2.1.

Pământul – mijloc principal de producţie în agricultură

Pământul – ca obiect de analiză economică, este un bun particular, nemobil,

nereproductibil şi eterogen, având multiple caracteristici nedisociabile (forma,
suprafaţa, poziţia) şi exercitând simultan mai multe funcţii. În agricultură pământul
îndeplineşte următoarele funcţii:
 obiect de muncă
 mijloc de muncă
Pământul privit sub aspectul său triplu: de pământ – unealtă de producţie, de
pământ – obiect al muncii şi de pământ - instrument de tezaurizare, se
caracterizează printr-o serie de particularităţi, care îl deosebesc de celelalte
mijloace de producţie şi care au o însemnată influenţă asupra politicilor agrare:
1. Pământul este un produs al naturii, putând să servească la obţinerea de bunuri
materiale numai în procesul investirii în producţie de noi factori – resurse
materiale, muncă etc., având astfel valoare de întrebuinţare iar ca orice valoare
are un preţ.
2. Pământul este limitat ca întindere (suprafaţă), aspect care determină ca,
creşterea producţiei agricole să aibă loc numai pe cale intensivă prin folosirea
factorilor de intensivizare.
3. Pământul se caracterizează prin imobilitate spaţială – deci procesul de producţie
în sectorul vegetal este legat de un anumit cadru natural ceea ce imprimă
zonarea, repartizarea teritorială, specializarea şi concentrarea producţiei
agricole.
4. Pământul este neuniform în ceea ce priveşte relieful şi puterea productivă
naturală exprimată printr-un grad diferit de fertilitate. Astfel, în procesul de
producţie, pe terenurile cu potenţial productiv ridicat şi cu o poziţie bună faţă de
piaţă se poate obţine un venit net suplimentar sub forma rentei diferenţiate,
comparativ cu terenurile dezavantajate din acest punct de vedere, unde costurile
de producţie pe unitatea de produs sunt mult mai mari.
5. Pământul nu poate fi înlocuit ca factor de producţie, fapt ce impune creşterea
continuă a potenţialului său de producţie prin practicarea unei agriculturi
moderne şi durabile.
6. Pământul nu se uzează în procesul utilizării ca factor de producţie comparativ
cu ceilalţi factori care se uzează şi în cele din urmă sunt cu totul scoşi din
folosinţă. Practica a arătat că, cu cât este mai mult şi mai bine folosit, aplicându-
se sisteme de cultură raţionale, cu atât pământul îşi măreşte fertilitatea. Această
particularitate stă la baza însăşi a progresului în agricultură şi la analiza
optimistă a dezvoltării agriculturii, în general.
Fertilitatea solului este însuşirea de a acumula, păstra şi pune la dispoziţia
plantelor apă, hrană şi alte substanţe necesare pentru creşterea şi dezvoltarea lor,
însuşire folosită şi amplificată prin munca omului.
Fertilitatea poate fi apreciată din două puncte de vedere:
a) cantitativ – atunci când o exprimăm prin conţinutul solului în soluţii nutritive
raportat la unitatea de suprafaţă sau volum;
b) calitativ – atunci când se ia în considerare gradul de accesibilitate al soluţiilor
nutritive pentru plante, adică forma sub care se găsesc în sol şi care determină
nivelul producţiei raportat la unitatea de suprafaţă.
Cantitativ, fertilitatea poate fi exprimată în:
1. Fertilitate naturală - se formează în urma îndelungată a procesului de formare a
solului fără intervenţia omului.
2. Fertilitate artificială numită şi fertilitate potenţată - capacitatea de producţie a
terenurilor modificată ca urmare a folosirii mijloacelor economice de ridicare a
fertilităţii prin lucrări de amelioraţii funciare.
3. Fertilitate economică - scoate în evidenţă rolul muncii în crearea fertilităţii
efective, care apare ca un rezultat al acţiunii omului asupra solului prin
mecanizarea lucrărilor agricole, aplicarea îngrăşămintelor, a asolamentelor,
etc., exprimându-se în final, prin nivelul producţiei la unitatea de suprafaţă,
productivitatea muncii, masa şi rata rentabilităţii în agricultură.
Calitativ fertilitatea se exprimă în:
a) Fertilitate absolută - creşterea fertilităţii solului îşi găseşte expresia în
sporirea randamentului la hectar.
b) Fertilitate relativă - nivelul creşterii fertilităţii solului se stabileşte în funcţie
de sporul de producţie obţinut la unitatea fizică sau valoric însoţit de
reducerea costurilor.