea serviciului logopedic in diferite institutii
- Structurarea unui plan individualizat de lucru
- Activitati de inculziune sociala, scolara
2. Interrelația logopediei cu alte științe.
Interrelatia logopediei cu alte stiinte:medicale(anatomia,
fiziologia,patfiziologia,pediatria, Orl,neurologia, psihiatria, fonopedia), stiinte
psihologice(psihologia generala, virstelor,speciala,clinica, neuropsihologia),
stiinte pedagogice(generala, speciala, didactica,metodologia)
3. Metodele și procedeele psihopedagogice utilizate în activitatea terapeutică
logopedică.
În categoria metodelor şi procedeelor generale sunt cuprinse: - gimnastica şi
miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei; -
educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir; - educarea auzului
fonematic; - educarea personalităţii, înlăturarea negativismului faţă de vorbire
şi a unor tulburări comportamentale.
4. Legitățile fundamentale ale logopediei.

5. Enumerați principiile generale ale logopedie.

6. Enumerați principiile specifice ale logopedie.
- Principiul dezvoltarii- se bazeaza pe studierea dinamicii tulburarii de
limbaj si determinarea ZDP
- Principiul ontogenetic
- Principiul sistemic-repereaza pe limbaj ca pe un sistem complex in
activitatea de corectie a Tl
- Principiul complexitatii e necesar pentrudiagnosticul diferentiat si pentru o
terapie corecta
- Principiul unitatii limbajuluisi celorlalte procese psihice
- Principiul activitatii determinate in activitatile logopedice reesind din
activitatea dominanta a pacientului

7. Definiți termenii ”limbă”, ”limbaj”.

Limba – sistem de coduri
Limbaj – proces psihic superior complex de aplicare a sistemului de coduri
verbale in procesul comunicarii
8. Etiologia tulburărilor de limbaj.
Cauze:
- Perioada intrauterina(cauze organice: infectiivirale, intoxicatii, RH, traume
mecanice, avitaminoze)
- Perioada perinatala(cauze organice:nasteri grele, provocarea leziunii SNC,
asfixia, traume fizice)
- Perioada postnatala(meningica-encefalite, infectii si intoxicatii cu diferite
substanta chimice)
Ele mai pot fi grupate in 3 categorii
- Organic
- Functional(consecinta la organic)(tulburari neurodinamice ale proceselor
excitatie-inhibitie, tulb.de nutritie la nivelul celulelor corticale ,
tulb.periferice –insuficiente motorii ale motricitatii fine a organelor
articulatorii si a auzului fonematic)
- Psihosocial(greseli educative, educatia fortatavorbirea infantila a parintilor,
suprasolicitarea psiho-fizica a copilului, bilingvismul)
9. Istoria logopediei. Etapele dezvoltării logopediei ca știință.
Despre vorbirea articulara vorbea Democrit. Celsius a descris prima data
paralizia limbii si recomanda exercitii terapeutice ,chirurgicale, logopedice.
Johann Heinrich a determinat rolul auzului fonematic. Ushinskii a numit nervii
care participa la vorbire, tot el a determinat rolul societatii, a propus primele
metode citit-scris in logopedie. Vigotchii primul a descris organizarea muncii
 logopedului, el a fost primul care a determinat legatura dintre limbajul oral si
scris
10.Anatomia și fiziologia aparatului verbo-motor.
Aparatul central SNC
SNC:
Scoarta,nodulii subcorticali, trunchiul cerebral,cerebelul,nervii,caile de
transmisie
Lobul frontal-zona broca
Lobul temporal- zona wernike
Lobul parietal-memoria vervala+orientarea in spatio temporala
Lobul occipital-perceptia vazului
Nodulii subcorticali-raspund de elementele prosodice a vorbirii
Caile de transmisie:
- Eferente-transmite implusurile nervoase catre organe
- Aferente-transmit implusurile nervoase de la organ catre SNC
Trunchiul cerebral: contine nervii faciali :
- Nervul trigemen- enerveaza maxilarul inferior
- N.facial- enerveaza muschiul rotund al gurii
- N.vag-enerveaza radacina limbii,coardele vocale faringele si muschii
respiratorii
- N.sublingual
Cerebelul-responsabil de intonatie,pauza accent
Nervii :
- Piramidali-transmite impulsul motor
- Extrapiramidal-asigura amplitudinea miscarii
Zona periferica:
- Respirator –plamini,bronhii,diafragma
- Articulator- organele active(mandibula,buze ,limba,palatul moale), organe
pasive(maxilarul superior,dintii, palatul dur)
- Aparatul fonator(laringe ,faringe,coardele vocale).
11.Descrieți zonele aparatului verbal.
Aparatul verbal uman se compune din trei sisteme fundamentale de organe.
Primul sistem îl formează:
1. Organele de respiraţie a căror funcţie în legătură cu limbajul constă în faptul
că ele dau curentul de aer ce formează vibraţia coardelor vocale, vibraţie pe
care o produce unda sonoră ca atare. Din aceste organe fac parte plămânii şi
muşchii pe care îi pun în mişcare, în special diafragmul, care atunci când se
bolteşte în sus în formă de cupolă, apasă de jos asupra plămânilor şi produce
diferite izbituri de intensitate diferită, corespunzătoare silabelor pronunţate.
 Tot din acest sistem de organe fac parte bronhiile şi traheea prin care
curentul de aer se duce către sistemul următor al organelor vorbirii – către
laringe.
2.Laringele – fiind continuarea traheei, e format din patru cartilaje. În spaţiul
dintre aceste cartilaje sunt dispuse în cavitatea orizontală coardele vocale,
anume doi muşchi subţiri, elastici, pe care aerul ieşit din trahee îi pune în
mişcare vibratorie. Aşezarea coardelor vocale permite, datorită mobilităţii
cartilajelor de care sunt fixate, să se producă mişcări de două feluri:
- coardele vocale se pot întinde sau pot rămâne destinse;
- se pot alipi sau se pot îndepărta la capete în aşa fel încât se
formează între ele un spaţiu denumit glotă. Când coardele vocale sunt întinse şi
apropiate, adică glota este închisă, atunci pătrunzând între marginile corzilor
îndreptate una spre cealaltă aerul expirat le pune în mişcare vibratorie, în urma
cărui fapt se produce unda sonoră. Când coardele vocale nu sunt suficient de
apropiate, datorită faptului că aerul trece fără a se freca prea mult de marginile lor,
se produc sunete slabe, de şoaptă. Când respiraţia e liberă şi nu e sonoră, coardele
vocale rămân cu totul destinse, iar glota complet deschisă.
 3. Al treilea sistem al organelor vorbirii e aşezat deasupra laringelui.
Acesta e format din cavitatea bucală şi nazală, care reprezintă un fel
de tub aşezat deasupra. Cavitatea bucală reprezintă cel mai important
rezonator al undelor sonore care apar în laringe. Prin modificarea
mărimii şi a formei cavităţii bucale se formează sonoritatea definitivă
a vocalelor.
Cavitatea bucală e de asemenea organul care crează obstacole speciale
pentru aerul expirat. Înlăturarea prin aer a acestor obstacole produce acele sunete –
zgomote, care se numesc consoane. Cavitatea nazală îndeplineşte funcţia unui
rezonator auxiliar, către care trecerea poate fi sau deschisă sau închisă de către
vălul palatului, adică de partea posterioară mobilă a palatului. În primul caz se
produc sunete nazale, ca de pildă consoanele sonore m – n, iar în al doilea caz –
sunete nenazale.În felul acesta, aparatul periferic al vorbirii este extrem de
complex, necesitând o coordonare extrem de fină a mai multor mişcări care se
produc simultan.
Deci vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui,
datorită vibraţiei coardelor vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care e trimisă
de contracţia muşchilor expiratori şi de plămâni.
Cuvântul este produsul vocii. Vocea şi cuvântul se concretizează din sinteza
funcţiilor tuturor organelor care colaborează şi conduc acest proces.

12.Enumerați criteriile de bază ce stau la clasificarea tulburărilor de limbaj.

conform lui M.Guţu :
- după criteriul anatomo-fiziologic:
 tulburări ale analizatorului verbo-motor, verbo-auditiv;
 tulburări centrale sau periferice;
 tulburări organice sau funcţionale.

- după criteriul structurii lingvistice afectate:

 tulburări de voce;
 tulburări de ritm şi fluenţă;
 tulburări ale structurii fonetico-fonematice;
 tulburări complexe lexico-gramaticale;
 tulburări ale limbajului scris.

- după criteriul periodizării apariţiei:

 perioada preverbală – până la 2 ani;
 perioada de dezvoltare a vorbirii : 2-6 ani;
 perioada verbală – 6 ani.

• după criteriul psihologic:

 gradul de dezvoltare a funcţiei comunicative a limbajului;
 devieri de conduită şi tulburări de personalitate.

13.Clasificarea T.L. adoptată de Parrel.

14.Clasificarea efectuată de Ch. Van Riper.
15.Clasificarea după M.E. Hvatțev.
16.Clasificarea după E. Verza (1977, 1983, 2003).
Conform opiniei lui E.Verza, tabloul tulburărilor de limbaj este:
a) tulburări de pronunţie:
 dislalia;
 rinolalia;
 dizartria

b) tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii:

 bâlbâiala;
 logonevroza;
 tahilalia;
 bradilalia;
 aftongia;
 tulburări pe bază de coree.
c) tulburări de voce:
 afonia;
 disfonia;
 fonastenia;
d) tulburări ale limbajului citit-scris:
 alexia;
 dislexia;
 agrafia;
 disgrafia.
e) tulburări polimorfe de limbaj:
 alalia;
 afazia.
f) tulburări de dezvoltare a limbajului:
 mutism psihogen;
 întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii.

17.Descrieți cele 5 aspecte: (fonologic, morfologic, sintactic, semantic,

pragmatic), în care se divizează tulburările de limbaj.
18.Sistematizați tulburările de limbaj în baza celor 3 sindroame esențiale, după C.
Păunescu, (1984).
19.1.Primul este sindromul dismaturativ manifestat prin întârzierea simplă în
apariţia şi dezvoltarea vorbirii, dislalia de evoluţie, bâlbâiala fiziologică,
dislexia – disgrafia de evoluţie. Acestea sunt condiţionate fie de un ritm
propriu de dezvoltare ( ereditar, congenital ), fie de o frânare şi încetinire a
ritmului obişnuit de dezvoltare a vorbirii prin factori somatici sau prin factori
afectivi şi sociali.
20.2.A doua mare categorie e cea a sindroamelor extrinseci limbajului şi vorbirii:
dislalia, disartria, disritmia ( bâlbâiala, tahilalia, bradilalia ). Sindroamele
extrinseci afectează rostirea prin interesarea laturii instrumentale a limbajului,
vorbirea rostită, fiind condiţionată prin malformaţii periferice structurale,
leziuni periferice motorii sau senzoriale, leziuni subcorticale.
21.3.A treia categorie este a sindroamelor intrinseci limbajului şi vorbirii,
caracterizate printr-o simptomatologie de tip afazic, comportând tulburarea
elaborării ideaţionale a limbajului, şi ea grupează laolaltă sindromul
disintegrativ sau disfazia şi sindromul dezintegrativ sau afazia; afectarea
limbajului şi vorbirii, cu vastele lor implicaţii funcţionale este determinată de
leziuni cortico – subcorticale.

22.Tulburările de limbaj – scurtă prezentare psiho-pedagogică: definiția,

clasificarea, simptomatologia: Tulburările de ritm și fluență a limbajului.

B Â L B Â I A L A
 Definiţie

În mod obişnuit, bâlbâiala este considerată un defect care se

manifestă prin întreruperi, opriri (forma tonică) sau repetarea unor
silabe, cuvinte sau a unor sunete (forma clonică). . În faza primară toate
aceste simptome sunt lipsite de efort şi au caracter inconştient. În
momentul în care bâlbâitul devine conştient de propriul său defect,
încearcă să-l evite recurgând la eforturi de supraîncordare musculară,
bâlbâiala devine "secundară". În această fază, elementele nevrotice
generate de dorinţa de a ascunde bâlbâiala ocupă locul central în tabloul
simptomatologic al bâlbâielii. Simptomatologie - caracteristici specifice în
bâlbâilă

Sunt două grupe de simptome în strânsă legătură una cu cealaltă: biologice

(fiziologice) şi sociale (psihologice).

De cele biologice (fiziologice) aparţin spasmele (convulsiile) în vorbire,

tulburări în sistemul nervos central, sănătatea fizică.

De cele psihice aparţin întreruperile, blocajele în vorbire şi alte tulburări în

vorbirea expresivă, fenomenul fixării asupra defectului, logofobia, subterfugii
diferite.

Principalul simptom extern al bâlbâielii este spasmul în procesul actului

vorbirii. Durata acestuia, în cazuri medii, oscilează între 0,2-12,6 secunde. În
cazuri grave pot ajunge până la 80-90 secunde. Spasmele se deosebesc după formă,
localizare şi frecvenţă.

În cazul spasmelor tonice se observă un spasm prelungit (t-oporaş) iar în

cazul spasmelor clonice se observă repetarea uneia şi aceleiaşi mişcări spasmodice
(to-to-poraş). Asemenea spasme, de obicei, lezează întreg aparatul respirator,
articulator şi de vorbire. În funcţie de spasmele ce acţionează asupra unora sau
altora dintre organele vorbirii deosebim trei forme de spasme: respiratorii, verbale
şi articulatorii.

În bâlbâială sunt trei forme de tulburări ale respiraţiei: expiratorie,

inspiratorie şi mixte (atât pe inspiraţie cât şi pe expiraţie).

Spasmele în aparatul vorbirii se caracterizează prin: închidere (coardele

vocale se unesc prin spasm şi pentru scurt timp rămân unite) - glasul, vocea se
întrerupe pe neaşteptate sau se formează un spasm clonic (A-a-a-a), întrerupere
(glota rămâne deschisă şi se observă o totală tăcere) şi vocale - specifică copiilor
care prelungesc vocalele în cuvinte.

În aparatul articulator se deosebesc convulsiile (spasmele): labiale, linguale

şi palatale. Mai des şi în mod mai pronunţat apar la pronunţarea consoanelor
explozive (c, g, p, b, t, d); mai rar şi cu o intensitate redusă la consoanele fricative.
La consoanele sonore spasmele apar mai des decât la consoanele surde în special în
combinaţie cu vocalele şi, de asemenea, la începutul cuvintelor, al frazei, sintagmei
sau al paragrafului. Ca urmare, pe lângă dificultăţile de natură fonetică a sunetelor,
un mare rol îl au factorii gramaticali: aşezarea cuvintelor în frază, structura textului
etc. De aceea trebuie să ţinem cont de conţinutul textului, de dificultăţile semantice
ale cuvintelor de pronunţat (se bâlbâie mai puţin la o povestire simplă despre
lucruri cunoscute decât la un raţionament complicat).

Caracterizarea manifestărilor exterioare a copiilor bâlbâiţi:

1) în vorbirea bâlbâiţilor atrage atenţia tulburarea armoniei acesteia, a

ritmului şi a melodicităţii. Vorbirea este sacadată, cu pauze nemotivate, repetiţii,
cu pronunţări grele a unor sunete sau un început greu de fraze;

2) la mulţi bâlbâiţi se dezvăluie tertipuri verbale sub formă de sunete,

combinaţii de sunete sau cuvinte auxiliare (embolofrazie);

3) activitatea verbală la mulţi copii este redusă, comunicarea cu cei din jur
este limitată, aceasta dovedind tulburări ale funcţiei comunicării vorbirii;

4) la copiii bâlbâiţi (în special de vârstă fragedă) se observă în vorbire

imperfecţiuni fiziologice de pronunţare a sunetelor, o utilizare incorectă a
cuvintelor, o alcătuire incorectă a frazelor;

5) în unele cazuri, defectele de vorbire la copiii bâlbâiţi se reflectă şi în scris

sub forma repetării literelor asemănătoare, a silabelor, de formulare incorectă a
propoziţiilor.

Înţelegerea propriului defect de vorbire, încercările fără succes de a se

dezbăra de acesta sau de a-l masca, adesea generează anumite particularităţi
psihologice: timiditate, şovăială, tendinţă de însingurare, teama de vorbire,
sentimentul de deprimare şi frământări constante datorate propriei vorbiri. Uneori,
dimpotrivă, apare tendinţa de agresivitate, indisciplină şi brutalitate.

. Odată cu agravarea bâlbâielii, simptomele primare: repetiţiile şi

prelungirile de sunete, sunt înlocuite în mod treptat cu spasme tonice care se
generalizează asupra întregului aparat fonator. Cauza acestor modificări se explică
prin îndreptarea atenţiei copilului bâlbâit asupra propriei pronunţări. Bâlbâitul,
devine conştient de defect, încearcă să-şi înăbuşe neajunsul evitând repetarea
primelor cuvinte sau silabe din formular.În această încercare el reuşeşte să-şi
înăbuşe simptomele primare (repetiţiile, prelungirile de sunete) recurgând la o stare
de supraîncordare, ce se manifestă prin apariţia unui blocaj tonic ce frânează de
fapt emiterea sunetelor. Încercările de a învinge obstacolele duc la extinderea
spasmelor. Într-o fază mai avansată apar numeroase ticuri, contorsiuni faciale sau
mişcări ritmice ale membrelor.

23.Tulburările de limbaj – scurtă prezentare psiho-pedagogică: definiția,

clasificarea, simptomatologia: Tulburările de dezvoltare a limbajului.
Simptomatologie:
- Vocabular pasiv limitat(aparitia cuvintelor are loc la 2-2,5 ani, vocab activ fiind
format din 20-30 cuvinte, nu foloseste pluralul in mod obisnuitci doar
intimplator,)
- Intelegerea/comprehesiunea limbajului limitata si confuza(nu cunoaste
semnificatia multipla a cuvintelor ,in special a notiunilor care exprima
spatialitatea si temporalitatea)
- Exprimare deficitara,alogica(evolutia aparatului fonoarticulator stagneaza dupa
perioada lalatiei, vocalelel sunt prezente insa consoanele deficile sunt omise sau
inlocuite cu unele mai usoare)
24.Tulburările de limbaj – scurtă prezentare psiho-pedagogică: definiția,
clasificarea, simptomatologia: Tulburările de voce.
Tulburari de voce sunt distorsiunile spectrului sonor referitoare la
intensitatea ,inaltimea,timbrul si rezonanta sunetului.
Componentele vocii:
- Componenta respiratorie(cutia toracica si plaminii)
- Componenta vibratorie(laringele si corzile vocale)
- Componenta rezonatorie(cavitatea faringiana si bucala)
Calitatile vocii: timbrul, intensitatea sau puterea sunetului,inaltimea sau
frecventa sunetului,rezonanta sunetului.
25.Tulburările de limbaj – scurtă prezentare psiho-pedagogică: definiția,
clasificarea, simptomatologia: Tulburări ale limbajului scris-citit.
Simptomatologie:
- Erori in diferentierea auditiva a sunetelor
- Erori in diferentierea vizuala a literelor
- Deformarea cuvintelor prin inversarea ordinii literelor, silabelor, omisiuni de
litere,substituiri de litere
- Citire fragmentata uneoi extrem de lenta,alteori precipitata, cu multe ezitari in
citirea cuvintelor,cu pauze mari,citiri fara sens,cuvintele uneori ghicite,alteori
substituite
Disgrafia-este o perturbare a limbajului scris,
Simptomatologia –dificultati in realizarea grafica a literelor, incapacitatea
efectuarii legaturii intre sunetele auzite si literele scrise, nerespectarea regulilor
gramaticale, contopiri si comprimari de cuvinte
26.Tulburările de limbaj – scurtă prezentare psiho-pedagogică: definiția,
clasificarea, simptomatologia: Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncții
psihice.
27.Tulburările de limbaj – scurtă prezentare psiho-pedagogică: definiția,
clasificarea, simptomatologia: Tulburări polimorfe ale limbajului.
Alalia-tulburare de vorbire ce se caracterizeaza prin subdezvoltarea sau lipsa
limbajului ca urmare a leziunii organice a zonelor neuronale ale limbajului la
etapa antenatala sau in frageda copilarie. Cauzele-procese inflamatorii si cele
trofico metabolice din perioada intrauterina si de caracter neurologic.
Simptomatica- nedezvoltarea limbajului fonetico-fonematic, nu se formeaza
coordonarea miscarilor fine articulatorii,vorbirea poarta caracter
fragmentar,absenta motivatiei de comunicare.
Clasificarea:
- Alalie motorie-copilul intelege sensul cuvintelor,dar nu le poate pronunta, emite
sunete nearticulate si cuvinte mano/bisilabice
- Alalie senzoriala- nu intelege vorbirea exprimata prin cuvinte,dar poate repeta
unele cuvinte(ecolalie)
- A. Mixta-cea mai grava ,predomina caracteristici multiple
Afazia- tulburare de limbaj cauzata de anumite accidente cerebrale se manifesta
prin pierdere partiala sau totala a capacitatii de comunicare orala si scrisa
Simptome generale-perturbarea functiei de comunicare,nominalizare,repetare .
Caracteristici generale:
- Frecventa la virste adulte
- Modificari profunde in sfera limbajului ,la nivelul personalitatii-destructurari
masive
- Tulburari ale perceptiei audutive si vizuale
- Scaderea memoriei, gindirii,atentiei,tulburari lexicale,grafice de calcul
- Cuvinte parazite
- Afectiuni a vocii, respiratiei, emotii exagerate
28.Tulburările de limbaj – scurtă prezentare psiho-pedagogică: definiția,
clasificarea, simptomatologia: Tulburări de pronunție și articulație ale
limbajului.
29.Tulburări de pronunție sau articulație (dislalie, disartrie, rinolalie).
Tulburările de pronunţie au o frecvenţă destul de mare atît în cazul copiilor
normali din punct de vedere psihic, cît şi la cei cu deficienţa de intelect şi
senzoriale. Unele din tulburările de pronun-ţie dispar odată cu înaintarea în
vîrstă a copilului, altele tind de a se stabiliza şi consolida în timp, ceea ce face
ca activitatea de recuperare să fie cu atît mai dificilă, cu cît terapia este
concepută mai tîrziu. În perioada antepreşcolară, tulburările de pronunţie nu
constituie semnale de alarmă la copiii cu intelect normal şi fără anomalii
organice ale aparatului fono-articulator. La vîrsta preş-colară tulburările de
pronunţie au (de obicei) caracter fiziologic, ca urmare a nedezvoltării sufici-
ente a aparatului fono-articulator şi a sistemelor cerebrale implicate în actul
vorbirii, și nu se im-pune necesitatea intervenţiei logopedice. După vîrsta de 3-
4 ani, aceste sisteme devin suficient de dezvoltate pentru a putea realiza o
pronunţie corectă. Dacă aceasta nu se realizează trebuie deter-minate cauzele
care stau la baza deficienței, pentru ca programul de terapie să poată fi
individua-lizat în funcţie de cauză.
30. Dislalia este cea mai raspîndită formă a tulburărilor de limbaj (de la
grecescul ,,dis"- dificil și ,,lalein" - vorbire), întrodus în literatura de
specialitate de R. L. Schulthess (1830). Dislalia se definește ca o tulburare de
limbaj caracterizată prin incapacitatea parțiala sau totală de a emite și de a
articula corect unul sau mai multe sunete izolate sau în combinații fluente ale
vorbirii (M. Gutu 1975), manifestîndu-se prin: deformarea, omiterea,
substituirea, înlocuirea şi inversarea su-netelor. În cazurile grave aceste
fenomene se produc şi la nivelul silabelor şi chiar al cuvintelor.
Cînd deficienţele de articulaţie se limitează numai la nivelul unor sunete
izolate şi în genere se manifestă printr-o formă mai uşoară, atunci vorbim de
dislalia monomorfă (simplă sau parţia-lă).Cînd tulburările respective se extind
asupra majorităţii sunetelor şi a unor grupe de silabe vor- bim de dislalia
polimorfă, iar atunci cînd sunt afectate toate sunetele, majoritatea silabelor şi a
cuvintelor este vorba despre dislalia generală sau totală, formă prezentă, în
special, în despică-rile maxilo-velo-palatine (buză de iepure sau gură de lup)
sau ca manifestări secundare ale altor tulburări grave, cum sunt afaziile şi
alaliile. În
dislalie sunetele nu sunt în același mod afectate: unele au frecvenţa mai mare,
altele mai mică; mai afectate sunt cele care apar mai tîrziu în vorbirea
copiilor: vibranta “r”, africatele “c”, “g”, “t”, siflantele “s”, “z” şi şuierătoarele
 “ş”, “j”, iar vocalele, în primul rînd: “a”, “e”, “u” şi unele consoane, cum ar fi:
“b”, “d”, “t”, “m” şi “n”, care apar mai devreme în vorbire şi sunt mai rar
afectate.
Cauzele specifice ale apariţiei dislaliei: imitarea unor persoane cu o
pronunţie deficitară; me- tode inadecvate de educaţie şi care nu duc la
stimularea vorbirii; încurajarea copilului de către adult în pronunţarea peltică
pentru amuzament; implantarea defectuoasă a dinţilor; diferite ano-malii ale
aparatului bucal (buză de iepure şi gură de lup); deficienţe cerebrale;
insuficienta dez-voltare psihică a subiectului; deficienţe ale auzului
(hipoacuzie şi surzenie uşoară); slaba dezvol-tare a auzului fonematic. În
dislaliile generale (grave), unii autori accentuează că ereditatea poa-te
constitui un factor etiologic important, pe linie paternă trăsăturile respective se
transmit mai frecvent cînd li se asociază şi unele insuficienţe motorii.
Dintre cele mai frecvente dislalii, grupa sigmatismelor şi a
parasigmatismelor (s, ş, z, j) ocupă un loc principal. Acestea apar atunci cînd
au loc deformări, substituiri, omisiuni ale sunetelor si-flante şi şuierătoare:
“s”, “ş”, “z”, “j”, “t”, “ce”, “ci”, “ge”, “gi”, la preşcolari şi şcolarii mici
manifestîndu-se cel mai des prin omisiuni şi deformări. Dintre multiplele
forme de sigmatism specifice limbii române, menţionez următoarele:
a) sigmatismul interdental care apare ca urmare a pronunţării sunetelor
respective cu limba între dinţi (în perioada schimbării dentiţiei de lapte);
b) sigmatismul lateral cu cele trei forme: lateral dexter (ieşirea aerului se face
prin dreapta); lateral
sinister (ieşirea aerului se face prin stînga); bilateral (aerul iese prin ambele
părţi);
c) sigmatismul adental produs prin sprijinirea vîrfului limbii pe dinţi,
nepermiţînd astfel aerul să iasă prin spaţiul interdental, cum este normal.
Această formă este mai frecventă la hipoacuzici, datorită perceperii deficitare
a pronunţiei; d)
sigmatismul palatal ce se produce prin pronunţarea sunetelor siflante şi
şuierătoare cu vîrful limbii retras spre bolta palatală;
e) sigmatismul strident se manifestă printr-o sonoritate exagerată a
siflantelor, producînd pertur-bări la nivelul percepţiei;
f) sigmatismul nazal, determinat de deficienţe ale palatului moale care nu-şi
poate îndeplini fun-cţia normală, imprimînd astfel scurgerea aerului, parţial
sau total, prin intermediul căilor nazale.
31. O altă formă dislalică, cu o frecvenţă mare este rotacismul şi
pararotacismul; care constă în deformarea, omisiunea, inversarea şi
înlocuirea sunetului “r”. Consoana “r”apare în vor- birea copilului în urma
 sunetelor siflante şi şuierătoare, iar emiterea lui presupune o anumită dez-
voltare a aparatului fonoarticulator şi mişcări fine de sincronizare. Din aceste
motive, la majori-tatea copiilor antepreşcolari mici (3-4 ani) se produce
afectarea sunetului “r” sau se înlocuieşte cu “l” –„i” şi mai rar cu “d”, “h”,
“v”. Cele mai frecvente forme de rotacism sunt:
a) interdental - ia naştere prin pronunţarea sunetului “r” cu vibrarea vîrfului
limbii sprijinit pe incisivii superiori sau mai rar, prin atingerea limbii de buza
superioară în timpul vibrării acesteia;
b) labial - realizat printr-un joc uşor al limbii şi vibrarea buzelor;
c) labiodental-apare prin vibrarea buzei superioare în atingerea cu incisivii
superiori sau vibra-rea buzei inferioare în momentul atingerii incisivilor
superiori; d) apical - recunoscut după
faptul că limba se află în momentul pronunţiei lipită de alveole, ceea ce
nu-i permite să vibreze suficient;
e) velar - în care nu vibrează vîrful limbii aşa cum este normal, ci vălul
palatal; f) nazal - datorat faptului că orificiul
palatofaringian nu se închide suficient, ceea ce face să se producă vibraţii la
nivelul părţii posterioare a palatului moale şi peretelui posterior al faringelui,
iar emisia lui “r” este stridentă, cu caracteristici nazale;
g) uvular - produs prin vibrarea uvulei în articulaţia sunetului “r”;
h) bucal - format prin scurgerea aerului pe spaţiile dintre părţile laterale ale
limbii, forţînd obrajii să intre în vibraţii şi dînd o notă dezagreabilă pronunţiei.
32.Deşi cu frecvenţa mai mică, dar se pot produce tulburări ale celorlalte sunete,
cum ar fi: -betacism şi parabetacism (tulburarea sunetului
“b”); -capacism şi
paracapacism (tulburarea sunetului “c”);
-deltacism şi paradeltacism (tulburarea sunetului “d”);
-fitacism şi parafitacism (tulburarea sunetului “f”);
-gamacism şi paragamacism (tulburarea sunetului “g”);
-hamacism şi parahamacism (tulburarea sunetului “h”);
-lambdacism şi paralambdacism (tulburarea sunetului “l”);
-mutacism şi paramutacism (tulburarea sunetului “m”);
-nutacism şi paranutacism (tulburarea sunetului “n”);
-tetacism şi paratetacism (tulburarea sunetului “t”);
-vitacism şi paravitacism (tulburarea sunetului “v”).
33. Indicații pentru recuperare în dislalie:
Pentru ca vorbirea sa fie corectă, trebuie sa existe o serie de condiţii: sistemul
nervos central (SNC) sa fie sănătos organic şi funcțional; organele periferice
ale vorbirii, neuro–musculare şi osoase, cartilaginoase sa fie sănătoase;
 vorbirea celor din jur să fie corectă; legăturile şi relațiile cu cei din jur să fie
normale. Apoi cu exigență se vor realiza exerciții de :
– gimnastică şi miogimnastică a corpului în scopul îmbunătățirii motricității,
ritmicității gene-ale, ex. de gimnastică a organelor care participă la realizarea
pronunției, pentru educarea mișcă-rilor articulatorii corecte;
– gimnastică respiratorie pentru dezvoltarea capacităţii pulmonare, a
echilibrului dintre inspira-ție şi expirație şi a unei bune sincronizări între actul
respirator şi vorbire; – educarea auzului
fonematic, a atenției auditive pentru a putea identifica şi diferenţia sunete-le;
pentru a cunoaște locul şi rolul sunetelor în cuvînt ;
– educarea personalității, înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a unei
eventuale tulburări de comportament. Se va urmări redarea încrederii în
propriile posibilități, crearea convingerii că e o tulburare pasageră şi a
încrederii în activitatea de recuperare logopedocă, un rol deosebit re-venind
psihoterapiei.
Psihoterapia se va face în funcţie de etiologie şi simptomatologie, de vîrsta,
de particularitățile personalității, de nivelul de dezvoltare intelectuală şi va
trebui extinsă şi la persoanele care se ocupă de educaţia dislalicului pentru ca
să aibă o atitudine corectă, să fie receptive, să contribuie la activitatea de
recuperare.
34.Dupa ce exercitiile cu caracter general selectate şi adaptate specificului
fiecărei tulburări au fost efectuate, se trece la a doua categorie de procedee şi
metode pentru formarea deprinderilor de a articulare corectă. La necesitate
unele exerciții vor fi reluate. Se va încerca emiterea corectă a sunetelor pe
bază de onomatopee sau coarticulare. Dacă nu se reușește, se fac exerciții
specifice în faţa oglinzii, logopedul demonstrînd poziţia corectă a fiecărui
organ implicat. Prin imitație, copilul încearcă să realizeze articularea corectă a
sunetelor și apoi se va trece la pronunția lor începînd cu cele surde, apoi
sonore. Sunetul corect pronunțat se întroduce în silabe directe, indi-recte, în
cuvinte, propoziții urmarindu-se consolidarea şi automatizarea lor în vorbire.
Se vor me-mora versuri și folosi povestiri. Urmează etapa de diferențiere a
sunetelor şi a gradului de auto-matizare în vorbirea curentă. Ultima etapă
constînd în întroducerea (impostarea) sunetelor în texte obișnuite în vorbirea
curentă.
35.
36. Disartria (din limba greacă “dys” - greu şi “arthria” - articulaţia) este o
tulburare complexă de vorbire (este cea mai gravă dintre tulburările de
pronunție), manifestîndu-se prin vorbbire ne- clară, confuză, disritmică,
disfonică, cu rezonanţă nazală, monotonă și pronunție neclară. Se mai numește
 și dislalie centrala. Ea nu afectează vorbirea în general, ci doar partea ei
instrumentală; iar la tulburările articulatorii se adaugă și cele respiratorii și de
fonație. Disproporția dintre vorbi-rea impresivă (păstrată integral sau în mare
măsură) şi cea expresivă, care este denaturată, uneori foarte grav încît
afectează înţelegerea celor pronunţate, constituite una din caracteristicile
speci-fice ale acestei tulburări. Copilul disartric este, de cele mai multe ori,
conştient de dificultăţile pe care le întîmpină în realizarea unor mişcări
fonoarticulatorii. Deşi ştie ce mişcări trebuie să reali-zeze pentru a produce
prin imitaţie un anumit sunet, el nu le poate reuşi. Efortul voluntar contri-buie
adeseori doar la accentuarea dificultăţilor în desfăşurarea mişcărilor
respective, pe care une-ori le poate realiza în condiţiile unei vorbiri în ritm mai
încetinit decît cel impus de fluenţa vorbi-rii normale. În recuperarea disartriei
este foarte important să se stabilească tipul de paralizie, da-că prezintă
spasticitate, ataxie,cu tulburări de coordonare a mușchilor. Pentru fiecare
formă se re-alizează alt tip de exercițiu: cei cu spasticitate efectuează exerciții
de relaxare și de întărire a mus culaturii. Dacă disartria este însoțită de
debilitate mintală (prognosticul este nu prea optimist), re-cuperarea trebuie să
se realizeze de timpuriu prin exerciții cu multe pauze, deoarece aceștea obo-
sesc ușor, iar tulburările motorii impun o atitudine grijulie pentru că nu se pot
concentra asupra mișcării.
Indicații pentru recuperare în disartrie:
-Exerciții de chinetoterapie și exerciții de dezvoltare a motricității
generale; masajul logope-dic.
-Exerciții de educare a mișcărilor motrico-articulatorii pentru ca organele
vorbirii să devină capabile de o funcţie normală: de ținut cont de faptul că
mișcările fiziologice sunt realizate auto-mat, iar mișcările voluntare nu se pot
realiza. Pentru stimulare pot fi folosite mișcările păstrate: pentru dezvoltarea
musculaturii buzelor- poate să reacționeze cînd îi dai o bomboană, iar dacă
este solicitat să strîngă buzele trebuie gîdilat.
-Exerciții de formare a respiratiei verbale care este superficială la disartrici,
culcat pe canapea cu greutăți pe torace;
-Exerciții pentru educarea auzului fonematic şi pronunției folosindu-se în
general aceleaşi me-tode ca şi la dislalie.
Recuperarea disartriei se face prin activităţi logopedice netematice, constînd
în exerciţii indivi-du-le de antrenare a aparatului fonoarticulator şi de corectare
a pronunţiei. De obicei este nece-sară și asocierea unor măsuri de tratament
stabilite de medic. Terapia este de durată și necesită multă perseverență!!!
37.Rinolalia - provine de la grecescul ,,rino"-nas, ,,lalie"- vorbire), însemnând
vorbire pe nas. Este o tulburare de pronunţie la baza careia stau o serie de
modificari anatomice sau malformatii con-genitale ale organelor periferice ale
vorbirii: maxilare, buze, limbă, palatului dur (datorită insufi-cientei dezvoltări
a acestuia), palatului moale și care provoacă rezonanța sunetelor și a vocii.
Rinolalia are mai multe forme de manifestare:
a) aperta (deschisă), cînd suflul aerului necesar pronunţării sunetelor parcurge
predominant ca-lea nazală;
b) clausa (închisă), cînd unda expiratorie necesară pronunţării sunetelor
nazale “m” și “n” se scurge pe traiectul bucal;
c) mixa (mixtă), în prezenţa căreia unda expiratorie trece alternativ pe cale
nazală şi pe traiectul bucal.
Indicații pentru recuperare:
Terapia este complexă şi necesita colaborarea chirurgiilor, psihologilor,
logopedului şi a familiei. În rinolalie terapia va începe după intervenția
chirurgicală care va înlătura cauza tulburărilor de vorbire, de exemplu
extragerea polipilor, apoi urmează recuperarea logopedică, deoarece tulbu-
rarea se manifestă în continuare datorită automatizării. Recuperarea va începe
cu observarea fun-ctionalității buzelor, mușchilor feței, obrajilor, musculaturii
şi așezării dinților pe arcade, limbii, a functionalității vălului, a suflului bucal
şi a puterii de emisie vocalică, a respirației. Apoi se va trece la examinarea
vorbirii sub toate aspectele, stabilindu-se forma şi felul rinolaliei, gradul ei,
dacă sunt prezente şi alte tulburări.
În terapia rinolaliei deschise cele mai mari probleme apar la despicăturile
palatine ale căror mo-dele de corectere sunt mai variate. Se va urmări
formarea expirului bucal, dezvlotarea auzului fo-nematic, exerciții pentru
mobilitatea vălului palatin; corectarea pronunției sunetelor şi înlăturarea
nazalizării, realizarea forței necesare în articularea sunetelor prin strîngerea
nărilor, astfel reali-zîndu-se o activitate naturală a sfincterului nazo-faringian.
Apoi se va continua fără astuparea nă-rilor, prin exerciții de suflat prin
strîngerea nărilor și pronunțarea cuvintelor, dat fiind faptul că aerul sub
presiune este un bun maseour al vălului palatin; exerciții prin astuparea unei
nări cu so-licitarea suflului; exerciții de deglutiție a lichidelor în cantități mici
cît mai frecvent. Mai sunt in-dicate și exerciții de fluierat, sforait, bîzîit, supt,
căscat; cu folosirea oglinzilor cu scop de sesiza-re a narinelor care se mișcă la
„m” și „n” și nu se mișcă la „p” și „b”...
Exerciții pentru formarea expirului bucal: de dirijare a curentului de aer pe
nas: vor trebui an-trenați toți muschii palatului şi faringelui pentru ca aceștia
să poată închide sfincterul nazo-farin-gian. Trebuie reglată poziţia limbii,
dezvoltarea mobilității vălului palatin: masaj digital. Dacă se relaxează
sfincterul înainte de a se relaxa buzele (aerul luînd calea nazală), se va urmări
 formarea unei coordonări corecte între mușchii vălului palatin şi cei folosiți
pentru articulare şi sincroniza-rea mișcării acestora în timpul pronunției
sunetelor. După ce se obține coordonarea organelor fo-noarticulatoare și a
vălului palatin, se fac exerciții de emitere a sunetului similare cu cele pentru
dislalie, eșalonarea sunetelor este în funcție de exersarea închiderii, exersarea
vocalelor în ordi-nea capacității de închidere. Corectarea sunetelor se face prin
procedee speciale: la început cu nasul (nările) închise, apoi deschise, prin
imitații în faţa oglinzii antrenîndu-se toți analizatorii. Paralel se va urmări şi
creșterea vocabularului, exprimarea corectă în propoziții şi fraze cu un de-bit
normal, eliminîndu-se sentimentul de inferioritate şi jenă. Se începe prin
exersarea în silabe, cuvinte în șoaptă și apoi mai tare. Pentru înlăturarea„coup
de glote” se exersează în șoaptă și a-poi tare cu apăsare asupra laringelui pînă
se elimină acest timbru rinofonic. Durata şi rezultatul terapiei depind de
rezultatul anatomic al operației, acuitatea auditivă, dezvoltarea mentală, vîrsta
la care începe recuperarea, gradul de stabilizare a defectului, personalitatea
copilului şi de mediu.
În rinolalia închisă se recomandă interventia chirurgicală (chiar de mai multe
ori) pentru rezol-varea problemei, apoi se învaţă pronunția corectă a lui “m” şi
“n” şi a altor sunete daca e nevoie.
38.Activitatea de recuperare logopedică (ARL) în tulburări de pronunție
Metode și procedee de recuperare logopedică a tulburărilor de pronunție
Literatura de specialitate cuprinde 2 mari categorii de metode și procedee de
recuperare a tulbu-rarilor de pronunție. Prima categorie cuprinde metodele și
procedeele cu caracter general - cu ac-țiune indirectă, de profilaxie a
tulburărilor de pronunție; iar cea de-a doua include metodele și procedeele cu
acțiune specifică (nemijlocită).
Metode și procedee generale:
Dintre metodele generale, cu caracter profilactic, în cabinetul logopedic pot fi
utilizate următoa-rele: gimnastica generală, gimnastica fonoarticulatorie,
educarea echilibrului dintre inspir si ex-pir, educarea auzului fonematic,
educarea personalității. Succint despre fiecare în parte:
- Gimnastica generală- influențează dezvoltarea limbajului și contribuie la
menținerea sănătății organismului. Exercițiile fizice generale întăresc și
relaxează musculatura organelor vorbirii. De un real folos se dovedesc a fi o
serie de exerciții fizice simple: rotirea brațelor (“moara de vînt”), rotirea
capului, aplecarea capului în față și în spate, aplaudatul, imitarea spălatului
mîinilor, în-chiderea și deschiderea pumnului, arătarea fiecărui deget în parte
etc. - Gimnastica fonoarticulatorie se realizează
prin mai multe serii de exerciții, precum: gimnastica facială, linguală,
mandibulară, velo-palatală și labială. Din seria exercițiilor de gimnastică
facială și linguală care pot fi utilizate cu bune rezultate sunt: deschiderea și
închiderea gurii, umflarea o-brajilor, rictusul și țuguierea buzelor (sau
“zîmbetul și pupicul”); prinderea buzei inferioare cu dinții superiori (“fîșîitul
frunzelor”: fff, apoi vvv); cu gura deschisă, limba se ridica sus-jos, în spatele
incisivilor, limba lățită și ascutită; șanțul lingual; cupa cu ceșcuța linguală;
limba se pro-iectează și apoi se retrage puternic în fundul gurii; cu limba
ghemuită în fundul gurii se pronunță c c c (se ajută cu sonda, spatula sau, în
lipsa lor, cu degetul, dezinfectat în prealabil); lipirea lim- bii de palat astfel ca
la dezlipire să se audă un pocnet; cu limba asezată în spatele incisivilor infe-
riori și colțurile gurii puternic retrase se produce un suflu: sss (se simte aer
rece pe mînă); din a-ceeași poziție se pronunță zzz (“albina”); mișcarea opusă:
limba este ridicată sus înspre mijlocul palatului, gura rotunjită și se pronuntă s-
s-s (“vine trenul”), sss (“vîntul lin”, în pumn se simte aer cald), apoi: jjj
(“vîntul puternic”); vibrarea buzelor (“sforăitul calului”); vibrarea limbii între
bu-ze (“motocicleta”), vibrarea limbii în spatele incisivilor superiori tr tr tr
(“ceasul desteptător”), br br br (“ciobanul mînă oile”), pr pr pr (“se rup
lemnele”).
Importante sunt și exercițiile de gimnastică labială, absolut necesare copiilor
cu dislalie audioge-nă, cu anomalii ale buzelor (pareze, despicături de buze,
rigiditatea buzelor) întrucît ele contribu-ie la întărirea musculaturii labiale,
facilitează mișcările complexe de articulație a sunetelor, ajută la perceperea
vorbirii prin labio-lectură. Din categoria acestor exerciții amintesc: vibrarea
buze-lor (imitarea sforăitului calului) și umflarea buzelor cu reținerea aerului
în gură. Toate aceste e-xerciții cu caracter general se individualizează în
funcție de natura tulburărilor de pronunție. Astfel, expresivitatea facială
trebuie exersată în mod special la copiii cu pareze, iar motricitatea linguală la
dislalicii cu hipotonie linguală.
Exercițiile de dezvoltare a mobilității mandibulare sunt recomandate astfel și
dislalicilor care au mandibula rigidă, din care cauză mandibula nu poate
contribui suficient la modelarea orificiului bucal. Vorbirea, în acest caz, este
ștearsă, inexpresivă. La
copiii cu o vorbire nazală, sunt indicate exercițiile de dezvoltare a motricitatii
velo-palatine- contribuie la ridicarea vălului palatin, făcînd posibilă vorbirea
orală. Exercițiile de autocontrol și de diferențiere a vorbirii orale de cea nazală
se pot face cu ajutorul unui dispozitiv format dintr-un tub ale cărui capete se
fixează unul într-o nară, iar celalalt în ureche. La rostirea sunetelor na-zale, n
(de exemplu), copilul aude un zgomot în ureche. Menținerea zgomotului în
ureche și la rostirea altor sunete este o dovadă sigură a nazalizării acestora.
Este important ca toate categoriile de exerciții despre care am vorbit pana
acum, în cadrul celor două metode generale (gimnastica generală și gimnastica
fono-articulatorie) să se execute ritmic, întru-cît ele au menirea de a întroduce
ritmul în vorbirea copiilor. Educarea
echilibrului dintre inspir și expir sau gimnastica respiratorie (anexa 6) este o
altă me-todă de recuperare a tulburărilor de pronunție, deoarece la foarte mulți
din ei se observă că res-pirația este disritmică, disritmiile fiind destul de
accentuate. Expirul și inspirul sunt neregulate, scurte, iar vorbirea copiilor
foarte întreruptă, unii vorbind și pe inspir. Pentru reglarea inspir-ex-pirului se
utilizează numeroase procedee, ca: suflarea intr-o lumînare aprinsa; umflarea
balonu-lui; aburirea oglinzii (alternativ, cu nasul și cu gura); formarea de
valuri într-un vas cu apă (prin suflare); suflarea în diferite instrumente
muzicale (fluierul). Exercițiile de
gimnastică respiratorie se pot desfășura în grup/individual, pot fi verbale și
nonver-bale, trebuie să se acorde o importanță mare ex-pirației lungi, relaxate.
La exercițiile izolate de respirație, durata expirului trebuie să fie cel puțin de 2
ori mai mare decît durata inspirului. În ca-zul respirației non-verbale, atît
expirul cît și inspirul se pot face cel mai bine pe nas, cu gura în-chisă.
Respirația trebuie să fie lipsită de zgomot; apoi cele de inspir pe o singură
nară, inspir pe nas și expir cu gura larg des-chisă, inspir pe gură și expir pe
nas, inspir adînc pe gură și expir pe gură.
Educarea personalității, ca o metodă generală de tratare este impusă de
constatarea că la copiii care au pronunția deficitară se semnalează diferite
complicații neuropsihice, tulburări de condui-tă și de personalitate. La
instalarea lor contribuie, pe lîngă sensibilitatea marită a acestor copii, și
atitudinea celor din jur, care fie că pretind copilului să vorbească corect, fie
că-l ironizează și îl ridiculizează pentru dificultățile lui de comunicare.
Tabloul complicațiilor neuropsihice secunda-re este foarte complex, el
putîndu-se manifesta sub forma închiderii în sine, timidității, negativis-mului,
complexului de inferioritate, insuccesului școlar, devierilor de conduită,
iritabilității 20 mărite, inapetenței verbale etc. Din cauza cortegiului de
necazuri care îi insoțesc pe copiii/elevii cu tulburări de pronunție, se impune
cu necesitate aplicarea metodei de educare a personalității copilului
deficient, chiar de la începutul procesului de recuperare. Dintre procedeele
folosite în aplicarea acestor metode evidențiez înregistrarea vorbirii
logopatului pe banda de magnetofon la începutul recuperării, iar apoi periodic.
Progresele înregistrate ies în evidență prin compararea vorbirii sale de la prima
înregistrare cu vorbirea sa de la înregistrările următoare sau prin rapor-tarea ei
la vorbirea unui copil cu tulburări de pronunție aflat în faza incipientă a
tratamentului logopedic. Constatarea progreselor au pentru copil un puternic
efect stimulativ. Psihoterapia- unul din
procedeele cele mai eficiente în educarea personalității logopatului cu de-
ficiențe de pronunție, are drept scop înlăturarea stărilor apăsătoare, dureroase,
conflictuale care au pus stăpînire pe viața psihică a copilului și restabilirea
echilibrului psihic al acestuia. La înce-putul asistenței logopedice ea se aplică
individual, iar pe parcurs se poate aplica și în grup, sub formă de convorbiri
prin care se urmărește stimularea interesului copiilor pentru o vorbire corec-tă
și coerentă. Reușita acțiunii psihorecuperatorii depinde în foarte mare măsură,
ca de altfel reu-șita tuturor activităților logopedice, de priceperea celui care o
realizează. Logopedul (ca și ceilal-ți factori educogeni: învățătorii și părinții)
trebuie să țină mereu seama de amorul propriu al copi-lului, să-l apere pe
acesta de ironii și umiliri, să-i înlăture sentimentul copleșitor de umilință scă-
zuteă, să-i cultive încrederea în forțele proprii, în reușita lui deplină, în
încununarea cu succes a eforturilor pe care le depune.
Practicile copiilor cu tulburări de pronunție pot fi atît pozitive cît și negative.
În primul caz, cel de dorit, copilul se situează pe o poziție de atac, de căutare a
unui mijloc de afirmare, de com-pensare a deficienței sale, de dobîndire a unui
sentiment de siguranță și superioritate. In cel de-al doilea caz, atitudinea
copilului este de evitare și retragere în fața greutăților, de abandonare a
procesulului de recuperare logopedică, care i se pare rușinos, pentru că nu-și
dă seama de rostul lui. Frica, timiditatea, sensibilitatea mărită la observațiile
celor din jur, neincrederea, bănuiala sunt doar cîtiva dintre factorii care-l vor
face pe copilul cu tulburări de pronunție să evite colec-tivitatea, să se închidă
în sine, să piardă pofta de a conversa. Iată de ce întregul evantai de meto-de și
procedee, din care doar o parte am prezentat aici, trebuie aplicate de la caz la
caz. Cunoașterea și aplicarea în practica logopedică a
metodelor și procedeelor generale, cu caracter profilactic este o necesitate
impusă de rigorile învătămîntului școlar primar. Profilaxia tulbură-rilor de
limbaj se înscrie printre cerințele noii orientări logopedice, și anume aceea de
a le pre- veni și corecta cît mai de timpuriu și în mediul de viată al copilului.
Metode și procedee specifice.
Etapa emiterii sunetului.
Formele mai persistente ale tulburărilor de pronunție, care nu cedează în urma
utilizării metode-lor generale- prezentate mai sus, necesită aplicarea unor
metode specifice de corectare. Succinta lor prezentare o voi face parcurgînd
etapele prin care trebuie să treacă procesul de corectare a sunetelor, și anume:
emiterea, consolidarea, diferențierea și automatizarea.
In etapa emiterii sunetului se recurge în mod curent la metoda demonstrației
articulatorii în fața oglinzii, la exerciții (articulatorii și fonatorii), la
comparație, precum și la metoda derivării sune-tului nou din sunete corect
emise anterior.
Metoda demonstrației articulatorii. Emiterea sunetului nou se face, la început,
numai cu concur-sul analizatorilor vizuali kinestezic, ca logoped folosesc unul
din materialele de bază – oglinda, prin intermediul căreia demonstreaz
copilului care este poziția corectă a organelor articulatorii participante la
elaborarea sunetului în cauză și îi explic modul de execuție al mișcărilor,
punînd un accent particular pe poziția limbii, buzelor, dinților și maxilarelor.
În timpul demonstrației, folosesc palatograme, care sunt reprezentări grafice
ale suprafeței palatului atinse de limbă în timpul emiterii sunetelor; pentru
exemplificare vezi anexa nr.7 , în care este reprodus modul 21 de
articulare a vocalelor și consoanei [s], punînd în evidență poziția normală a
organelor vorbirii în timpul pronunțării sunetului. Îmi sunt de un real folos și
gesturile evocatoare care îl familiari-zează pe copil, gesturi care indică locul
de articulare a sunetului respectiv de ex: în cazul sunetu-lui [s] arătătorul
mîinii drepte este îndreptat în jos, indicînd locul de articulare a acestui sunet;
poziția degetului va fi inversă în cazul lui [ș], care este un sunet prepalatal).
După ce a urmărit atent demonstrația logopedului, copilul repetă singur în fața
oglinzii toate miș-cările articulatorii, pînă ajunge la fixarea lor kinestezică-
tactilă. La pronunțarea sunetului, în sco-pul deprinderii logopatului cu aspectul
acustic, se trece numai după ce copilul a ajuns să stăpî-nească deplin sunetul
din punct de vedere motric. Pentru aceasta, logopedul pronunță sunetul în
șoaptă, logopatul repetă după el, iar în final copilul pronunță singur, după
modelul oferit în fața oglinzii. Antrenarea analizatorului acustic în procesul
complex de elaborare a sunetului este faci-litată de efectuarea unor exerciții de
imitare a sunetelor din natură (onomatopee). Acestea vor
fi selectate în așa fel, încît între ele și sunetul-problemă al copilului cu
tulburări de pronunție să existe o legătură directă. Exercițiile cu onomatopee -
atractive și plăcute copiilor - joacă un rol însemnat în dezvoltarea auzului
fonematic, între care și articulație există o indisolu-bilă legătură, fapt
evidențiat în mai multe rînduri în lucrarea de față. Aduc spre exemplificare,
lista cîtorva onomatopee pentru unele din sunetele care pot crea dificultăți de
pronunție elevului școlar mic.
Indicații privind locul și modul de articulare a sunetelor [s-z]:
1) Limba, cu apexul (vîrful) cît mai ascuțit, se sprijină la baza incisivilor
inferiori, pe alveole; buzele sunt întredeschise, cu comisurile trase în părți: -
gînsacul supărat – sssss, sssss; - che- marea pisicii – piss-piss; - fusul – sfîr –
sfîr; - albina - bzzz – bzzz. 2) Dinții
sunt închiși, pentru a evita interdentalismul [t], buzele sunt cu comisurile trase
in parti; limba, cu apexul ascuțit, se sprijină pe linia de unire a dinților
superiori cu cei inferiori: - cînta- tul greierului – gri – gri – gri; - șoricelul -
chiț – chiț. 1. Limba, cu apexul ascutit, se sprijina pe linia de unire a dintilor
superiori cu cei inferiori;
3) Dinții sunt închiși pentru a evita interdentalismul [ci]; limba se sprijină pe
alveolele dinților superiori (pe delușor); buzele întinse cu comisurile ridicate:
- vrabiuța: cip-cip-cirip;
- ciocanitoarea: cioc-cioc.
4) Dinții sunt închiși după care se deschid brusc pentru pronunțarea sunetului [
r ]; apexul ascuțit al limbii atinge succesiv alveolele incisivilor superiori,
buzele au comisurile trase în părți, dinții sunt îndepărtați: - motocicleta - brrr
–brrr; - pocnetul lemnelor - prrr - prrr;
- ursul - morrr- morrr; - fusul - sfîrrr – sfîrrr; - ceasul - țrrr – țrrr.
5) Apexul limbii este ridicat aproape de vălul palatin dur (cerul gurii); buzele
se țin rotunde : - vîntul lin - sss – sss; - trenul în
mișcare – șșș – șșș; - vîntul puternic – vîjjj – vîjjj.
6) Dinții sunt închiși, pentru a evita interdentalismul [f-v]; apexul limbii se
sprijină pe incisivii inferiori, buza inferioară atinge dinții superiori :- vaiet -
vai – vai; -uleiul în tigaie - sfîrr – sfîrr. 7) Maxilarele sunt usor deschise,
apexul limbii stă la baza incisivilor inferiori, buzele sunt ușor întredeschise,
dinții sunt ușor îndepărtați [c-g]: - cocoșul – cu- cu- ri- gu!!! - gaina - cot-
codac;
- ceasul - tic – tac; - gîsca – ga-ga-ga; - curcanul - glu – glu; - măgarul – i-ha,
i-ha...
Notă: Pentru a fi mai ușor de emis, onomatopeele se pot întroduce prin scurte
povestioare. Vocalele (vezi palatograme model Anexa nr. 7):
A - gura mare; O și U- gura rotundă; E și I - buzele întinse, zîmbet.
Sunetul se consideră a fi elaborat numai atunci cînd copilul îl stăpînește
deplin, atît motric cît și acustic, între cele două laturi existînd strînse raporturi
de interdependență. Personal am avut
cazuri cînd datorită unei hipotonii musculare sau unor disabilități motorii,
copi-lul dislalic nu-și putea coordona singur mișcările organelor de articulație
(limba, buza, palat). 22 În astfel de cazuri s-a necesitat utilizarea
mijloacelor auxiliare mecanice- sonda logopedică, spatula.
Metoda exercitiilor.
Elaborarea sunetului corect este rezultatul efectuării unui mare număr de
exerciții fonoarticula-torii, care se realizează diferențiat în funcție de forma
tulburării de pronunție și de particularită-țile organelor de vorbire. Nu se poate
lucra după un model unic la corectarea unor dislalii de e-xemplu, manifestate
prin distorsiunea, prin omiterea sau prin substituirea sunetului, a vibrantei [r],
de pildă, pentru ca, în acest caz, deși este vorba de același sunet, avem de a
face cu 3 lucruri diferite, sarcina cea mai dificilă constituind-o recuperarea
pronunției distor-ionate, datorită inter-venției bine cunoscutului fenomen al
transferului negativ (al interferenței).
Pentru a asigura formarea percepțiilor auditive cît mai clare se utilizează
procedeul verbo-tonal, care pune pe prim plan valoarea analizatorului auditiv
în elaborarea sunetului nou. Logopedul fo-losește în acest scop diferențierea
fonematică, cu ajutorul căruia copilul dislalic exersează aco-modarea
organelor sale de vorbire după modelul corect, oferit de logoped. În afara
acestui proce-deu, metoda exercițiilor mai cuprinde și procedeul imitației
plurisenzoriale, al excluderii unor a-nalizatori (mai ales în faza incipientă de
însușire a pronunției), precum și folosirea unei largi ga-me de material
auxiliar: oglinda, profile de pronunțare, scheme, palatograme.
Metoda comparației oferă copilului cu tulburări de pronunție posibilitatea
raportării stadiului în care se află procesul de corectare a tulburării sale de
limbaj la stadiile anterioare și, în felul aces-ta, a înregistrării progreselor
realizate. Prin raportarea copilului în primul rînd la el însăși și apoi la cei din
preajmă (logoped, care îi oferă modele de pronunție, adulții din mediul
ambiental, co-legii săi etc. ), raportare care presupune mult tact: copilului i se
potentează mobilurile interioare, dorința de autodepășire. De un real folos îmi
este pentru punerea în aplicare a acestei metode, oglinda și înregistrările pe
banda de magnetofon, mijloace auxiliare care contribuie la sporirea eficienței
muncii terapeutice. În oglindă, copilul compară propriul său mod de
pronunțare cu mo-delul oferit de logoped, iar banda de magnetofon îi oferă
posibilitatea să se raporteze la vorbirea corectă a altor copii sau la propria sa
vorbire în etapele anterioare, pentru a vedea ce progrese a realizat.
Metoda derivării sunetelor afectate din sunete ce sunt corect emise și care se
aseamănă cu ele prin execuția lor motrico-kinestezică, ca și cea acustică are,
de asemenea, o largă aplicare în prac tica logopedică. Sunetele afectate se pot
obține prin derivare nu numai din sunete apropiate, ci și din sunetele care le
preced în ontogeneză.
Etapa consolidarii pronunției sunetelor reprezintă momentul întroducerii
sunetului nou în vorbi-rea curentă a copilului și presupune efectuarea repetată
a unei serii de exerciții cît mai variate, menite a contribui la statornicia
deprinderilor de pronunție corectă. Metoda exercițiilor contribu-ie la
consolidarea sunetului, în cele mai diverse combinații articulatorii: silabe
directe, indirecte, intermediare, logatomi (cuvinte artificiale, monosilabice,
fără semnificație, formate din trei su-nete: consoană - vocală - consoană);
grupe consonantice; cuvinte monosilabice, bisilabice, poli-silabe. Toate
acestea trebuie să aibă sunetul-problemă poziționat diferit: inițial, median și
final. Se trece apoi la propoziții simple, propoziții dezvoltate, fraze, respectînd
principiul efortului mi-nim. Pentru a ușura analiza și sinteza fonematică
sonoră și scrisă, se folosește cu succes abacul și albumul logopedic. La școlari
în semestrul al II-lea dacă e încă în clasa I-a, consolidarea sunetu-lui nou se
face și citit-scris. Elevul cu tulburări de pronunție trebuie să fie deprins să
folosească pronunția corectă și atunci cînd citește. Întrucît deprinderile se
formează foarte greu, este bine ca logopatul să sublinieze cuvintele care contin
sunetul-problemă. În felul acesta atenția lui este spo rită, greșelile de
articulație se reduc, iar imaginea sonoră corectă se fixează mai bine. Sunt
efici-ente și semnele grafice, cum sunt săgețile (orientate în jos pentru sunetele
care au locul de articu-lare lîngă incisivii inferiori sau orientate în sus pentru
sunetele care au locul de articulare în 23 partea superioară a cavității bucale.
Exerciții pentru consolidarea sunetelor corect emise: Sunetele emise cu
ajutorul onomatopeelor se consolidează prin coarticularea (asocierea),
urmărind seria de vocale a-e-i-o-u în silabe: directe: sa-se-si-so-su; indirecte:
as-es-is-os-us; intermediare: asa-ese-isi-oso-usu; logatomi: sas-ses-sis-sos-sus;
cu grupuri consonantice: stra-stre-stri-stro-stru; sta-stau; ste-stea; sti-stins; sto-
stol; stu-stup;
Cuvinte cu “s” inițial: monosilabice: sa-sac; se-sec; si-simt; so-soc; su-suc;
bisilabice: sa-sală; se-sete; si-sită; so-sobă; su-sută; polisilabice: sa-sabie; se-
secară; si-silabă; so-solarul; su-surîde;
Cuvinte cu “s” median: monosilabice: pisc; plisc; pasc; nasc; bisilabice: casa,
masa, vase;
polisilabice: cusute, fasole, pensulă;
Cuvinte cu “s” final: monosilabice: nas, vas, dus, cos; bisilabice: spinos,
voios, ploios;
polisilabice: curios, serios, scorburos.
Propoziții simple (cu “s” în toate cele trei poziții): Sandu este voios; Vasile
sta serios;
Sanda scrie frumos.
Propoziții dezvoltate (cu sunetul „s” în toate cele trei poziții): Sandalele
Sandei sunt albastre.
Cosmin a scăpat vasul cu sos. Fraze care pot fi închegate în scurte povestiri,
întîmplări etc. Rezultate bune în corectarea diferitelor sunete am obținut prin
asocierea semnelor grafice, scrise deasupra grafemului corespunzător
sunetului-problemă, utilizarea a 2 culori, cu sublinierea cu-vintelor care conțin
 aceste sunete și cu gesturile evocatoare (cum este orientarea degetului arătă-
tor: în sus pentru șuieratoare, africate etc. , sau în jos pentru siflante, velare
etc.)
39. Etapa diferențierii sunetelor este impusă de necesitatea dezvoltării
auzului fonematic, a ca-pacității de diferențiere fonematică, deficitară la
majoritatea copiilor cu tulburări de pronunție.Aceas- tă etapă mai este
reclamată și de faptul că unele sunete au foarte apropiate locul și modul de
arti-culare și, de aceea, există posibilitatea de a le confunda, de ex.: s - z; f - v;
p – b; f – v; c – g; t - d etc. Exercițiul și comparația sunt două dintre metodele
cele mai des folosite în acest scop. Mulți copii cu tulburări de pronunție
dispun de capacitatea necesară de articulare co-rectă a sunetelor și, cu toate
acestea, nu pronunță corect. În aceste cazuri, dificultățile de pronun-ție nu se
găsesc în organele de articulație, ci în unele deficiențe ale auzului fonematic,
ca: - maturizarea mai lentă a proceselor
neurologice care stau la baza capacității de percepere și dife-rențiere auditivă
(în special a sunetelor cu frecvența înaltă);
- leziuni la nivelul urechii interne etc.
La acești copii deprinderile motrice se formează, adeseori, înainte de-a putea fi
modelate printr-un autocontrol auditiv din cauza insuficienței lui dezvoltări. În
felul acesta se formează un model defectuos de pronunție. Dislalicul, de
exemplu, în special cel senzorial, este convins că pronunță corect, deși el
pronunță greșit. Prin repetare, neputîndu-se controla, el își fixează și
consolidează mișcările defectuoase de articulație și, deci, vorbirea sa greșită se
permanentizează. Auzul defici-tar cauzează însușirea eronată a sunetului.
Acesta este un argument în plus în favoarea terapiei timpurii prin care se poate
prevenii instalarea tulburărilor de limbaj pe fondul deficiențelor de auz.
Dezvoltarea auzului fonematic, care reprezintă de fapt o particularitate a
auzului uman, prin care sunetele vorbirii sunt percepute ca elemente semantice
sau foneme, este un proces important care se cere a fi urmărit în toate etapele
acțiunii de recuperare. Responsabile de nedezvoltarea auzului fonematic nu
sunt numai cauzele organice, ci și cele de natură funcțională, între care la loc
de frunte se situează lipsa de exersare a acestuia.
Etapa diferentieri sunetelor
Etapa de diferențiere a sunetelor contribuie la dezvoltarea capacității de
diferențiere fonematică, de analiză și sinteză fonematică și la copiii cu
tulburări de pronunție. O nouă diferențiere fone-matică este conditionată de o
bună percepție auditivă. Copilul este antrenat prin exerciții să-și analizeze
propria vorbire, atît sub aspect acustic cît și motrico-kinestezic și să-și sesizeze
24 propriile erori. Comparînd vorbirea lui cu vorbirea logopedului sau cu cea a
copiilor fără defici-ențe de limbaj, dislalicul, de exemplu, își “descoperă”
imperfecțiunile și rămîne chiar mirat de cum vorbește. Acesta este momentul
în care se stabilește colaborarea cu el. Tactul de care se dă dova-dă în aceste
clipe va hotărî dacă copilul va participa cu placere și interes sau nu la orele de
recu-perare logopedică a limbajului. Tot în această etapă începe colaborarea
logopedului și cu învăță-torul și parinții copilului logopat. Corespondența pe
care o poartă logopedul cu acești 2 colabora-tori ai săi contribuie în bună
măsură la reușita recuperării logopedice.
Exercițiile de diferențiere fonematică se aplică gradat, pornindu-se de la
diferențierea sunete-lor izolate la diferențierea lor în silabe, cuvinte si
propoziții. La început, se diferențiază sunetul nou de sunetele mai îndepărtate
ca structură acustico-articulatorie (ex.: siflantele de velare), după ca-re se trece
la exersarea diferențierii sunetului nou de sunetele mai apropiate ca loc și mod
de for-mare (ex.: siflantele de șuierătoare). În cadrul acestor exerciții se
asociază de fiecare dată con-soana surdă cu cea sonoră, pentru a evita
desonorizarea (ex.: s cu z). Diferențierea fonematică se poate face și în cuvinte
paronime, fie după auz, fie prin denumire de imagini (scoală- școală). De un
mare folos în aceste exerciții sunt exersările cu paronime perechi asezate în
sens opus. Utile sunt și planșele cu imagini paronime, avînd sub fiecare
imagine și cuvîntul care le denumește, cu ajutorul lor se poate face și o
diferențiere scrisă, nu numai sonoră.
Diferențierea fonematică trebuie făcută și în citit-scriere, pentru că greșelile de
pronunție ale dis-lalicului, în special ale celui senzorial, se manifestă și în citit-
scriere: el scrie și citeste așa cum pronunță. Aceste exerciții solicită mult
autocontrol auditiv, contribuind din plin la dezvoltarea capacității de
diferențiere fonematică. Copiii recuperați, deși știu și pot să vorbească corect
con-tinuă o perioadă de timp să mai facă erori de pronunție deoarece,
deprinderile de pronunție inco-rectă nu se destramă ușor și repede. Pentru ai
ajuta să obțina rezultate cît mai bune, logopedul re-curge la un întreg arsenal
de procedee. Cuvintele paronime se folosesc nu numai la perechi de sunete
(surdă - sonoră), ci și la fixarea și diferențierea sunetelor asemănătoare din
punct de ve-dere acustic, dar diferite ca loc de formare; de exemplu: s - ș; z -
j; ț - ce, ci; r – l ...
Exemple de paronime: s–s: scoală–școală; dus–duș; peste–pește; nas–naș; z
– j: cozi -coji; zar -jar; ț-ce/ci: țară–ceară; ține–cine; țeapă–ceapă; r – l:
rac – lac; ramă – lamă.
În final se recomandă alcătuirea unor propoziții simple cu aceste cuvinte
paronime. Etapa automatizării sunetului
Etapa automatizării încheie complexul proces de recuperare a tulburărilor de
 limbaj. Perioada de automatizare, care are un rol deosebit de important în
terapia tulburărilor de pronunție, este eta-pa în care deprinderile noi, corecte,
de pronunție se transformă în obișnuințe. Aflat la finele aces-tei etape copilul
nu numai că poate vorbi corect, dar și simte nevoia să o facă, are deja suportul
interior, motivația intrinsecă necesară. La finele acestui proces complex și de
durată, copilul res-pinge vechiul mod de vorbire, cel defectuos, pentru că-l
deranjează, nu-l mai suportă. Durata a-cestei etape depinde de gradul de
„înrădăcinare” a deprinderilor de pronunțare greșită, de vîrsta copilului și,
bineînțeles, de particularitățile lui individuale. Cu cît vîrsta logopatului este
mai mi-că, cu atît este mai scurt procesul de corectare în general. Înaintarea în
vîrstă aduce cu sine con-solidarea deprinderilor de pronunțare greșită și, ca
urmare, complicarea procesului terapeutic și lungirea duratei lui.
Metodele utilizate în această etapă sunt cele binecunoscute în pedagogie:
exercițiul, compunerea, povestirea, conversația etc. Cu ajutorul conversației,
utilizată individual sau în grup, logopedul evidențiază rezultatele bune
obținute de copii în activitatea de recuperare logopedică subliniind importanța
lor pentru reușita școlară a elevilor, pentru cultivarea frumuseții graiului.
Aceasta îi mobilizează și mai mult pe copii și le accentueaza motivația
învățării vorbirii corecte. Automatizarea vizează atît exprimarea orală,
cît și cea scrisă. Exercițiile verbale și scrise de ana-liză și sinteză fonematică,
compunerile, povestirile au un mare rol în această direcție. Etapa 25
automatizării, care este în același timp și o activitate de control final, are o
influență binefăcă-toare asupra vieții psihice a copiilor, prilejuindu-le
satisfacții deosebite.
În concluzie se impun a fi subliniate două lucruri:
I) Trecerea de la o etapă la alta nu se face deodată la toți copiii aflați în
recuperare logopedică, ci de la caz la caz.
II) Metodele prezentate sumar în cuprinsul acestui subcapitol al lucrării mele
sunt, după cum s-a putut vedea, unele și aceleași în mai toate cele 4 etape
enumerate, ceea ce le deosebește, fiind nu denumirea lor, ci modalitățile
concrete de aplicare a lor de la o etapă la alta.
40.

41.Viața și activitatea lui L.S. Vîgotskii.

42.Atribuțiile lui L.S. Vîgotskii în conceptualizarea logopediei.
Primul a descris organizarea muncii logopedului.a fost primul care a
determinat legatura dintre limbajul oral si cel scris,. A fost unul dintre primii
care a descris structura activitatii cu bilbiiala
43.Dezvoltarea limbajului în ontogeneză.
- Comunicarea nonverbala(com. Emotionala, limbajul corpului)
- La 3 luni apare ginguritul care urmeaza cu lalatia
- Silabe
- La primul an monosilabice,apoi bisilabice
- De la 3 ani 400-1000 cuvinte, la aceasta virsta apare expresivitatea
- La 6 ani 2500 cuvinte
44.Debutul competențelor de comunicare la copil.
45.Descrieți tipurile de articulare a sunetelor (Jurcău E., Jurcău N.).
46.Clasificarea vocalelor în limba română.
Vocale a,ă,e i î,o u
Semivocale e,i,o u
47.Clasificarea consoanelor în limba română.
Dupa punctul de articulatie:
- Labiale- p.b
- Dental-alveolare –t,d
- Palatale-j
Dupa modul de articulatie:
- Ocluzive-pbtdg
- Fricative-f,v,s,z,s,h
- Nazale-mn
Dupa vibratia coardelor vocale
- Surde- ptkfss
- Sonore-bdgvzmn
consoane lichide: l, r 
48. Enumerați cercetători în domeniul Logopediei din Rusia/R. Moldova. Scutra
prezentare a realizarilor stiintifice