Sunteți pe pagina 1din 6

Copilaria poetului a fost caracteristica unui copil crescut la tara, care se bucura de libertatea de a

cutreiera nestingherit imprejurimile satului natal.


Vara, isi petrecea timpul in plimbari lungi in jurul satului Ipotesti, strabatand dealurile, vaile,
luncile si padurile. Uneori, lipsea zile intregi de acasa, spre ingrijorarea parintilor sai: 
Iarna umbla pe la sezatori, unde ii placea sa asculte doine si balade, proverbe, basme, zicatori,
acestea reprezentand surse de inspiratie pentru creatiile sale de mai tarziu. Ecoul acestora poate fi
regasit in poezia „Trecut-au anii...”
„Neastâmpărat din fire, Eminescu nu era copil dintre aceia care să stea multă vreme lângă vatră,
să deseneze purceluşi cu cărbune ca micul Călin din poveste. Pădurile erau aproape. Cu o carte şi
doi-trei covrigi, el dispărea de acasă înfundându-se prin codrii din apropierea Ipoteştilor şi
înnoptând pe unde putea“, scria Călinescu.

Personalitatea

Personalitatea lui Eminescu se defineste printr-o „sete nemarginita de afirmare a vietii, in toate
domeniile, pana la limita la care e ingaduit sa se incordeze firea omeneasca”, prin „tendinta catre
nemarginit” si „setea de absolut”

Personalitate coplesitoare, a creat, inca pe cand era in viata, un mit eminescian. Titu Maiorescu
fixeaza, prin cele doua studii mentionate, trasaturile personalitatii eminesciene: “om al timpului
modern”, “inteligenta extraordinara”, “o memorie prodigioasa”, “careia nimic din cele ce-si
intiparise vreodata nu-i mai scapa, incat lumea in care traia el dupa firea lui si fara nici o sila era
aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le insusise si le avea pururea la indemana”.

Curiozitatea intelectuala facea din Eminescu “omul cel mai silitor, vesnic citind, meditand,
scriind”.
Informatii

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15


iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de
critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română

1850 : se naşte la Ipoteşti pe data de 15 ianuarie ca al şaptelea copil al familiei Eminovici.

1858 – 1860 : urmează şcoala primară.

1860 – 1861 : urmeazã cursurile Ober Gymnasyum din Cernăuţi

1867  :  este angajat ca sufleur în trupa de teatru a lui Mihail Pascaly.

1869  :  se înscrie la  Universitatea de Filosofie din Vienna.

1872-1874 : este student la Berlin.

1873 : primeşte o slujbă la Consulatul român din Berlin.

1874 : este numit ca director la  Biblioteca Centrală din Iaşi.

1877  : se stabileşte la Bucureşti, unde este redactor la ziarul « Timpul », unde desfăşoară o
intensã activitate publicistică.

1889 : în cursul noptii de 15 iunie, la ora 3 a.m., moare în sanatoriul doctorului Şutu şi va fi
înmormîntat, două zile mai tîrziu la cimitirul Bellu din Bucureşti.

Poeziile sale cele mai cunoscute, care i-au adus faima şi titlul de cel mai mare poet român:
Luceafărul, Mortua Est, Scrisoarea a III-a, Epigonii, Lacul, Singurătate, O mamă, Adio, Înger si
demon, Melancolie, Dorinţa, Floare-albastră, Memento Mori, Strigoii, Odã (în metru antic), Mai
am un singur dor, La steaua.
Poezii

La steaua 

La steaua care-a răsărit


E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum


În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit


Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor


Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

Lacul 

Lacul codrilor albastru


Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,


Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,


Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;
Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic


În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

Somnoroase păsărele... 

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele -
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,


Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină -
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape


Între trestii să se culce -
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie


Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie -
Noapte bună!
Peste vârfuri 

Peste vârfuri trece lună,


Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,


Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată


Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vre odată?

O, mamă... 

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi


Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;


Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,


Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.
Odă (în metru antic) 

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;


Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,


Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.


Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,


Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,


Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!