Tema 7.

Mijloacele fixe
1. Componenţa şi structura fondurilor fixe
2. Uzura fizică şi morală a fondurilor fixe, amortizarea lor
3. Indicatorii privind utilizarea fondurilor fixe de producţie
4. Sursele de finanțare a mijloacelor fixe

1. Componenţa şi structura fondurilor fixe

Fiecare întreprindere dispune de capital social, ce constă din fonduri fixe şi mijloace
circulante. Problema ridicării gradului de eficienţă al utilizării acestora ocupă un loc central în
condiţiile economiei de piaţă. De soluţionarea ei depinde poziţia pe care o poate deţine
întreprinderea în producţia industrială, starea ei financiară, competitivinatea ei pepiaţă.

Fondurile fixe – constituie o parte din fondurile de producţie, întruchipată material în

mijloacele de muncă. Fondurile fixe îşi menţin forma naturală o lungă perioadă de timp, transmit
pe părţi valoarea lor în producţie, care se compensează numai după efectuarea câtorva cicluri ale
producţiei. Ele se completează din contul investiţiilor capitale.

În funcţie de destinaţie fondurile fixe se împart în fonduri fixe de producţie şi fonduri fixe
neproductive. Conform clasificării în vigoare din fondurile fixe de producţie fac parte
următoarele grupe: 1) clădirile; 2) construcţiile; 3) instalaţiile de transmitere; 4) maşinile şi
utilajul; 5) mijloacele de transport; 6) instrumentele şi uneltele; 7) inventarul de producţie şi
accesoriile; 8) inventarul de gospodărie; 9) vitele de muncă şi productive; 10) plantaţiile
multianuale; 11) mijloacele capitale pentru ameliorarea terenurilor (fără construcţii); 12) alte
fonduri fixe.

Unul din elementele fondurilor fixe (maşinile şi utilajul), care participă nemijlocit la
procesul de producţie, se raportează la partea activă a fondurilor fixe; altele (clădirile de
producţie şi construcţiile), ce asigură funcţionarea normală a elementelor active ale fondurilor
fixe, se raportează la partea pasivă a fondurilor fixe.

Evidenţa şi planificarea fondurilor fixe se efectuează în expresie naturală şi monetară. La

estimarea fondurilor fixe în expresie naturală se stabileşte numărul maşinilor şi productivitatea
acestora, mărimea suprafeţelor de producţie şi alte mărimi cantitative. Aceste date se folosesc
pentru calculul capacităţii de producţie a întreprinderii şi ramurilor, schiţarea programului de
producţie, întocmirea bilanţului utilajului etc.

Estimarea monetară, sau valorică, a fondurilor fixe este necesară pentru planificarea
reproducţiei lărgite a foncurilor fixe, determinarea gradului de uzură şi a mărimii defalcărilor de
amortizare, a volumului de privatizare.

În practica economică se distinge: valoarea iniţială (de bilanţ), valoarea de restabilire,

valoarea reziduală, de lichidare şi medie anuală a fondurilor fixe.

Valoarea iniţială a fondurilor fixe – este suma cheltuielilor pentru construcţia sau
procurarea fondurilor, transportarea şi montajul lor.
 Valoarea de restabilire – sunt cheltuielile pentru producerea fondurilor fixe în condiţiile
actuale.

Valoarea reziduală reprezintă diferenţa dintre valoarea iniţială sau de restabilire a fondurilor
fixe şi suma uzurii lor.

Valoarea de lichidare – este valoarea de realizare a fondurilor fixe uzate şi scoase din
producţie (adesea aceasta e costul fierului vechi, deşeurilor).

Valoarea anuală medie a fondurilor fixe se stabileşte pe baza valorii iniţiale, ţinându-se cont
de punerea lor în funcţiune şi lichidarea lor, după următoarea formulă:

Ffma = Ffi + Ffp.e х nlf - Ffl x nlnf

12 12

unde Ffm.a. – valoarea anuală medie a fondurilor fixe;

Ffi – valoarea iniţială (de bilanţ) a fondurilor fixe;

Ffp.e – valoarea fondurilor puse în funcţiune;

nlf – numărul de luni în care au funcţionat fondurile fixe date în exploatare;

Ffl – valoarea de lichidare a fondurilor fixe;

nlnf – numărul de luni în care au funcţionat fondurile fixe ieşite din procesul de
producţie.
În afară de estimarea valorică fondurile fixe se mai caracterizează prin capacitatea de a-şi
transmite valoarea asupra producţiei fabricate. Dacă însemnăm valoarea iniţială (de bilanţ) a
fondurilor fixe prin Ffi şi luăm în consideraţie termenul de funcţionare tf, apoi în cazul
transmiterii uniforme partea de valoare în fiecare an va constitui:

С = Ffi / tf

Figura 1. Circuitul valorii fondurilor fixe

 2. Uzura fizică şi morală a foncurilor fixe, amortizarea lor

În procesul exploatării fondurile fixe de producţie se uzează. Există două tipuri de uzura –
fizică şi morală.

Prin uzura fizică se înţelege pierderea treptată de către fondurile fixe a valorii lor iniţiale, ce
are loc nu numai în procesul funcţionării lor, ci şi în timpul staţionării (distrugetea fin cauza unor
acţiuni din exterior, a fenomenelor atmosferice, coroziei). Uzura fizică a fondurilor fixe depinde
de calitatea lor, de perfecţiunea lor tehnică (construcţie, tipul şi calitatea materialelor, calitatea
construcţiei clădirilor şi a montării strungurilor, utilajului); de particularităţile procesului
tehnologic (viteza şi forţa de tăiere, transmitere etc.); timpul de acţiune (numărul zilelor
lucrătoare în an, numărul de schimburi în 24 de ore, numărul orelor de lucru într-un schimb);
gradul de protecţie a fondurilor fixe contra fenomenelor exterioare (arşiţă, ger, umiditate,
depuneri atmosferice); calitatea îngrijirii fondurilor fixe şi deservirea lor, decalificaţia
lucrătorilor şi atitudinea lor faţă de aceste fonduri.

Se distinge uzură completă şi parţială a fondurilor fixe. În cazul uzurii complete fondurile
fixe în funcţiune se lichidează şi se înlocuiesc cu altele noi (construcţii capitale sau înlocuirea
curentă a fondurilor uzate). Uzura parţială se compensează prin reparaţii.

Uzura morală – este reducerea valorii maşinilor şi utilajelor sub acţiunea scăderii
cheltuielilor social necesare pentru reproducerea lor (uzura morală în prima sa formă); reducerea
valorii lor ca rezultat al implementării unor noi maşini şi utilaje progresiste şi mai eficiente din
punct de vedere eonomic (uzura morală în forma a doua).

În condiţile actuale o tot mai mare importanţă capătă evidenţa uzurii morale. Apariţia unor
noi, mai performante tipuri de utilaje cu productivitate sporită, condiţii mai bune de deservire şi
exploatare adesea face înlocuirea fondurilor fixe vechi ânainte de termen mai raţională din punct
de vedere economic. Înlocuirea cu întârziere a fondurilor fixe uzate moral duce la faptul că în ele
se va obţine producţie mai scumpă şi de o calitate mai proastă în comparaţie cu producţia
fabricată cu maşini şi etilaje mai performante, iar acest lucru este cu totul inadmisibil în
condiţiile economiei de piaţă.

Sursele principale de acoperire a cheltuielilor, legate de înnoirea fondurilor fixe, în

condiţiile tranziţiei la relaţiile de piaţă, de autofinanţare a întreprinderilor sunt mijloacele proprii
ale întreprinderilor. Ele se acumulează în decursul întregii perioade de exploatare a fondurilor
fixe sub forma defalcărilor de amortizare.

Amortizarea – este compensarea bănească a uzurii fondurilor fixe prin includerea unei părţi
din valoarea lor în cheltuielile de producţie. Prin urmare, amortizarea este expresia bănească a
uzurii fizice şi morale a fondurilor fixe. Amortizarea se efectuează prin înlocuirea completă a
fondurilot fixe în cazul lichidării lor. Suma defalcărilor de amortizare depinde de valoarea
fondurilor fixe, perioada lor de exploatare, cheltuielile pentru modernizare.

Raportul dintre suma anuală a defalcărilor de amortizare şi valoarea fondurilor fixe,

exprimată în procente, se numeşte norma de amortizare. Conform normelor stabilite defalcările
de amortizare se includ în preţul de cost al producţiei finite.

Calculul normei de amortizare se efectuează după formula:

 unde Ffi – valoarea iniţială a fondurilor fixe, lei;

Ffl – valoarea de lichidare a fondurilor fixe, lei;

Та – termenul normativ de exploatare (perioada de amortizare) a fondurilor fixe, ani.

Suma defalcărilor de amortizare (lei) pentru restabilirea completă a fondurilor fixe se

calculează după formula:

Аа = Nа х Ffma

unde Ffma - valoarea anuală medie a fondurilor fixe, lei.

3. Indicatorii privind utilizarea fondurilor fixe de producţie

Pentru a caracteriza utilizarea fondurilor fixe de producţie se aplică mai mulţi indicatori, ce
pot fi divizaţi în trei grupe: indicatorii utilizării extensive, intensive şi integrale a fondurilor fixe
de producţie.

1) Indicatorii utilizării extensive a fondurilor fixe de producţie. Din aceştia fac parte:
coeficientul utilizării extensive a utilajului; coeficientul de înlocuire a utilajului;
coeficientul de încărcare a utilajului; coeficientul regimului de timp al funcţionării
utilajului.
 Coeficientul utilizării extensive a utilajului (KUEU) se stabileşte prin coraportul dintre
numărul efectiv de ore în care a funcţuionat utilajul şi numărul de ore conform
programului său de funcţionare, adică
Кex = tfu / tnfu
unde tfu - timpul de facto în care a funcţionat utilajul, ore;

tnfu - timpul normativ de funcţionare a utilajului (se stabileşte în funcţie de regimul de lucru al
întreprinderii, ţinându-se cont de timpul minimal necesar pentru executarea reparaţiilor de
prevenire planificate), ore;

Exemplu. Dacă într-un schimb cu durata de 8 ore, având timp planificat pentru reparaţii 1
oră, timpul real de lucru al strungului a constituit 5 ore, coeficientul său de exploatare intensivă
va fi egal cu 0,71

( 5 ) .

( 8 - 1 ) Aceasta înseamnă că fondul planificat de timp a fost folosit doar la nivel de 71%.

Utilizarea extensivă a utilajului se mai caracterizează de asemenea prin coeficientul

funcţionării lui pe schimburi, ce se calculează ca raport dintre numărul total al schimburilor în
care pe parcursul zilei s-a lucrat cu utilajul de tipul dat şi numărul de strunguri care au funcţionat
în schimbul cel mai mare.
 Exemplu. Dacă în secţie sunt instalate 270 unităţi de utilaj, din care în primul schimb au
funcţionat 200, în al doilea – 190 strunguri, aceasta înseamnă că coeficientul de schimb va fi
1,44 ( 200 + 190).

270

În prezent, coeficientul de schimb la întreprinderi nu este suficient de înalt. Mărirea

numărului schimburilor de lucru la utilajul dat permite o creştere substanţială a volumului de
producţie.
 Coeficientul de încărcare a utilajului de asemenea caracterizează utilizarea utilajului în
timp. Acest coeficient, spre deosebire de coeficientul schimburilor ţine cont de datele privind
volumul de muncă pentru producerea articolelor resppective. În practică el e aplicat ca echvalent
al mărimii coeficientului schimburilor majorat de două ori (în regimul de lucru cu două
schimburi) sau de trei ori (în regimul cu trei schimburi). În exemplul nostru
Кî.u. = 1,44/2 = 0,72.

 Pe baza indicatorului folosirii pe schimburi a utilajului se calculează şi coeficientul de

utilizare a regimului timpului de lucru pe schimburi a utilajului. Acesta se calculează prin
împărţirea coeficientului atins în perioada dată de funcţionare pe schimburi a utilajului la durata
schimbului, stabilită la întreprinderea (secţia) dată. Astfel, dacă durata schimbului la
întreprindere e de 8 ore, coeficientul de utilizare a regimului timpului de lucru pe schimburi a
utilajului va constitui:
Кu.t.l..u = 1,44/8 = 0,18

Însă indicatorii de utilizare extensivă a utilajului nu permit a se concluziona asupra efectului

de utilizare a utilajului. Pentru că utilajul poare avea sarcină incompletă, poate funcţiona şi în gol
şi în acest timp,în genere, să nu produccănimic, ori, fiind în regim de lucru, să producă articole
necalitative.

2) Rezultatele obţinute trebuie să fie de calculele celui de al doilea grup de indicatori –

privind utilizarea intensivă a fondurilor fixe, reflectând nivelul utilizării lor în funcţie de
capacitate (de productivitate). Cel mai important dintre ei este coeficientul utilizării intensive a
utilajului.

 Coeficientul utilizării intensive a utilajului se stabileşte prin raportul dintre

productivitatea reală a utilajului tehnologic principal şi productivitatea lui normativă, adică
productivitatea progresistă tehnic fundamentată.
К u.i. = Qf / Qn.

unde Qf – producţia reală, obţinută la utilajul dat, într-o unitate de timp;

Qn. – producţia normativă, tehnic fundamentată, obţinută la utilajul dat, într-o unitate de
timp (se stabileşte în baza datelor din paşaportul utilajului).

3) Din cea de a treia grupă de indicatori ai utilizării fondurilor fixe fac parte: coeficientul
utilizării integrale a utilajului, coeficientul utilizării capacităţii de producţie, indicatorul
randamentului fondurilor şi al fondointensivităţii producţiei.

 Coeficientul utilizării integrale a utilajului se determină ca produsul dintre coeficientul

utilizării intensive şi coeficientul utilizării extensive a utilajului şi caracterizează în complex
exploatarea acestuia ca timp şi productivitate (capacitate).
 În prezent Кex = 0,7, Кint. = 0,8, prin urmare, coeficientul utilizării integrale a utilajului va fi
egal cu:

Кu. itegr.. = Кex. Х Кint. = 0,71 х 0.8 = 0,57

Astfel, ţinând cont de aceşti doi factori, strungul a fost folosit doar la capacitatea de 57%.
Rezultatul unei mai bune utilizări a fondurilor fixe va fi, în primul rând, majorarea
volumului de producţie. De aceea indicatorul generalizator al eficienţei utilizării fondurilor fixe
de producţie trebuie să fie fondat pe principiul comensurabilităţii producţiei cu întreaga totalitate
a fondurilor fixe utilizate la fabricarea ei. Acesta şi va fi indicatorul producţiei obţinute ce revine
la 1 leu valoare a fondurilor fixe, - randamentul fondurilor. Calcularea lui se face cu ajutorul
formulei:

Rf = Q / F,

unde Q – volumul producţiei-marfă, globale sau realizabile, lei;

F - valoarea anuală medie a fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii, lei.

 Valoarea anuală medie a fondurilor fixe de producţie se calculează în modul următor:

Ffm.a. = Ffi + ФFfp.f х n1 - Ffl х n2.

12 12

unde Ffi - valoarea fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii la începutul anului, lei;

Ffp.f , Ffl – valoarea fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii puse şi scoase din în
funcţiune în decursul anului, lei;;

n1 и n2 – numărul de luni de la momentul punerii în funcţiune sau lichidării fondurilor fixe.

Sporirea randamentului fondurilor constituie o sarcină importantă pentru întreaga economie

naţională. Principalii factori ce contribuie la ridicarea randamentului fondurilor sunt redaţi in
figura 1.
Fondointensivitatea producţiei – este o mărime inversă randamentului fondurilor. Ea arată
cota valorii fondurilor fixe ce revine la un leu producţie fabricată. Dacă randamentul fondurilor
trebuie să aibă tendinţă de creştere, apoi fondointensivitatea – invers, tendinţă de reducere.
 Figura 1. Factorii de creştere a randamentului fondurilor

Eficienţa activităţii întreprinderii în mulre privinţa este determinată de nivelul dotării cu

fonduri a muncii, ce se calculează prin coraportul dintre valoarea fondurilor fixe de producţie şi
numărul muncitorilor (lucrătorilor, personalului industrial de producţie) de la întreprindere.
Această mărime trebuie să crească în permanenţă, deoarece de ea depinde dotarea tehnică, deci,
şi productivitatea muncii.

4. Sursele de finantare a mijloacelor fixe

Sursele de finanţare ale mijloacelor fixe:

1) mijloace proprii şi anume:
 sursele din fondul statutar cea mai mare parte a căruia se întrebuinţează pentru procurarea
mijloacelor fixe. La fel în aceste scopuri în continuare, se întrebuinţează acumulările ce
sunt formate la întreprinderi în procesul de producţie mijloace împrumutate şi anume:
 credite bancare
 credite ale altor creditori care se furnizează sub forma cambiilor şi alte creanţe.
 mijloace primite de la realizarea împrumuturilor obligatoare.
2) mijloace atrase, adică mijloace primite de la vânzarea acţiunilor, a cotizaţiilor de la membrii
colectivului, etc.
3) subvenţii din buget
4) investiţii străine
5) mijloace întrebuinţate de grupuri de întreprinderi.
 Cuvinte-cheie:

 Mijloc fix
 Valoarea reziduală
 Valoarea de restabilire
 Valoarea inițială
 Valoarea de lichidare
 Uzură
 Uzură fizică
 Uzură morală

Intrebari:

1. Ce sunt fondurile fixe şi care e rolul lor în reproducţia lărgită?

2. Ce se înţelege prin structura fondurilor fixe de producţie şi prin ce se explică faptul că ea
diferă în funcţie de ramura industrială?
3. În ce constă esenţa şo importanţapoliticii actuale de amortizare?
4. Ce indicatori extensivi şi intensivi cunoaşteţi referitor la utilizarea fondurilor fixe de
producţie?
5. Care sunt sursele de finantare a mijloacelor fixe?